Trecând prin istorie…(cugetări)

Trecând prin istorie…(cugetări)

Iniţial voiam să postez altceva peste câteva zile. Un articol legat de taina poveştii „Harap Alb” dar intrucât azi este ziua naţională am renunţat în favoarea unei retrospective în istoria noastră călăuzită mereu şi mereu de firul neîntrerupt al idealului naţional. O istorie plină de trădări din partea puternicilor Europei, plină de sânge românesc vărsat pentru bunăstarea Occidentului şi din inconştienţa acestuia. O istorie care ne aduce cinste şi care nu trebuie uitată!

Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte, noi, românii…Istoria neamului românesc nu a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit dintr-un uragan şi am trăit în vifor. Popor de frontieră luptam şi muream pentru toţi. Muream mai ales, plătind miopia şi neghiobia altora

Istoria neamului românesc e alcătuită din atâta sânge şi atâta nenoroc datorită în primul rând incapacităţii Occidentului de a vedea de unde vine primejdia.Pe noi , vreme de cinci secole ne ascos din istorie victoria Imperului Otoman.Timp de secole am luptat singuri. Hărţuiam necontenit armatele turceşti, cu preţul pe care îl ştiam:traiul în afara istoriei. Istoria se făcea în Apus, fără noi dar, datorită sângelui nostru.

Occidentalii nu stăteau nici ei cu mâinile în sân, ci se luptau; dar se luptau între ei …

Civilizaţia noastră ţărănească se adaptase la nivelul vegetal la care se reduse istoria. Aşezările româneşti dispăreau şi reapăreau cu aceeaşi ireductibilă, misterioasă încăpăţânare a vegetaţiei. În timpul acesta la o mie, două de kilometri, spre Apus, se înălţau catedrale, se îmbogăţeau castele, se înfrumuseţau mănăstiri şi oamenii aveau prilejul, măcar la răstimpuri,să citească pe sfinţi, pe teologi şi pe poeţi, să înţeleagă că sunt oameni şi să se bucure că trăiesc omeneşte – iar nu ca fiarele sălbatice prin munţi şi păduri , ca strămoşii noştrii care nu aveau altă vină decât aceea de a se fi născut in calea răutăţilor”

Peste noi au venit toţi puternicii lumii vechi: persanii, romanii, pecenegii, cumanii, goţii germanici, uzii, avarii, hunii, slavii, maghiarii,tătarii, bizantinii, turcii, austriecii, ţaristii. Toţi au plecat în zarea largă lasând în urma lor sânge şi jale. Noi am rămas… am rămas să ne cântam doinele odata cu vântul,să ne plângem taţii şi fraţii odată cu ploaia, să ne spunem dorurile odată cu foşnetul pădurilor. Noi şi permanenţa noastră … suntem miracolul care uimeşte istoria! „ Românii au sabotat istoria” spunea L. Blaga. Da, au sabotat-o dar cu ce preţ? Traiul în afara istoriei, cu preţul sângelui a mii de oameni care îngraşă pământul sfintei noastre glii şi care strigă „nu ne uitati”, cu preţul aşezărilor pustiite de tavalugul migratorilor şi al turcilor

Dacă nu ar fi fost aşa, dacă nu ar fi fost sacrificiul acestui popor mic şi dârz Mahomed ar fi ajuns „ din pristolul de la Roma să dau calului ovaz”. Întreaga armie a cruciaţilor europeni a fost zdrobită la Nicopol dar la Rovine, Mircea cel Bătrân a inchis porţile Europei.

Toate aceste jertfe, tot acest sânge al străbunilor noştri au dus la măreţul moment 1 decembrie 1918, împlinire a idealului naţional românesc. Atunci acest ideal a fost hotărnicit pentru totdeauna.

În istoria noastră multi milenară au fost trei momente in care acest deziderat al naţiunii române s-a implinit: regatul lui Burebista,momentul1600 cand toţi românii aflati în cele trei principate au fost uniţi vremelnic sub domnia marelui Mihai Viteazu, şi anul decisiv 1918. Burebista şi Mihai Viteazu au fost asasinaţi prin trădare, unirea din 1918 a fost pătată de cizma hortistă care, pătrunsă în NV Transilvaniei prin Dictatul de la Viena, s-a dedat la jafuri şi crime abominabile. Stau mărturie ţăranii martirizaţi la Ip… la Traznea…la Moisei. Şi totuşi…ceea ce Dumnezău şi naţiunea a legat nu a mai putut fi dezlegat! Căci şi în vremea lui Mihai şi la 1918 „unirea naţiunea a făcut-o”

A. Păunescu spune in slove de poezie „ Cu săbii făcură unirea ţăranii/ Cu toţii spre Alba mergeau/ Toti oamenii ţării semnau întregirea/Voinţa întregului neam”. Da, acei anonimi ai istoriei ţăranii, care formau grosul oştirii lui Mihai şi grosul armatei române din primul război mondial, acel ţăran care în răzbelul de independenţă ( 1877) a salvat armata rusă ducând cele mai grele lupte la Plevna şi Griviţa, Rahova, Vidin şi Smârdan, acel ţăran care a înţeles să-şi apere pamântul strămoşesc cu preţul sângelui la Mărăşti,Mărăşeşti şi Oituz măsurându-se cu cei mai buni soldaţi din lume în condiţii aproape egale. Nu erau egale pentru că neamţul primea masa caldă zilnic, ciocolata, ceai, îmbracăminte şi armament. Soldatul român iarna degera de ger, vara se perlea la caldură, mânca pe apucate intre două tiruri de artilerie si un asalt al inamicului si lupta…cu pusti din războiul de independenţă. Şi totuşi…Makensen nu a putut trece mai departe!

Ciudat…Alba Iulia prima dată, atunci când în Catedrala Unirii au răsunat cuvintele solemne spuse de „cavalerul creştinătăţii” : „Io, Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei” Acesta era idealul lui Mihai Voievod Viteazu unirea tuturor românilor într-o singură naţiune puternică şi de sine stătătoare căci iată „Astăzi s-a implinit porunca cea din veac: Trei dintr-o singură Mamă, laolaltă: Ţara Românescă,Ţara Moldovei şiŢara Ardealului”. Ca un Christos al neamului românesc, el, domnul unei ţări mărunte şi neînsemnate care băgase groaza în turci şi speriase prin infăptuirea idealului său întreg Occidentul, după ce-şi pierde domnia şi fiul în bătălia de Mirăslau, plecat la Viena, va reuza oferta generoasă a Împăratului cerând în schimb cele trei ţări române „ Asta-i pohta ce-am pohtit eu: Ţara Românească,Ţara Moldovei şi Ţara Ardealului”! Acest ideal, singur, este în masură să răstoarne toate ipotezele trăznite ale unor istorici ce terfelesc imaginea primului unificator al românilor numindu-l aventurier.

…A doua oară… momentul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918…acelaşi leit-motiv: Alba Iulia! Concluzia? Inima României Mari nu bate la Bucureşti, nu bate la Iaşi unde Cuza unise Moldova cu Valahia, ci la Alba Iulia unde prin rezoluţia Marii Adunări Naţionale se decreta „unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România”.

Acest vis de veacuri al românilor de pretutindeni, unirea într-o singură ţară liberă nu a putut fi atins până nu a curs sânge.. mult sânge.. multe lacrimi de vadane a căror barbaţi pieriseră pe câmpurile de luptă din Dobrogea, de pe Argeş şi Cerna, de pe Valea Jiului , de la Flamânda şi Turtucaia, Mărăşti , Mărăşeşti şi Oituz, de copii rămaşi fără fraţi şi părinţi.

…Am fost la mausoleele inchinate eroilor la Marăşeşti şi Mărăşti.. mii de nume inşirate în coloane verticale pe marmură neagră…toate nume de eroi ce şi-au pus osul şi sângele la temelia unităţii neamului…. lacrimile incepuseră sa-mi picure gândindu-mă „ De ce pentru orice dorinţă are neamu asta trebuie să curgă atâta sânge?”…Am fost în oraşul Unirii de 1 dec… parcă-l auzeam pe Mihai zicând: „Astăzi s-a implinit porunca cea din veac: Trei dintr-o singură Mamă, laolaltă: Ţara Românescă,Ţara Moldovei şiŢara Ardealului!”… Auzind pe unii şi pe alţii zicând asta-i moldovean, oltean prost şi alte invective aduse în fapt celor de un neam şi un sânge cu ei mă intreb: „Pentru asta a fost vărsat sângele eroilor şi martirilor naţiunii?” Nu fraţilor! Nu pentru asta! Ci pentru ca să fim uniţi in cuget şi-n simtire să fim o naţiune puternică care să-şi cunoscă şi mai departe interesul naţional şi să putem spune nu cand acest interes este incălcat!

zamolxe

O stea a căzut….la Mărăşeşti

( jurnal de front II)

O fată tânără şi plăpândă care dorea să devină învăţătoare si a devenit… Ioana d’Arc a României. O chema Ecaterina Teodoroiu, Cătălina o alintau soldaţii…Soldat voluntar, apoi sublocotenent al companiei 7 din cadrul regimentului  43/59 infanterie Gorj, iar Mărăşeştii au făcut-o… nemuritoare!

…18 noiembrie 1916….

Ploua cu găleata. Tranşeele  erau pline de apă şi noroi amestecate cu sânge. De dimineaţă  poziţiile româneşti  fură  potopite de tirul  artileriei  nemţeşti. Obuzele măturau  metru cu metru amplasamentul armatei române. Vaierele  răniţilor şi ale muribunzilor se împleteau cu  vacarmul exploziilor şi şuierul gloanţelor. După câteva ceasuri  de bombardament intens  glasul tunurilor a amuţit şi a urmat atacul infanteriei . În aceea zi, tranşeele au trecut de mai  multe ori dintr-o mână în alta. Baioneta, patul armei, glontul, nu rareori pumnul si dinţii făceau legea între liniile combatante. Spitalul de campanie din spatele liniilor româneşti nu mai facea faţă. Spre seară  se lăsă pacea, o pace aparentă căci  în scurt timp  tunurile nemţeşti începură din nou canonada. Din nou miros de carne arsă , gemete de răniţi şi muribunzi. Din nou zeci de morţi…

Alături de camarazii săi , pe fundul tranşeei înecate în noroi, Cătălina se adăpostea de  pământul şi schijele  împrăstiate de obuzierele  nemţilor. Stătea şi aştepta, împreună cu  ceilalţi soldaţi încetarea  canonadei si poate.. un nou ordin de atac. Un obuz cade în apropierea lor.. oameni sunt împroşcaţi cu noroi, sufocati de fum, parjoliti de explozie. Cătălina întinsă pe jos gemea…Durerea ce venea  de undeva de la picioare era aproape de nesuportat. Schijele îi rupseră  amândouă picioarele. Sergentul se repezi la ea:

-Domnişoară Cătălina, domnişoară Cătălina! Îi ţinea capul în braţe si plângea, nu-i mai păsa că şi el putea avea aceeaşi soartă.

Se  reculese însă repede si împreună cu un alt soldat o duseră în spatele liniei la spitalul de campanie. Trebuia dusă de urgenţă  la un spital adevărat dar,  blestemata de autoambulanţă nu voia sa pornească. Cătălinei i se făcu o injectie cu morfină să-i ogoiască durerile. Sanitarii încercau să pună maşina în mişcare. O maşină  se opri în dreptul ambulanţei. Era generalul Dragalina:

-Ce-i?

-Să trăiţi domnule general! O am  de transportant pe Ecaterina Teodoroiu, de urgenţă la spital şi  blestemata asta nu vrea să pornească.

-Urca-ţi-o  în maşina mea!

-Hai repede! Targa!  Mai repede, mai repede!

Ajuns în maşină generalul o întrebă pe un ton aproape părintesc:

-Te doare?

-Acum e mult mai bine domnule general. Mi-au făcut o injecţie cu morfină şi durerea e mai suportabilă.

-Spune-mi , zise generalul, nu ţi-e greu, ca fată , singură, pe front?

Cătălina încercă un zâmbet trist:

-M-am obişnuit domnule general! Mi-e bine cu  camarazii mei!

-Nici de moarte nu ţi-e frică, Cătălino?

-Nu de moarte, domnule general, ci de frica morţii… durerea cea mare în faţa morţii  e că… pleci … fără a te putea lua cu tine.

Apoi zise ca pentru sine:

-Să nu mă uitaţi domnule general!

Durerile se mai  ostoiră si adormise. Un somn adânc, fără vise. Fu dusă la un spital  din  localitatea Filiaşi şi transferată apoi  la Iaşi pentru intervenţia chirurgicală de care avea nevoie. Era  în recuperare de câteva săptămâni când şefa Crucii Roşii vizită spitalul din  Iaşi.

-Bună ziua Majestate! salută milităreşte căpitanul doctor: Avem aici pe Ecaterina Teodoroiu

-Vreau s-o văd neaparat!

Regina fu surprinsă să zăreasca în  patul de campanie o fetişcană plăpândă, chiar  fină. Cătălina  se prezentă milităreşte:

-Sublocotenent Ecaterina Teodoroiu, regimentul 43 infanterie Gorj.

-Am auzit de tine şi de faptele tale de arme. Mi s-a spus că te-ai însănătoţit şi în curând vei pleca de aici. Am să te rog să mă cauţi, voi găsi ceva potrivit pentru tine.

-Vă mulţumesc Majestate, dar… locul meu e pe front, între camarazii mei!

Primăvara  lui 1917  o găseşte pe Cătălina întremată complet.

Pe peronul gării Iaşi  regele  o va decora cu  Virtutea Militara:

-Pot să fac ceva pentru tine, sublocotenet?

– Majestate, doresc să mă întorc în linia întâi , la plutonul meu!

Trenul  o va duce direct pe linia frontului.

-Domnule general, raportă aghiotantul,sublocotent Ecaterina Teodoroiu  vrea să vă vadă!

Generalul  ieşi:

-Ce pot face pentru tine duduie?

-Domnule general lupt de 7 luni pe front, am fost rănită de două ori, şi dumneavoastră îmi spuneţi duduie?

-Ai dreptate! Te-ascult sublocotenet!

-Nu am primit încă numirea la   compania mea domnule general!

Generalul se întoarse spre aghiotantul său:

-Azi îi faci numirea, s-a-nţeles?!

Se duse direct  la oamenii ei. Sergentul o zări de departe şi strigă cuprins de bucurie:

-A venit Cătălina! A venit Cătălina noastră!

…23 august 1917… Mărăşeşti…Dealu Secului…ziua în care a căzut.. o stea

În zori,  asupra poziţiilor româneşti se abătu  o grindină de strapnele şi obuze.   Tirul artileriei încetase si acum nemţii atacau  sub protecţia focului nimicitor al  mitralierelor. Mereu în mijlocul soldaţilor ei  Cătălina îi încuraja „ Trageţi în ei!” „ Nu vă fie frică, sunt cu voi!”. Atacurile germane sunt urmate de contraatacuri româneşti. Obuzele sfârtecau  trupurile soldaţilor, gloanţele suierau a moarte, mitralierele lătrau tenebros. Nimeni nu se dădea bătut în încleştarea asta. Cătălina era  în fruntea soldaţilor. Nu-i era frică de gloanţe, nu-i era frica de  explozii, nu se temea de baionetele hrapareţe ale inamicului. Îşi îndemna soldaţii înainte.. nici un pas înapoi.

Se vedea mireasă.. O mireasă albă, frumoasă între sutele de cadavre şi muribunzi… Soldaţii plângeau coborând sub ţărână … o stea. Două gloanţe trase de aproape  opriseră  din  bătaia ei înflăcărată inima a „ eroinei de la Jiu”.

Noi, cei  care  suntem în viaţă, să îngenunchem în faţa Majestăţii celei ce si-a dat viaţa pentru ţară şi a devenit … o stea între luminile neamului!

(„povestea „are la bază ecranizarea Marele Război)

zamolxe

Published in: on 16/01/2010 at 00:02  Comments (6)  
Tags: , , , ,

Ziua cea de sânge udă

(jurnal de front)

Marele Război era în toi. Armata română, după înfrângerile suferite  pe Argeş şi Jiu, Turtucaia şi Flămânda,  de pe frontul dobrogean, pierduse capitala. Acum se retrăgea  spre Moldova, ultimul teritoriu românesc liber. Trebuia apărat cu orice preţ. Familia regală şi guvernul român îşi stabiliseră reşedinţa la Iaşi. Însăşi existenţa României  depindea de păstrarea Moldovei. De fapt, generalul von Mackensen, supranumit „ spărgătorul de fronturi” atunci când părăsise peronul gării Bucureşti cu directia  frontul  românesc de răsărit  spuse infatuat „ La revedere! Ne întâlnim peste două săptămâni la Iaşi!”. N-a fost să fie aşa. Dar cu ce preţ? Cu preţul a mii de soldaţi. A mii de oameni al căror sânge strigă din pâmântul de la Mărăşti, de la Oituz şi de la Mărăşeşti „ Nu ne uitaţi!”. Mărăşti… Oituz…Mărăşesti, Triunghiul Morţii şi al vitejiei, al eroismului si al jertfei supreme…

Vara anului 1917…Mărăşeşti… 6 august… ziua cea de sânge udă!

După rezistenţa îndârjită a armatei române pe  frontul de la Mărăşti, după victoria repurtată de generalul Averescu  pe  frontul de la Oituz, generalul von Mackensen şi-a îndreptat eforturile  spre zona Mărăşeşti unde  sef de stat major era generalul  Constantin Prezan.

Ordinele erau clare „ Nici un pas înapoi! Nemţii nu  trebuie să câştige teren!”

În ziua de 5 august compania căpitanului Grigore Ignat a ajuns în zona Mărăşeşti. Soldaţii se bucurau acum  de câteva ceasuri de repaus înainte de a intra în foc. În linia întâi  situaţia era absolut critică. La vest de Mărăşeşti, în apropiere de pădurea Răzoare, Mackensen îşi  concentrase toate eforturile pentru a  străpunge apărarea românească. După o zi şi o noapte în care artileria grea  inamică mătura  poziţiile româneşti, nemţii reuşiseră să formeze o breşă de aproximativ un kilometru în apărarea româneasca. Pe dealul din apropierea pădurii Răzoare, o mână de soldaţi din regimentul 51 infanterie, fără ofiţeri, încerca din răsputeri să facă faţă viguroaselor presiuni  germane.

Curierul  generalului Prezan se prezentă în faţa  căpitanului Ignat:

-Să trăiţi! Sunteţi chemat de urgenţă  la Comandament!

Generalul Prezan era îngrijorat. Se temea că nemţii ar putea sparge rezistenţa românescă si atunci.. totul era pierdut.

-Ignate, pe dealul de lângă pădure se dau lupte grele. Inamicul presează zona. Pe deal sunt doar câţiva oameni, fără ofiţeri în scurt timp apărarea va fi  străpunsă. Rezervele încă nu ausosit! Iei câţiva oameni  şi te duci în sprijinul lor. Inamicul nu trebuie  să treacă de voi cu nici un preţ!

-Am înţeles domanule general! Nemţii nu vor putea trece decât peste  trupurile noastre! Fiţi încredinţat că atata timp cât vom putea  tine  degetele pe tragaci, duşmanul nu ne va călca tranşeea!

Ieşi. Se duse direct la oamenii lui:

-Sergent! Eşti  om cu experienţă, ai fost la Flămânda, alege  cei mai buni oameni! Treabă grea!

Se adunară 150 de soldaţi din cadrul regimentului, cei mai destoinici şi 5 mitraliere. O apucară spre deal. În următoarele  15 minute intrară în foc căci inamicul îşi prelungise  tirul artileriei pentru a „ curaţa” cât mai bine locul şi victoria sa fie uşoară. De o zi şi o noapte bombardamentul  artileriei  continua necruţător. Înainteau  mai mult de-a buşilea încercând să se ferească de schije si de pământul împrăştiat de obuze. În sfârşit ajunseră pe  coama dealului. L a momentul oportun. Tirul artileriei  încetase.. Asta înseamna ca urmeaza un atac în forţă cu infanteria. Valurile   atacatorilor se revărsau deja  spre transeele româneşti. Ordonă scurt „Foc de voie”. Mitralierele începură a ţese o pânză de foc. Puştile trageau nemilos. Primele  valuri au fost secerate. Mackensen  voia neaparat o victorie asa că trimitea  noi şi noi valuri  de oameni la moarte. Riposta lui Ignat  a  descumpănit armata  germană. Încleştarea era dură, pamantul ardea iar din  pădurea din vecinătate  rămase doar amintirea… nişte cioturi fumegânde de arbori.

Vâzand că nu-i chip să pătrundă mai departe  inamicul si-a concentrat focul asupra  militarilor lui Ignat. Foc ucigător cu tot armamentul din dotare. Oamenii erau covârşiti,  dar nu dădeau înapoi. Trageau continuu, cu disperare în faţa unui inamic superior atât tehnic cât si numeric. După  tirul artileriei  urmă un nou atac asupra poziţiilor lui Ignat. Mitralierele  îţi faceau datoria. Ridicau munţi de cadavre în jurul sanţurilor româneşti. Grenadele  sfărtecau trupurile atacatorilor.

Oameni lui Ignat erau  extenuaţi.

-Trageţi  baieti! Nu-i lasaţi să se apropie!

Mai mulţi servanţi cazură sub focul inamic. Căpitanul  ordonă:

-Morţii în poziţie de tragere! Executarea!

Alerga de la o mitralieră la alta. Tragea necontenit: Stia un singur lucru: Inamicul nu trebuie să câstige teren! Cu nici un preţ! Ţevile mitralierelor erau roşii. Grenadele erau pe terminate. Un nou atac  la baioneta din partea  duşmanului. Morţii din tranşeea românească  erau încleştaţi cu degetele pe trăgacele mitralierelor si ele continuau să cânte serenada morţii. Scuipau foc, mânuite de oameni neînsufleţiţi şi… ţineau inamicul în loc. Sufletele servanţilor se încăpăţânau să nu părăsească câmpul de luptă. Luptau şi morţi ridicând noi şi noi munţi de cadavre!

Un glonţ îl răni grav şi pe capitanul Ignat care singur  încă încerca din răsputeri  să facă faţă imanicului  ale cărui resurse păreau a nu se mai termina. Muri cu degetul strâns pe tragaci iar mitraliera îşi continuă  cântecul morţii până la ultimul cartuş

Sublocotenentul german care comanda operaţiunile din zonă era stupefiat:

-Ce oameni ! Dumnezeule! Tragem în ei de o zi întreagă şi nu se mişcă de pe poziţie!

Rezervele româneşti ajunse în zona Mărăşeşti asteptau ordinul de luptă. Generalul  Prezan îşi chemă  curierul:

– Te duci la Ignat  şi-i spui să se retragă! Ordin!

Curierul plecă. Ajunse   în transeea românescă.

-Nu trageţi fraţilor! Sunt Ofiţer român!

Tăcerea morţii era înstăpânită peste tot. Nici un răspuns.

Curierul sopti pentru sine după ce trecu pe lângă un grup de soldaţi inerţi: „ aştaia-s morti!”. Un nod i se puse în gât şi începu să alerge prin tranşee:” Şi astia-s morţi! Toţi sunt morţi!”. Se repezi  la Ignat; când îl atinse, ultima rafala de gloanţe  se slobozi. Parcă spunea: „Pricepeţi! Nu puteţi trece pe aici”. Scurtei rafale nemţii i-au răspuns cu foc intens. Curierul  adapostindu-se  din calea gloanţelor si a exploziilor,  înecându-se de plâns ajunse la Comandamentul de operatiuni. Printre lacrimi raportă:

-Domnule general, toţi, toţi sunt morţi! Toţi!

-Bine, zise Prezan, dar acolo încă e luptă…Luă binoclu  să privească.  Cu ochiul liber se vedeau luminile exploziilor apoi zise aproape convins:

-Acolo e luptă încă…

-Nu, domnule general, acolo sunt 150 de  oameni  morti.. asta sunt…! 150  de oameni morti în cateva ceasuri… Morţi cu toţii! îi strigă curierul

Generalul era consternat.

A doua zi  resturile martirilor din  Transeea Morţii au fost  găsite de  rezervele care reusiseră să blocheze  atacurile nemţilor pe direcţia Mărăşeşti. Căpitanul Ignat a fost decorat cu ordinul „ Mihai Viteazu”  post mortem  şi slăvit în înatul ordin de zi „pentru  vitejia şi avântul cu care a luptat cu compania de mitraliere în lupta de la Mărăşeşti Răzoare, la 6 august 1917, unde aflându-se cu compania sa  la centrul Diviziei 13, pe unde trupele germane au reuşit să pătrundă a rămas neclintit pe poziţie secerând valurile duşmane până la respingerea completă a vrăjmaşului, după care a fost gasit mort, cu eroica sa companie, aproape acoperit de trupurile inamicilor”

sa nu-i uitam nici noi căci şi ei sunt  la temelia nemului nostru!

zamolxe

Vă mai aduceţi aminte de ei?… Şi ei sunt ai noştri!

 

(povestiri adevărate de pe front)

 

Vorbim cu mândrie de marii conducători ai Evului Mediu românesc (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu, Mircea cel Bătrân, etc) vorbim cu mândrie de Burebista, de Decebal, de Iancu sau de Horea, vorbim cu mândrie despre armata română şi actele ei de bravură din războiul de independenţă şi din cele două războaie mondiale….Da, putem vorbi cu mândrie despre ei, s-au acoperit de glorie în luptele pentru apărarea pământului strămoşesc, dar… De cate ori ne mai aducem aminte de acei copii minunaţi ai neamului, care şi-au pus osul şi curajul la temelia neamului  românesc? Care în loc să se ocupe cu activităţile potrivite vârstei lor fragede s-au jertfit pe altarul patriei? Câţi  mai cunoaştem nume ca Măriuca Zaharia Ion, Steliana Axente, Nicuşor Stârc zis Boabă, Marin Lungu, cel mai tânăr caporal al armatei române şi alţii a căror nume nu se cunosc dar care au luptat pentru libertatea neamului? …Şi s-au transformat în îngeri în pleiada sfinţilor martiri ai neamului!

soldat

 Despre ei vom vorbi în cele ce urmează, despre faptele lor povestite de camarazii lor de front, fapte care nouă ar trebui să ne aducă mândrie în suflete! Mândrie, da! Mândrie pentru că aici si copii ştiu să lupte şi să moară pentru neamul lor! Aşa a hărăzit Dumnezeu acestui neam, ca şi copii să fie eroi…

 

Cel mai tânăr caporal…

Lungu Marin, un copil ca atâţia alţii…Nu, nu era ca atâţia alţii! Era un copil care la 9 ani a ajuns caporal şi nu în urma dragostei pe care i-o purtau superiorii, ci în urma  curajului dovedit pe câmpul de luptă!

Lungu Marin rămăsese orfan la o vârstă foarte fragedă şi s-a apropiat de soldaţii unei unităţi militare. Soldaţii l-au îndrăgit, l-au luat la cazarmă, i-au dat din raţia lor zilnică de mâncare. Aşa că soldaţii au devenit familia, iar cazarma, casa lui. La evenimentele ostăşeşti avea si el partea lui de treburi şi pentru că se achita minunat de ele, comandantul diviziei l-a ridicat la gradul de fruntaş. Avea numai 8 ani!

A început războiul cu fasciştii…. Nici aici tânărul fruntaş nu s-a dezminţit. Când unitatea lui a intrat în foc Lungu Marin s-a prezentat regulamentar în faţa comandantului batalionului din care făcea parte spunând:

         Domnule comandant, vreau să merg si eu pe front!

Comandantul , văzând curajul acestui pui de om, a zâmbit împăciutor spunându-i că e prea mic pentru un război aşa de mare. Lungu Marin a perseverat însă. La prima inspecţie a generalului de divizie a ieşit  la raport.

  Să trăiţi domnule general! Sunt fruntaşul Lungu Marin în vârstă de opt ani! Am ieşit la raportul Domniei Voastre să vă rog a ordona să fiu si eu trimis pe front

Generalul a încuviinţat zâmbind

         Bine fruntaş, dacă aceasta ţi-e dorinţa mergi cu batalionul pe câmpul de lupta!

În focul luptelor fruntaşul Lungu Marin a fost de mare ajutor trupelor româneşti. Înainte de a se da bătăliile, el se îmbrăca în straie civile şi un soldat îl conducea până în „ţara nimănui”, în spaţiul care despărţea liniile combatante. De aici el intra în liniile duşmane, observând mişcările inamicului. Nu avea nici o armă la el afară de nişte pietricele, unele albe, altele negre şi chibrituri. Când vedea un tanc german punea o pietricică albă în celălalt buzunar, când vedea un tun punea un chibrit în celălalt buzunar, pentru camioane si motorizate erau pietricelele negre

 Aşa a procedat de mai multe ori aducând informaţii despre forţele inamicului ostaşilor români. Când era prins, făcea pe mutul si naziştii negăsind nimic compromiţător asupra lui afară de pietricele şi chibrituri îi  dădeau drumul. Dar s-a întâmplat odată să pătrundă prea adânc în liniile inamice şi a fost luat prizonier şi aruncat într-un lagăr de prizonieri. Aici a stat  până la terminarea războiului când naziştii au fost înfrânţi şi prizonierii eliberaţi. Drept răsplată pentru curajul şi vitejia sa comandantul batalionului l-a avansat la gradul de caporal şi i-a prins în piept trei decoraţii de război. Lungu Marin era cel mai tânăr caporal al armatei române… Avea doar nouă ani!

 

Boabă, copilul regimentului de vânători

Nicolae Stârc, zis şi Boabă, era fiul unui miner din Petrila. Avea doar 13 ani. A plecat pe front cu batalionul atât de drag lui. Voia să fie el ostaş. Voia să lupte alături de cei pe care îi îndrăgea atât. În vânzoleala îmbarcării în vagoanele ce duceau soldaţii pe front, Boabă s-a pierdut de batalionul de vânători. I-a tot căutat şi într-un târziu i-a găsit cantonaţi undeva în Transilvania. S-a prezentat la raport:

-Sunt Stârc Nicolae , zis Boabă. Sunt din Petrila şi am treisprezece ani. Vreau să merg voluntar pe front

Cerea i-a fost acceptată şi astfel Boabă a ajuns agent de legătură al batalionului de vânători. Se strecura în liniile duşmane aducând informaţii, căra muniţie combatanţilor din linia întâi, le ducea apă si mâncare, ajuta la strângerea răniţilor

 Într-o seară  pe când participa la recuperarea răniţilor dintre linii Boabă dădu, din întâmplare, peste un fir ce se pierdea prin iarbă. Băiatul se gândi:

„Prin firu’ asta  comandanţii nemţi dau ordinul de foc asupra românilor noştri. Cum să-l rup? N-am nici foarfece, nici cuţit”

Auzise el de un anume soldat care  păţise la fel şi rupse firul cu dinţii. Copilul îşi zise: ”am să fac la fel” .Duse firul la gură şi începu să roadă. Nu-i păsa că gingiile îi sângerau, că buzele îl usturau. În sfârşit a reuşit să rupă izolaţia de pe fir, apoi a îndoit firul în sus şi-n jos, de zeci de ori, până când acesta s-a rupt. Era mulţumit de fapta lui. Deodată, se auziră motoarele tancurilor. Târându-se pe burtă mai aproape îşi văzu vânătorii lui. Se ridică în picioare:

-Nu trageţi fraţilor! Sunt român! Sunt Boabă!

Două braţe l-au cuprins ridicându-l în sus:

-Tu esti mă Boabă? Era ostaşul Stan Vasile. Se bucura să vadă tânărul ostaş în viaţă. Soldatul întrebă:

-Ce-i cu tine Boabă p-aici? Eşti rănit?

-Nu, am ajutat la strângerea răniţilor şi… am dat peste un fir telefonic al duşmanului

-Şi? Întrebă cu sufletul gură soldatul

-L-am rupt… cu dinţii!

Soldatul zâmbi  afectuos impresionat de actul de dăruire al copilului:

-Bravo, Boabă, eşti un soldat viteaz şi isteţ!

 Bătălia care s-a dat apoi a fost câştigată tocmai datorită gestului lui Boabă care întrerupse legătura între liniile combatante ale nemţilor şi comandamentul lor. În această bătălie Boabă a fost rănit de o schijă. Când s-a înzdrăvenit pentru actul săvârşit şi pentru încă altele pe care nu le-am pomenit aici, a fost decorat cu „Virtutea Militară”

 

Telefonista din comuna Mislea

Comuna Mislea se află  în apropiere de Ploieşti. Aici îşi avea sediul o unitate  de artilerie antiaeriană românească. În seara de 23 august 1944 la centrala telefonică din localitate lucra o tânără telefonistă pe nume Steliana Axente. Avea doar şaptesprezece ani!

În acea seară, Steliana, auzise în telefon că românii au întors armele împotriva Germaniei naziste. Se bucura şi se gândea în acelaşi timp: „Oare cum aş putea fi eu de folos în acest moment cu meseria mea de telefonistă?”

La scurt timp, un ofiţer român de la unitatea antiaeriană o sună şi spuse:

-Steliana! Două lucruri trebuie să faci cu orice preţ. Să nu dai nici o legătură telefonică fasciştilor şi să nu părăseşti centrala nici o clipă. Ştiu că ai suflet dârz de român şi că-ţi iubeşti ţara. Curaj si om birui

Din acel moment fata noastră nu mai făcu nici o legătură telefonică nemţilor. Deşi comandanţii nemţi, care doreau să atace zona petrolieră şi capitala cereau mânioşi legăturile telefonice cu alte unităţi din zonă sau cu superiorii lor, Steliana răspundea invariabil:

-Imposibil…Deranjament!

Un ofiţer nazist ce locuia în vecinătatea centralei ceruse de zeci de ori legătura cu Bucureştiul şi de fiecare dată a fost refuzat politicos. Exasperat a ameninţat-o pe fată cu împuşcarea. Bănuind că este înşelat a luat o trupă de soldaţi  si a plecat  la centrală. Şi-a împărţit soldaţii în două: unii o căutau pe fată, alţii căutau să refacă legătura telefonică cu capitala.

 Telefonul începu să sune. Fata deşi speriată se târâ de-a buşilea până la aparat şi răspunse ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Recunoscu în receptor vocea  comandantului unităţii:

-Centrala e atacată de fascişti domule maior!…Veniţi-mi în ajutor!…. Repede!

În scurt timp centrala a fost încercuită de soldaţii români iar fasciştii s-au retras fiindu-le frică să nu cadă prizonieri. Telefonista noastră şi-a reluat locul la panoul de control refuzând toate convorbirile nemţilor şi facilitând circulaţia ordinelor româneşti.

 O fată de şaptesprezece ani fără alte decât curajul şi îndemânarea ei de operatoare telefonistă a contribuit la salvarea zonei petroliere şi a capitalei. Cinste ei!

 

Observator la 12 ani

La Mărăşeşti s-au dat cele mai grele şi mai crâncene bătălii ale Primului Război Mondial. Au căzut aici mii de fii ai patriei în încercarea disperată de a opri înaintarea armatelor germane spre Moldova. Întru cinstirea lor,  la Mărăşeşti, s-a ridicat un mausoleu unde eroii căzuţi pe altarul patriei îşi dorm somnul de veci. Aici vom găsi la loc de cinste osemintele  fetiţei erou Măriuca Ion Zaharia. Să ascultăm povestea ei!

00003432_560_459

În vecinătatea localităţii Mărăşeşti se afla satul Răzoare. Urmând  ca prin sat să treacă linia frontului populaţia a fost evacuată. Doar bătrânul Ioan Zaharia nu şi-a părăsit casa şi avutul. Şi-a săpat un şanţ adânc în fundul grădinii în care se refugia împreună cu nepoata sa, Măriuca, ori de câte ori satul era bombardat de nemţi.

 Se întâmplă însă ca în fundul grădinii, în frunzişul unui nuc uriaş, ostaşii români să-şi stabilească un post de observaţie. Fetiţa se aciuase pe lângă ei şi de la o vreme cam învăţase  ce făceau ei.  De multe ori urcase în copac lângă observator , în alte dăţi îl auzea pe soldatul transmisionist cum regla  tirul tunurilor româneşti.

 Într-una dintre încleştările sângeroase, postul de observaţia a fost descoperit iar gloanţele şi tirul nemţilor s-a îndreptat asupra nucului. Soldatul transmise:

 -Am fost descoperiţi! Nemţii trag în noi! Tirul lor distruge nucul!

Ordinul a fost scurt şi tăios:

-Nu părăsiţi postul sub nici un chip! Curând pornim la atac!

Cei doi soldaţi nu şi-au părăsit postul deşi nucul era tot mai rău zdrelit de obuzele inamicului. O schijă curmă viaţa soldatului din nuc. Atunci Măriuca, micuţa eroină de la Mărăşeşti, s-a urcat în nuc în locul soldatului ucis şi a început să spună soldatului transmisionist:

-Să tragă la şase sute de metri….mai la dreapta…aşa, acum e bine!

Deodată auzi de jos:

-Măriuca… sunt rănit.

Unul dintre gloanţele inamicului lovi soldatul transmisionist. Fetiţa a coborât repede  din copac. Transmisionistul i-a întins receptorul:

-Telefonează! ….Raportează tu!

Măriuca a apucat receptorul:

 -Sunt Măriuca! Nenea soldatu’ e rănit! Cel din copac e mort!

De la celălalt capăt al firului se auzi vocea înduioşată a ofiţerului:

-Măriuca continuă să ne informezi tu!

Fata urca în copac, vedea mişcările inamicului cobora şi transmitea:

  Trageţi la 300 de metri…aşa, i-aţi oprit.. Staţi să mai urc în copac să mai văd ce  fac

Şi tot aşa până când trupele nemţeşti au fost oprite. Urcată în postul ei de observaţie ea putea vedea cum nemţii se retrag. Striga cuprinsă de bucurie:

-Fug!…Fug!.. Se retrag!

Un soldat neamţ care o observase, trase. Glonţul străpunse pieptul fetiţei. Căzu din înaltul nucului. În urechi îi răsunau încă uralele românilor porniţi la atac. Zâmbea. Soldatul rănit plângea ca un prunc. Îi era dragă fetiţa.

Datorită curajului acestei fetite, care străluceşte între sorii neamului, nemţii nu au putut pătrunde în Moldova pe la Răzoare. Îşi merită cu prisosinţă locul între eroii neamului românesc. Dacă veţi ajunge vreodată la Mărăşeşti aprindeţi o lumânare în memoria ei şi a miilor de români care şi-au dat viaţa pentru libertatea neamului şi neatârnarea pământului strămoşesc!

lumanare20putna1

Să fim mândri de aceşti copii care au învăţat să lupte înainte de a cunoaşte bucuriile vieţii! Să ne aducem, în veci, aminte de curajul şi jertfa lor!

 

zamolxe