Arta si Internetul

Cu totii am vazut artisti promovati (cu mult succes, uneori) pe Internet. Unul din acesti artisti mi-a atras atentia, si anume Carlotta Ceawlin. Am intalnit-o intamplator in Second Life, un loc pare-se preferat de artisti in ultima vreme. Si, absolut, un loc nemaipomenit de a-ti face reclama aproape gratuit. Exista multe galerii de arta in SL, precum si locuri in care, pentru cativa dolari, poti deveni cunoscut. Urmatoarele fotografii au fost facute de mine in Romanum (SL sim), unde are loc ultima expozitie a Carlottei. Vizionare placuta!

 

Mai multe lucrari:

http://en.flickeflu.com/photos/26017588@N02

 

Solomonar

Auschwitz

O buna prietena a vizitat Auschwitz nu cu foarte mult timp in urma. Nu am fost personal acolo, insa o cunosc suficient de bine incat sa ii cred si inteleg tulburarea. Mi-am amintit de un documentar pe care l-am urmarit cu ceva timp in urma si pe care, din pacate, nu l-am gasit subtitrat. Documentarul in sine merita atentie, e probabil cel mai bun pe care l-am vazut vreodata referitor la acest subiect.

Se implinesc cativa ani de la disparitia unui foarte bun prieten al meu, dl. Abraham G., probabil unul din ultimii evrei din Romania. Nu stiu daca acest documentar este cea mai buna alegere pentru a-l comemora (o comemorare personala), insa poate este. Unele lucruri nu trebuie uitate.


 

 

 

 

 

As vrea sa recomand si cateva filme despre Holocaustul celui de-al doilea Razboi Mondial, desi probabil multi dintre voi le-ati vazut:

 

Solomonar

 

 

 

 

 

 

 

Putna, se vede Putna!

zamolxe

Published in: on 26/07/2011 at 00:06  Comments (3)  

Doru Stanculescu – „Scrisoarea soldatului de orisiunde”

Published in: on 24/07/2011 at 00:05  Comments (2)  
Tags:

De ce a dispărut România?

….lucru dracului. Zice-ti-vă  părerea ca-i tara  voastra si a noastra!

 

Published in: on 05/06/2011 at 00:18  Comments (22)  
Tags: , , , ,

Shungkmanitutonka

Scanci, scuturand surprins capul mare, scormonind nervos zapada inghetata, fara sa-si ia ochii de la cel din fata lui. Simti in narile frematande mirosul ciudat al omului, il recunoscu si nu se putea hotari daca sa fuga sau sa ramana locului. Barbatul il tintuise cu privirea, mut si nemiscat, cu un genunchi infipt adanc in zapada si degetele lungi intepenite pe teava rece si opaca a pustii. Il auzi soptind:

-Fugi, Shungkmanitutonka…

Ii recunoscu vocea. Stranuta de cateva ori, nelinistit, pufnind pe nari rotocoale albe de abur si-o rupse la fuga, rasucindu-se in salturi mari. Pierduse urma haitei de cateva zile si de-atunci ratacea, bezmetic, dand tarcoale tepee-urilor in miez de noapte, gata oricand sa inhate  vreun caine sau vreun manz. Rupsese in bucati o catea cenusie pe care-o surprinse in gerul diminetii scormonind aiurea dupa oasele aruncate de oameni. O tari apoi departe, langa rau, precaut. In urma lui ramasese o dara de sange pe zapada alba. Ii fu aproape la fel de usor sa doboare manzul firav, pe care insa nu mai avut puterea sa-l care atat de departe, asa ca se multumi sa-l tarasca cativa pasi, strangand pleoapele si icnind si sa se ospateze in voie. In noaptea urmatoare se temu sa se mai apropie; oamenii, prinzand de veste, il asteptau. Le auzea vocile. La inceput statusera pititi prin locuri numai de ei stiute apoi, invingandu-i frigul iernii canadiene, isi aprinsesera focuri focuri. Nici chip sa te mai poti apropia de sat! Lupul haladui o vreme pe sub copacii de la marginea padurii, apoi se retrase in culcusul de sub maluri, cu botul lung culcat pe labele dinainte, ganditor.  Ofta. Isi amintea. Avea si el amintiri, aidoma omului, omul care-l crescuse. Il gasise barbatul acela cu ochi fumurii intr-o primavara, un ghem sur de blana. Incercase sa fuga, dar era prea mic si prea speriat, asa ca se pitise sub o tufa din apropiere, ascunzandu-si capul. Simti mainile acelea cu degete lungi cuprinzandu-l – tremura. Auzi vocea grava a barbatului:

-Nu te teme, Shungkmanitutonka… Nu te teme.

Nu intelegea graiul ciudatului animal, dar vocea aceea il linisti. Se strecura la pieptul omului, sub haina groasa, scheunand subtire. L-a dus cu el, l-a adapostit la caldura tepee-ului si i-a dat carne fiarta o vreme, pana s-a inzdravenit. Noaptea, poticnindu-se si impiedicandu-se, se catara pe omul adormit si, mai departe, pe mormanele de blanuri si piei, umbla de colo-colo nelinistit si insetat. Lupoaica nu apucase inca sa-l intarce si se pomenea cautand degetele omului. Sugea cu inversunare, desi stia prea bine ca n-avea sa se aleaga cu nimic. In timp s-a dezvatat si de obiceiul asta, setea de lapte trecuse incet, incet. Simtea, in cosul pieptului, o furnicatura ciudata, care aparea seara. Atunci  voia sa o ia la goana. Facea cateva salturi, aratandu-si nerabdator coltii- atunci omul radea, vorbindu-i. Ciulea urechile, privindu-l fix in ochii fumurii si framanta blanurile mari cu labele din fata. Omul se aseza jos, in fata lui, iar el sarea, muscandu-i varfurile parului lung.

O data l-a batut. Avea in noaptea aceea un chef nebun de harjoneala, de duca. Crescuse si se inzdravenise. Nu stia nici el cum, dar cautase iar degetele omului, muscand cu nesat. Trezit din somn, cu sangele siroind, barbatul l-a apucat de ceafa, strecurandu-i printre dinti vorbe taioase. Si-a simtit inima in gat si gustul sangelui pe limba. S-a infiorat, incercand sa se smulga din stransoarea degetelor lungi. I-a fost cu neputinta, omul era mai puternic decat el. A simtit arsura curelusei de piele pe spate, apoi inca o lovitura, si alta, si alta- se ghemuise, cu muschii incordati, infricosat si furios. Cand i-a dat drumul, s-a ascuns intr-un colt, impleticindu-se. De durere si teama, a urlat. Un urlet prelung si nesigur, tremurat. Omul, badajandu-si degetele, si-a ridicat ochii spre el. Si a zambit.

Vremea se incalzise bine cand l-a scos afara- vazandu-se liber, a luat-o la goana printre picioarele oamenilor. Cineva a tipat. Copiii, intai uimiti, apoi inveseliti, s-au luat pe urmele lui, chicotind, atingandu-i cu varfurile degetelor blana deasa. Omul, cu bratele incrucisate la piept, radea cu pofta urmarindu-l. A luat-o atunci la fuga intins spre padure, cu ceata de copii pe urmele lui. A auzit in spate vocea puternica a barbatului cu ochi fumurii. Chema copiii inapoi. S-au oprit, urmarindu-l cu ochii lor mari si stralucitori. Rataci o vreme prin padure si pe dealuri, mirosind, luand urme de animale, alergand si tavalindu-se la rau, apoi simti ca i se face foame si se apropie sovaitor de sat. Oamenii aprinsesera undeva un foc mare, se apropia seara. Simtea mirosul carnii prajite si scheuna intaratat. Se opri undeva, nu foarte departe, atent. Dupa o vreme se intoarse, adapostindu-se sub mal si adormi, ascultand greierii. Dadu din nou tarcoale satului adormit cand incepura sa mijeasca zorii. Cainii l-au latrat galagiosi, scotand oamenii somnorosi afara. Barbatul cu ochi fumurii l-a alungat:

-Pleaca, Shungkmanitutonka! Pleaca, du-te! i-a strigat bland.

Si el l-a inteles. Cateva zile a ramas in preajma raului, starnind iepurii de prin vagauni, apoi a plecat. A mai privit o data inpoi din varful dealului spre satul forfotind de viata, apoi a rupt-o la fuga pe panta in jos. A ratacit aiurea pana in iarna- era puternic si sprinten si nu-l prindea niciodata seara cu stomacul gol. A iesit insa din iarna jigarit si, daca n-ar fi avut blana aceea deasa, i-ai fi putut numara coastele. Trecuse hotarele inspre sud si se invatase sa fure gaini. Fugarise un motan mare, dungat care se catarase intr-un pom, infuriindu-l la culme. A muscat coaja tulpinii groase, indepartandu-se in fuga, dezamagit si parca mai infometat.

Iarna urmatoare a intalnit, in nord, haita. O urmarise zile in sir de la o oarecare distanta, apoi isi facu curaj si se apropie. A trebuit sa-i insangereze pe vreo trei dintre ei, cu o lupoaica a avut cel mai mult de furca. Era mare si neastamparata si reusise in cateva randuri sa-i sfasie pielea. Pana la urma l-au primit intre ei. Iarna fusese mai blanda ca de obicei asa ca in primavara care a urmat arata ceva mai bine decat in cea care trecuse. Daduse tarcoale lupoaicei neastamparate si, dupa multe necazuri, se alesese cu trei gheme de blana scancitoare.

-Fugi,  Shungkmanitutonka…

Se intorsese singur, infometat. Zacuse o vreme, bolnav, cu febra chinuindu-i maruntaiele, muscand zapada. Haita plecase in cautare de hrana si ii pierdu urma. Plecasera  poate spre sud, dincolo de hotare, cum plecase si el candva.

-Fugi,  Shungkmanitutonka…

Arma s-a descarcat. Simti intre coaste o durere ascutita. Isi pierdu echilibrul si se lasa  sa cada cu botul prelung in zapada. Isi auzi dintii clantanind si ii era atat de cald, dintr-o data, incat abia mai putea sa respire. Se opinti, ridicandu-se si le auzi in spate vocile, strigand, amestecandu-se. Mirosul propriului sange il ametea. Era puternic. A pornit-o prin padure, cu privirea incetosata, impleticindu-se de durere. Murmurul vocilor se auzea din ce in ce mai aproape. Isi aduna puterile si grabi pasul- se pomeni de la o vreme alergand. Ningea viscolit cand iesi in camp. Facu cateva salturi indraznete. Durerea il dobori. Se intinse pe zapada ascultand suieratul vantului, cu ochii inchisi. Nu mai simtea durerea. De-acum i se parea ca-i e cald si bine, si, daca n-ar fi auzit viscolul din jur, daca n-ar fi simtit izbiturile troienelor in fata, ar fi crezut ca se afla intins pe blanurile moi din tepee-ul barbatului cu ochi fumurii. Ii simti degetele lungi pe ceafa si-l auzi soptind:

-Iarta-ma, wahapi.

Solomonar

Published in: on 25/05/2011 at 16:44  Comments (4)  

Cioara si tezaurul pierdut

Atestata prima data in 1310, comuna Cioara (Salistea) din judetul Alba isi trage numele de la emblema corbului cu inel in cioc, asezata la intrarea hanului care exista atunci la rascrucea unor importante cai transilvanene, han in jurul caruia, in timp, s-au construit locuinte, astfel luand nastere mica asezare dintre dealuri. Aparent lipsita de importanta, Cioara si locurile din imprejurimi aveau sa scoata la iveala interesante surprize, cea mai mare si importanta descoperire fiind facuta la inceputul anilor 1960 de catre Nicolae Vlassa, in apropierea comunei, si anume la Tartaria.

Tablitele de la Tartaria

Copii ale Tablitelor de la Tartaria, Muzeul Salistea

Tablitele de la Tartaria - datare

Tezaurul dacic din argint, descoperit in 1820 de catre taranul Matei al lui Stefan Molodet avea sa ia calea Vienei (unde se afla si astazi), autoritatile din Salistea primind un raspuns cel putin ciudat atunci cand au incercat sa aduca tezaurul la muzeul din comuna (pentru cateva zile, sa fie vazut): “Tezaurul a fost cumparat de catre Imperiu. Si, oricum, sa va vindeti satul si tot nu reusiti sa-l luati inapoi.” “Cumparat” insemnand aici, fireste, ca taranului care l-a gasit si a anuntat autoritatile i s-a platit o suma mai mult decat simbolica pentru descoperirea sa. Noi am ramas (ca in multe alte cazuri) cu cateva fotografii.

Tezaurul dacic de la Cioara

David Prodan - nascut in Salistea, 1902

Obiecte de uz casnic, Muzeul Salistea

Port popular, Muzeul Salistea

Stalp funerar din lemn, Muzeul Salistea

Situată în Valea Archiuşului, la aproximativ 22 km de comuna Săliştea, jud. Alba, mânăstirea a luat fiinţă la jumătatea secolului al XVI-lea, pe locul străvechii aşezări dispărute, Volnkarhis. La început se numea Sihăstria din Plăişor, cu hramul, „Naşterea Maicii Domnului”, iar în secolul următor era cunoscută sub numele de ”Sihăstria Afteia” sau ”Mânăstirea de la Cioara”, metoc al Mânăstirii Cozia, din Ţara Românească.
La mijlocul secolului al XVIII-lea, la conducerea mânăstirii revine Sfântul Cuvios Sofronie Mărturisitorul. Acesta provenea dintr-o familie preoţească, prin tradiţie. Tatăl său, preotul Ioan, a fost parohul satului între anii 1680-1720, parohia fiind apoi preluată de fiul său, preotul Stan, între anii 1720-1750, când a intrat în viaţa monahală, fiind egumenul mânăstirii Afteia între anii 1750-1761. În această perioadă, mânăstirea a devenit principalul centru pentru apărarea credinţei străbune, Sfântul Sofronie conducând mişcarea românească din 1759-1761. Apoi s-a retras la mânăstirile Robaia şi Vieroşi, stabilindu-se definitiv la Mânăstirea Argeşului. Mânăstirea Afteia a fost dărâmată în anul 1778; cu o parte a materialului recuperat a fost construita actuala biserică de lemn din sat (1798) , în care se păstrează numeroase vestigii ale vechiului aşezământ. În anul 1975 s-a reluat tradiţia monahală prin reînfiinţarea actualei mânăstiri. În ultimii ani, s-au făcut un paraclis şi o clădire cu chilii.  (sursa:  www.crestinortodox.ro )

Manastirea Afteia

Solomonar

Cândva, pe Golgotha…

Era o zi de vineri. Pe Dealul Golgothei din apropierea Ierusalimului se înălţau trei cruci. Trei oameni sufereau supliciul răstignirii. Doar atât se vedea pentru observatorul neatent. Mai era ceva, ceva ce scăpa vederii omului? Se petrecea acolo ceva deosebit afară de faptul că nişte criminali ai vremii îşi ispăşeau faptele prin atârnare pe lemn?

Împresurat de batjocura mulţimii,cu mâinile şi picioarele străpunse de cuie, cu trupul sfâţiat de durere şi slăbit în urma pierderii de sânge unul dintre condamnaţi încercă să spună cu greutate ceva. Deasupra capului său purta scrisă vina pentru care suferea supliciul crucii: „ Iisus Nazarineanul, împăratul iudeilor”. Ce urma să spună acele buze tremurânde? Un blestem la adresa celor ce-l chinuiau? Sau doar urmau să scoată un geamat datorat durerii fizice?Poate murmură cuvinte de autocompătimire…

Nimic din toate acestea. El se ruga pentru cei mulţi şi ignoranţi. Buzele arse de febră şoptiră: „ Tată , iartă-le lor ca nu ştiu ce fac” Surprinzător, nu se ruga pentru mântuirea lui ci pentru iertarea celor ce-l chinuiau. Ei nu ştiau ce fac pentru că vedeau doar un om întins pe lemn, suferind, nu vedeau dincolo de lucruri. Ei măsurau cu măsura firii nu aveau de unde şti că li se măsoară cu măsura de dincolo de fire.Infatuaţi fariseii şi cărturarii îi strigau „ Dacă eşti tu Fiul lui Dumnezeu coboară-te de pe cruce”. Ce rost mai avea acel sacrificiu benevol dacă nu s-ar fi implinit până la capăt? El arăta Calea căci „ Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” Cum să fie iertati oare cei care platiseră martori mincinosi pentru demonstrarea vinei inchipuite pentru care suferea? Cum putea fi iertat vânzătorul?

Ia-ţi crucea ta si urmeaza-mi mie” spunea el. Ei au greşit, făcea parte din crucea lor. „ Tată iarta-i că nu ştiu cefac” ignoranţa si neştiinta le-a fost iertată dar nu le-a fost iertat neputinţa de a-şi duce crucea până la capat.

În vociferările mulţimii unul dintre cei trei condamnaţi spune bat jocoritor. „ Dacă eşti tu Fiul lui Dumnezeu mântuieşte-te pe tine şi pe noi”. Nu era cu nimic diferit faţă de cei de la picioarele crucii deşi era cu un picior în groapă. Glasul batjocoritor al tâlharului din stânga sa trezi ceva în celălalt aflat la dreapta sa. În ciuda fărădelegilor pentru care a fost osândit tâlharul nu-ţi pierduse măsura dreptăţii spunând: „ Nu te temi tu de Dumnezeu , tu care eşti sub aceeaşi osândă?Pentru noi este drept căci primim răsplata pentru cele ce am săvârşit, dar Acesta nu a făcut nici un rău”. Tâlharul avea simţul dreptăţii deşi făptuise doar rele. Poate chiar îi părea rău pentru ele dar acum era prea târziu să le mai poată îndrepta schimbându-şi modul de viaţă. Nu mai putea umbla pe Cale pentru că avea cuie batute în picioare. Nu mai putea face lucruri bune si preţuite pentru că avea mâinile pironite. Nu mai putea trăi virtuos pentru că era pe moarte.

Pacea mea o dau vouă. Nu precum vă dă lumea dau eu vouă” spusese Iisus în timpul vieţii. Tâlharul foarte probabil nu-l cunoscuse atunci şi nu auzise ceea ce se spuse. Cu toate acestea el căuta pacea şi împăcarea cu sufletul său şi prin aceasta cu Dumnezeu. Privind spre Cel fără de vină spuse: „ Doamne,adu-ţi aminte de mine când vei veni întru împărăţia ta”. Când ai nevoie de mântuire nu te întorci spre cineva care este in aceeaşi osândă cu tine! În acel moment Iisus părea total neajutorat şi în imposibilitatea de a mântui pe cineva. Mai degrabă părea a avea el însuşi nevoie să fie mântuit. Era o victimă vrednică de compătimire nu un rege mesianic. Şi totuşi …. tâlharul a crezut, a crezut înainte de cutremur, inainte de a se intuneca soarele, înainte de a se rupe perdeaua templului, înainte de Înviere şi Înalţare.

Iisus ridicând capul privi spre tâlharul din dreapta lui şi extenuat i-a zis: „ Adevărat graiesc tie: astazi vei fi cu mine în Rai” Măreţie mesianică, adevăr de dincolo de fire, căci acolo nu se măsoară după masura oamenilor. Tâlharul sperase, sperase că încă mai poate fi mântuit şi pentru speranţa lui primise mult mai mult decât ceruse. Nu doar pomenire, ci Impăratia cerurilor si pacea sufletului.

La câtva timp după martiriul răstignirii un pelerin s-a hotărât să se indrepte spre Ţara Promisă În drumul său a acceptat cu bucurie, ca pe un privilegiu, să poarte crucea Domnului său. Pe drum însă, a început să simtă greutatea crucii. Când a obosit, pelerinul s-a aşezat pe o piatră să se odihnească şi a zărit un om care tăia lemne. Faţa i s-a luminat la gândul care-i venise. Se îndreptă spre tăietorul de lemne şi-i spuse.” Om bun, pot folosi toporul tău pentru a-mi scurta crucea?” Omul a încuviinţat. După ce a scurtat crucea pelerinul şi-a continuat drumul spre locul răvnit. Acum crucea era mai uşoară şi el era mulţumit şi zâmbitor. Ţara Promisă se vedea la orizont dar apropiindu-se observă că de splendorile de acolo îl separa o prăpastie. Trebuia să folosească crucea pentru a trece peste hău. S-a chinuit în fel si chip să aşeze crucea peste prăpastie ca să poată trece dincolo: acesteia îi lipsea tocmai partea pe care o taiase !

Era o vreme în care sufeltul era la mare preţ. Apoi a venit vremea în care mintea a căpătat întâietate în detrimentul sufletului. Ele s-au separat şi au format entităţi distincte dar care prin efortul susţinut se puteau reconcilia aşa cum arată pilda tâlharului de pe cruce. Apoi, a venit timpul când trupul a trecut înaintea tuturor celorlalte. Satisfacţia personală, îndestularea, confortul, aproape nimic pentru hrana minţii sau foarte mult şi nefolositor care este tot una cu a nu avea nimic, iar sufletul.. sufletul nu mai are loc în ecuaţie. Aceasta este amputarea crucii! Crucea omului căci omul este într-adevăr o cruce atunci când îşi deschide braţele.

Stă scris: „ Pacea mea o dau vouă. Nu precum vă dă lumea va dau eu vouă”. Această pace este Ţara Promisă spre care se îndreaptă cei ce „ flămânzesc şi însetează după dreptate”. Şi iarăşi stă scris: „ Ia-ţi crucea ta şi urmează-mi mie”. Calea este Calvarul, puntea spre Ţara Promisă este crucea care odată cu cuvântul „ Săvârşitu-s-a” oferă pacea sufletului, reconcilierea dintre trup minte şi suflet, toate adunate în punctul central al Crucii.

Praznic luminos să vă deie Dumnezău !

zamolxe

Published in: on 22/04/2011 at 16:17  Comments (6)  
Tags: , , ,

Sarbatori fericite!

Multa sanatate tuturor!

Solomonar & zamolxe

Published in: on 20/04/2011 at 14:11  Comments (4)  

Declaratie

Copia declaratiei COSTEA CORNELIA, sotia preotului ortodox COSTEA TRAIAN, din comuna TRASNEA, jud. Salaj, care relateaza despre modul cum a fost ucis sotul ei de catre criminali unguri. Data in fata noastra, comisar aj. Hopris Nicolae.

 

Declaratie

 

Subsemnata Costea Cornelia, sotia preotului ortodox Costea Traian, din comuna Trasnea, jud. Salaj, nascuta in anul 1881, in comuna Calutele, judetul Cluj, casatoria, cu 4 copii, toti majori, declare urmatoarele:

Luni, 9 septembrie 1940, orele 7 dimineata, au intrat in comuna Trasnea trupele de ocupatie maghiare. Sotul meu, preotul Costea Traian, confectionandu-si un drapel – trei culori maghiare – a plecat spre mijlocul satului pentru a primi trupele de ocupatie. Acolo erau adunati toti fruntasii comunei Trasnea in frunte cu preotul, notarul Vasile Marcus, invatatorul Lazar Cosma etc., cari cu flori au primit trupele de ocupatie. Fiica mea, Costea Otilia, care era in fata casei, a fost intrebata de ofiterii care treceau daca este unguroaica. Vecinii Gal Mari, Gal Bozsi au raspuns ca este fiica preotului ortodox roman din comuna, la care ofiterii au raspuns: “Nu face nimic, o sa fie si ea unguroaica”. Ocuparea comunei s-a facut in perfecta liniste. Dupa ce trupele, adica o parte din ele, au trecut mai departe, parte ramasa in Trasnea, preotul impreuna cu taranii, s-au imprastiat pe la casele lor. Pe la orele 10 a.m. data de mai sus, s-a deslantuit asupra comunei o urgie fara seaman. Trupele maghiare cari veneau dupa primele trupe de ocupatie, au inceput sa impuste tot ce le iesea in cale si sa arda tot pe unde treceau. De departe se auzeau impuscaturi si vaiete dinspre capetul comunei. Puhoiul ajungand in mijlocul comunei, s-au dat la acte de un barbarism nemaipomenit, astfel o ceata de soldati cu chiote si impuscaturi au intrat in curtea casei noastre, strigand: “Sa iasa popa valah!” Preotul, care se gasea la masa impreuna cu mine, auzind strigatele, a fugit in podul casei, luand cu sine pe mine si servitoarea. In podul casei am incercat san e baricadam cum puteam mai bine. Ostasii au dat foc casei si strigau mai departe “sa iasa preotul valah!”. Preotul, stiind limba maghiara si la sfatul meu, a iesit afara, crezand ca prin prezenta lui si prin vorbele bune, va putea calma pe soldati, insa nu a coborat decat patru trepte si a fost impuscat in piept de unul din soldati, dupa care a fost tarat din camera pe coridor afara si a fost lasat apoi la scarile pridvorului. Casa arzand, iar fumul inabusindu-ne in podul casei, am cautat sa ne strecuram afara si sa fugim unde vom putea. In fuga noastra din casa am gasit pe parintele intins pe spate la scarile pridvorului, pe fata prezentand mai multe vanatai, provenite probabil in urma loviturilor primite dupa ce a fost omorat. Eu am fugit la al treilea vecin, un ungur cu numele Titkos, si plangand i-am spus ce ni s-a intamplat si ca de ce n-a venit sa ne ajute, deoarece ne promisese formal ca nu ni se va intampla nimic daca vom ramane in comuna. El mi-a raspuns ca n-a putut veni pentru ca nu i-a dat voie armata ca sa vina. Intre timp si casa vecinului Titkos a inceput sa arda luand foc de la celelalte aprinse, eu impreuna cu el am fugit la locuitorul Baj Feri, unde insa servitoarele mi-au spus sa nu raman acolo, deoarece voi fi cautata de armata, astfel ca am fugit si de acolo la marginea satului pe deal la o casa a lui Varga, unde dupa putin timp a venit si fiica mea Otilia, care mi-a spus ca la inceputul macelului, s-a refugiat in casa lui Gall Iozsi, de unde a fost ridicata de un soldat, acel soldat care a impuscat pe preotul Costea Traian, tatal ei, si a fost dusa de acesta impreuna cu soldatii pana la marginea comunei Pausa sub amenintarea ca o omoara, precum au omorat si pe tatal (lipsa un rand)… semnalul de care spun eu ca se face vinovata fiica mea a fost danganitul clopotelor de la biserica ortodoxa, clopote care au fost trase din ordinul armatei maghiare ca semn de bucurie pentru ocuparea comunei, clopotele fiind trase si la biserica reformata. Drept pedeapsa pentru aceasta clopotarii de la biserica ortodoxa au fost impuscati chiar in turnul bisericii. Fiica mea mi-a spus mai departe ca a scapat cu viata din mana calaului tatalui sau, numai datorita interventiei unui ofiter ungur care, in momentul cand se trageau clopotele, trecand cu unitatea lui pe strada, a fotografiat pe fiica mea impreuna cu alte fete unguroaice din sat. La interventia ofiterului, fiica mea a fost lasata sa plece, iar ofiterul i-a dat drept amintire o batista cu initialele ofiterului pentru ca batista fiicei mele care plangea a fost luata de un soldat si aruncata jos si calcata in picioare, iar soldatii o batjocoreau spunandu-i ca din toate lucrurile frumoase pe care le-a avut in casa a ramas numai cu ce este pe ea.

Pe cand fiica mea imi spunea celea ce i s-a intamplat, a venit la casa lui Varga Iozsi un locuitor care a spus lui Varga ca toti ungurii, cu mic cu mare, sa se adune imediat la casa lui Baj Feri. Eu impreuna cu fiica mea am plecat in padure. Dupa plecarea noastra comuna a fost bombardata de artileria maghiara, neramanand in comuna decat cateva case, si acelea alea maghiarilor.

Am stat in padure si pe la casele din padure pana cand am plecat in padurea Bucium, unde fiica mea a fost arestata din nou de catre jandarmii din comuna si tinuta arestata pana in 15 septembrie a.c., cand a fost eliberata. Iar dupa spusele unor cunoscuti s-ar fi refugiat, probabil, in Romania, cu o masina in care se gaseau doi civili, probabil romani.

In comuna Bucium am auzit ca sotul meu a fost vazut ars din brau in sus, probabil de incendiul care ne-a distrus casa. Din comuna Bucium am plecat la Cluj, la Episcopia Ortodoxa, unde am intalnit pe parintele Muresan Gligore din comuna Catcau jud. Somes, refugiat si dansul, si impreuna cu el si cu: Bizu Dumitru, notar in comuna Casei jud. Somes, Alexandru Barbos, elev de liceu din Dej, Roman Ioan, elev din Dej, D-soara Sucutean Matia, eleva din comuna Casei jud. Somes, am venit la Turda.

Aceasta imi este declaratia pe care o sustin si semnez cu mana proprie.

ss. Cornelia Costea

Turda, 23 sept. 1940

 

(Declaratie preluata din „Dacoromania”- Fundatia „Alba Iulia 1918, pentru unitatea si integritatea Romaniei”, nr. 51, Alba Iulia, 2010)

 

Solomonar