Moldova – un toponim dac?

Etimologii propuse pentru denumirea Moldova

S-au elaborat numeroase teorii cu privire la constituirea statului medieval Moldova şi la etimologia numelui său deşi în mentalul colectiv s-a înrădăcinat ca  moment al  întemeierii şi originii numelui principatului de la  răsărit de Carpaţi legenda lui Dragoş şi a căţelei sale Molda. Deşi legenda este reprodusă încă din 1646 de către de către misionarul italian M Bandini, cu siguranţă după izvoare  orale mult mai vechi, noi oferim varianta găsită în „Descrierea Moldovei” a lui Dimitrie Cantemir: „…când Imperiul Roman  a început să decadă, barbarii – şi anume sarmaţii, hunii şi goţii  – au  pustiit  Moldova de mai multe ori şi au silit pe coloniştii romani (?) să fugă în munţi, ca să caute loc de adăpost împotriva cruzimii lor,în martea muntoasă a Maramureşului. După ce au  vieţuit acolo câteva sute de ani,apăraţi ca într-o cetate naturală, cu voievozii şi legile lor, deoarece populaţia s-a înmulţit peste măsură, Dragoş, un fiu al  voievodului lor  Bogban, se  hotărâ în cele din urmă către anul (1359, stabilesc cronicile-n.n) să cuteze  un marş peste  munţi, spre răsărit,însoţit la început de numai trei sute de oameni, ca si cum ar pleca la vânătoare. Pe drum dădu din întâmplare peste un bou sălbatic,numit de moldoveni zimbru, şi, tot  gonindu-l,ajunse la poalele munţilor.

Când căţeaua lui de vânătoare, căreia-i zicea Molda, şi pe care o iubea foarte mult, se repezi întărâtată asupra fiarei, bourul se azvârli într-un râu, unde săgeţile îl uciseră; dar  şi  căţeaua, care sărise în apă după fiara  fugărită, fu luată de undele repezi.

legenda-lui-dragos-voda

Întru pomenirea acestei întâmplări, Dragoş fu  cel dintâi care  numi acest râu Moldova, iar  locului unde se precuseră acestea îi dădu numele  de Roman, după numele seminţiei sale şi luă ca stemă a noului său principat capul  bourului”

Această legendă „de întemeiere” a fost studiată  în  mod absolut magistral de către Vasile Lovinescu în lucrarea „Dacia Hiperboreană”. Am luat şi eu în discuţie simbolismul acestei legende în articolul intitulat „Legendele desălecatelor. Sacralitatea instituţiei  voievodale româneşti”

 

 Tributar şi el, asemenea lui Dimitrie Cantemir, învăţatul domn al Moldovei, concepţiei latiniste, C Negruzzi spune că „Moldova este un nume dat de romani, cărora, plăcându-le ţara, pentru frumuseţea ei, au numit-o „Mollis Dacia” sau „Mollis Davia” iar  râul şi-a luat  numele după ţară” . Explicaţia lui Negruzzi şi  aserţiunea lui Dimitrie Cantemir referitoare originea latină a  toponimului Moldova ar  putea  fi  valabile dacă ar avea suport istoric. Or, datele istorice existente  nu confirmă  ocupaţia de către  romani  a  teritoriului  numit  Moldova. Din contră,  acesta provincie  românească a fost „focarul” rezistenţei  daco-getice  aici  avându-şi „reşedinţa” carpii şi  costobocii, daci liberi care în coaliţie cu diferite alte neamuri  atacau Imperiul Roaman ori de câte ori se ivea ocazia! Prin urmare, toate încercările de explicaţie a toponimului Moldova  prin descendenţă romană  cad, neavând suport istoric real!

Probabil considerată nesatisfăcătoare etimologia latină a  toponimului Moldova s-au căutat alte explicaţii. Astfel  B. P. Haşdeu marşând pe  influienţa  gotică în zona Moldovei spune , nici mai mult nici mai puţin,  că Moldova este  un  nume de influienţă germanică întrucât Mulda  – de la care ar deriva toponimul  Moldova –  în limba gotă ar însemna praf. Pornind  de la această  tălmăcire lingvistul român consideră că hidronimul Moldova înseamnă  „apă prăfoasă” şi  că  ţinutul şi-a luat  numele după apa Moldovei. Majoritatea istoricilor şi  lingviştilor români au preluat această etimologie fără a se gândi la două aspecte  , zic eu  deloc de neglijat:

1) identitatea  dintre daci şi goţi afirmată cu claritate  de izvoarele antice  pe care le-am  menţionat  în articolul intitulat  „Etnonimele dacilor:dac-got” şi

2) germanii saşi colonizaţi de maghiari la hotarele  Moldovei erau minoritari şi  nu  puteau influienţa toponimia deja existentă  în teritoriul luat  in discuţie chiar dacă în limba limba lor Mulda inseamnă atât praf cât şi mină!

Oare majoritarii daco-români nu aveau o denumire  preexistentă deja la venirea saşilor pentru teritoriul pe care-l locuiau? Mă  indoiesc. În plus, o minoritate chiar dacă în limba ei maternă foloseşte  o anumită denumire pentru a desemna un anume loc nu  o poate  impune în mentalul  colectiv al autohtonilor. Bunăoară, 1000 de ani de  convieţuire ( paşnică sau nu)  cu maghiarii nu au putut schimba denumirea Ardealului în „Erdely Fold” sau a oraşului Tg Mureş în Marosvasarhely! Fie şi numai atât  şi această  teorie a originii germanice  a  numelui  Moldova pentru  ţinutul românesc de la răsărit de Carpaţi are  un eşafodaj şubred.

Mai există  o etimologie, la care subscriu istoricii Dinu  C Giurăscu şi Constantin C Giurăscu, ce propune drept etimon al  hidronimului  si toponimului  Moldova cuvântul molid, în varianta  mai veche  molift, prezent în altitudine  în regiunea de obârşie a râului Moldova.

Nici una dintre dintre etimologiile propuse de istorici pentru denumirea de  Moldova nu se impune criticii  cu forţa evidenţei. Moldova  rămâne un  termen  greu de explicat dar nu atât datorită  neînţelegerii lexicale a cuvântului în sine cât mai ales  datorită, în primul rând, menţinerii formei arhaice. Această rezistenţă particulară a formei arhaice  româneşti ascunde in sine însăşi un crâmpei din istoria continuităţii daco-româneşti  pe  meleagurile  moldovene.

Moldova – un toponim dac?

Există oare posibilitatea ca nominaţia  Moldova să depăşească  ca vechime anul 1359,  an stabilit de cronici  pentru  apariţia statului medieval  de la răsărit de Carpaţi? Există oare  posibilitatea ca  numele  Moldova  să  fie  mult mai vechi decât  influienţa  germanică asupra  teritoriului de la  răsărit de Carpaţi?

Stema Moldovei - Alexandru cel Bun

Între disciplinele care au  jucat  un rol important în descifrarea trecutului poporului român şi a limbii române un rol important  îl  joacă fonetica istorică care poate stabili cu exactitate fenomenele evolutive ale unor sunete astfel încât se poate reconstitui forma  veche a unor  cuvinte care altfel, în stadiul  împiterit în care se află nu mai  pot transmite  nici  un mesaj sau informaţie semantică.

În cele ce urmează penru a explica  originea autohtonă a numelui Moldova vom apela  la fenomenul palatizării lui V şi respectiv înlocuirea lui cu H, fenomen  ce reprezintă o importanţă deosebită pentru lingvistica românească.

Se cunoşte şi chiar se recunoaşte  îndeobşte, că elementul lexical „dava” este  de origine dacică, autohtonă având sensul de oraş-cetate sau aşezare întărită.Acest termen se aşează în general  în partea finală a  toponimelor compuse, uneori  putând apărea şi sub formă singulară ca  în  cazul toponimului „Deva”. Ca urmare  amarii sale  vechimi dacicul „-dava” a suferit  unele mutaţii fonetice păstrându-se până în zilele noastre  sub diferite forme. Cea mai  importantă transormare a termenului „dava” este legată de palatizarea lui „v” prin care  forma incipientă „dava” capătă aspectul „daha” (dava>daha).

Transformarea lui v>h este caracteristica de bază a dialectelor româneşti actuale deşi fenomenul s-a petrecut  cu mult timp înainte de apariţia pe  firmamentul istoriei  a  românilor  şi a limbii române. Pentru exemplificare şi lămurire vom oferi câteva cuvinte din limba română care au cunoscut acest fenomen : Moldova> Moldoha; măduvă>măduhă;Vorbă>horbă; fier>hier; a fierbe> a heierbe, herbu. Prin urmare  în cazul sunetului v dar  şi al  lui f exemplicate mai sus  avem aceeasi  evoluţie a lui în h ca şi în cazul Dava>Daha.

Trecerea de la iniţialul Dava la Daha/ Dahae ne relevă o schimbare   semantică  importantă care  constă în trecererea  de la sensul de  locuitor al davei la aceea de etnonim.

O altă fază evolutivă a acestui termen autohton constă în trecerea lui H în  C fenomen care permite  trasformarea lui  Daha în Daca . Dacă  dacicul  Dava  devine  Daca prin forma intermediară obligatorie Daha este normal ca şi forma Davia>Dahia>Dakia să  fie  viabilă  prin aceasta probându-se etimologia  autohtonă dacică  a  denumirii Moldova. Pentru a proba această  demonstraţie  vom face paralela  între  Dava – Davia şi Moldova-Moldavia nume uzitat  şi azi  in vorbirea curentă deşi are o vechime  importantă în  limba  română Moldavia aparând in izvoare  istorice  şi acte de cancelarie . În  documentele de  epocă medievală întâlnim şi forma Moldoha şi chiar  Molduha iar  într-un document din  1592 apare  forma Moldoua şi Moldua într-unul din 1593.

Şi pentru a nu  crede ca  vorbim despre  un fenomen  unicat  în lumea veche, adică de ticluirea unei  evoluţii fonetice doar pentru a trage spuza pe  partea  noastră, şi  pentru a  nu  putea fi acuzaţi de naţionalism deşănţat neîntemeiat pe  fapte istorice temeinice, vom spune că  toponimul  italian  Padova , pentru  a  da doar  un singur exemplu deşi  ele sunt  mult mai multe, a cunoscut aceeşi evoluţie: Padava>Padavia>Padvium>Patavium.

Acestea fiind spuse, cu  toată reticenţa  unor autori în a crede afirmaţia lui Strabon că dacii s-ar mai numi şi Davi, vedem că  terminaţia Dava a   toponimului şi hidronimului Moldova/ Moldava este  cât se poate de viabilă în  cadrul transfomărilor sematice ale limbii române şi prin  urmare  face parte  din  fondul  lexical autohton traco-daco-românesc. Rămâne  acum de lămurit particula „Mol” din prima parte a numelui Moldova.

Deşi s-a crezut  că este un radical latinesc din care a derivat  lexemul  Mollis „moale, plăcut, molatic” credem  totuşi  cu toată tăria pe care  ne-o poate  oferi fonetica  şi sematica istorică  că  „Mol” este un radical autohton  daco-românesc. Afimaţia nu este  gratuită deoarece descălecătorii Moldovei îţi au  originile  în Ardeal, mai exact  in Ţara Maramureşului. Ori, În Ardeal, încă  se mai  foloseşte  termenul arhaic (s)mol pentru a desemna  noroiul, pământul ud, tina. Se foloseşte încă expresia „s-o-nsmolit” cu sensul de „a se impotmoli în noroi” ! Dicţionarul explicativ al  limbii române ne  dă varianta mâl oferindu-ne şi sinonimul (nă) mol amândouă având sensul de  noroi, tină, pământ ud. Optăm  pentru varianta autohtonă a radicalului „mol” cu atât mai mult cu cât la  frigieni, traci şi ei, poate fi  întâlnită  varianta „mel”  a radicalului „mol” de la care derivă însuşi numele zeiţei pământ Zemele/ Semele.  Ceva mai mult. Grecii îi numeau pe daci, geţi iar  numele zeiţei pământului , deci a pământului  personificat,  era Geea, care pierzând terminaţia „ea”, posibil transformată într-un „e” lung, s-a transformat  în  Gee, desemnându-i astfel  pe daci  ca fii ai  pământului sau autohtoni. În această ordine de idei, în condiţiile  în care după  106 o parte  a Daciei  intră sub administraţie  romană,  ni se pare absolut  normal  şi firesc să se facă o delimitare  clară între „pământul romanilor” şi „pământul dacilor” sau „ţara romanilor” şi „ţara dacilor” desemnată sub nume Mol+Davia/Dac(k)ia.

Pe de altă  parte atunci când vorbim despre hidronimul Moldova care,   este de presupus prin cele spuse până acum că şi-a primit  numele de la regiunea pe care  o uda  cu undele sale, în cursul său superior, în regiunea  montană, este năvalnic mai  ales în perioada  topirii  zăpezilor şi adună  pământ şi alte aluviuni iar atunci  când ajunge  in zona de cmpie, undele sale  se domolesc având  un aspect  noroios şi culoarea pământlui  ud. În această ordine de idei hidronimul Moldova  ar  însemna „”apa/râul care  udă) pământul dacilor/davilor sau Dacia/Davia.

moldova r

 Având  in vedere  toate cele spuse până acum considerăm că Moldova  este  o denumire autohtonă daco-românească şi nu latină şi nici  gotică sau slava. Spuneam aceasta  intrucât ea se poate explica în virtutea legilor gramaticale şi evolutive interne  ale  limbii române aşa cum  am  văzut deja în cele spuse mai sus. În cocluzie, considerăm noi, că Mol+Doha/Dova/Dava/ Davia  înseamnă  Pământul dacilor.

 

Bibliografie:

D.Cantemir,Descrierea MOldovei, ed Minerva

Al.Pele, Etnonimele  dacilor,dac/get, Ed Abaddaba

D. Oltean, Religia  Dacilor, Ed Saeculum I.O

http://valentinro.blogspot.ro/2013/03/moldova-un-nume-cu-origini-antice.html

D.Moldovanu, Etimologia hidronimului Moldova, în Studii

Published in: on 29/03/2013 at 00:56  Comments (34)  
Tags: , , , , , , , , , , , , , ,

Mioriţa

Cugetări

Mioriţa o zicem oricând, la moarte, la nuntă. Deşi e vorba de moarte, ea ne aduce linişte, pacea sfântă.”

Savu Constantin 69 ani în 1944 –Bălteni-Periş (Ilfov)

Mioriţa o cântă ciobanii mei de parcă se coboară cerul pe pământ.”

Roşca Matache 72 ani în 1935 –Cornova-Ungheni (Basarabia)

Mioriţa mă însoţeşte peste tot. Seara, după ce spun rugăciunea, spun şi Mioriţa.”

Tătăranu Sultana 85 ani în 1978 –Gemenea-Dâmboviţa

Dacă mortul n-are pe nimeni, se cântă Mioriţa din bucium, ca să audă izvoarele, munţii, şi să-l jelească.”

Bâncă Elisabeta 45 ani în 1939 –Topolog-Tulcea

Ciobanul a fost liniştit; ştia că se duce cu nuntă şi cu toate ale lui, ca şi cum ar fi trăit. De dor, ciobanul a înviat. Dorul este izvorul de viaţă.”

Răileanu Dochia 18 ani în 1939 –Izvoare-Floreşti (Basarabia)

(notă: Iscodiţi acuma o pruncă de 18 ani de pe la oraş cam ce zace ie dă ce Mioriţă.. În cazu în care o auzât de ie…)

Mioriţa este muma poporului român. Ea vine de departe şi a mers împreună cu noi în toate veacurile. Mioriţa ne-a călăuzit prin puterea sufletească a păstorilor. Ea răspunde la cea mai mare întrebare: Ce este viaţa şi moartea.”

Vaşoti Virgil 51 ani în 1940 –Băiasa -Epir

Mioriţa e ca o istorie primită cu gură de moarte. Trebuie transmisă exact, ca un testament.”

Poiană Neculai 90 ani în 1978 –Bogdana-Vaslui

http://spiritromanesc.go.ro/Cugetari%20pastoresti%20de%20odinioara.html

Miorita – cântec de înmormântare ( bocet)

Mioriţa – corinde din Ardeal

Mioriţa – doină cu noduri (Tara Lăpuşului)

Varianta culeasa de V. Alecsandri:

Mioriţa – variante din Moldova

Pe picior de plai

Coboară-mi, coboară

Trei turme de oi,

Nouă ciobănei.

Ei cân’ cobora

‘n gură de vâlcea,

Oile-mi păştea,

Ei se sfătuia

Şi, mări, se vorbea

Ca pe stăpânu

Să mi-l uciză

Că emai bogat:

Are oi mai multe,

Boi buni ne-njugaţi,

Bani nenumăraţi.

Nimnea n-auza

Cum se sfătuia;

Numa mica miorea,

ea că-mi-auza.

Da’ ea ce-mi făcea?

Iarbă nu-mi păştea,

Nici apă nu-mi bea.

Nimnea n-o-auza,,

Drag stăpân de-a ei,

Ia! că mi-o-auza

Din gur-o-ntreba:

    Mioriţă, laie

Da’ ti-i ce nu-ţ place?

Ori de cap îţi faci,

Sau iarba, sau apa:

Apă din uluc

Sare din burduf,

Pojar de pe câmp?

-Stăpâne, stăpâne

Nu-i de capul mnieu

Ci-i de capul tău:

Cei nouă ciobani

Ei s-o’ sfătuit

Şi s-or vorbit

ca sămi te bată,

Să mi te omoare

Că eşti mai bogat,

Şi ai oi mai multe,

Boi buni, ne-njugaţi,

Bani nenumăraţi.

Da el ce-i zâcea?

-Mioriţă laie,

Ei m-or omorâ;

Pe mine să nu mă-ngroape

ori la vreun copaci,

Ori la biserică;

Ei să mă îngroape

În strunga oilor

În jocul mieilor.

Şi ei să îmi cate

Fluieraşu’ mnieu:

Fluieraş de os

Mult cântă jindos;

Fluieraş de socru

Mult cântă cu focu.

Da’ ei să-mi mai cate

Buciumelu mnieu

Din cel tun rotund,

la cap să mi-l puie;

Vântu când mi-a bate

Bucimel mi-a zâce,

Oile s-or strânge

Pemine m-or plange

Cu lacrămi de sânge

Ciobanii ce-mi făcea?

Sâmbătă sara

Oili-mi pornea,

Ei în urmă rămânea,

Beţe ca-mi tăia,

pe el tăbăra

Şi mi-l omora

Şi îl îngropa,

Tocma-n dosu stânii

Unde-mi zac şi cânii.

Pe Tutova-n sus

Multe oi s-or dus:

Multe şi cornute

Da’ mai multe şute.

Da’ ei ce făcea?

Ei că mi-şi căta,

În vatra focului

Ei că mi-şi săpa

Şi ei că-mi găsa

De-o neagră găleată,

de galbeni surpată.

Tare-mi vine, -mi vine

pe Tutova-n jos

O Maică bătrână,

C-un caier de lână.

De păr de cămilă,

Din drugă-ndrugin’

Din gură grăind:

Ca’ ea c-ajungea

La Cernelia,

Din gură-mi zâcea:

Cerneleo, Cerneleo,

Apă curgătoare

Pe pietriş de vale,

Cum eşti curgătoare,

De-i fi vorbitoare:

Da’ tu nu mi-i spune

De-un fecior de-al meu,

Tânăr ne-nsurat,

Trup făr’ de păcat?

Mustăcioara lui,

Spicu grâului;

Feţişoara lui,

Spuma laptelui;

Ochişorii lui,

Mura câmpului;

Sprâncenele lui,

Pana corbului;

Cernelea-mi zâcea:

-Măicuţă, măicuţă,

Chiar să-l fi văzut,

Nu l-am cunoscut;

Da’ tu să te duci

La sor-mea negurică,

Că-i mânecătoare

Şi-ntunecătoare;

Ea că l-a văzut,

L-a fi cunoscut,

Cu dreptu ti-a spune.

Da’ ea ce-mi făcea?

La negură mergea,

Din gură-mi zâcea:

-Negurică, hăi,

Ia-te de pe văi

Şi de pe ovăi;

Văno-ncoaci, la mine,

Noi să-te-ntrebăm

De ce pierdurăm.

Negura ce-mi făcea?

La dânsa că nu venea

Şi pe dânsa o-ntreba:

-Negurice, hăi,

Tu umblân’

Şi-ntunecân’

Cum eşti mânecătoare,

Şi-ntunecătoare,

Da’ tu n-ai văzut

De-un fecior de-al meu

Tânăr ne-nsurat,

Trup făr’ de păcat?

Mustăcioara lui,

Spicu grâului;

Ochişorii lui,

Mura câmpului;

Sprâncenele lui,

Pana corbului;

Feţişoara lui,

Spuma laptelui.

Negura ce îmi zicea?

-Măicuţă, măicuţă,

Eu că l-am văzut

Şi l-am cunoscut:

Da’ el s-a suit

La muntele sec,

Un’ viteji se-ntrec

Şi el s-ansurat.

Ea că-mi întreba:

-Cine-a fos’ nuntaşi?

-Munţii şi cu brazii.

-Cine-a cununat?

-Soarele şi luna,

Că lor le- dat mâna.

Dar ea ce-mi făcea?

La stână drept se ducea,

Ocol stânii că mi-şi da,

Peste mormânt că mi-şi da,

Frumuşel mi-l dezgropa,

Şi ea că mi-l cunoştea,

Şi pe dânsul leşina.

Colacu, jud.Vrancea

Pe drum în desiş,/ La vechi aluniş,/ Merge hăulind,/ Merge chiuind/ Trei ciobănei

Cu trii turme de oi;/ Unu-i ungurean,/ Unu’ moldovean/ Şi cellant vrăncean./ Cel ungurean

/ Şi cel moldovean/ Ei se vorbiră / Şi se sfătuiră/ La apus de soare/ Ca să mi-l omoare/ Pe cel vrâncean,/ Că are oi multe,/ Multe şi cornute,/ iepe fătătoare,/ Şi vaci mulgătoare,/ Cai neînvăţaţi,/ Boi neînjugaţi/ Şi câni mai bărbaţi,/ Bani nenumăraţi./ Vrănceanu avea/ O mioriţă/ Cu care vorbea / Şi se-nţelegea./ La iarbă-o ducea,/ Iarbă nu păştea;/ La apă-o ducea/ Apa nu-i plăcea;/ Ea-n sus se uita/ Şi mereu zbiera./ Vrănceanu zicea:/ -Drăguţă mioară,/ La iarbă te-am dat,/ Iarbă n-ai mâncat;/ La apă te-am dat,/ Nu te-ai aplecat./ Iarba-i d epe câmp,/ Apa-i din uluc;/ Lupii te-ar mânca/ Numai ai zbiera!/ -Stăpâne, stăpâne,/ Nu mă blăstăma;/Nu-i de capu meu /Ci-i de capu tău;/ C-ai doi ciobănaşi/ Care-s tovăraşi:/ Ei se sfătuiesc/ Şi te pizmuiesc;/ Ca l-apus de soare/ A să te omoare/ Fiincă ai oi multe/ Multe şi cornute,/ Iepe fătătoare/ Şi vaci mulgătoare,/ Cai neînvăţaţi,/ Boi neînjugaţi/ Şi câni mai bărbaţi,/ Bani nenumăraţi./ -Drăguţă mioară,/ De-mi eşti năzdrăvană/ Şi m-or omorâ/ Tu să ni le spui:/ Să mă îngroape/ La stână, pe-aproape/ De strunguţa oilor,/ În jocuţu mieilor./ Buciumaş şi fluier/ La cap să-mi le puneţi:/ Fluieraş de os,/ Ce sună duios;/ Fluieraş de fag,/ Mult zice cu drag;/ Vântu cân’ a bate/ Buciumaş mi-a zice,/ Oile s-or strânge,/ Pe mine m-or plânge/ Cu lacrămi de sânge./ -Stăpâne, stăpâne,/ Ei mi s-au vorbit/ Şi s-au sfătuit/ Ca să te îngroape/ În dosu stânii/ Unde zac cânii./ -Dragă mioriţă/ Cu lână plăviţă,/ Mioriţă laie,/ Laie, bucălaie,/ Bine m-or sărvit/ Şi eu i-am plătit/ Tu să le spui lor/ Că într-astă vatră/ E-o neagră găleată/ Cu galbeni ‘cărcată, / Pustia s-o bată!/ Ei s-o împărţască/ Să nu se sfădească./ Iar tu de-i vedea/ Pe maicuţa mea:/ I-o babă bătrână/ C-un caier de lână,/ Din picior mergân’/ Pin codru-alergân’,/ Din mână-ndrugân’,/ Fusu sfârâiin’,/ Din ochi lăcrămân’/ Din gură zâcân’:/ Voi, doi ciobănaşi,/ Din fluier doinaşi,/ Voi nu mi-aţi văzut/ Fecioraşu meu?/ Feţâşoara lui / Spuma laptelui;/ Chicuşoara lui,/ Pana corbului;/ Mustăcioara lui,/ Spicu grâului;/ Ochişorii lui,/ Mura câmpului:/ Două mure coapte/ Coapte, la răcoare,/Ne-ajunse de soare;/ Coapte pe sub foi,

/ Ne-ajunse de ploi;/ Coapte la pământ,/ Ne-ajunse de vânt./ Voi aşa să-i spuneţi:/ -Mătuşă, mătuşă,/ Noi l-am întâlnit,/ Nu l-am cunoscut;/ Da’ am auzât/ Că s-o însurat;/ Şi-a avut nuntaşi/ Brazi şi păltinaşi;/ Nuni ai fost munţi mari,/ Paseri lăutari,/ Păsărele mii/ Şi stele făclii.

Păuleşti,Vrancea

Vi le-o adus si zas: zamolxe

Domnitorul Petru Aron

petru aron

Prolegomena

Prima parte a secolului al XV-lea a reprezentat pentru Moldova o perioada de adanci framantari si de instabilitate socio-politica, instabilitate ilustrata prin cei 25 de ani de lupte interne (1432-1457) duse intre diversi domnitori sau boieri pentru ocuparea tronului. Aceastra perioada cuprinsa intre domnia lui Alexandru cel Bun si cea a lui Stefan cel Mare a fost marcata de nu mai putin de 16 schimbari de domnie, schimbari cauzate de aproximativ 20 de pretendente la tron. Aceasta situatie a dus, de cele mai mule ori, la asocieri de domnie diverse, fapt care a cauzat in intervalul cuprins intre 1436-1442 instituirea unei adevarate diarhii. De asemenea, luptele interne cauzate de partizanatul politic al boierilor pentru una sau alta dintre pesoanele pretendente la tronul Moldovei, a dus si la amestecul fortelor amate externe, cum ar fi, de exemplu, cele apartinand regatului polon. Toate aceste evenimente s-au desfasurat pe fondul lipsei unei reglementari exacte in ceea ce priveste sistemul de succesiunela tron in cadrul familiei domnesti.

Un alt factor perturbator l-a constituit agravarea presiunii otomane, care avea tot interesul declansarii luptelor interne, pentru a-si putea impune, mai apoi, suprematia economica ori politica. Trebuie mentionat, de asemenea, faptul ca Europa intreaga era marcata in aceasta perioada de o modificare vizibila a echilibrului de forte, precum si de accentuarea tendintelor expansioniste, mai ales in regiunile ei rasaritene. In cadrul acestor framantari au loc, asadar, si luptele interne dintre diversele grupari boieresti moldovene. Problema suveranitatii statale, accentuata de incercarile domnitorului Alexandru cel Bun de a se elibera de influenta si suzeranitatea regatului polon, a devenit obiectul unor interpretari diverse, ceea ce a dus la confruntarile in cauza amintite mai sus.

Existau ca urmare a acestor confruntari doua atitudini majore contrare: una din ele viza o atitudine favorabila fata de anularea suzeranitatii regatului polon; cealalta, contrara celei dintai, dorea acceptarea unei suzeranitati care sa duca avantaje considerabile cercurilor conducatoare. Din cauza situatiei externe problematice, cea din urma tendinta s-a impus treptat, fiind sprijinita chiar si de catre unii membri ai familiei domnitoare. Criza politica declansata in Moldova pe fondul acestor framantari a inregistrat trei etape in desfasurarea ei, dupa cum urmeaza:

a. Prima dintre ele a foast marcata de aparitia a doua orientari divergente referitoare la solutionarea problemelor de guvernamant, ceea ce a dus mai apoi la fragmentarea boierimii in tabere rivale;

b. A doua etapa, declansata de accentuarea pericolului extern si de renuntarea pe acest fond la anihilarea suzeranitatii polone, a dus la instituirea diarhiei, asa cum am aratat mai sus;

c. Cea de-a treia faza, favorizata printre altele si de factorul extern, a fost caracterizata mai ales prin pericolele care amenintau insasi fiinta staului, in conditiile nefaste ale influentelor divergente ale marii boierimi divizata in diverse tabere antagonice.

Totusi, in aceasta ultima faza a crizei politice, are loc si consolidarea unei opozitii tot mai cerscande fata de continuarea crizei, opozitie care a inceput in timpul domniei lui Bogdan al II-lea si a atins apogeul odata cu urcarea pe tronul Moldovei a fiului acestuia, Stefan cel Mare.

2. Cadrul socio-politic al ascensiunii si domniei lui Petru Aron

Numele, ascensiunea sangeroasa si sfarsitul tragic al domnitorului petru Aron este strans legat de cel al domnitorilor Bogdan al II-lea si Stefan cel Mare. Cine era, de fapt, acest Bogdan al II-lea, de numele cruia se leaga cel al lui Petru Aron?

a. Originea, ascensiunea la tronul Moldovei a domnitorului Bogdan al II-lea si sfarsitul tragic al acestuia

In opinia lui Nicolae Iorga, Bogdan al II-lea era unul din fiii nelegitimi ai domnitorului Alexandru cel Bun, in vreme ce istoricul Nicolae Grigoras l-a considerat drept fratele lui Alexandru cel Bun, opinie careia se raliaza si Constantin Rezachevici. Comparand si analizand aceste doua opinii, istoricul Leon Simanschi
a tras concluzia potrivit careia Bogdan al II-lea era totusi fiul lui Alexandru cel Bun si al Marinei (Marenei), nascut in anii premergatori ultimei sale casatorii, asa dupa cum lasa sa se inteleaga si cronicarul Grigore Ureche, care spune:

Domnind Alixandru Voda tara, venit-au cu oaste fiiu-sau, Bogdan voda. Insa asa zic ca n-au fostu Bogdan Voda ficior cu cununie, ci copil lui Alixandru Voda.

Acestei ultime pareri apartinand lui Leon Simanschi se raliaza, de fapt, si istoriografia moderna, fapt atestat si de diferitele documente de epoca pastrate, cum ar fi, de exemplu, cel prin care Alexandru cel Bun daruieste sotiei sale, “cneaghina Marena“, manastirea de la Visnevat, sate si tigani, pentru a fi de folos acesteia si fiului ei, Petru Aron, ori alte documente de danie sau de alta natura, in care apare mentionat petru Aron ca fiu al domnitorului Alexandru cel Bun si martor al daniei respective, lucru exprimat in documente prin termenul “credinta“.

In ceea ce priveste ascensiunea lui Bogdan al II-lea, mentionam faptul ca aceasta s-a petrecut pe fondul atitudinii negative fata de suzeranitatea regatului Polon. Astfel, cu ajutor transilvan, Bogdan al II-lea reuseste sa-l inlature de la domnie pe minorul Alexandrel, repurtand asupra acestuia si-a mamei sale o victorie zdrobitoare la Tamaseni, langa Roman, la 12 octombrie 1499. In urma acestei infrangeri, Alexandrel a fost nevoit sa se refugieze in Polonia, dupa cum marturiseste cronicarul:

(…) Bogdan Voda au venitu cu oaste asupra lui Alixandru Voda (…) si l-au gonitu in Tara Leseasca dupa ce au domnit patru ani“.

Asezarea lui Bogdan al II-lea pe scaunul Moldovei si atitudinea sa negativa fata de regatul polon, au determinat reactia violenta a acestuia. Aceasta a fost sporita odata cu esecul sustinatorilor lui Alexandrel de a-l reduce pe tronul Moldovei la inceputul anului 1450, dar si datorita intelegerii dintre Bogdan al II-lea si Iancu de Hunedoara, survenita la 11 februarie1450 si reinnoita la 5 iulie acelasi an. Desi consiliul polon de coroana propusese un atac armat asupra Moldovei care sa duca la anexarea definitiva a acesteia la Polonia, regele Cazimir a aprobat doar reinscaunarea lui Alexandrel, fapt care a trebuit sa aiba drept consecinta readucerea Moldovei sub suzeranitate iageloniana. Drept urmare, la 24 iunie 1450 incepea din Lvov marsul armatei polone, care venea sa atinga granitele moldovene la inceputul lunii august a aceluiasi an.

Evitand intr-o prima faza o confruntare decisiva, domnitorul Moldovei a determinat armata poloneza printr-o tactica de haituire sa ajunga extenuata la confluenta paraului Lipovat cu barladul, unde acesteia i-au fost inaintate propuneri de pace la 5 septembrie 1450, propuneri care au fost acceptate de indata. Totusi, tratativele ulterioare si pretentiile partii polone, care dorea incetarea domniei lui Bogdan al II-lea in momentul in care Alexandrel ar fi implinit varsta de 15 ani, adica in 1453, precum si plata unui tribut de 7000 de galbeni, au dus la esecul acestor tratative. Ca urmare, intre cele doua armate are loc in dimineata zilei de 6 septembrie 1450 confruntarea finala, la confluenta Crasnei cu Barladul. In pofida tradarii unora dintre diecii lui Bogdan al II-lea- Grigore Ureche mentioneaza in “Letopisetul” sau numai un “diiac“- batalia s-a incheiat cu victoria categorica a oastei moldovene. Se parea ca Moldova si-a gasit, in sfarsit, conducatorul mult ravnit. Din nefericire, intrigile puse la cale de partizanii lui Alexandrel, au dus la ideea inlaturarii prin viclenie a lui Bogdan al II-lea. Cel care avea sa duca la indeplinire aceste planuri nu a fost altul decat Petru Aron, un alt fiu natural al domnitorului Alexandru cel Bun. Astfel, pe cand domnitorul Bogdan al II-lea petrecea la o nunta la Reuseni (Rauseni) langa Suceava, Petru Aron a inselat strajile domnitorului care, lipsit in chipul acesta de aparare, a fost prins si decapitat in dimineata zilei de 16 octombrie 1451. Pe tronul Moldovei avea sa urce, asadar, acum, printr-un act josnic, Petru Aron:

Va leatul 6963, dupa doi ani a domniei lui Bogdan voda, scrie letopisetul cel moldovenescu c-au venitu fara de veste Patru voda ce l-au poreclitu Aron si au aflat pre Bogdan voda la satul rausenii, din jos de targul Sucevii si l-au lovitu, vineri in ravarsatul zorilor, octomvrie 16. Si acolo i-au taiatu capul lui Bogdan voda. Decii au statut la domnie Aron voda.

b. Domnia si sfarsitul sangeros al lui petru Aron

Dupa cum arata istoricul Constantin C. Giurescu, “Pentru Aron n-a mai putu insa sa se bucure de tronul capatat printr-un asasinat odios“. Alexandrel a gasit prilejul de a se reintoarce in polonia, reluandu-si domnia, lucru infaptuit cu spijinul boierilor care au trecut de partea sa. petru Aron a fost nevoit, astfel, sa plece. Odata reintors pe tronul Moldovei, Alexandrel s-a straduit sa-l castige de partea sa pe Iancu de Hunedoara, incheind la 16 februarie 1453 un act prin care-l recunoastea pe acesta drept “parinte” al sau, facand acelasi gest ca si domnitorul Bogdan al II-lea. Pentru a-i linisti pe poloni, care nu vedeau cu ochi buni o astfel de alianta, Alexandrel ii va scrie regelui Cazimir ca va merge sa i se inchine fie la Sneatin, fie la Camnita, sau, daca va fi nevoie, chiar mai departe, la Colomeea, cu conditia ca regele sa il apere de primejdii si de dusmani. Cand era vorba de dusmani, Alexandrel avea in vedere in primul rand, desigur, pe Petru Aron.

Alexandrel ajungea, in felul acesta, supus tuturor. Cu toate acestea, primejdia de care se temea nu a putut fi inlaturata, atfel ca, la 25 august 1454, Petru Aron ajungea, din nou, pe tronul Moldovei. Nu se stie exact cum s-a produs schimbarea aceasta, tot asa cum nu se stie in ce fel a izbandit Alexandrel sa-l detroneze pe petru Aron pentru a doua oara, urcand, astfel, pe tronul Moldovei pentru inca o data, in intervalul 8 decembrie 1454-3 februarie 1455. Este exclusa, oricum, o asociere de domnie a celor doi in aceasta perioada, asa dupa cum au crezut unii istorici. C.C. Giurescu arata ca acest lucru nu ar fi fost cu putinta, lucru dovedit si de documentele epocii, emise fie de unul, fie de altul, dar niciodata de amandoi. Se pare ca, la 25 mai 1455, petru Aron a venit cu oaste impotriva lui Alexandrel, pe care l-a infrant in batalia de la Mohile (probabil Movileni, jud. Iasi). Alexandrel s-a retras la Cetatea Alba unde, dupa aproximativ 3 luni, moare la data de 26 august, probabil otravit de fratii sai, dornici de a ocupa o pozitie cat mai buna in sfatul lui Petru Aron.

Ucigasul domnitorului Bogdan al II-lea reusea, in chipul acesta, sa reia tronul Moldovei pentru inca doi ani, pana in aprilie 1457. Una din caracteristicile domniei lui a fost si aceea a emiterii de moneda. De fapt, nu era un lucru nou, fiind cunoscute mai multe emisiuni monetare, cum ar fi, de exemplu, cele de la domnitorii Ilias si Stefan, fie separat, fie impreuna, ori emisiunile monetare ale lui Stefan si Petru (impreuna ori numai de la petru singur), Roman al II-lea, Alexandrel, ori Bogdan al II-lea. Cele de sub Alexandrel si Petru Aron puneau in circulatie monezi realizate la Cetatea Alba, avand imprimate pe avers stema Moldovei, capul de bour, iar pe revers, o cruce si legenda Asprokastru (numele bizantin al orasului).

Ramas fara rivali, petru Aron daruia Marincai si Anastasiei, ultima fiica a acesteia, veniturile de la Siret, Volovat si Hotin. O serie de alte documente amintesc si de alte danii ale domnitorului Petru Aron.

In ceea ce priveste politica externa, Petru Aron a fost constrans de atitudinea concesiva a regatului polon fata de puterea otomana, sa promoveze aceeasi politica de compromis. Regelui Cazimir al IV-lea ii fagaduieste la Hotin supunere si sa-i slujeasca pana la moate, in caz de pericol obligandu-se si militar fata de regele polon. La 9 iunie se obliga sa plateasca din 1456 turcilor “haraci“, dupa ce fusese invins de catre Mahomed al II-lea, lucru pe care il va continua chiar si Stefan cel Mare in prima parte a domniei sale. Un an mai tarziu, in 1457, la 12 aprilie, petru Aron este inlaturat de la domnie de catre Stefan cel mare, in urma bataliei de la Dolesti, pe Siret, fiind nevoie sa plece in exil. Grigore Ureche infatiseaza episodul in felul urmator:

Dupa doi ani a domniei lui Petru Aron, ridicatu-s`au de la tera Munteneasca Stefan Voda, cu multime de oste munteneasca, si den tera adunati, si au intrat aici in tera; si silind spre scaunul Sucevei, i-ai esit inainte Petru Voda Aron, la sat la Ioldesci, pre Siret, la Tina, si si-au dat rasboiu in diua de Joi Mari, aprilie 12, si au infrant Stefan Voda pre Petru Voda Aron“.

Dupa cum arata S. Papacostea, inlaturarea lui Petru Aron a reprezentat contravaloarea concesiilor facute ulterior de catre Stefan cel Mare la 4 aprilir 1459 lui Cazmit al IV-lea, in legatura cu cetatea Hotin de pe Nistru. O alta lovitura data lui Petru Aron a fost cucerirea Chiliei cativa ani mai tarziu.

De fapt, toate acestea aveau sa se incheie in 1469 cu decapitarea lui Petru Aron de catre Stefan cel Mare. Ce se intamplase, de fapt? Odata cu fuga in Polonia a lui Petru Aron, pericolul pentru domnia lui Stefan cel Mare nu fusese inlaturat definitiv. Mai mult, Stefan intra in conflict cu Matei Corvin, asa ca pericolele amenintau noua domnie. Ajuns in secuime, Petru Aron se va retrage in urma infrangerii lui matei Corvin de catre Stefan la curtea principelui Transilvaniei. Conflictul lui Stefan cu Matei Corvin se declansase pe fondul instigarilor lui Petru Aron, asa incat Stefan s-a vazut nevoie sa il urmareasca pe acesta, punandu-i capat vietii, asa dupa cum si el facuse cu Bogdan al II-lea, tatal lui Stefan ce Mare. Grigore Ureche spune referitor la aceasta urmatoarele lucruri:

Si nu se lasa Petru Voda cu atata, ci iar s`au bulucit in al doile rand, la Orbic, de s`au lovit cu Stefan Voda; si iar au isbandit Stefan Voda, ca au prins pre Petru Voda Aron, si i-au taiat capul, dupa ce au fost domn doi ani, de-si resplati mortea tatane-seu, lui Bogdan Voda.

Se implinea, astfel, chiar daca in chip sangeros, un act de dreptate, asa cum arata si cronicarul. Moldova avea sa cunoasca, mai apoi, sub domnia lui Stefan, una dintre cele mai infloritoare perioade ale existentei ei ca stat romanesc, criza politica de 25 de ani luand sfarsit prin urcarea acestuia pe tronul Moldovei. Moldova ajungea prin aceasta la apogeul existentei sale medievale.

Dondos Adrian Mircea

    NOTA: autorul nu doreste publicarea unei bibliografii, pentru evitarea plagierii. Lucrarea este publicata, asadar protejata prin drepturi de autor.

Românii aflaţi sub dominaţie străină- Basarabia

moldova_flag

După anexarea la Rusia, în 1812, procesul de impunere a administraţiei şi legislaţiei ruseşti, de rusificare,  a urmat în mod firesc. În ceea ce priveşte compoziţia etnică a provinciei căzute în stăpânirea ţariştilor, în recensământul alcătuit chiar de autorităţile ruse la 1817 s-a constatat că în Basarabia locuiau 96526 de familii sau gospodării, dintre care 83848 de români (419240 locuitori-86%), circa 6.000 familii de evrei (30000 de locuitori), 3226 familii de lipoveni (19130 de locuitori), 1200 familii de greci (6000 de locuitori), armeni, bulgari, găgăuzi (sub 1000 de familii). În total provincia număra 482000 de locuitori. La 1862 numărul românilor era de 515927 de locuitori dintr-un total de 1003499 adică 51,44%. Urmau ucrainienii, în număr de 215625 (21,50%), evreii (9,56%), ruşii (6,80%), bulgarii (5,60%), germanii (2,99%), ţiganii (1,29%), polonezii, armenii, grecii, găgăuzii şi alte populaţii ce reprezentau sub un procent fiecare. În 1897 datorită colonizărilor numărul românilor a scăzut la        47,58% (920919) din 1935401, urmaţi de ucrainieni, în număr de 382169 (19,75%), evrei (11,79%), ruşi (8,05%), bulgari (5,33%), germani (3,11%), ţigani (0,45%), polonezii, armenii, grecii, găgăuzii şi alte populaţii ce reprezentau sub un procent fiecare. În schimb românii ocupau abia a patra poziţie în oraşe, după evrei, ruşi (inclusiv funcţionari, militari), şi ucrainieni conform unei statistici din 1912.

Iniţial Basarabia şi-a păstrat autonomia administrativă. Erau folosite în paralel limbile română şi rusă iar funcţionarii români şi cei ruşi judecau după pravilele existente. Primul guvernator civil al regiunii a fost numit boierul moldovean Scarlat Sturdza în 1813 cu reşedinţa la Tighina şi apoi la Chişinău. Deoarece Sturdza a decedat în acelaşi an, funcţia a fost preluată de generalul Harting, atunci comandat militar al regiunii.

  În 1828 a avut loc o nouă organizare administrativă a Basarabiei care fusese declarată deja, din 1818, provincie de graniţă (oblastie) cu centrul la Tighina.  Prin noua lege limba rusă a fost declarată limbă unică în administraţie şi justiţie. Era înfiinţată funcţia de guvernator civil iar Basarabia era inclusă în gubernia Novorosiisk. Cu toate acestea în deceniul IV încă se mai permitea folosirea limbii române în instituţiile regiunii.

            În 1867 limba română a fost interzisă. Pentru a modifica structura etnică a populaţiei autorităţile ţariste au procedat la deportarea multor români şi colonizarea provinciei cu ruşi, ucrainieni, germani, găgăuzi, bulgari, evrei, polonezi.

            În Basarabia principala formă a luptei naţionale a devenit lupta pentru păstrarea limbii române. În 1848 s-a publicat gazeta „Românul” iar în 1862 boierul Cristi a cerut permisiunea de a deschide o tipografie dar solicitarea a fost respinsă. În cadrul mişcării naţionale s-au afirmat intelectuali de marcă precum Ion Inculeţ, Ion Pelivan, Pantelimon Halippa. Ca forme de acţiune politică au fost folosite presa („Basarabia”, „Cuvânt moldovenesc”), societăţile culturale, contactele cu oamenii politici şi de cultură din Iaşi şi Bucureşti. Pe plan spiritual s-au înregistrat realizări importante. În 1813 s-a înfiinţat Seminarul de la Chişinău în urma unui decret semnat de către ţar la sugestia mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni în care se preda şi în limba română. Numai între 1813 şi 1820 s-au construit aproape 200 de biserici noi. În ceea ce priveşte învăţământul, spre sfârşitul secolului XIX s-au tipărit cărţi şi manuale: Abecedar, Carte de citire, Gramatică, Dicţionar ruso-moldovenesc.  

            Mişcarea naţională s-a intensificat după revoluţia rusă din 1905-1907. Au apărut două curente principale: moderat, condus de Pavel Dicescu (reprezentanţii săi au înfiinţat Societatea pentru Cultura Naţională  şi cereau introducerea limbii române în şcolile de stat ca limbă de predare şi obiect de studiu) şi radical, format mai ales din studenţi, care, influenţaţi de social-democraţii ruşi, aveau revendicări mai ferme: acordarea autonomiei Basarabiei, adoptarea unui statut special pentru populaţia românească, introducerea limbii române în şcoli şi în administraţie. Ideile acestui curent erau exprimate prin publicaţia „Basarabia”, apărută în 1906.

Basarabia

Mişcarea naţională din Basarabia s-a intensificat în vara anului 1917, pe fondul tendinţei Ucrainei de a-şi extinde dominaţia în zonă. La Chişinău şi-a deschis lucrările Congresul ostaşilor moldoveni, la 20 octombrie/2 noiembrie 1917. În acelaşi timp, la 2/15 noiembrie guvernul sovietic condus de Lenin a adoptat „Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia” care consfinţea dreptul popoarelor din fostul Imperiu Ţarist la autodeterminare până la despărţirea de statul rus. Congresul mai sus amintit a proclamat „autonomia  teritorială şi politică a Basarabiei” şi a hotărât constituirea Sfatului Ţării ca organ reprezentativ avându-l ca preşedinte pe Ioan Inculeţ. În decembrie Sfatul Ţării a proclamat Republica Democratică Moldovenească, membră cu drepturi egale a Republicii Federative Ruse.

Conducerea Republicii Democratice Moldoveneşti a cerut intervenţia armatei române în provincie datorită atmosferei de nesiguranţă create de trupele revoluţionere ruse aflate pe teritoriul său. În acest context, ca urmare a trecerii trupelor române în Basarabia şi a ciocnirilor cu cele ruse, la 13/26 ianuarie guvernul condus de Lenin a rupt relaţiile cu România şi a confiscat tezaurul BNR aflat la păstrare în Rusia.

La 22 ianuarie/4 februarie 1918 Sfatul Ţării a proclamat independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti în urma proclamării idependenţei Ucrainei şi a izolării Republicii Democratice Moldoveneşti de centrul Rusiei.

În urma discuţiilor cu guvernul român, la 27 martie/9 aprilie 1918 Sfatul Ţării, format din delegaţi ai întregii populaţii, a votat, cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă şi 36 de abţineri unirea cu România

 

Bibliografie

 

          Keith Hitchins, România 1866-1947, Bucureşti, 1998.

         Gh. Platon, Ioan Agrigoroaie, ş.a., Cum s-a format România modernă. O perspectivă asupra modernizării, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1993.

Deceneu