Itinerarii sufleteşti pe drumul înfăptuirii României Mari

Datele şi faptele care au făcut posibilă Marea Unire de la 1 decembrie 1918 sunt prea cunoscute şi ştiute (ele afându-se în orice manual de istorie) şi de aceea, din punct de vedere al istoriei evenimenţiale, nu intră în preocupările prezentului articol. De aceea mă voi strădui, totuşi în lumina unor declaraţii istorice şi urmărind o anume cronolgie, să schiţez o imagine sufletească a spiritului românesc ce a dus la unirea tuturor românilor într-un singur stat – România.

Înr-un discurs rostit de M. Kogălniceanu în faţa parlamentului vorbind despre unirea Valahiei cu Moldova spunea: „Unirea , domnilor, … eu nu recunosc nimănui dreptul să zică că Unirea este opera sa; Unirea este actul energic al întregii naţiuni române, e marea noastră conquistă şi de aceea, domnilor, nici chiar domnitorului, dar încă unui singur particular,nu-i recunosc şi nici nu-i voi da vreodată dreptul acesta de a zice că el a făcut singur Unirea. NU , domnilor, Unirea naţiunea a făcut-o, naţiunea care a ales un domn pentru ambele ţări cu misiunea de a realiza Unirea”. Aceluiaşi simţământ naţional îi va da glas şi I.C. Brătianu atunci când îl va primi pe A.I.Cuza la Bucureşti: „Măria Ta, cinci milioane de români te-au ridicat prin puterea sufletelor lor, prin puterea credinţei lor naţionale, pe scaunele întrunite ale lui Ştefan cel Mare şi a lui Mihai Viteazu; cinci milioane de români au simbolizat în tine independenţa naţională”.Această independenţă va fi consfinţită prin sângele ostaşului român pe câmpurile de luptă de la Plevna şi Griviţa, de la Rahova, Vidin şi Smârdan.

Dar pentru infătuirea României Mari urma incă a curge sânge. Mult sânge, sânge de părinţi şi de fraţi, de ţărani şi intelectuali , de oameni care au înţeles că „În zadar veţi îngenunchea şi vă veţi ruga la porţile împăraţilor, pe la uşile miniştrilor lor. Ei nu vă vor da nimic, căci nici vor, nici pot.Fiţi gata,dar, a o lua cu voi, fiindcă împăraţii, domnii şi boierii pământului nu dau fără numai ce le smulg popoarele. Fiţi gata, dar, a vă lupta bărbăteşte, căci, prin lucrare şi jertfire, prin sângele vărsat, poporul dobândeşte conştiinţa drepturilor şi datoriilor sale”(N Bălcescu). Ostaşii şi ofiţerii români, unii cunoscuţi alţii necunoscuţi, sfârtecaţi de gloanţe şi părjoliţi de explozii pe fronturile Marelui Război de reîntregire naţională, sunt martirii neamului care şi-au pus sângele şi viaţa la schimbarea graniţelor şi înfăptuirea României Mari.

În ţărâna răscolită de exploziile obuzelor, în umezeala tranşeelor din care adesea izvora apa impreunată apoi cu zăpada şi ploaia cazută de sus şi cu sângele răniţilor şi morţilor care zăceau in glodul tranşeelor, în temperaturile arctice ale iernii din 1916, degeraţi, cu degetele lipite de tragaciul armelor, încercând să facă faţă unui inamic superior înzestrat din toate punctele de vedere, ostasii români au cunoscut în prima parte a războiului de reîntregire naţională cele mai crude tragedii umane. La toate acestea se adăugau ordinele unor comandanţi inconştienţi, care dădeau ordine de luptă de la adăpostul saloanelor bucureştene între două vorbe galante şi o cupă de şampanie. Astfel a fost posibil dezastrul de la Turtucaia din septembrie 1916 sau cel de la Flămânda precum şi pierderea Capitalei şi reducerea teritoriului românesc liber doar la Moldova. România era în pericol de a fi desfiinţată, de a fi ştearsă de pe harta Europei. Nu a fost să fie aşa, am demonstrat-o în operaţiunile militare de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

Când vorbim despre contribuţia armatei române la războiul de reîntregire naţională trebuie să zăbovim şi asupra soldaţilor „ cu caracterele lor autentice, cu coloritele locale ale sentimentelor şi ideilor lor,care au determinat prin suferinţe, prin abnegaţii şi urmărirea unui ţel superior, fluviul revărsării forţelor vitale ale neamului. În aceste fiinţe,neştiute şi nebăgate în seamă de tirania parazitară a organizaţiei de stat, sălăşluieşte în mod instinctiv,sentimental, nu raţional,în continuitate, nu prin interpuneri de aluviuni străine, totalitatea atributelor noastre specifice.Celulele acestor fiinţe s-au pietrificat singure, de bunăvoia lor,în zidurile de bazalt, cu care s-a înălţat edificiul României Mari”

După terminarea conflagraţiei mondiale în toamana anului 1918 idealul unităţii naţionale româneşti flutura mai puternic ca niciodată şi nimic nu ne mai putea indepărta de la această cale ce va avea finalitatea în actul istoric de 1 decembrie 1918 săvârşit la Alba Iulia ca expresie a vointei naţionale – unirea tuturor românilor într-o singură ţară cu numele România prin alipirea Transilvaniei la Patria Mamă.În acest sens Al Vaida-Voevod declară în numele naţiunii române în faţa Parlamentului de la Budapesta că „ nu recunoaşte Parlamentului maghiar dreptul de a reprezenta la Congresul Păcii” şi cerea „în temeiul dreptului firesc al fiecărei naţiuni de a dispune de ea însăşi, naţia română să-şi poată determina viitoarea formă de stat, precum şi relaţia de coordonare în mijlocul naţiunilor libere” subliniind răspicat că ”naţiunea română din monarhia austro-ungară îşi aşteaptă, şi pretinde, confirmarea drepturilor sale inalienabile şi imprescriptibilela o viaţă naţională integrală” căci „ de altfel,românii din Ungaria nu sunt o naţionalitate, ci o naţiune”. „Fiti siguri că întreaga natiune română vorbeşte prin mine şi că ideile pe care le-am dezvoltat aici sunt închise în inima tuturor românilor” încheie Vaida voevod discursul din faţa Parlamentului maghiar. Transilvănenii nemai aşteptând nimic de la guvernul maghiar şi având incă vie în memorie tradarea lui Koshuth din 1848 organizează în 1 decembrie 1918 , la Alba Iulia, sub preşedenţia lui Gheorghe Pop de Băsesşti o mare adunare plebiscitară, estimată de ziare ungureşti la 100000 de oameni prin care se declara „ Unirea românilor de peste munţi şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Astfel unirea tuturor românilor intr-un singur stat puternic şi independent era desăvârşită. Ea nu a fost o consecinţă a tratatelor pe care Ungaria a fost silită sa le semneze cum afirma propaganda maghiară ci O ÎMPLINIRE DE DESTIN! Românii de pe ambele versante ale Carpaţilor purtau în suflet această zi ca pe o lumină de la capatul tunelului. Până în acest moment ea lumina de undeva din viitor iar când le-a fost dat s-o antingă idealul a fost realizat şi unirea înfăptuită. Transilvania s-a unit cu România şi nu a fost unită din voinţa altora, Marile Puteri nu au putut decât să constate această voinţă de veacuri a românilor, s-o constate şi s-o ratifice.

Marea Unire nu este opera unei persoane, a unei provincii sau al unei generaţii. Ea este rezultatul luptelor susţinute timp de secole de cei mai buni fii ai poporului român.Unitatea noastră a fost realizată nu numai prinn sângele ostaşilor noştri ci şi prin suferinţa intelectualilor care începând cu secolul XV au îndurat pentru convingerile lor unioniste inchisoarea şi surghiunul.

Unirea românilor trebuie infăţişată ca urmare firească a unei îndelungate pregătiri istorice, în cursul căreia acest popor de eroi si mucenici a izbutit să-şi apere „ sărăcia şi nevoile şi neamul” în ciuda tuturor silniciilor şi ocupaţiilor vremelnice.

Cinste făuritorilor statului naţional unitar român!

zamolxe

Unde a aparut scrierea?

Când vine vorba de începuturile scrierii îi mare dandana. În 1965 Vojtech Zamarovsky zâcea foarte convins „La început a fost Sumerul” completând concluziile lui Samuel Noah Kramer care zâcea şi el foarte convins: „Istoria începe în Sumer”. Asta înseamnă, având în vedere presupusa primordialitate a culturii şi civilizaţiei sumeriene că şi scrisul a apărut tot aici. Da! Şi să nu dea Dumnezău să zică altcineva altceva! Cu tăte astea io am mari îndoieli atunci când aflu de la un sumerolog rus pe nume A. Kifişin că „scrierea sumeriană a apărut, în sudul ţării dintre râuri la sfârşitul mileniului IV î.e.n, pe neaşteptate, într-o formă pe deplin dezvoltată”. No, aci-i baiu, că doară nu le-o picat din cer scrierea gata tocmită! De la acelaşi autor aflăm încă o trebuşoară interesantă: „Studiul legilor dezvoltării interioare a pictografiei sumeriene arată că , la sfârşitul mileniului IV î.e.n, scrierea pictografică, ca structură, nu se afla în stadiul de formare, ci în declin”. Hopa altă bubă, cum or descoperit astia scrierea dacă scrierea lor era în declin? Nu ne şti` nime dintre academicienii noştrii lămuri la întrebarea asta aşa că-i musai să apelăm iarăşi la străini. Acelaşi sumerolog rus ne zice o concluzie menită să ne pună pe gânduri: „ Din toată structura scrierii sumeriene, care număra în jurul a 38000 de semne şi variante, s-au folosit nu mai mult de 5000, care au provenit din 72 cuiburi-simbol străvechi. Procesul de polifonizare (adică, de diversificare sonoră a unuia şi aceluiaşi semn) a cuiburilor structurii sumeriene a început însă cu mult timp înainte….Ciuburile –simbol s-au dezintegrat în grupuri polifonice cu mult înainte de sosirea sumerienilor în ţara dintre cele două răuri”. Io văd aci două lucruri semnificative: o scriere dezvoltată gata să dispară şi că sumerienii or venit de undeva şi locu îi, bag io sama în prostia me, locu unde s-o dezvoltat scrisu` până la stadiul în care l-au preluat ei. Şi iată că din „ inventatori” sumerienii au ajuns elevi, ce-i drept sărguincioşi, dar tot elevi!

Locul unde a apărut scrierea

În 1961, cercetătorul clujean Nicolae Vlassa, face o descoperire pe şantierul arheologic de la Tărtăria de Mureş ( jud Alba). Erau trei tăbliţe din lut ce purtau pe ele diferite forme . Două dreptunghiulare, si una rotundă, cea din urmă purtând semne semănând foarte bine cu scrierea zisă sumeriană. S-or fi jucat ăia de la Tărtăria cu băţu pe pământ într-un moment de hodină din goana lor după capre?

„Academicienii” şi „savanţii” noşti zâc că dacii nu cunoşteau scrisul. Numai că bulgarii nu sunt de aceeaşi părere. Academicianul bulgar Vladimir I. Georgiev zâce aşa: „ tăbliţele de la Tărtăria sunt mai vechi cu un mileniu decât monumentele scrierii sumeriene”. Concluzia ne-o dă tot el ca să nu ne mai batem capu: „Aceasta ar însemna, pur şi simplu ( şi fără drept de apel – n.n) că scrierea sub forma pictogramelor a apărut în sud-vestul Europei şi nu în Mesopotamia, cum se credea până acum”. Şi ca să fie şi mai limpede totul tot el ne zice, ce-i drept cam nesigur: „ Dacă în toate cele trei cazuri este vorba de scris, atunci se impune o concluzie surprinzătoare: Avem de-a face cu cea mai veche scriere din lume!”. Dacă şi cu parcă.. mai trebuie încă ceva ca să mă convingă. Ce? Păi dacă-i scris trebe să se poată ceti, nu? Da! Şi s-o aflat cineva să-l şi cetească.

După ce cercetează materialul, V. Titov, sumerologul expert al laboratorului Institutului de Arheologie al Academiei de Ştiinţe URSS ajunge la următoarele concluzii:

„1.Tăbliţele de la Tărtăria sunt un fragment dintr-un sistem de scriere larg răspândit, de origine locală ( ca şi lutul din care au fost făcute, după alte cercetări-n.n)

2.Textul unei tăbliţe enumeră 6 totemuri antice, care coincid cu „manuscrisul” din oraşul sumerian Djemdet-Nasra şi, de asemenea, cu „manuscrisele” din săpăturile ce aparţin culturii Kereş

3.Semnele de pe această tăbliţă trebuiesc citite în cerc, în sens contrar mişcării acelor de ceasornic

4. (…) Această tăbliţă a fost tradusă astfel: „ În (cea de a) patruzecea domnie pentru buzele ( gura) zeului Şaue cel mai vârstnic după ritual a fost ars” No dară! Mai limpede nu se poate!

Deci e vorba de scris nu de jocu cu batu pe pământ ! Surprinzator şi contrar părerilor „ academicienilor” şi „savanţilor” noştri, ruşii şi bulgarii, după cum s-o văzut, zâc că dacii cunoşteau scrisu’! Şi nu numa că-l cunoşteau ci ei l-or inventat că aşe zâce datarea cu carbon radioactiv ( C 14) care plasează ale bucăţi de pământ (importante!) pă la 6200-5200. Deci cel mai devreme în mileniul V î.e.n când Sumerul încă nu exista! S-o zâs că sunt copii după scriere sumeriană. Bun! De acord! Da numa dacă îmi poate spune cineva de unde scoatem Sumerul în mileniul V î.e.n.

Am spus că pe lângă tăbliţa rotundă care cuprinde o scriere ideografică pe care am şi tradus-o prin bunăvoinţa savantului V. Titov, mai sunt două rectangulare care au inscripţionate pe ele imagini vegetale si animale. Acum, având sub ochi cele trei tabliţe şi afirmaţiile lui Kiffisin privind scrierea „ sumeriană” şi dezintegrarea cuiburilor simbol în strucuri polifonice reprezentate grafic putem concluziona . Tăbliţele de la Tărtăria reprezintă nu numai un sintem de scriere cu „ evoluţia” scrierii până în momentul când a fost preluată de „ sumerieni” şi dusă în ţara dintre cele două râuri! Şi nu-i oare interesant ( şi grăitor) faptu că în vecinătatea Tărtăriei se află localitatea Simeria? Nu-i ea foarte apropiată etimologic şi fonetic de Sumer sau poate Sumeru-i masculinu de la Simeria/ Sumeria? Şi din nou interesant îi că în tăt Sumeru nu afli numele zeului Şaue da Ardealu-i plin de toponime care amintesc de el (Şeuşa-Alba;Şeulia de Mureş,Şăuşa, Şăulia,Şăuliţa-jud.Mureş;Şăulia-jud Cluj; Şauaeu (Eu Şaue?) – jud Bihor) ceea ce din nou arată ca tăbliţele sunt locale, din Dacia şi nu din Sumer! Şi iacă că (scuzaţi cacofonia) scrisu o fost inventat de „ sălbaticii” daci de la Tărtăria şi apoi dus în Sumer, contrar părerii aproape unanim răspândite.

Şi ca să nu ne rezumăm numai la aceste date verificăm trebuşoara cu scrisu si apelam la autorii antici. Că dacă afirmăm ceva tre s-o facem în cunoştinţă de cauza nu că aşe vrem noi şi zacem după cum ne place. Şi iacă ,Diodor din Sicilia ne zâce în Biblioteca Istorică nişte informaţii absolut interesante care, databile cu vreo 2000 de ani înainte de descoperirea de la Tărtăria vine să o confirme: „Ba chiar se spune că, atunci când Cadmos adusese în Fenicia literele, el cel dintâi le-a folosit în limba elenă, dând fiecăreia numele şiforma sa. Aceste litere au fost numite, cu denumire generală, feniciene, căci din Fenicia fuseseră aduse de eleni; ar mai fi avut şi denumirea specială de pelasgice, fiindcă pelasgii s-au folosit cei dintâi de aceste caractere, adaptate limbii lor”. Apoi zice tot el:” cât priveşte pe Linos, se spune că el a însemnat cu litere pelasgice isprăvile întâiului Dyonissos, înfăţisând în lucrarea sa şi celelalte legende. La fel s-ar fi folosit de scrierea pelasgică şi Orfeu, Pronapides, dacălul lui Homer, un foarte dăruit meşter al cuvântului”.

Or dacii în străvechimea istorică se numeau pelasgi cum ştiţi deja cei care vizitaţi blogu şi cum ştiau şi anticii! Deci, vrem, nu vrem scrisu a existat în Dacia independent de voinţa „savanţilor” şi „academicienilor”!Peste tate astea mai este ceva.

Scrierea Dacilor stravechi a dat naştere nu numai scrierii ideografice sumeriene ci şi „ alfabetului” cretan liniar A şi B, alfabetului grec, latin, runic şi chirilic.

Alfabetul „ latin” a fost preluat de etrusci în mileniul III î.e.n şi dus în Italia din zona munţilor Apuseni fapt dovedit de cuvintele etrusce identice fonetic si din punct de vedere al înţelesului (cupe-cupă; nuna-mamă, la români nună =naşă, a doua mamă; ranem-rană,a răni;Tisa-tisa, puţin; vinus-vin). Toate semnele existente în alfabetul gotic ( runic) şi chirilic există în Grota Fundu Peşterii din Munţii Buzăului. Multe dintre aceste semne se păstrează în răbojul plutaşilor de pe Bistriţa.

În concluzie, scrierea atât cea ideografică cât şi cea alfabetiformă, au apăru în Dacia, cu dovezi în regulă, cu acte de naştere şi tot ce vreţi. Inclusiv cu mărturii materiale ( arheologice) şi literare ( autorii antici). Avem merite deosebite în antichitate si nu numai numai că mai trebe şi să ni le recunoaştem.

Bibliografie:

1. P.L. Tonciulescu, E. Delcea. „Secretele Terrei- Istoria incepe in Carpati”, vol. I

2. C. Barsan, „Revansa Daciei”

3. P.L. Tonciulescu, „Romania, paradisul regasit”

zamolxe

 

Misteriosul Avalon

 

…misteriosul tărâm al legendelor si cântecelor eroice celtice. Avalon… locul  unde sufletul merge pentru a se vindeca şi a se revigora cu energii divine… misteriosul tărâm despre care legendele lumii celtice spun întotdeauna că există acum şi în veci…nicăieri şi pretutindenea …Un ţinut în afara timpului căci în el  sălăşluieşte  Eternitatea…existent în spaţiu şi timp  pentru a certifica lucrurile din afara timpului…Pâmânt sfânt unde se împleteşte puterea şi credinţa… unde ne întoarcem din nou acasă.

Avalon-Insula merelor

Numele Avalonului derivă din  celticul afal/abal ce se tălmăceşte cu înţelesul măr.Prin urmare, Avalonul este „ insula merelor”. Or, mărul în tradiţia celtică este considerat Arborele Vieţii ce susţine şi leagă între ele cele trei tărâmuri  fiindu-le în acelaşi timp sursă a hranei spirituale. Conform legendelor celtice acest măr creşte pe o insulă din Cealaltă Lume purtând pe ramurile sale fructele imortalităţii, din care dacă mănâncă cineva, se vindecă de orice boală şi  devine cunoscător al  tainelor de dincolo de lume ( iniţiat). Din acest punct de vedere  Avalonul este  identic cu  Centrul Spiritual Suprem, cu Paradisul Terestru care este identic cu Centrul Lumii.  Mai mult, el este identic  cu  Grădina Hesperidelor, unde cresc merele de aur, pe care autorii antici o plasează în regiunile hiperboreene  în apropiere de Coloanele lui Hercule, situate  la Okeanos Potamos, vechea denumire a Istrului ( Dunărea). Dacă vom decoperi  locul unde  creşte Mărul tradiţiei celtice atunci înseamnă că suntem  în inima Avalonului! Şi iată că urmaşii pelasgilor, a oamenilor divini, a acelor Tuatha de Danaan, strămoşi ai celţilor, care după ce îşi îndeplinesc misiunea civilizatoare se retrag  din nou în Avalon ne oferă  cel puţin o parte (pentru început) din dezlegarea misterului.

 Tradiţia românescă ne surprinde cu următoarele  afirmaţii: Pământul este o insulă de argint cu osie de aur. Acolo ( în acea „ insulă”) e Cetatea lui Dumnezeu şi…Mărul Roşu. Toate apele lumii ies din Mărul Roşu, se răspândesc în lume şi se întorc la Mărul Roşu. Marea în care e ( a se înţelege cu care se învecinează) Mărul Roşu  se cheamă Marea Neagră iar Mărul Roşu este Osia Pământului. El se găseşte acolo unde-i Buricul Pământului iar pe Buricul Pământului este  Muntele Sfânt. Hm.. fără comentarii! Vom explica doar că  Osia Pământului este  Columna Cerului, Axis Mundi a legendelor vechi şi că ea se află în Muntele  Sfânt al întregii antichităţi: Bucegiul! Ori Buricul Pământului  este identic cu Centrul Lumii cu acel Polus Geticus de la care se adapă toate tradiţiile ortodoxe. Inclusiv cea celtică.

Avalon – insula lui Apollo

Atenţia ne este atrasă acum de o complicaţie fonetică ce face din Avalon „ Insula Strălucirii”. Spuneam  că  numele Avalonului are ca rădăcină  cuvântul celtic „ abal”( măr). Numai că aceeaşi rădăcină stă şi la baza numelui zeului Ablun care nu este altul decât  Apollo/ Zamolxe zeul cerului şi al soarelui hiperborean. Din acest punct de vedere, Avalonul, devenit prin această complicatie fonetică Insula lui Apollo, este identic cu  Insula Leuke  din Marea Neagră ( Cronidă), identică la rândul său cu sweta-dwipa Insula Strălucirii din tradiţia hindusă, care  este sediul zeului solar Vishnu purtătorul  crucii hiperboreene, svastika. Ori svastika este un simbol al Polului  care Pol în toate tradiţiile autentice este simbolul Centrului. Pentru că centrul  despre care este vorba, este punctul fix pe care toate tradiţiile se invoiesc  să-l desemneze ca Pol, deoarece în jurul său se efectueză rotaţia lumii. Ori în acest Centru întotdeauna se înalţă Arborele Vieţii şi Muntele Sfânt. Mai mult, svastika , emblemă a lui Apollo şi a lui  Vishnu totodată, „ este simbolul si emblema Polului; căci în adevăr lumea se  învârteşte în jurul lui, Polul însuşi rămânând imobil şi neafectat de mişcarea pe care o produce”. Şi iată că  insula lui Ablun/ Apollo/ Zamolxe devine pe nesimţite „ insula de sticlă” denumire aplicată şi Avalonului care în simbolistica sa primară nu reprezintă altceva decât ideea de inviolabilitate. Tot legată de ideea de inviolabilitate este legată si tradiţia celtică a „ceţurilor Avalonului”.

Legendele celtice spun că  insula Avalon  era învăluită în ceaţă , ceaţă care o delimita de lumea muritorilor si  care o ascundea privirilor celor neavizaţi.  Această „ceaţă” este tot una cu Vălul Mayei din tradiţia extrem orientală care, odată „ ridicat”, arată adevărul ascuns în spatele iluziei. De fapt Maya  este identic cu numele Maria  aplicat  Marii Zeiţe hiperboreene, denumită  de unele tradiţii  zeiţa cu 1000 de feţe. Doar cel ce ridică „ ceţurile Avalonlui” este capabil să vadă adevărata faţă a Fecioarei Lumii din textele gnostice de mai târziu.

 Revenind la ideea de Pol spiritual,  identică în tradiţiile arhaice cu cea de Centru al Lumii, la care se pretează şi  Avalonul, vom spune  că acesta niciodată nu a fost plasat în Anglia. Nu avem nici o mărturie în acest sens nici istorică nici mitică şi nici de altă natură. Însă  poetul roman Marţial  ne oferă cu ce-a mai mare precizie, valorificând o tradiţie  care era încă vie în  perioada romană clasică, localizarea acestui Pol. În Epigramele sale el se adresează soldatului Marcellinus spunând: „ Soldat Marcellin, tu mergi acum să iei pe umerii tăi cerul hiperborean si astrele Polului getic”

Ori a spune Geticus Polus  înseamnă o desemnare clară  a faptului că Polul se afla  în Dacia!

Această exprimare nu este o figură de stil poetică deoarece romanii cunoşteau foarte bine existenţa şi a altor popoare la nord de geţi!

 

Avalonul ca pământ solar şi polar totodată este identic în acelaşi timp cu Siria primitivă despre care Homer ne spune că este o insulă dincolo de Ogygia, descriere ce o face să fie  tot una cu  Thula hiperboreeană, pământul Soarelui, pământul lui Apollo. Ori Apollo era zeul suprem al luminii solare şi al cerului hiperborean. Mai ştim  de asemenea  că  reşedinţa de scaun a  Siriei primitive era Heliopolis, „ Oraşul Soarelui”. Dacia  ne oferă din nou surprize şocante. Densuşianu  plasează  Ogygia, cu o documentaţie care nu lasă loc la interpretări,  în Dacia Hiperboreană, iar  în Muntenia  a existat cetatea Heliopolis, considerată capitală a statului dac pe vremea lui Dromichaites/ Dromichete. Că  Siria primitivă era Dacia Hiperboreană si nu  Siria istorică ne-o dovedeste o altă tradiţie hiperboreană, anume cea sanscrită, unde Soarele este pomenit cu numele de Surya, termen foarte apropiat  fonetic de Siria!

Avalon-tărâmul femeilor

Tradiţiile bretone si irlandeze ne spun că  Avalonul era condus de un număr de trei preotese păzitoare  ale Copacului Vieţii, mărul  tradiţiei celtice, identificat cu Mărul  Roşu al tradiţiei româneşti.Încă o identificare a  Avalonului cu Grădina Hesperidelor, şi ele în număr de trei, plasată de Densuşianu si V Lovinescu la Dunărea de Jos, în Dacia. De asemenea Apollo/ Zamolxe, zeul cerului şi al soarelui hiperborean, era  patronul muzelor, semidivinităţi feminine.

Pe de altă parte  ciclul legendelor arthuriene este strâns legat de tradiţia „avalonică”. Explicam într-un articol anterior ( Sf Graal) că Arthur era trimisul Polului iar acum  am afirmat, ca şi cu alte ocazii, că Polul era în Dacia. Or, întreaga viaţă a lui Arthur, şi chiar moartea sa este legată de femei. Arthur îşi leagă  epopeea de nume precum : Igraine ( mama sa), Morgane le Fay ( stapâna insulei Avalon şi conducătoarea preoteselor de aici) acestea fiind de departe cele mai importante. Dată fiind importamţa lor  să ne oprim  un pic sa le studiem si să le descoprim secretul.

Igraine, este mama lui Arthur şi fiind considerată de legendele celtice  ca deţând „ sângele” Avalonului, secretele iniţierii. Doar că umblând să  căutam înţelesul  cuvântului Igraine  aflăm că acesta  înseamnă lebădă. Phillipe Walter ne spune că în mitologie, gâsca este analogul lebedei sau al raţei. Cuvântul sanscrit hamsa desemnează  pe rând cand lebăda când raţa când gâsca şi că în textele lor mitologice  celţii nu par a face o distincţie clară între gâscă şi lebădă chiar dacă femeile din Cealaltă Lume  iau acolo înfăţişarea lebedelor. În consecinţă Igraine  este o zână pasăre, o Doamnă Lebădă /Gâscă care trimite la credinţele celtice despre femeia creatoare, femeia care procreează: Marea Mamă a zeilor şi a oamenilor deopotrivă.

 Din nou misterele Avalonului celtic se revelează în realitatea legendară daco-românescă. Paftaua descoperită în mormântul lui Negru Vodă ne relevă un castel cu patru turnuri  care, în Centru, chiar sub poarta de intrare ne  arată imaginea unei lebede cu cap de femeie, simbol apollinic, hiperborean şi primordial ca şi hamsa tradiţiei  hinduse.

 Ori, am spus deja că în imaginarul celtic Avalonul era Centrul Lumii acolo unde se ridica Axa lumii , mărul  cu poamele de aur din Grădina Hesperidelor identificat cu Mărul Roşu al tradiţiei  româneşti. Castelul  este  Camelotul, capitala regelui Arthur, imagine a Ierusalimului Ceresc şi a Avalonului  ca centru Spiritual al lumii, în care mama lui Arthur , Igraine este Regina-Mamă. De altfel  Marea Zeiţă a antichităţii chiar purta la pelasgii de la Dunărea de Jos titlul de Rhea ( Regină). Identificată cu Zâna Zânelor în  legendarul românesc ea chiar locuieste în nişte palate subterane dintr-o pesteră situată într-un munte înalt ( v. Zâna Zânelor sau iniţierea zamolxiană). Iată  şi misterele iniţiatice ale Avalonului, locul unde se află castelul Sf Graal, cupa renaşterii. Dintr-un alt punct de vedere Marea Zeiţă a antichităţii pelasge, identificată cu Maica Domnului  în creştinism, este Regina Cerului.  Oare, putea Camelotul, simbol al regalităţii divine a regelui Arthur, identificat cu miticul Avalon ( Centrul Lumii), să fie plasat în altă parte decât acolo unde lebăda (Igraine) se uneşte cu dragonul (Uther Pendragon)  ? Având în vedere cele spuse pană acum  eu cred că nu.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                    Cu Cu atât mai mult cu cât  legendarul românesc ne spune  că atât castelul lui Ler Împărat/ Zamolxe/ Apollo cât si cel al Zânei Zânelor/ Doamna Lebadă erau plasate pe un Munte Înalt care se află  acolo unde este Buricul Pământului  sau Osia Lumii  echivalentă cu maărul tradiţiei celtice.  Iată şi originea vulturului bicefal. Garuda, vulturul tradiţiei hinduse unit cu lebăda sacră ,Hamsa! Cerul şi Pământul în fuziune în Centrul Lumii. De fapt Lebăda de pe paftaua lui Negru Vodă  este plasată pe un câmp albastru ceea ce trimite exact la calitatea de Regină a Cerului…. la unirea dintre Rege şi Regină. Iată din noi  misterele Avalonului dezlegate de tradiţia românescă a regalităţii sacre.

 O altă femeie  cu implicaţii  importante în viaţa regului Arthur şi a Camelotului este Morgane La Fay. Deşi asupra acestui nume s-a purtat o vie controversă legată de semnificaţia sa , vom opta pentru etimologia „mor” (mare) + „rigain” ( regină). Prin urmare Morgane este Marea Regină. În vechea triadă celtică acestă Morgane/Morrigan este  zeiţa războiului. Marea Zeiţă , Zeiţa Mamă întrucât era unica divinitate  feminină a pelasgilor şi dacilor era adorată şi în ipostaza de zeiţă a războiului sub numele de Leto/ Lete/ Letea. Ori acest nume s-a păstrat în toponimia Deltei Dunării sub forma Grindului Letea. Dar , din punctul de vedere al etimologiei propuse, Morgane este identică cu Igraine Crăiasa lebedelor sau femeilor Avalonului care  pe teritoriul sfânt se transformau în lebede. De fapt  ea este aceea care,  atunci când Arthur suferind din pricina rănii, îl duce în Avalon pentru vindecare venind într-o barcă. Este barca solară identică cu carul lui Apollo reprezentat  de multiple descoperiri arheologice de care votive din mormintele tracilor la care sunt înhamate păsări.

Prin urmare Igraine  şi Morgane la Fay este una si aceeaşi mare zeiţă , Doamnă a Avalonului odata prin calitatea sa regină mama a Camelotului identificată cu lebăda gravată pe  paftaua lui Negru Vodă; a doua oară prin investititura lui Arthur  cu însemnul suvearnităţii sacre: Sabia.  Şi într-adevăr, tradiţia spune că  sabia lui Arthur; Excalibur, a fost  faurită în Avalon. Este aceeaşi sabie despre care vorbeşte Isus: „ Nu am venit să aduc pacea, ci sabia”! Iar suveranitatea sacră nu putea fi mandatată decat din Centrul Lumii!

Avalon. Ţinutul vieţii şi al morţii

După anumite tradiţii ale lumii celtice Avalonul  mai era numit  şi Ţinutul celor Vii prin vii înţelegându-se rasa divină originară, acei Tuatha de Danaan, strămoşi ai celţilor. Ori singura rasa pe care  tradiţiile vechi o numeau divină şi asemenea zeilor ,după  mărturiile greceşti de data aceasta, erau pelasgii. Pelasgii sub numele de hiperborei locuiau în Hiperboreea, centrul hiperborean extinzându-şi  atributele şi epitetele şi asupra centrului atlantic. Aceasta înseamnă că  Atlantida şi Hiperboreea sunt unul si acelaşi centru Spiritual al Lumii. Ori în legătură cu  Atlantida, toate mărturiile, inclusiv cele celtice, sunt de acord în a spune că a dispărut  ca urmare a unui îngheţ sau a unui potop. De fapt, tradiţia celtică numeşte acest teritoriu  chiar cu titulatura de „ pământul de sub valuri”. Platon vine şi completează informaţia spunând că Atlantida a dispărut ca urmare a unui cutremur sub valurile oceanului.  

Probabil veţi spune că bat câmpii cu succes…dar Atlantida era Insula Carpaţilor!  Palton în dialogul Kritias ne oferă informaţii destul de bogate în legătură cu Atlantida şi aspectul ei geografic. Astfel: „ După datină, ţara toată era foarte înaltă şi ieşea pieptiş din mare; împrejurul nu era decât şesul înconjurând orasul, el însuşi împreşmuit de un inel muntos ce cobora pană pe ţărmul mării, şesul era neted, în terase, şi mai lung decât larg masurând de la uncapăt la altul 3000 de stadii în lungime şi 2000 de stadii pe povârniş, de la mare pana în centru, ţinutul aesta al insulei întregi era îndreptat spre miazăzi şi la adăpost de vânturile îngheţate care veneau de la miazănoapte. Cât priveşte munţii înconjurători, erau în vremea aceea vestite numărul lor, înalţimea, frumuseţea fară pereche faţă de toţi care sunt azi”. Luând o hartă fizică a României  descoperim cu stupoare  ca este vorba de Ardeal!

Depresiunea Transilvaniei este  înconjurată de un inel muntos format din Munţii Carpaţi caz singular în lume şi atunci şi acum. Teritoriul este foarte înalt pentru că în interiorul arcului carpatic nu este o zonă de şes ci de dealuri teraste ce coboară în altitudine spre depresiunile marginale, altitudinea medie  fiind de 400-600m. Într-adevăr  pe lung de la N la S  depresiunea Transilvaniei este mai lungă  iar pe lat este mai  îngustă. Ardealul propriu zis este ferit de vânturile de miazănoapte dar şi îndreptat  spre S dacă tinem cont de curbura pe care o are  spre  partea sudică. Poate observa oricine ca Ardealul are o climă mai blândă decât restul ţării  favorizată fiind de influienţele  climatului oceanic. Fără  a mai pune la socoteală că în zona mediteraneană,  unde a fost plasată  Atlantida, nu bat vânturile de miazănoapte ( crivătul în special). Prin urmare Atlantida trebuia să fie plasată undeva  la latitudinea paralelei de 45 de grade unde acestea sunt destul de fregvente dar nu stăpânesc întrutotul. Vom spune şi că în dialogul Kritias  nu se pomeneşte de Oceanul Atlantic ci de Marea Atlantică adică Marea de lângă Muntele Atlas. Şi într-adevăr în trecutul erelor geologice Transilvania era o veritabilă insulă înconjurată fiind de  Okeanos Potamos ( Dunărea) care ocupa  întreaga  suprafaţă a Bărăganului actual, Marea Neagră şi Marea Panonică.  Luând din nou harta  vedem că muntii înconjurători sunt în numar de 7 ( mai multi după textulş citat): 3 grupe în carpaţii Orientalim 3 în Carpaţii Meridionali şi una singură constituind Apusenii!

Analizând textele lui Platon Densuşianu ajunge la o concluzie clară: „Din punct de vedere istoric, aici nu poate fi vorba de o dispariţiune sau submersiune totală a ţării ori a ţinutului numit Atlantis, ci numai de o inundare extraordinară, însă trecătoare.. probă în această privinţă o avem de la Diodor ( din Sicilia n.n) care ne vorbeşte despre unele tradiţiuni istorice ale atlanţilor (sau ale locuitorilor de lângă muntele Atlas) culese mai târziu de timpurile cele depărtate despre care vorbesc preoţii din Sais”. Vom spune acum că aceasta este  partea reală, istorică a tradiţiilor legate de o cultură şi civilizaţie care de la un anumit moment avea să devină ascunsă şi de negăsit  în lumea celtică. Iată o o altă faţetă a „ceţurilor Avalonului”.

 Spuneam că Avalonul  se mai numea si „pământul celor vii” sau Insula  celor vii. Datorită pierderii acelei tradiţii primordiale  aduse de Tuatha de Danaan veniţi din regiunea hiperboreană şi a retragerii lor în niste locaţii subterane sau  chiar în Avalon, Insula Viilor  s-a confundat adesea cu „ regiunea Morţilor” înţelegându-se prin aceasta rasa dispărută ca şi dispariţia  înţelepciunii pe care o aduseră aceştia. Afirmaţia lui Densuşianu poate fi verificată prin etapele succesive ale ocultării acestei tradiţii primordiale  primită de celţi de la hiperborei. În primul rând, dispariţia tuathanilor, retragerea în  Centrul Suprem, de unde au venit şi apoi, dispariţia doctrinei druidice în confruntarea cu creştinismul.

Pământul  uitat de timp

Tuathanii sau hiperboreii nu au dispărut aşa cum lasă să se înţeleagă legenda Atlantidei. Ei există si au existat  întotdeauna. „ În sfârşit cât despre superioritatea  tradiţiei dacice până în Evul mediu, în epoca întemeierii principatelor române, aceasta nu are nimic neverosimil; în privinţa epocilor mai moderne, poate să nu fie vorba decât de o transmie mai putin consistentă; evident este destul de dificil să găseşti ceva care să permită să fii absolut afirmativ în această  problemă, ca şi atunci când este vorba să ştii până în ce moment tradiţia druidică, pe de altă parte, a rămas cu adevărat vie… Acesta (Regele Lumii-n.n) joacă un rol important în istoria Ioanei d’Arc, şi unii o consideră ca titlu al şefului unui anumit centru spiritual care, în acea epocă, ar fi existat încă undeva în Europa, fără să poată fi localizat însă într-un mod precis. Mă întreb dacă nu se poate face o apropiere cu numele acela de Căliman, Caraiman al cărui sens este în orice caz foarte apropiat” spune R. Guenon în corespondenţa sa cu V Lovinescu.

Însuşi Lovinescu ne spune următoarele: „ (Dacia) a fost centrul suprem al unei tradiţii mult mai puternice şi mai pure decât tradiţia celtică. Ocupaţia romană a durat numai de la 110 la 275 d.Ch, în total 185 de ani.Şi mai puţin de o treime din Dacia a fost ocupată; Transilvania şi Oltenia actuală. În tot restul ţării  dacismul  a subzistat fără să fie tulburat….Centrele spirituale ale dacilor se găseau în masivele centrale ale munţilor cei mai sălbatici şi mai de nepătruns din Europa. După părăsirea de către romani , avalanşa invaziilor barbare, care a durat mai mult de 1000 de ani, s-a preciptat peste Dacia făcând astfel imposibilă nu numai viaţa citadină ci chiar viaţa agricolă. O imensă pădure a acoperit Dacia şi viaţa pastorală s-a generalizat din nou mai ales în munţii centrali inaccesibili… În jur, barbarii goţi, ostrogoţi, vandali,gepizi,slavi,cumani,pecenegi, unguri, mongoli au făcut vid. Să lasăm pe istorici să se lamenteze si să constatăm că  că acest fapt a  ocrotit  tot ceea ce trebuia să rămână neviolat…Tradiţia dacică a continuat să subziste netulburată, în afara istoriei care se făcea în jurul ei. Astfel , când în sec XIII-XIV când au fost întemeiate principatele  Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei, a căror reunire avea să formeze  România modernă, Dacia era neatinsă de istorie, ea se găsea în sensul cel mai riguros şi literal al cuvântului ,în aceeaşi stare ca pe vremea în care domnea peste ea Ler Împărat”! „Apa trece , pietrele rămân” spune tradiţia românescă şi  acei ţărani de prin crângurile şi cătunele munţilor,puţini şi bătrânicare mai stiu  legendele  şi tradiţiile legate de Centrul Lumii, de Regele Lumii şi de Marea Maică Dochia se încăpăţânează  cu îndârjire să păstreze intactă Întelepciunea Sf Graal şi inviolabilitatea  misteriosului Avalon, locul unde se ascunde aceasta.

zamolxe

 Bibliografie:

1.Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Buc,1997

2.V.Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Buc, 1996

3.N Densuşianu, Dacia Preistorică, Buc, 2002

4. M.Eliade, Arta de a muri ( antologie), Cluj,2006

5. A Bucurescu, Dacia magică, Buc, 1999

6.Phillipe Walter, Arthur, ursul şi regele,Buc, 2006

7. Julius Evola, Misterul Graalului,Buc,2008

8. E. Delcea, Secretele Terrei.Istoria începe în Carpaţi, Craiova, volIV

9. Oriens revista de studii tradiţionale, Oradea,2006

Dracula sau ocultismul revelat

Ne-am obişnuit să vedem în Dracula , un vampir setos de sânge, o creatura a nopţii şi a întunericului, întruchipare a Deavolului. Acest mit este construit pe o prostă cunoaştere a miturilor şi simbolurilor oculte( prin oculte a se înţelege ascunse şi nu malefice  căci nu tot ceea ce este ascuns este si malefic). Noi nu ne propunem aici să desfiinţăm imaginea arhirecunoscută a lui Dracula ci doar vreau să atragem atenţia asupra faptului că respectivul mit are alte dedesubturi.

Să intrăm direct în inima  romanului „Dracula” şi să-i aflăm tainele. Scriitorul irlandez Bram Stocker pune în gura  profesorului van Helsing următoarele cuvinte: „Cei din neamul Dracula au fost de viţă alesă deşi au existat unele vlăstare care au fost bănuite că au legături cu Necuratul. Ei învăţau tainele Deavolului la Scholomance, în inima munţilor, desupra aşezării Hermannstadt, acolo unde Deavolul pretinde că al zecelea învăţăcel i se cuvine lui. În însemnări sunt unele cuvinte ca: strigoică, vrăjitoare, ordog şi pokol, iar într-un manuuscris se vorbeşte despre acest Dracula însuşi ca fiind vampir, ceea ceînţelegem foarte bine”. Cuvintele scrise cu carcatere îngroşate ar cam  trebui să atragă atenţia. Faptul că viţa Drăculeştilor este „aleasă” şi pusă în directă legătură cu Scholomance – Şcoala de Solomonărie şi ordinul solomonarilor-  precum şi învecinarea Sibiului (Hermannstadt) cu muntele sacru al dacilor, Bucegi ( Kogaion), schimbă cu totul imaginea lui Dracula şi lămureşte din plin imaginea de mister ce planează în jurul său. Un alt amănunt scăpat  din vedere este faptul că Dracula are putere asupra lupilor, este veşnic tânăr şi nemuritor. Necuoaşterea miturilor originare face ca  plasarea acţiunii în Transilvania sa nu aibă prea mare îmnsemnătate în ochii cititorului neavizat deşi este de cea mai mare importanţă în ceea ce priveşte adevărata imagine a lui Dracula.

Vom începe să sondăm adâncimile mitului Dracula de la plasarea lui în Transilvania pentru a ajungeîn final să descoprim faţa ascunsă  a contelui Dracula.

 

Locul  acţiunii şi însemnătatea sa

„Potcoava Carpaţilor a devenit un Centru al tuturor vârtejurilor imaginaţiei” ne spune Jonathan Harker în jurnalul său.  Ciudat  pentru că… Dacia în vechime era considerată Centrul Lumii, locul unde pământul comunică cu cerul de-a lungul Columnei Cerului, a Osiei Lumii din mitologia românească, a lui Axis Mundi din tradiţia greco-romană. Mai mult, privită din orice parte, fie din răsărit, fie din apus Transilvania este un teritoriu de trecere ceea ce înseamnă literalmente  un ţinut situat între două lumi. Şi pentru a trece dintr-o lume în alta este necesară trecerea prin acest ţinut. De fapt Jonathan Harker, avocatul englez angajat de Dracula pentru a-i aranja afacerile în Londra, străbate întreaga Transilvanie pentru a ajunge la reşedinţa contelui plasată într-o altă zonă „de trecere”, un pas montan. Ori, din punct de vedere spiritual trecerea dintr-o lume în alta se face prin intermediul morţii iniţiatice asa cum ne-o demonstrează trimiterea solului la ceruri ce trecea prin cele trei stadii ale templului megalitic din Bucegi pentru ca în final să ajungă  la comuniunea cu  Zamolxe  pe altarul cerului (v.Kogaion, Muntele sacru al Daciei). Această reprezentare a triplei iniţieri a solomonarului/solul trimis la Zamolxe de către daci este în strânsă legătură cu  reprezentarea triplei incinte druidice, reprezentată ca trei pătrate concentrice unite  pe fiecare dintre laturi  printr-o linie ce în final trasează o cruce imaginară, simbol al Centrului si al manifestării centrului în lume. Spaţiul din interiorul ultimului pătrat este Ţara Sfântă,  Curtea Veche a lui Mateiu Caragiale, Curtea Primordială cu sensul de „cea mai veche” desemnată prin pătratul sau cercul înscris în centrul unor reprezentări ale svasticii.

Este Curtea lui Ler Împărat identică cu centrul spiritual al lumii. Cele trei pătrate ale triplei incinte druidice ce înconjoară centrul lumii au însă si o altă accepţiune din acest punct de vedere anume acela ce relevează titlul de „ păzitori ai ţării sfinte” purtat de unele ordine cavaleresti ale evului mediu. Templierii, ioaniţii, cruciaţii ca să nu le pomenin decât pe cele mai cunoscute, toate avea în titulatura şi titlul de păzitori ai ţării sfinte, păzitori ai unei tradiţii ancestrale  străvechi. În această lumină se crează deschiderea ce ne arată o triplă „învelire” a Centrului Lumii: războinicii, preoţii-regi şi acei sarabos tereos/sarabii despre care aminteşte Iordanes, o supra castă a lumii getice din care se alegeau marii preoti şi regii. Întorcându-ne din nou la Dracula şi ignorând cu bună ştiinţă poveştile fantastice vehiculate de negustorii brasoveni şi sibieni cărora  Vlad Ţepeş le-a afectat interesele în Valahia vom spune că el ca Domn al Valahiei făcea parte din „viţa aleasă” a Drăculeştilor ce făceau parte dintr-un ordin cavaleresc esoteric denumit ordinul dragonului. Ori Dragonul este în strânsă legătură cu Centrul ca detinător al înţelepciunii. Prin aceasta, el asemenea regelui Arthur, se legitimează ca trimis al Polului, al Centrului într-un anume moment strict necesar, după cum la aceasta se raportează  şi steaua cu opt colţuri (octogonul)ce-i ornează partea frontală a cuşmei.

Pe de altă parte unduirea şi amestecarea liniilor triplei incinte druidice da naştere unui „vartej” unui labirint,  labirint  care este identic cu drumul  parcurs de ucenic pentru a ajunge la tainele iniţierii şi care în evul mediu era trasat pe pavajul unor catedrale marcând tocmai acest sens de drum spre Centru spre „Ţara Sfântă”.

Trecerea dinr-o lume în alta se face trecând peste  „prag”, prag care este păzit de paznici, uneori  în limbajul miturilor, asemuiti unor monştri.  Din această categorie face parte  Dracula după cum din aceeaşi categorie fac parte şi Minotaurul, cerberul, balaurul.

 Arhetipurile: castelul,lupii, pădurea vrăjită,nemurirea

 Resedinţa lui Dracula, loc unde va poposi în cele din urmă şi avocatul englez  J. Harker, este un castel situat  într-un peisaj muntos, pe o stâncă veghind impunător şi inaccesibil asupra întregului ţinut împădurit. Hm.. ciudată descriere. Vorbeam ceva mai devreme despre Ler Împărat şi Curtea Veche. Tradiţia românească ne spune despre acest Ler Împărat că-şi are resedinţa pe un munte înalt, într-un castel pe care nimeni nu-l găseşte decât cel plăcut lui Ler Împărat. Tradiţia mai spune că mulţi oameni au gasit acest castel dar nu s-au mai întors în lumea oamenilor obişnuiţi. Asemănarea merge până la identificare cu caracteristicile imprimate reşedinţei lui Dracula.

Într-adevăr, avocatul englez  terece printr-o pădure populată cu lupi, apărători şi călauzitori spre resedinţa lui Dracula. Lupii au aici acelaşi rol pe care-l are Ariadna şi firul său călăuzitor în labirintul Minotaurului la fel cum aceeaşi legendă greacă ne spune  că  tinerii erau aduşi drept „hrană” ( erau consacrati) Minotaurului ce păzea drumul spre centrul Labirintului şi obţinerea iniţierii depline. De altfel, un lup este  cel ce-l salvează pe tânărul englez azunci când acesta de pierde într-o „ nopate a Walpurgiei”, echivalentul „nopţilor de Sănziene” cu jocul periculos al ielelor. Tot lupii, în calitate de apărători ai pragului, vor fi aceea care-l vor ameninţa în drumul său prin haţisul pădurii vrajite , al labirintului, al drumului iniţiatic când acesta se va apropia de locul iniţiatic, castelul contelui Dracula dar aceştia se retrag la intervenţia contelui care el însuşi avea capacitatea de a se transforma în lup, numind aceste animale ( lupii) copiii nopţii. Trebuie spus că una dintre capacităţile  dobândite de  solomonari la încheierea stagiului era cunoaşterea limbii animalelor.

Întreaga istorie a Daciei s-a aflat sub semnul lupului-Zamolxe. Identificat cu Apollo, Zamolxe este lupul Hiperborean, Marele Lup Alb, Apollo fiind numit şi Lykaios /lupul.

Numele antic al dacilor ca apărători ai Centrului Spiritual  al Lumii era daoi sau daoaus care în dialectul traco-frigian înseamnă tocmai lup. La greci pelasgii, înaintaşii dacilor pe aceste pământuri, erau consideraţi divini/dioi. Pe de altă parte animalele lupi ca si copii ai nopţii sunt identici cu oamenii lupi (daous/daoi) ca si copii ai mamei pamant, născuţi din pământul negru(Geea). Căci  termenul de geţi folosit de greci pentru a desemna locuitorii Daciei nu însemna altceva decât „Fii Geei ( ai pământului mamă)”, după cum Pelasg s-a născut pe crestele cele înalte din pământul negru pentru a fi începător rasei muritorilor.  Curios e că Dracula atunci când merge la Londra nu duce cu sine averi  şi chestiuni trebuincioase traiului zilnic, ci lazi cu pământ pentru că nu putea dormi decât în pamant din patrie. Această tradiţie de a duce pamant cu sine în pribegie a existat la români până în secolul trecut.În mitologia română aflăm şi credinţa că „dalbul pribeag” cel pornit pe calea iniţierii, trebuie să se prindă frate cu lupul pentru a putea trece pragul şi a ajunge în celalalt tarâm. Englezul nu face acest lucru pentru că se crede prea raţional să creadă în basme şi eşuează în mod lamentabil.

Celălalt tărâm este indisolubil legat de taina tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte. Aceaste precepte erau predicate de Marele Preot dacilor. Legile lui Zamolxe nu erau doar percepte morale aplicabile  în societate ci percepte care deschideau literalmente uşa spre nemurire, nu doar a sufletului ci si a trupului. Poate o să vi separă ciudat dar zânele, vâlvele solomonarii şi alte categorii de făpturi mitice par foarte reale în descrierile tăranilor noştri şi toate acestea sunt identificabile cu  preoti şi preotese ale cultului zamolxian în dubla sa ipostază. În fapt însuşi Dracula este un mort viu, un nemort, cel ce a dobândit taina vieţii fără de moarte şi a tinereţii fără bătrânete. Prin aceasta şi prin toate cele spuse până acum  el se dovedeşte a fi Marele Maestru Iniţiator

 

Concluzii

Plasarea acţiunii romanului Dracula în Transilvania desemnează acest ţinut românesc ca şi „pădurea vrăjită”, aceeaşi pădure care apare şi în basmul românesc Harap Alb sau Zâna Zânelor, spaţiu al tainei , al iniţierii, morţii şi renaşterii. În munţii Transilvaniei  îşi află sălaşul Dracula, deţinătorul nemuriri şi a tinereţii fără bătrâneţe, el fiind păzitorul secretului iniţiatic ceea ce-l face să fie identic cu un „ monstru păzitor al pragului” dintre cele două realităţi: Veşnicia şi lumea muritorilor. Chiar statutul lui de ne-mort, mort viu  ne arată fatul că el de fapt aparţine ambelor lumi: a omenilor şi a vieţii veşnice, a vremelniciei şi a veşniciei, tocmai prin aceasta exercitând fascinaţia lucrului interzis, teroarea necunoscutului, simţită din plin de cel ce înaintează pe drumul cunoasterii iniţiatice, atracţia misterului şi ispita.

 De altfel referitor la teroarea necunoscutului pe drumul iniţierii strabon se exprim[ foarte clar. „ Sufletul este îndurerat şi agitat de moarte, tot aşa cum este iniţierea în marile mistere. Prima etapă constă doar în erori şi incertitudini, eforturi, mers rătăcitor şi tenebre. Apoi ajuns la liziera morţii şi iniţierii, totul se transformă în orori cutremurătoare, spaime. Dar odată terminată această scenă, iată se răspândeşte o lume divină şi miraculoasă…; perfect iniţiat, esti liber încoronat, triumfător, parcurgi domeniile preafericiţilor”. Este exact drumul apucat de Jonathan Harker care încalcă interdicţiile puse de Dracula. Căci Dracula prin calităţile sale este identic cu  Marele Solomonar, cel ce a obtinut cunoasterea graiului animalelor, capacitatea de a se face nevăzut, mort pentru lume dar totusi trăind la graniţa dintre lumi. El este marele Iniţiatit şi Iniţiator, Mare Preot şi Mare Hierofant, oficiant a unor străvechi rituri iniţiatice. În această calitate  castelul contelui nu se putea situa decât  pe muntele arhetipal, muntele sacru ce leagă cerul de pământ şi unde oameni pot comunica cu zeii ( vezi trimiterea solului la cer).

Printr-un limbaj criptat asemenea celui mitologic Bram Stocker ne arată în primul rând o iniţiere esuată,  Jonathan Harker intrând într-un adevărat vârtej al groazei pentru că încalcă interdicţiile impuse de Marele Maestru Iniţiator care cunoştea pericolele ce se vor ivi în calea candidatului, stapânul catelului, al Curţii Vechi. Prin urmare, adevăratul erou al  romanului nu sunt „the good boys” englezi, ci Dracula, personaj care nici pe departe nu este atât de negativ pe cum  pare la prima vedere.

În finalul romanului  Dracula este învins cu ajutorul profesorului van Helsing. Dar este el chiar învins? Castelul lui ce cuprindea taina pe care el o detinea si care din această prismă este identic cu castelul lui Ler Împărat unde ajung doar iniţiatii, cei aleşi  şi răman acolo veşnic, acel castel rămâne la fel de intangibil şi enigmatic  cuprinzând în interiorul lui acelaşi secret: taina vieţii fără de moarte şi a tinereţii fără bătrâneţe. Poarta întredeschisă pentru a lăsă misterul să se întrevadă, s-a închis la loc. Misterul s-a închis din nou în sine  privind parcă dispreţuitor la o lume de neofiţi, prea  modernistă  şi prea mandră de descoperirile ei ca să mai poată crede în „basme”. Misterul s-a retras în sine ramanând cunoscut doar de cei care l-au dobândit deja în virtutea unei legi  ce guvernează desfăşurarea unui ciclu: alternanţa ( noapte zi, bine rău, alb negru).

Aceasta cu atât mai mult cu cât în tradiţia veche sur desemnează însuşi numirea Soarelui calitatea sa de maretie si suveranitate. Dar soarele este stălucitor, iar sur, dimpotrivă, este o întunecare a sa. Întunecarea cuvântului ne convinge  că de fapt  este vorba de o retragere în sine, inerentă desfăsurăşii fiecărui ciclu, pentru a putea începe un nou ciclu si o nouă transformare si vitalizare.

 

zamolxe

Bibliobrafie orientativă:

 

Ruxandra Ivănescu, Transilvania şi literatura fantastică

V.Lovinescu,Dacia hiperboreană

Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre

C.Bârsan, Revanşa Daciei

Cristina Pănculescu, Kogaion muntele sacru al dacilor

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Antonescu mai putin cunoscut!

            Nascut la 2/14 iunie 1882, la Pitesti, intr-o familie de militari, Ion Antonescu este absolventul (1913) Scolii Superioare de Razboi. In perioada 12 noiembrie-5 decembrie 1916 indeplineste functia de sef al Biroului Operatii la Grupul de armate Prezan, iar in perioada 5 decembrie 1916-1 aprilie 1918 este sef al Biroului Operatii la Marele Cartier General Roman.

            In perioada 28 decembrie 1937-29 mai 1938- ministru al apararii nationale, iar in 12 iulie 1949 demisioneaza din armata, pentru ca la 5 septembrie 1940 sa fie investit cu puteri depline pentru a forma Guvernul Romaniei: “Investim pe d-l. General Ion Antonescu, presedintele Consiliului de Ministri, cu depline puteri pentru conducerea Statului Roman” (Carol al II-lea, 5 sept. 1940, Art. 1)

            Ion Antonescu ajunge sef al statului intr-o perioada grea din punct de vedere al partidelor politice de dreapta; conducerea tarii facuse greseli grave, iar pe plan militar se facuse atat de putin incat, in prag de razboi, Romania era practice neinarmata. Pentru a-si salva tronul, Carol al II-lea a inceput sa formeze un guvern de coalitie, autoritar, ordonand generalului Antonescu sa faca acest lucru. “Garda de Fier” (condusa de Horia Sima) a incercat (3-4 sept. 1940) sa dea o lovitura de stat, mizand pe ajutorul german.

            Devenit conducatorul statului roman, grl. Antonescu a lansat, incepand cu 6 septembrie, o multime de proclamatii si apeluri: “[…]sa ne luam solemn angajamentul ca de azi ne unim in munca si in fratie, in gandire si in simtire, in dreptate si in lege, in disciplina si cumpatare, in ordine si in credinta, pentru ca prin munca sa ne intarim, sa prosperam si sa fim gata.”

            Fire autoritara, Antonescu nu voia sa lege angajamente si colaborari cu parteneri politici, singura forta politica importanta ce i se oferea fiind legionarii. Cu toate astea, la 14 septembrie 1940, odata cu constituirea unui nou guvern (Internele si Externele sunt incredintate legionarilor), un decret regal proclama Romania “stat national-legionar”.

            In aceasta dualitate a puterii (Sima-Antonescu) a inceput anevoiosul razboi epistolar; Antonescu ii scria lui Sima in 16 oct. 1949 ca legionarii erau vinovati de haosul din tara. Politia legionara facea arestari, perchezitiona, chiar jefuia, adancind climatul de haos si insecuritate.

            In acest timp, Romania trebuia sa isi defineasca optiunile de politica externa, neputand ramane neutra fie si numai pentru ca, la fel ca si Polonia (de acum sfasiata intre Germania si URSS) era situata la granita celor doua mari puteri, asadar nu avea de ales. Antonescu ii spune lui Mussolini, intr-o vizita in Italia, ca abuzurile comise de unguri in partea ocupata a Transilvaniei erau “un act de ofensa adus Axei prin faptul ca ungurii, a doua zi dupa arbitraj, au rupt acest angajament”. Intalnirea ulterioara cu Hitler a fost mult mai reusita, intre cei doi sefi de stat stabilindu-se un raport personal, intemeiat pe incredere si stima reciproca. Alianta cu Germania nu s-a facut intamplator- Antonescu vedea in Germania singura forta capabila a forta mana Ungariei sa puna capat supliciilor din Transilvania. In octombie 1940 incepe sosirea primelor unitati ale Wehrmachtului in Romania. Totodata, Hitler s-a anagajat sa ofere armament modern armatei romane.

            In acest timp, pe plan extern, ministrul de externe al Romaniei, Mihai Antonescu, convins fiind ca Germania va pierde razboiul, a discutat cu ambasadorul Italiei propunandu-i acestuia o interventie pe langa Mussolini pentru a gasi o solutie prin care Romania si Italia sa poata iesi din razboi, problema ramasa nerezolvata.

            Operatiunea germana in sud (zona in care rusii aveau comasate trupe numeroase) il determina pe Hitler sa ii ceara lui Antonescu ca armata romana sa-si continue operatiunile intre Bug si Nipru (zona Krivoi Rog- Nicopol).

            In iunie 1941, grl. Antonescu pleaca pe frontul din Moldova  in calitate de “comandant de capetenie al armatei romane”. In data de 22 iunie 1941, la ora 03:30 incepe aplicarea “planului Barbarosa” (intre Marea Baltica si Marea Neagra). Trupele romane actioneaza conform proclamatiei adresate de Antonescu catre armata: “Ostasi, va ordon: treceti Prutul. Zdrobiti vrajmasii din rasarit si miazazi si miazanoapte. Dezrobiti din jugul rosu al bolsevismului pe fratii vostri cotropiti […]”, ceea ce va duce la eliberarea intregii Basarabii si a Bucovinei de Nord.

            La 39 iulie 1941, Antonescu aproba (la solicitarea lui Hitler) ca trupele romane sa depaseasca Nistrul, asigurandu-l pe Fuhrer ca “voi merge pana la capat in actiunea ce am pornit spre rasarit”. Aramat romana a fost folosita pe aripa dreapta a acestui front, orientandu-se pe cucerirea Odessei (important port la Marea Neagra) care, desi pricinuind mari pierderi armatei romane (rezista pana la 16 octombrie) a fost cucerita, insemnand un mare succes pentru trupele romanesti.

            Un fragment al scrisorii lui C.I.C. Bratianu adresata lui Ion Antonescu (24 septembrie 1942) arata astfel:

            “Armata noastra, inglobata in cea germana, se decimeaza pe frontal rusesc, pe cand vecinii nostri isi menajeaza puterile pentru a le avea intacte la sfarsitul razboiului. Armata romana nu mai conteaza ca armata nationala pentru apararea frontierelor tarii. Ea sta incadrata in armata germana la peste 1000 de km de tara si bagata continuu in primele linii de lupta.

            Pentru ce ne impuneti toate aceste sacrificii? Ce vom avea la sfarsitul razboiului? Ce asigurari puteti avea ca Germania ne va reda Ardealul, pe care l-a dat ungurilor prin arbitrajul de la Viena? Pana azi se pare ca ea pregateste autonomia intregului Ardeal, daca ungurii nu-l vor cuceri.”

            Antonescu isi justifica actiunile in acest mod:

                                                            “(29 octombrie 1942)

                                                            Domnule Bratianu,

            Am lasat fara raspuns scrisorile dumneavostra anterioare.

            Am facut-o din intelepciune, fiindca urmaresc unirea, si nu vrajba.

            Puteam sa va raspund, aducand la bara justitiei, pe toti vinovatii de catastrofa morala si politica a tarii, printre care sunteti, in primul rand, si dvs.

            Natia o doreste si o asteapta de la mine.

            …

            Uitati, d-le Bratianu, ca eu sunt omul muncii mele si martirul greselilor acelora care au primit in 1918 Romania Mare si au dus-o, dupa 22 de ani de conducere, in prapastia de unde am luat-o eu in 1940, pe cand dvs sunteti unul din profitorii si daramatorii unei mosteniri mari.

            …

            D-voastra liberalii, mai mult ca altii, fiindca si din opozitie si de la guvern, prin actiunea d-voastra de dirijare si de indrumare a vietii noastre politice, economice, morale si spirituale, exercitata direct si indirect, de pe bancile ministeriale, din birourile bancilor si din culisele politice, ati adus tara in catastrofa din 1940.

            …

            Suntem la peste 1500 de km de tara, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la usa, depozitele sunt ale germanilor, caile ferate sunt in mana lor, aviatia are forta de distrugere pe care ar trebui sa o cunoasteti.

            Retragerea fortelor din situatia lor actuala ar insemna parasirea frontului.

            Exact ceea ce au facut rusii in Moldova in 1917-1918.

            Va intrebati ce s-ar intampla cu noi daca germanii ar face cu noi astazi, in caz de parasire a frontului, ceea ce am facut noi, atunci, cu rusii?

            Va dati seama ce s-ar alege de armata noastra, de disciplina noastra,, de soldatii si caii nostri, de tunurile noastre, daca am incerca, in conditiile aratate mai sus, sa parasim frontal fara asentimentul Comandamentului german?

            Situatia aceasta, a oamenilor care la cea dintai greutate se descurajeaza, ar denota usurinta, totala nepricepere militara si prostie.

            Solutia ar fi si criminala, domnule Bratianu, fiindca nu s-ar prabusi numai armata, s-ar prabusi insasi tara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat si am ajunge in situati Serbiei si Greciei.

            …

            A ma fi “oprit la Nistru” si a “retrage astazi fortele din Rusia” insemneaza, pentru un om care mai poate judeca inca, a anihila dintr-odata totul, toate sacrificiile facute de la trecerea Prutului, actiune in contra careia nu v-ati pronuntat public; inseamna a ne dezonora pentru vecie ca popor; inseamna a creea tarii, in cazul victoriei germane, conditii dezastruoase, fara a ne asigura, in cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptam si avem datoria sacra sa luptam, nici granitele care vor voi sa ni le mai lase rusii, nici libertatile noastre si nici macar viata familiilor si a copiilor nostri; in sfarsit, insemneaza, din cauza instabilitatii si a feloniei pe care ma sfatuiti sa o practic- si aceasta este cea mai mare crima- a asigura tarii in viitoarea comunitate europeana o pozitie morala care ii va ridica drepturile idealurilor sale si ar putea sa-i fie chiar fatala.

            Gestul pe care mi-l cereti sa-l fac, domnule Bratianu, va face din neamul romanesc o victima a tuturor, fiindca concomitent cu dezorganizarea si distrugerea armatei, ar incepe instaurarea anarhiei in tara.

            Comunistii, legionarii, jidanii, ungurii, sasii ar incepe agitatiile, lupta, distrugerea ordinei, a linistei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitura de picior unui neam care cu adevarat ar merita calificativul de netrebnic.

            Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.

            Iata, domnule Bratianu, la ce ar da nastere gestul pe care mi-l cereti sa-l fac.

            Ar fi gestul nefericit al unui stat lipsit de onoare si al unui om de stat, nu numai inconstient, dar nebun.

            …

            Ei bine, domnule Bratianu, cand cineva a fost seful unui partid care, de la mare la mic, de la primaria din sat pana la cabinetul ministrilor, are raspunderea destrabalarii administrative, dezmatului moral, a iudeo-masonizarii tarii, a venalitatii, a compromiterii viitorului neamului si a catastrofei granitelor, nu mai are calitatea sa vorbeasca in numele comunitatii romanesti, sa dea sfaturi de conducere altora si mai ales sa-i acuze ca lucrurile nu merg cum trebuie.

                                                            Maresalul Antonescu”

            A fost Antonescu un dictator fascist? In opinia lui Florin Constantiniu, dictatura lui Antonescu nu a cunoscut formele aberante de represiune din cel de-al Treilea Reich. Absenta partidului fascist unic inlatura caracterizarea regimului sau ca fascist. Dictatura lui Antonescu nu a cunoscut formele aberante din URSS si Germania. In anii 1940-1944 au fost anchetate, arestate, condamnate sub acuzatia de activitate politica 10.566 de personae, dintre care 5.436 au fost comunisti sau afiliatii lor. Au fost pronuntate 313 condamnari la moarte, insa numai 72 de sentinte au fost executate. De retinut ca NU au fost executati comunistii care actionau ca agenti ai URSS, savarsind acte de sabotaj si spionaj.

            Cu privire la problema evreiasca din Romania, afirmatia lui Antonescu cum ca evreii din Muntenia si Moldova traiesc datorita lui este un adevar partial cercetat.

            Motivul acestei hotarari de a nu deporta evreii in Polonia cum si alte hotarari luate de maresalul Antonescu sunt umbrite de o cercetare istorica incompleta, deseori bazata pe criterii politice si de interese de moment si nu pe o cercetare ampla bazata pe documente si marturii care exista din abundenta in arhivele serviciilor secrete romane si arhivele de stat, precum si arhivele din alte carti (Gh. Buzatu, “Romania in arhivele Kremlinului”).

            Totusi, responsabilitatea lui Antonescu este zdrobitoare in ceea ce priveste moartea evreilor din Bucovina si Basarabia, moartea deportatilor din Transnistria. De mentionat faptul ca raspunderea nu cade exclusiv asupra personalitatii maresalului Antonescu, avand in vedere situatia existenta la acea ora in intreaga Europa, mai ales in Germania, aliata Romaniei. Evreii din Romania ii datoreaza lui Antonescu atat viata cat si, din nefericire, moartea.

            In privinta legislatiei dure antievreiesti, Antonescu afirma: “Jidanii sunt vinovati in mare parte de nenorocirile care s-au abatut asupra acestei tari, afirmand de asemenea ca “nu toti evreii sunt la fel”, ceea ce se va reflecta in politica lui antisemita, mai ales in privinta exceptiilor facute in cadrul legislatiei anti-semite in special in favoarea evreilor care-si dobandisera cetatenia in urma Razboiului de Independenta din 1877, a ranitilor si decoratilor din primul Razboi Mondial si a familiilor lor.

            Etichetarea maresalului Antonescu ca si “erou national” sau “criminal de razboi” este pripita, bazandu-se pe insuficiente materiale de arhiva, a caror studiere necesita un timp mai indelungat si o echidistanta profesionala.

            “Neamul evreiesc a supt, a saracit, a speculat si oprit dezvoltarea neamului romanesc timp de cateva secole; nevoia de a ne scapa de aceasta plaga a romanismului este de nediscutat.”- aceste afirmatii facute de catre maresalul Antonescu exista in cartea “Evreii sub regimul Antonescu”, de Radu Ioanid. Fraza este selectata INCOMPLET si, intr-o masura, deviaza parerea cititorului pe o pista incorecta. Citatul dupa Antonescu face parte din Ordinul Directiei generale de Politie nr. 131 din 5 iulie 1941, ordin dat de catre Antonescu in urma pogromului din vara anului 1941 de la iasi, semnat de catre directorul general al politiei staului, d-l general de divizie Em. Leoveanu, pe care il voi reda in intregime in cele ce urmeaza:

                                                “Ordin circular

                                    D-lor chestori si sefi de politie

            Avem onoarea a va inainta mai jos, in copie, ordinal Ordinul Directiei generale de Politie nr. 131 din 5 iulie 1941, cabinetul rugandu-va sa binevoiti a lua la cunostinta si a dispune masuri de executare si de control cunoscand ca orice abatere sau caz intamplat pe teritoriul Dvs. va atrage raspunderea personala a sefului autoritatii politienesti.

            COPIE:

            Domnule Ministru de Interne cu ordinul nr.4916 din 4 iulie a.c. strict secret, arata ca Dl. General Antonescu, conducatorul statului, luand cunostinta de cele intamplate la Iasi in zilele de 28 VI. a.c., a dat ordinul urmator:

            “Dezordinele intamplate acum cateva zile la Iasi au pus armata si autoritatile intr`o lumina cu totul nefavorabila, cu ocazia evacuarei Basarabiei, a fost pentru armata o adevarata rusine ca s`a lasat insultata si atacata de evrei si comunisti, fara a reactiona. Rusinea este si mai mare cand soldatii din proprie initiativa si de multe ori, numai in scopul de a jefui sau maltrata, ataca populatia evreiasca si omoari la intamplare, astfel cum a fost cazul la Iasi.

            Neamul evreiesc, a supt, a saracit, a speculat si oprit dezvoltarea neamului romanesc timp de cateva secole; nevoia de a ne scapa de aceasta plaga a romanismului este de nediscutat, DAR numai Guvernul are dreptul de a lua masurile necesare. Aceste masuri se afla in curs de aplicare si ele vor fi continuate dupa normele ce voiu hotari. Nu este admisibil ca fiecare cetatean sau fiecare soldat sa-si asume rolul de a solutiona problema evreiasca prin jafuri si masacre.      

            Prin asemenea procedee, aratam lumii ca suntem un popor nedisciplinat si necivilizat si punem autoritatea si prestigiul Statului Roman intr`o lumina cu totul neplacuta. Opresc dar, cu desavarsire, orice actiune pornita din initiativa individuala si fac raspunzatoare autoritatile militare si civile de executarea intocmai a acestui ordin.

            Crime de asemenea natura, constituiesc o pata rusinoasa pentru neamul intreg  si ele sunt platite mai tarziu de catre alte generatii de cat aceia care le-au comis. Cei ce se vor abate ori s`au abatut dela  ordinul de mai sus, vor fi dati in judecata si li se vor aplica sanctiunile cele mai severe, prevazute de lege.”

            Acest ordin va fi adus la cunostinta tuturor unitatilor politienesti in subordine, raportand de executare.

            DIRECTORUL GENERAL AL POLITIEI STATULUI

            General de Divizie Em. Leoveanu

            L.S.

 

            Pentru conformitate:

Ss indescifrabil”

(pastrat in Arhivele SRI)

 

Bilbiografie selectiva:

1.                  Iosif Constantin Dragan, “Istoria Romaniei”, Edit. Europa Nova, Buc., 1994;

2.                  Folrin Constantiniu, “O istorie sincera a poporului roman”, Edit. Univers Enciclopedic, Buc. 1997;

3.                  Arhiva Istorica Centrala, fond Presedentia Consiliului de Ministri, Cabinet I. Antonescu, dosar 61/1940, f. 76;

4.                  Arhiva Istorica Centrala, fond Presedentia Consiliului de Ministri, cabinet I. Antonescu, dos. 61/1940, f. 88-221.

Solomonar

Asia „casa cu daci”

Articol scris pentru consursul lui Visurât si Arhi

La prima vedere, titlul articolului pare paradoxal. Multă lume se va întreba, cum m-am întrebat şi eu la început, ce să caute dacii în Asia?

O poezie a lui Mihai Eminescu mi-a atras atenţia în mod special asupra acestui paradox al existenţei dacilor în Asia. Poezia marelui nostru poet naţional se numeşte „De la Nistru pân’ la Tisa” şi zugrăveşte următoarea stare de lucruri:

De la China pân’ la Rin

De geto-daci pământu-i plin,

De la Vistula-n Grekia,

Este scumpa mea Dakia.

Mulţi au fost, puţini mai sunt,

Căci destinul lor e crunt.

Au venit năvălitori-

Ca şi hoardele de ciori.

Peste daci s-au aşezat,

Pâinea toată le-a mâncat.

Aurul lor l-au luat,

Iar naţia le-a furat.

Urmaşii geţilor de azi,

Noi românii, nişte brazi,

Ne împuţinăm mereu ,

Căci n-aveam un Deceneu”

Ca poet, Eminescu poate fi acuzat de naţionalism exacerbat, dar când şi istoricii, şi mai ales istoricii străini, afirmă acelaşi lucru, atunci trebuie să te apuci de treabă şi să cauţi dovezi pentru a sprijini „naţionalismul” lui Mihai Eminescu!

Prin urmare, m-am apucat de treabă şi dovezile… au început să curgă găsindu-i pe daci ca locuitori şi element civilizator al Asiei din neolitic şi până… în secolul XV d.Ch !

Pelasgii în Orientul Apropiat şi în Orientul Mijlociu

Din Dacia, locul unde a luat naştere şi s-a dezvoltat cultura şi civilizaţia pelasgă, dacii străvechi (pelasgii) s-au revărsat nu numai peste întreaga Europă străveche ci şi peste continentul asiatic. Prima lor escala în Asia a fost Orientul Apropiat şi cel Mijlociu.

În ceea ce priveşte Asia Mică, Strabon ne spune, citându-l pe Menecrat Elaita, că toată regiunea maritimă, ce se numea pe atunci Ionia, a fost locuită de pelasgi (Geographia, XIII.3.3) fapt confirmat şi de Herodot care-i numeşte pe pelasgii care locuiau aici, Ionieni (Istorii,VII.94). Ionienii, au înfiinţat aşezări renumite precum oraşul Efes, unde au ridicat una dintre minunile lumii antice, Templul Artemidei. De remarcat că Artemis este figurată, nu aşa cum au perceput-o grecii, ca patronă a vânătorii şi pădurilor, ci ca zeiţă mamă, având pieptul plin de sâni. Alt oraş întemeiat de pelasgii ionieni, Milet, i-a dat lumii antice şi moderne pe Thales considerat unul dintre cei şapte înţelepţi ai antichităţii şi pe Hecateu, istoric al lumii antice. Tot Milet-ul a fost multă vreme o forţă maritimă rivalizând cu Cartagina şi Fenicia.

O altă grupă însemnată de pelasgi, stabiliţi în Asia Mică la nord de Ionieni, au fost Eolii ( Istorii,VII.95) despre care aflăm de la Strabon că se extindeau până în Lidya inclusiv pe şesul Troiei (Geographia,XII.1.3). Cea mai renumită aşezare a lor, a fost Troia despre care legendele spun că avea zidurile construite de Apollo şi Poseidon.

Tot de naţionalitate pelasgă erau şi Lelegii care locuiau în Pisidia făcând parte din acelaşi neam cu Lelegii din părţile Troiei şi Cariei (Geographia XIII.1.59) şi pe care Iliada îi aminteşte alături de caoconi şi pelasgii divini.

Despre alte seminţii pelasge răspândite în Asia Mică, aflăm din Geographia lui Strabon: Mysienii (VIII.3.2), Bithynii (VII.75) şi Caoconii (VIII.3.17), iar din Istorii-le lui Herodot, aflăm ce de aceeaşi origine erau Phrygienii (VII.73) şi Lydienii (I.171).

După textele antice, locuitorii Capadociei, regiune situată în Anatolia de azi, făceau parte din acelaşi neam cu Frigienii. Mai mult, unul dintre oraşele Capadociei situat în partea de către Armenia, se numea Dacusa Euphratis iar un altul pomenit de Strabon (XII. 1.4) purta numele de Romnena (de la Râm, despre care Miron Costin spunea, ca de la el ne tragem toţi. Istoricii spun că acest Râm este o transliteraţie a cuvântului Roma.. Fie vorba între noi, greu de crezut că marele cărturar Miron Costin nu ştia pronunţa şi scrie corect Roma!).

Herodot, spune că armenii erau descendenţi ai phrigienilor (Istorii,VII.73) care se trăgeau din marea tulpină pelasgă, dar Strabon (Geographia.XI.4.8) le atribuie o origine thesaliotă ei venind din Thesallia sub conducerea lui Arminius, participant la expediţia argonauţilor, care mai apoi i-a colonizat în văile superioare ale Tigrului şi Eufratului. Oricum ar fi, originea lor rămâne tot pelasgă întrucât Thesallia era locuită în vechime de pelasgi.

În Mesopotamia prezenţa pelasgă se face simţită printr-o serie de toponime precum: Deba (asemănătoare fonetic cu Deva şi Beba din România actuală), Ombrea, Drobeta (v. Drobeta Turnu Severin din România) şi Nisibis. Mai mult, civilizaţia mesopotamiană, a avut ca prim centru al dezvoltării sale, Sumerul ale cărui fundamente culturale sunt situate în zona Dunării de Jos, în Dacia pelasgă. Ne dovedeşte acest fapt scrierea „sumeriană” descoperită pe tăbliţele de la Tărtăria de Mureş mai veche cu cel puţin 1000 de ani decât civilizaţia sumeriană, precum şi tipul somatic al conducătorilor sumerieni care se adresau maselor cu expresia Sag-gig (capete negre) ceea ce înseamnă ca ei nu erau bruneţi ci şateni asa cum ne arată I.I.Russu. Pentru originea pelasgă a civilizaţiei sumeriene pledează şi statuetele descoperite la Tell-Asmar, în templul lui Abu, care prezintă caracterele rasiale ale subtipului uman carpatic precum si elemente de vestimentaţie asemănătoare pană la identitate cu portul tracilor macedoneni şi cu cămăşilor lungi bărbăteşti încinse la brâu, purtate de daci. Miturile sumerienilor ne învaţă că sumerienii erau originari dintr-o zonă muntoasă de la soare răsare adică din răsărit. Mai uimitor este faptul că unul dintre eposurile literaturii sumeriene face referire expresă la Dacia. Mitul se numeşte „Zborul lui Ethan spre cer” si oferă detalii despre Dacia! În repetate rânduri se aminteşte de „marea de lângă cetatea munţilor” Ciudat… nici una dintre regiunile învecinate Sumerului nu posedă asa ceva. Prima regiune care corespunde acestei descrieri din apropierea Sumerului este….Transilvania! Depresiunea Transilvaniei, Ardealul, apare ca o cetate naturala înconjurată de munţi iar în imedita ei apropiere se afla Marea Neagră!

La toate acestea, se mai adaugă un fapt deloc de neglijat: limba sumerienilor are foarte multe cuvinte comune cu limba română. Paul Lazăr Tonciulescu si Eugen Delcea cercetând literatura de specialitate au descoperit nu mai puţin de 83 de cuvinte sumeriene identice ca înţeles cu cele din daco-română.

Primii locuitori ai Palestinei sunt descrişi în Vechiul Testament drept războinici şi având o statură impunătoare (Iosua 12:4) asemenea giganţilor situaţi de Nicolae Densuşianu în nordul Dunării de Jos. Existenţa pelasgilor în Palestina este documentată şi prin existenţa unor toponime ca: Scytopolis, despre care Pliniu ne spune că era o colonie de sciţi, Rama, Arimateea, etc.

Populaţia cea mai războinică a Palestinei preebraice se numea Amorei derivat din etnonimul Aromei / Aramei , nume purtat de toate seminţiile locuitoare cândva în teritoriile Siriei, Asiriei, Sumerului, Babilonului şi Arabiei. Aceasta înseamnă ca acest nume reprezenta o altă denumire etnică a pelasgilor.

Şi în Peninsula Arabia avem toponime care amintesc de pelasgi: Istriana (v. Istru) Satula (v. Sătulă), Lugana (v. Lugaş, Lugoj, Lungana), Carna (v. Cerna, Cârna), Domana, Amara, Draga, Nassaudum (v. Năsăud).Arabii erau cunoscuţi în antichitate ca făcând parte din neamul Arameilor. Numele etnic al arabilor se presupune că se trage din numele părintelui lor eponim Arabus un fiu al lui Hermes sau Armis al Daciei (Strabon, I.2.34)

Pelasgii au constituit de asemenea, elementul dominant şi civilizator al Indiei.

Rama, printul scit

Unul dintre cele mai vechi poeme indiene se numeşte Ramayana şi glorifică faptele prinţului Rama în care se spune că s-a întrupat Vishnu, spiritul cel bun al universului, pe care-l numeşte la un moment dat „prinţ scit”.

Cele mai vechi scrieri religioase indiene poartă titlul Veda. Ele sunt în număr de 4 si cuprind Revelaţia hindusă. Ceea ce este interesant însă este faptul că Revelaţia este „descoperirea” sau „vederea interioară” iar titlul acestor scrieri poate fi apropiat foarte lesne de cuvântul românesc „a vedea”.

Foarte interesantă este afirmaţia lui Strabon, cum că pe teritoriul Indiei, existau trei neamuri mai însemnate şi anume: Brachmanes, Garmanes şi Pramnae (Geographia XV.1.59), dintre care ce-i mai cucernici erau brahmanii. Ei duceau o viaţă frugală, mâncând numai fructe şi bând doar apă, erau devotaţi filosofiei, adorând cu deosebire Soarele, îşi duceau viaţă sub cerul liber şi considerau moartea drept o naştere pentru o viaţă mai fericită. (întocmai ca şi kapnobataii daci sau ca şi ktistaii o altă ramură de preoţi asceţi, daci). Aceşti Brahmani au avut tot timpul supremaţia socială şi religioasă a Indiei. Ei însă nu formau doar o casta sau sectă religioasă ci un neam numeros divizat în mai multe seminţii. Etimologic vorbind numele de Brahmani, Garmani şi Pramni, nu sunt decât derivate ale numelor etnice ahmani / rohmani,

armani şi Rami/Ramni, nume sub care erau cunoscuţi pelasgii la unii autori antici ca urmaşi ai lui Ra/Ram, zeul cerului şi al Soarelui.

Mai mult, studiind poemele clasice ca şi scrierile religioase indiene, Nic. Densuşianu ne pune în evidenţă peste 40 de cuvinte cu corespondent român si latin.

Continuitatea pelasgo – dacică în continentul asiatic

Felix Colson, istoric francez, ne atrage atenţia afirmând categoric: „toţi dacii sunt pelasgi” (şi adăugam noi, oriunde s-ar afla ei).

Continuitatea neamului pelasg sub forma etnonimului dac în Asia, este atestată de numeroase izvoare antice şi cercetări moderne.

După cum am văzut, în epocile vechi, pelasgii erau elementul dominant şi civilizator în întregul continent asiatic. Interesant este însă ca urmaşii lor, dacii, sunt prezenţi în aceleaşi teritorii pe care erau răspândiţi şi pelasgii, însă par a se extinde mult mai departe ajungând chiar până în China. Şi se pare că, asemenea pelasgilor în epoca străveche, dacii au jucat în antichitatea clasică, roluri deloc de neglijat.

De pildă, Ana-Maria Coman, care a scris un articol pe marginea unei lucrări a lui J. Saint – Martin, ne atrage atenţia spunând: „ originea parţilor este legată mai ales de tribul Dahae sau Dahi. Cu ajutorul lui şi-a dobândit Thiridate independenţa; (aceştia) erau printre cele mai puternice neamuri scitice, numeroasele lor ramificaţii fiind răspândite în Europa şi Asia”.

Mai mult cărţile lui Zoroastru vorbesc despre acest neam straşnic de tot, care a dat printre altele şi numele Mării Caspice.

Herodot de asemenea afirmă că încă înainte de Cyrus multe triburi Dahae pătrunseseră în interiorul Persiei.

În condiţiile în care neamul dacilor se răspândise, încă din străvechime până în Persia, nu mai trebuie să ne mire faptul că Decebal, în faţa ameninţarii romane, a cerut ajutorul lui Pacorus regele Partilor. În timp ce Traian era ocupat cu războaiele cu dacii, prinţii din a doua ramură Arsacidă au atacat posesiunile romane din orient .

Extraordinara extensiune a dacilor ca neam este dată şi de afirmaţia Anei Maria Coman că Bactria, provincie învecinată Chinei, era locuită de numeroase triburi Dahae. Mai mult în lucrările istoricilor chinezi, Bactria purta numele de Tahia, mai exact de Dacia.

Această denumire coincide cu cea care serveşte la denumirea ţării pe care Dahii, o posedau în Europa

La autorii chinezi apare alături de Bactria şi Dahia arsacizilor extinsă în Persia şi Armenia.

Sub dinastia arsacizilor, care făceau parte din marea familie a Cuşanilor, al căror nume era acela de daci, s-a constituit un imperiu puternic şi înfloritor, cuprinzând teritoriile Asiei Centrale şi de Sud, tocmai în perioada de ascensiune a Imperiului roman. Acest imperiu cuprindea Persia, Armenia, Bactriana (Dacia), Massageţia (Geţia mare), ţinuturile din jurul Caucazului şi din nordul Mării Negre.

Xenofon ne vorbeşte despre dacii din regiunea transcaspiană. Tot pe coasta orientală a Mării Caspice, Pliniu cel Tânăr semnalează populaţia numită Dahae.

Pârvan îi semnalează pe daci, sub numele de Dahae, în Turkestan, iar în sud estul Mării Caspice exista în antichitate un teritoriu numit Dahos.

Apoi, anticul Parthyene, ţinut situat azi în partea asiatică a Rusiei, poartă şi numele Dakistan.

Pe malul sudic al Mării Caspice, la nord de Azerbadjan, se află Daghestanul (Dag fiind tot o derivaţie a termenului etnic dac).

Massageţii sunt menţionaţi în documente încă din secolul VII î.Ch ca locuind între Marea Caspică si Amu-Daria. În istoria Asiei ei sunt cei care ,sub conducerea reginei Tomiris, sunt cunoscuţi ca învigători ai puternicului rege persan, Cyrus. Numai că dovezi recente arată că aceştia se întindeau pană în China.

După opinia specialiştilor, străini de astă dată, dacii sunt cunoscuţi în China sub numele de Yu-Ci, ortografiat Yue-Tchi, Yue-ti, Yut sau Ye-Ta. Pentru vechimea elementului etnic dac în China, pledează şi numele împăratului care a fondat dinastia Xia pe numele sau Dayu (Yu cel Mare). Principalele ramuri ale geţilor sunt cunoscute în analele chineze sub numele Marii Yue-tchi, Micii Yue-tchi şi Yue-tchi al Huandong-ului. Sub aceleaşi nume, dacii apar amestecaţi şi printre tibetanii occidentali.

Marii Yue-tchi au fabricat sticla colorată sub Daowu Di din dinastia Goei.

După Strabon familia Yue-tchi cuprinde neamurile asii-lor, pasiani-lor, tochari-lor şi sakarauţi-lor.

Această mare famile de daci (Yue tchi) şi-a avut aşezările între Munţii Nan-Shan, afluenţii Burunghirului şi partea superioară a Huang-he-ului. Prin urmare posedau o parte din China si Tangut.

Dat fiind conservatorismul dac, este de presupus că odată cu mişcarea neamurilor dace spre China, s-a mişcat şi credinţa lor, zamolxianism-ul, întrucât se ştie că dacii credeau că nu există alt zeu în afară de al lor. Unde poate fi surprinsă înfluenţa zamolxianism-ului în China?

Există o religie care nu prea are nimic de-a face cu speculaţiile religioase chinezeşti, anume daoism-ul. Însuşi cuvântul Dao, derivă din etnonimul dac, ştiut fiind că frigienii îi numeau pe daci daous, având semnificaţia cale. Concluzia este că daoism-ul este calea dacilor de a ajunge la Zeu. De ce? Pentru că toate religiile chineze poartă numele fondatorului lor (v. Confucianism-ul). Dar daoism-ul nu are aproape nimic în comun cu filozofia lui Lao-Tzi şi nici nu-i poartă numele. Cu atat mai mult cu cât daoism-ul nu a avut o influenţă foarte mare în China , ci numai pe alocuri pe unde erau răspândiţi dacii. Originea dacică a daoism-ului poate fi probată şi prin existenţa masivă a toponimelor şi antroponimelor dacice în regiuni apropiate de China, la stabilirea lor în această ţară dacii nerenunţand la religia lor originară, care împletindu-se cu vechile credinte chinezesti au dat naştere daoismului

Geţii au existat ca popor de sine stătător si în India fiind cunoscuţi subnumele de Yut Yat Jut Jhut. Ei ocupau Hindustanul septentrional si valea Indului. Specialiştii sunt de acord că populaţia rurala din Pundjab se trage din acest corp etnic al Yut-şilor. De asemena populaţia Yut formeza pricipala etnie din regiunea Sindi, iar în Belucistan, poporul Yut a format prin amestecul cu baluchii, poporul Jugdalli.

Descendenţii dacilor cunoscuţi sub numele Yut în India si Yue–tchi în China erau prezenţi şi în secolul XIX în India, în nord-estul provinciei Gudjarat aflându-se regiunea Jutvar (Ţara lui Yut sau a Yut-şilor)

Iată ce am descoperit în urma afirmaţiei dintr-o poezie a lui Eminescu !

Dacii; după cum putem observa, au dat o notă aparte civilizaţiei orientale prin religia lor introdusă în China, sub forma daoismului, prin infiinţarea dinastiei Arsacizilor , ei constituind şi un procent important din populaţia Asiei.

Acum, fiind dovedită cu destule dovezi credem noi, existenţa dacilor în Asia, nu putem decât să-i dăm dreptate lui Eminescu, care spunea: “De la China pân’ la Rin / De geto-daci pământu-i plin”:)

zamolxe

Bibliografie:

1. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, Bucureşti

2. Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea. Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, vol. I, Ed. Obiectiv, Craiova

3. Alexandru Pele, Etnonimele românilor. Dac/get, Ed. Abadaba, Oradea

4. Strabon, Geographia, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

5. Herodot, Istorii, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti