Itinerarii sufleteşti pe drumul înfăptuirii României Mari

Datele şi faptele care au făcut posibilă Marea Unire de la 1 decembrie 1918 sunt prea cunoscute şi ştiute (ele afându-se în orice manual de istorie) şi de aceea, din punct de vedere al istoriei evenimenţiale, nu intră în preocupările prezentului articol. De aceea mă voi strădui, totuşi în lumina unor declaraţii istorice şi urmărind o anume cronolgie, să schiţez o imagine sufletească a spiritului românesc ce a dus la unirea tuturor românilor într-un singur stat – România.

4584837186_f090623183

Înr-un discurs rostit de M. Kogălniceanu în faţa parlamentului vorbind despre unirea Valahiei cu Moldova spunea: „Unirea , domnilor, … eu nu recunosc nimănui dreptul să zică că Unirea este opera sa; Unirea este actul energic al întregii naţiuni române, e marea noastră conquistă şi de aceea, domnilor, nici chiar domnitorului, dar încă unui singur particular,nu-i recunosc şi nici nu-i voi da vreodată dreptul acesta de a zice că el a făcut singur Unirea. NU , domnilor, Unirea naţiunea a făcut-o, naţiunea care a ales un domn pentru ambele ţări cu misiunea de a realiza Unirea”. Aceluiaşi simţământ naţional îi va da glas şi I.C. Brătianu atunci când îl va primi pe A.I.Cuza la Bucureşti: „Măria Ta, cinci milioane de români te-au ridicat prin puterea sufletelor lor, prin puterea credinţei lor naţionale, pe scaunele întrunite ale lui Ştefan cel Mare şi a lui Mihai Viteazu; cinci milioane de români au simbolizat în tine independenţa naţională”.Această independenţă va fi consfinţită prin sângele ostaşului român pe câmpurile de luptă de la Plevna şi Griviţa, de la Rahova, Vidin şi Smârdan.

Dar pentru infătuirea României Mari urma incă a curge sânge. Mult sânge, sânge de părinţi şi de fraţi, de ţărani şi intelectuali , de oameni care au înţeles că „În zadar veţi îngenunchea şi vă veţi ruga la porţile împăraţilor, pe la uşile miniştrilor lor. Ei nu vă vor da nimic, căci nici vor, nici pot.Fiţi gata,dar, a o lua cu voi, fiindcă împăraţii, domnii şi boierii pământului nu dau fără numai ce le smulg popoarele. Fiţi gata, dar, a vă lupta bărbăteşte, căci, prin lucrare şi jertfire, prin sângele vărsat, poporul dobândeşte conştiinţa drepturilor şi datoriilor sale”(N Bălcescu). Ostaşii şi ofiţerii români, unii cunoscuţi alţii necunoscuţi, sfârtecaţi de gloanţe şi părjoliţi de explozii pe fronturile Marelui Război de reîntregire naţională, sunt martirii neamului care şi-au pus sângele şi viaţa la schimbarea graniţelor şi înfăptuirea României Mari.

În ţărâna răscolită de exploziile obuzelor, în umezeala tranşeelor din care adesea izvora apa impreunată apoi cu zăpada şi ploaia cazută de sus şi cu sângele răniţilor şi morţilor care zăceau in glodul tranşeelor, în temperaturile arctice ale iernii din 1916, degeraţi, cu degetele lipite de tragaciul armelor, încercând să facă faţă unui inamic superior înzestrat din toate punctele de vedere, ostasii români au cunoscut în prima parte a războiului de reîntregire naţională cele mai crude tragedii umane. La toate acestea se adăugau ordinele unor comandanţi inconştienţi, care dădeau ordine de luptă de la adăpostul saloanelor bucureştene între două vorbe galante şi o cupă de şampanie. Astfel a fost posibil dezastrul de la Turtucaia din septembrie 1916 sau cel de la Flămânda precum şi pierderea Capitalei şi reducerea teritoriului românesc liber doar la Moldova. România era în pericol de a fi desfiinţată, de a fi ştearsă de pe harta Europei. Nu a fost să fie aşa, am demonstrat-o în operaţiunile militare de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

Când vorbim despre contribuţia armatei române la războiul de reîntregire naţională trebuie să zăbovim şi asupra soldaţilor „ cu caracterele lor autentice, cu coloritele locale ale sentimentelor şi ideilor lor,care au determinat prin suferinţe, prin abnegaţii şi urmărirea unui ţel superior, fluviul revărsării forţelor vitale ale neamului. În aceste fiinţe,neştiute şi nebăgate în seamă de tirania parazitară a organizaţiei de stat, sălăşluieşte în mod instinctiv,sentimental, nu raţional,în continuitate, nu prin interpuneri de aluviuni străine, totalitatea atributelor noastre specifice.Celulele acestor fiinţe s-au pietrificat singure, de bunăvoia lor,în zidurile de bazalt, cu care s-a înălţat edificiul României Mari”

După terminarea conflagraţiei mondiale în toamana anului 1918 idealul unităţii naţionale româneşti flutura mai puternic ca niciodată şi nimic nu ne mai putea indepărta de la această cale ce va avea finalitatea în actul istoric de 1 decembrie 1918 săvârşit la Alba Iulia ca expresie a vointei naţionale – unirea tuturor românilor într-o singură ţară cu numele România prin alipirea Transilvaniei la Patria Mamă.În acest sens Al Vaida-Voevod declară în numele naţiunii române în faţa Parlamentului de la Budapesta că „ nu recunoaşte Parlamentului maghiar dreptul de a reprezenta la Congresul Păcii” şi cerea „în temeiul dreptului firesc al fiecărei naţiuni de a dispune de ea însăşi, naţia română să-şi poată determina viitoarea formă de stat, precum şi relaţia de coordonare în mijlocul naţiunilor libere” subliniind răspicat că ”naţiunea română din monarhia austro-ungară îşi aşteaptă, şi pretinde, confirmarea drepturilor sale inalienabile şi imprescriptibilela o viaţă naţională integrală” căci „ de altfel,românii din Ungaria nu sunt o naţionalitate, ci o naţiune”. „Fiti siguri că întreaga natiune română vorbeşte prin mine şi că ideile pe care le-am dezvoltat aici sunt închise în inima tuturor românilor” încheie Vaida voevod discursul din faţa Parlamentului maghiar. Transilvănenii nemai aşteptând nimic de la guvernul maghiar şi având incă vie în memorie tradarea lui Koshuth din 1848 organizează în 1 decembrie 1918 , la Alba Iulia, sub preşedenţia lui Gheorghe Pop de Băsesşti o mare adunare plebiscitară, estimată de ziare ungureşti la 100000 de oameni prin care se declara „ Unirea românilor de peste munţi şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Astfel unirea tuturor românilor intr-un singur stat puternic şi independent era desăvârşită. Ea nu a fost o consecinţă a tratatelor pe care Ungaria a fost silită sa le semneze cum afirma propaganda maghiară ci O ÎMPLINIRE DE DESTIN! Românii de pe ambele versante ale Carpaţilor purtau în suflet această zi ca pe o lumină de la capatul tunelului. Până în acest moment ea lumina de undeva din viitor iar când le-a fost dat s-o antingă idealul a fost realizat şi unirea înfăptuită. Transilvania s-a unit cu România şi nu a fost unită din voinţa altora, Marile Puteri nu au putut decât să constate această voinţă de veacuri a românilor, s-o constate şi s-o ratifice.

Marea Unire nu este opera unei persoane, a unei provincii sau al unei generaţii. Ea este rezultatul luptelor susţinute timp de secole de cei mai buni fii ai poporului român.Unitatea noastră a fost realizată nu numai prinn sângele ostaşilor noştri ci şi prin suferinţa intelectualilor care începând cu secolul XV au îndurat pentru convingerile lor unioniste inchisoarea şi surghiunul.

Unirea românilor trebuie infăţişată ca urmare firească a unei îndelungate pregătiri istorice, în cursul căreia acest popor de eroi si mucenici a izbutit să-şi apere „ sărăcia şi nevoile şi neamul” în ciuda tuturor silniciilor şi ocupaţiilor vremelnice.

Cinste făuritorilor statului naţional unitar român!

zamolxe

Trecând prin istorie…(cugetări)

Trecând prin istorie…(cugetări)

Iniţial voiam să postez altceva peste câteva zile. Un articol legat de taina poveştii „Harap Alb” dar intrucât azi este ziua naţională am renunţat în favoarea unei retrospective în istoria noastră călăuzită mereu şi mereu de firul neîntrerupt al idealului naţional. O istorie plină de trădări din partea puternicilor Europei, plină de sânge românesc vărsat pentru bunăstarea Occidentului şi din inconştienţa acestuia. O istorie care ne aduce cinste şi care nu trebuie uitată!

Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte, noi, românii…Istoria neamului românesc nu a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit dintr-un uragan şi am trăit în vifor. Popor de frontieră luptam şi muream pentru toţi. Muream mai ales, plătind miopia şi neghiobia altora

Istoria neamului românesc e alcătuită din atâta sânge şi atâta nenoroc datorită în primul rând incapacităţii Occidentului de a vedea de unde vine primejdia.Pe noi , vreme de cinci secole ne ascos din istorie victoria Imperului Otoman.Timp de secole am luptat singuri. Hărţuiam necontenit armatele turceşti, cu preţul pe care îl ştiam:traiul în afara istoriei. Istoria se făcea în Apus, fără noi dar, datorită sângelui nostru.

Occidentalii nu stăteau nici ei cu mâinile în sân, ci se luptau; dar se luptau între ei …

Civilizaţia noastră ţărănească se adaptase la nivelul vegetal la care se reduse istoria. Aşezările româneşti dispăreau şi reapăreau cu aceeaşi ireductibilă, misterioasă încăpăţânare a vegetaţiei. În timpul acesta la o mie, două de kilometri, spre Apus, se înălţau catedrale, se îmbogăţeau castele, se înfrumuseţau mănăstiri şi oamenii aveau prilejul, măcar la răstimpuri,să citească pe sfinţi, pe teologi şi pe poeţi, să înţeleagă că sunt oameni şi să se bucure că trăiesc omeneşte – iar nu ca fiarele sălbatice prin munţi şi păduri , ca strămoşii noştrii care nu aveau altă vină decât aceea de a se fi născut in calea răutăţilor”

Peste noi au venit toţi puternicii lumii vechi: persanii, romanii, pecenegii, cumanii, goţii germanici, uzii, avarii, hunii, slavii, maghiarii,tătarii, bizantinii, turcii, austriecii, ţaristii. Toţi au plecat în zarea largă lasând în urma lor sânge şi jale. Noi am rămas… am rămas să ne cântam doinele odata cu vântul,să ne plângem taţii şi fraţii odată cu ploaia, să ne spunem dorurile odată cu foşnetul pădurilor. Noi şi permanenţa noastră … suntem miracolul care uimeşte istoria! „ Românii au sabotat istoria” spunea L. Blaga. Da, au sabotat-o dar cu ce preţ? Traiul în afara istoriei, cu preţul sângelui a mii de oameni care îngraşă pământul sfintei noastre glii şi care strigă „nu ne uitati”, cu preţul aşezărilor pustiite de tavalugul migratorilor şi al turcilor

Dacă nu ar fi fost aşa, dacă nu ar fi fost sacrificiul acestui popor mic şi dârz Mahomed ar fi ajuns „ din pristolul de la Roma să dau calului ovaz”. Întreaga armie a cruciaţilor europeni a fost zdrobită la Nicopol dar la Rovine, Mircea cel Bătrân a inchis porţile Europei.

Toate aceste jertfe, tot acest sânge al străbunilor noştri au dus la măreţul moment 1 decembrie 1918, împlinire a idealului naţional românesc. Atunci acest ideal a fost hotărnicit pentru totdeauna.

În istoria noastră multi milenară au fost trei momente in care acest deziderat al naţiunii române s-a implinit: regatul lui Burebista,momentul1600 cand toţi românii aflati în cele trei principate au fost uniţi vremelnic sub domnia marelui Mihai Viteazu, şi anul decisiv 1918. Burebista şi Mihai Viteazu au fost asasinaţi prin trădare, unirea din 1918 a fost pătată de cizma hortistă care, pătrunsă în NV Transilvaniei prin Dictatul de la Viena, s-a dedat la jafuri şi crime abominabile. Stau mărturie ţăranii martirizaţi la Ip… la Traznea…la Moisei. Şi totuşi…ceea ce Dumnezău şi naţiunea a legat nu a mai putut fi dezlegat! Căci şi în vremea lui Mihai şi la 1918 „unirea naţiunea a făcut-o”

A. Păunescu spune in slove de poezie „ Cu săbii făcură unirea ţăranii/ Cu toţii spre Alba mergeau/ Toti oamenii ţării semnau întregirea/Voinţa întregului neam”. Da, acei anonimi ai istoriei ţăranii, care formau grosul oştirii lui Mihai şi grosul armatei române din primul război mondial, acel ţăran care în răzbelul de independenţă ( 1877) a salvat armata rusă ducând cele mai grele lupte la Plevna şi Griviţa, Rahova, Vidin şi Smârdan, acel ţăran care a înţeles să-şi apere pamântul strămoşesc cu preţul sângelui la Mărăşti,Mărăşeşti şi Oituz măsurându-se cu cei mai buni soldaţi din lume în condiţii aproape egale. Nu erau egale pentru că neamţul primea masa caldă zilnic, ciocolata, ceai, îmbracăminte şi armament. Soldatul român iarna degera de ger, vara se perlea la caldură, mânca pe apucate intre două tiruri de artilerie si un asalt al inamicului si lupta…cu pusti din războiul de independenţă. Şi totuşi…Makensen nu a putut trece mai departe!

Ciudat…Alba Iulia prima dată, atunci când în Catedrala Unirii au răsunat cuvintele solemne spuse de „cavalerul creştinătăţii” : „Io, Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei” Acesta era idealul lui Mihai Voievod Viteazu unirea tuturor românilor într-o singură naţiune puternică şi de sine stătătoare căci iată „Astăzi s-a implinit porunca cea din veac: Trei dintr-o singură Mamă, laolaltă: Ţara Românescă,Ţara Moldovei şiŢara Ardealului”. Ca un Christos al neamului românesc, el, domnul unei ţări mărunte şi neînsemnate care băgase groaza în turci şi speriase prin infăptuirea idealului său întreg Occidentul, după ce-şi pierde domnia şi fiul în bătălia de Mirăslau, plecat la Viena, va reuza oferta generoasă a Împăratului cerând în schimb cele trei ţări române „ Asta-i pohta ce-am pohtit eu: Ţara Românească,Ţara Moldovei şi Ţara Ardealului”! Acest ideal, singur, este în masură să răstoarne toate ipotezele trăznite ale unor istorici ce terfelesc imaginea primului unificator al românilor numindu-l aventurier.

…A doua oară… momentul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918…acelaşi leit-motiv: Alba Iulia! Concluzia? Inima României Mari nu bate la Bucureşti, nu bate la Iaşi unde Cuza unise Moldova cu Valahia, ci la Alba Iulia unde prin rezoluţia Marii Adunări Naţionale se decreta „unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România”.

Acest vis de veacuri al românilor de pretutindeni, unirea într-o singură ţară liberă nu a putut fi atins până nu a curs sânge.. mult sânge.. multe lacrimi de vadane a căror barbaţi pieriseră pe câmpurile de luptă din Dobrogea, de pe Argeş şi Cerna, de pe Valea Jiului , de la Flamânda şi Turtucaia, Mărăşti , Mărăşeşti şi Oituz, de copii rămaşi fără fraţi şi părinţi.

…Am fost la mausoleele inchinate eroilor la Marăşeşti şi Mărăşti.. mii de nume inşirate în coloane verticale pe marmură neagră…toate nume de eroi ce şi-au pus osul şi sângele la temelia unităţii neamului…. lacrimile incepuseră sa-mi picure gândindu-mă „ De ce pentru orice dorinţă are neamu asta trebuie să curgă atâta sânge?”…Am fost în oraşul Unirii de 1 dec… parcă-l auzeam pe Mihai zicând: „Astăzi s-a implinit porunca cea din veac: Trei dintr-o singură Mamă, laolaltă: Ţara Românescă,Ţara Moldovei şiŢara Ardealului!”… Auzind pe unii şi pe alţii zicând asta-i moldovean, oltean prost şi alte invective aduse în fapt celor de un neam şi un sânge cu ei mă intreb: „Pentru asta a fost vărsat sângele eroilor şi martirilor naţiunii?” Nu fraţilor! Nu pentru asta! Ci pentru ca să fim uniţi in cuget şi-n simtire să fim o naţiune puternică care să-şi cunoscă şi mai departe interesul naţional şi să putem spune nu cand acest interes este incălcat!

zamolxe