Legendele florii soarelui

Povestea Florii-Soarelui


O poveste de demult, de demult, decând altfel de oameni erau pe pământ, de pe vremea celui împărat vestit, dar de nume uitat pe vecii vecilor. Ist împărat de toate avea; şi împărăţie, şi noroade alese şi bogate şi oaste voinică şi multă – da un lucru tot îi lipsa şi-l ustura în suflet şi pe el şi pe împărăteasă: că nu aveau nici un pruc. Că-i gre, ştiţi dumnievoastră, grija asta care-l apasă pe om, că mâni-poimâni, o închide ochii sub cei patru coţi de pământ şi pe urma lui nimenea nu i-a rămâne să-i facă grija comândărilor... Iar pe femeia care nu fu vrenică să nască, şerpii bălăurii şi dracii or schinjui-o pe lumea ailaltă şi i-or suje sanjele din sfârcul ţâţelor

Da cat nu s-or trudit, cât n-or dat şi n-or împrăştiat pe leacuri , fel de fel de descântece! Eu numa, de-as avea pe sfert din toată risipa ceea, încă aş zâce că om mai bogat ca mine, pe lume nu să află.

Îmbătrâniseră creştinii noşti asa, da nădejdea din suflet tăt n-o prăpădiră, şi aflând ei ca şi alţii or pătimit ca şi ei, pururi se gândeau la Dumnezau celş a tăte răsplătitor.Se întâmplă aşa că tocma când erau pe calea bisericii, greşesc oamenii noşti în Duminica Floriilor şi din clipa aia împărăteasa purcese îngreunată. Le mai rămânea acuma numa să aştepte. Ş-or aşteptat, şi la soroc, împărăteasa ce bătrână naşte o fetiţă frumoasă cao floare, ca o picatură de rouă, ca zorile dimineţii, ca un bob de piatră scumpă şi încă mai frumoasă.

Împărăteasa, stând veşnic în preajma ei, îşi uită de gopodărie; împăratul uitase toate treburile scaunului, iar supuşilor, greu le venea cu asta. Se minuna toată lumea că ce picase pe capul stăpânilor!

Iar, tocmai după câţiva ani,când fata crescuse mare, socotind oamenii că împăratul a măritat-o, şi le-a aduce cine ce sugă afurisâtă pe cap, au făcut cislă în toată roata împărăţiei, şi din toate a ieşit chipul cum să se mântuie împărăţia de fată.

Vedeţi , aşe, ce hotărâre năroadă!Că dacă murea împăratul, cine avea ai urma în scaun? Ori socoteau supuşii c-o trăi catu-i lumea şi pământu? Ci mai bine era să-l lese pe împărat în pace, să facă după cum a şti şi a pricepe să-şi mărite fata şi apoi,jinere având, să-l îndemne sfetnicii şi mai mariii curţii şi a târgurilor, ca să-l deprindă cu încetul pentru tăte ale de trebuinţă unei ţări. Da ei “nu că să te fereşti, creştine, de cui străin în casă!”; nu zâc ba, da daca n-ai ave perete să baţi un cui, mai bine-i?

Da să nu-mi lunjesc vorba mai mult;aflaţi drajii mei, că toate vrăjitoarele împărăţiei s-or strâns cioatcă, ş-or înfierbântat frigările ş-or purces a descânta “ Ducă-se pe pustiu Domniţa ce nouă”!

Şi s-o-ntâmplat întocmai după vrajă. Ajunsă fata împăratului ce mândră fără samăn, fată mare,când părinţii se gândeau să-i găsască bărbat pe potriva ei. Da, fecioara, la una ca asta nu să gândea. În lume nu ieşea, de vorrbă cu nime nu sta, ci tătdeauna o videai cu chipu-ntunecat de griji. Şi tăţi o întrebau:

-Ce ai Domniţă, de stai aşe, ca o floare pălită de soare; ce, te gândeşti undeva?

– Da, măgândesc departe

– Si-anume unde, am putea afla?

-Nu puteţi.

    Pe urmă tăcea. Năcaz mare era pe capu împăratului decât asta nu se putea afla pe lume. Murea şi se topea şi dânsu de supărare şi se frământa cu cujetu să afle pricinile. Iar într-o zi grăi fetei:

    -Fata tatii ce dulce! Tu ai crescut mărişoară şi noi, drept acee,ne-am gândit să-ţi aflăm soţior după inima ta. Uite, mâne, poimâne, or sosi peţitori; tu uită-te la ei, cercetează-i din ochi şi alegeţi unu, că noi o vorbă nu ţi-om zâce împotrivă, ci tăte ale găsite bune de tine, le-om împlini.

    Fata a tăcut, împăratu şi curtea or aşteptat peţitori şi staroşti şi or vinit cu mulţâmea, – or venit şi veniţi or fost, s-or dus şi duşi or fost, că zâna rămase cu inima tăt pustie şi împăratu, din gura ei vorbă hotărâtoare nu află. Iar după câtva timp, văzând că şaga se îngroaşă, şi gândind că poate fata lui de asta nu-şi alege drag,că-i neştiutoare şi cutrupul pre crud, o alergat la alte vrăjitoare din împărăţie, să-i facă fetii “ pe ursită”, ca să-şi afle şi să-şi aleagă odată un drăguţ. Iar babele noaste o socotiră din nou, cum s-or priceput ele mai bine, că adică, din ce este, să se facă mai frumoasă, cum nime n-o fost şi nime n-a mai fi,iar de îndrajit, unul ca soarele numa să se îndrăgostească de ea. Şi vorbele anume:

    Să aibă puşi pe umerei

    Doi luceferei

    Numa soarele să se îndrăgostească de ei

    Iară fata , după soare

    Să stea să se omoare!

    După asta n-o mai trecut mult.

    Într-o dimineaţă, stă fata în cerdac şi să uită pe zare. Împăratu şi împărăteasa o vazură şi întrebară:

-Ce are fata noastă ce cuminte şi la ce se gândeşte?

-Mă gândesc la nunta unei fete de împărat cu soarele cerului, – răspunse fata.

-Şi crezi tu că-i cu putinţă una ca asta?

-Deh, ştiu eu?N-am auzit ce s-o fi-ntâmplat odată da o sa ma duc să văd.

-Cum o să te duci?

-O să mă duc cum oi pute!

Şi atâta o fost. Că ea se duce la soare să-l întrebe de vrea ori ba, şi nici o clipă numai şede acasă.Văitatu-s-au curtenii şi curtea toată şi maimult decât tăţi cu rugăminte plină de lacrimi or îndemnat-o împăratu şi împărăteasa să steie locului, da tate or rămas de-a surda.

Of, bat-o pustia şi amaru de dragoste, ca rea-i când te apucă cu fierturile ei. Grozavă-i boala asta, dragii mei. Toţi căţi or pătimit-o, o cunoaşteţi, iar cei care o aşteptaţi, gătiţi-vă!

Ci eu atâta vă spun, că nu-i stană de piatră pe lume pe care să n-o răstoarne cel aprins de dragoste.Aşa s-o-ntâmplat şi cu fecioara noastă. Că ea se duce şi se duce,iar părinţii, nădăjduind că tăt or vedea-o odată, i-or pus mânile pe frunte, or blagoslovit-o şi i-or poftit cale uşoară.

Fata s-a pornit ase către răsăritul lui Dumnezău, fără ajurorinţa nimănui. Şi-a mers, a mers cale lungă fără capăt, ca şi nădejdea ei fără sfârşit, şi dacă nu azi, măcar mâne, măcar poimâne, răspoimâne, la anul,peste zece, peste o sută de ani, şi tăt şi-o găsi ibovnicul,soarele lumii noastre.

Da degeaba!Putea să ocolească ea de zece ori pământul şi tot degeaba-i era. Ajunge într-un tâtziu în miez de codru, întunecos ca noaptea Iadului. Şi era o tihnă într-nsul, că s-auza cătălu pământului grăind la nouă stânjeni adâncime. Şi stând ea aşa, uluită şi omorâtă de osteneală, aude un tipăt ascuţit. Se da-n lături, ochipăie prinprejur şi dă d-un copac;mai ascută şi se dumireşte că ţipătu venea tocma din vârful copacului. Începe să să suie încet-încet; şi de ce să suia, de ce strigarea ceea asemuitoare cu a unei păsări s-auzea mai tare. Tocmai când mersese cam o sută de stânjeni, începu să să lumineze cuprinsul, iar fata, uitându-se în sus, băgă de samă că în vârful copacului era un cuibar. Porni înainte şi ajunsă sub streaşina lui, când auzâ glas cu înţeles:

-Voinice,voinice, vină şi mă apără, că mult bine ţ-oi face.

Fata să sui în cuibar şi văzu ce văzu:un puişor golaş gata să moară de frică.

-Da ce cauţi tu aicea,singurel? – îl întrebă fata

-Eu mi-s pui de balaur şi fraţi am mai avut da împăratu vânturilor mi i-o furat şi pe mama o dus-o departe. Stăi colea, lângă mine, şi mă păzeşte.

Fata nu mai zâsă nimic, stătu şi aşteptă.

Peste câtăva vreme, iacă un şarpe grozav că se zvârcoleşte în văzduh şi să lasă cătă cele două suflete.

-Cine-i aista? – întrebă fata pe puiu de balaur

-Aista-i împăratu vânturilor

-Împăratu vânturilor? Da cum să face ca s-asamănă cu neamul vostru?

-Să-ţ spun: şi neamul lui, şi neamul nostru, stăpânesc văzduhurile

-Da tu din ce fel de lighioană te tragi?

-Mama mea-i doamna ceţurilor şi negurilor şi pâclelor toate; ea-i mai mare peste nouri şi promoroace; când plânge ea, curg văile pe pământ iar când se chiaptănă,, s-aştern troieni pe câmpuri. Înţălegi acuma?

-Înţăleg.Şi zâci: de multă vreme vă duşmăniţi cu vântu?

-De când lumea şi pământu. Iară trânta noastă cu vânturile să întâmplă când s-aude tunetu şi să vede trăznătu.

-Toate bune pân acu, încheie fata de împărat, da drept să-ţ spun, nu ştiu la ce aş pute folosi între paloşele voastre

-Îi vide, frumoaso.Vântu-i un om tare ştrengar şi iubăreţ; când vede o fată frumoasă, oriunde că s-ar fi aflat încotrova, pleacă mort după dânsa şi nu tihneşte din mers până n-o găseşte. Cum o găseşte o apucă în braţă, o sărută şi apoi să întoarce de unde plecasă.

-Ei, dacă-i aşe, lasă!

După asta nu trece multă vreme şi iacă şi vântu. Io nu l-am văzut ca să vă zâc ca-i aşa sau pe dâncol, dar dacă cu adevărat ar fi având chip de balaur, urât ca el nu cred că să află pe lume alceva. Cum vine mai aproape,vede fata; cum o vede, haidi, să sfârşeşte. Îi pică fecioara dragă şi pace! Iar fata zâce:

-Taci căi bună şi asta!

Şi stau aşe cât stau, până când grăieşte vântu:

-Dă-te,soro, la o parte, să mănânc pe puiul ceţei şi apoi să mergem amândoi pe pustiuri.

-Baiu vântule – îi spusă zâna – nu l-ai mânca pe el.

Şi din vorbele astea şi din altele, mânia vântului, din grozavă cum era, se potoli şi vântul plecă l urma urmei cu făgăduiala că dacă o veni peste un ceas, zâna are să-i deie la ospăţ pe puiul ceţei.

Şi aşa , dragii mei, cu amânarea asta,iacă vine şi împărăteasa norilor ca să-şi vadă cuibu şi să audă ce nici prin creştetu capului nu i-ar fi trecut.Da vorba aia:nici o faptă fără plată, că azi îţi scrie unu o jalbă şi tot îi dai de-o păreche de ciubote dacă nu ştii mânui condeiu, darămite când scapi de la moarte un suflet de lighioană ca fecioru ceturilor!

-Şi cu ce-i vre să te multămăsc, fetiţo? – o întrebă mama norilor

-Cu nimica altă, dară numa să mă duci pe tărâmul soarelui – răspuse domniţa

-Uuu, că pre mult îmi ceruşi, şi drept să-ţ spun că nu-ţ pot îndeplini voia.

Şi-i spuse doamna asta că împărăţia ei ţine cu pace numa deasupra vântului bun, când face ce vrea.Mai jos, nu poate veni că intră în sfadă cu el, dar nici mai sus, cătră soare, nu să poate sui, din pricina vântului ălui rău.

-Dacă-i ase , o să mai aştept, zâce fata. Să vii peste un an.

-Am să viu- zâsă împărăteasa şi să dusă

La jumate de an, aproape, iaca vântul iară s-o îndemne la mers. Ci-i răspunse fata aşe:

-Măi, vântule, măi! Cum să mă duc eu după tine, când nici nu te ştiu, nici nu mă ştii. Eu îţ spun că-s fată de împărat şi atâta. Mă crezi?

-Te cred.

-Bun,da eu nu te-oi crede pe tine. Adă-ţi neamurile tăte să le văd şi pe urmă daţ-oi răspuns.

Şi răspunse cel chip de balaur:

-Eu n-am alt neam pe lume afară de vântul cel rău. Vrei să-l vezi?

-Vreau!

-Ei, atunci să-l chem.

Şi l-o chemat şi, Doamne, cât s-o fi înspăimântat domniţa ce frumoasă, când a fi fost văzută sluţenia ceea de balaur. Da ce era să facă:

Rabdă inimă si taci

C-alceva n-ai ce să faci

Iar vântul cel rău, când şi-o văzut cumnata, îi veni leş la inimă şi-aşe cum putu să furişă pe lângă ea şi-i zâsă că i-i dragă. Iar zâna-i răspunsă:

-Dacă ţi-s şi-oi fi a ta, numa dacă-i lăsa pe împărăteasa negurilor să mă plimbe pân cer.

-O las!

Şi lăsată o fost.Fata s-o simţit de la o vreme luată de un nour şidusă tăt mai sus, până când, atingând scara cerului, să sui pe întinsoarea lui. Ce-i mai trebuia acuma? O zi de drum până la castelul de cleştar al soarelui, unde s-ajungă şi să-şi vadă ibovnicul cel drag.

Da nenorocirea fetii era pe semne scrisă. Că vânturile văzându-să păcălite, îndată trimisără veste mamii soarelui că picior pământean se află în domnia ei.

Nu ştiţi cine-i mama soarelui?Un cuvânt numa:soră bună şi cinstită cu moartea, cu muma pădurii, cu talpa iadului, cu ciuma şi nu mai ştiu cu cine. Asta, cum aude, dă sfoară în ţară că amucineva vre să fure inima feciorului ei.Căutări peste căutări, răscoliri peste răscoliri, umblete şi la urmă fata de împărat se vede prinsă, legată şi dusă la scaunul de judecată al hârcii. Baba nici una nici două o preface într-un bob de sămânţă şi-o zvârle-n vânt, iar vântu o lasă pe pământ, să crească şi să înflorească. Floarea ei la chip cu chipul soarelui. Din răsăritul de raze al mândrului fecior şi până-n asfinţit, floarea asta să-l urmărească fără curmare, să-i plângă de dor, da de atins, nic odată să nu-l atingă.

Ce-i floarea asta v-aş întreba?Ci eu socot că-i floarea soarelui cea galbenă şi mândră. Şi cine-i ştie povestea, întrebe-şi inima , ce zice? Eu unul drept să vă spun mi-i jele de jelea ei:

De jelea zilelor mele

Plâng pe apă vălurele,

Păsări mici în cuiburele;

De greuul traiului meu

Plânge apa pe pârău

Pasărea în cuibul său


Tudor Pamfile,Cerul şi podoabele lui după credinţele poporului român,1915

Floarea soarelui

Demult, demult când lupu era cioban la oi şi vulpea cloşcă, pe meleaguri pe la noi trăia un împărat foarte bogat, care avea o fată singură lapărinţi, da tare faină.

Fata împăratului s-o îndrăgostit de soare şi-o spus părinţilor că atâta a merge până o da de soare.

Şi şi-o luat fata bani şi s-o tăt dus până ce calu o picat sub ea. Atunci şi-o luat câtă merinde o putut duce şi s-o tăt dus până o ajuns la castelu soarelui.

Când o vinit soarele sara acasă, şi şi-o bagat căruţa de aur cu care luminează ziua, în grajd şi o grijit de cai, o văzut pe fată şi s-o îndrăgostit de ea , foarte.

Şi s-or căsătorit ei, da nu să putea sta numa pe întenerec, că cine videa soarele să făcea floare.

Într-o noapte fata nu s-o mai putut ţâne cu firea şi s-o uitat cu o lumină la soare şi l-o sărutat pe biză. Şi soarele s-o trezit şi blăstămu s-o-mplinit. Fata s-o făcut o floare frumoasă care să întoarce tătă zâua cu faţa cătră soare. Asta floare-i Floarea Soarelui


Legende populare româneşti, Simion Florea Marian,1983

vi le-o zas : zamolxe

dictionar:

comândare – pomana mortului

cislă – sfat, întrunire în vederea luării unei hotărâri

sugă – sugativă, om risipitor, “lipitoare”

(a)ochipăi – a privi în stânga şi-n dreapta, a da roată cu ochii, a scruta

cătă – către

aista – ăsta, acesta

(a) chieptăna – a pieptăna

pute ( cu accent pe e) – a putea

vide ( cu accent pe e)- – a vedea

sfadă – ceartă

leş ( la inimă) – leşin, stare de rău, “stă inima-n loc”,” durere la inima”

lumină – lumânare

Notă: Cetiţâ-le si pruncilor vosti care avet care nu bucuraţâ-vă voi de ele ca or mai vini si altele, multe si de multe feluri. Hotarârăm noi , adecatelea io si cu Solomaru, să adunam icea-asa pă blogu nost, tate comorile poporului român câte le-om pute noi stranje ca or fi ele poezâi, că or fi snoave că or fi poveşti o legende au cantece. Asta tatusi nu însamna ca lasam a tanjeala alelalte treburi di pe blog. Numa bine!

Anunțuri
Published in: on 05/06/2010 at 14:45  Comments (14)  
Tags: , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://quadratus.wordpress.com/2010/06/05/1393/trackback/

RSS feed for comments on this post.

14 comentariiLasă un comentariu

  1. Multumesc pt. aceasta legenda.

  2. Cu greu intelegi-dar au un continut profund si interesant.

  3. Da ce-i cu limbajul asta? Deja am ajuns a scrie cu arhaisme? Chiar mai este lume ce se afla inca in era mezozoica?:))

    • @Mirela, daca nu ai observat, prima legenda e dupa o scriere datand de la 1915 si, cand dai un citat si specifici autorul si opera scrii exact cum scrie acolo- astea-s regulile. Nu le-am facut noi. Tocmai de asta sunt si cuvintele explicate ceva mai jos. Cat despre cum era lumea in era mezozoica, mai informeaza-te. Seara faina!
      Solomonar

  4. sall misto texte

  5. Buna munca, zeule!
    Te imbratiseaza feciorasu’ din nori. 🙂

  6. […] Fumători, de ce să vă omorâţi lent? Acum au apărut ţigările care omoară de 3 ori mai repede: “New environmentally friendly cigarettes work by employing powerful carcinogens that accumulate in the lungs of smokers, slowly breaking down their vital organs and eliminating the danger posed to the overpopulated planet by the human race.” – theonion.com […]

  7. @MamiPeNet, multam!!!! 😀
    Ma bucur ca mai dai semne de viata!
    Solomonar

  8. Mare dreptate are Munteanul cu asemănarea dintre această legendă şi cea a Panaghiei din Ceahlău. Şi ştiu ce spun pentru că am scris o carte dedicată Ceahlăului. Da… foarte bine transpusă în text.

  9. Frumoase legendele, frumoasa prezentarea dar si mai frumoasa si mai ales laudabila mi se pare ideea de-a aduna la un loc tot ce gasiti despre neamul nostru prea mult hulit de multi.
    Faceti treaba buna, tâie-va Dumnezeu „naravul” ! 🙂
    Bravo, bravo, bravo si inc-odata BRAVO, dragii mei!
    Solomonare, BAFTA la examene !

  10. Cat de frumoase sunt aceste legende dar si transpunerea lor in text!
    O zi cu bucurii, si o saptamana cu realizari!

  11. Frumoase!
    Aceste legende amintesc oarecum de legenda Panaghiei din Ceahlau.

  12. Zamolxe, buna treaba ai facut! Sa gata ea pardalnica de sesiune si ne-apucam cu zel!
    Solomonar

  13. ce frumuseti…comorile noastre initiatice


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: