Am plecat fara sa ma uit in urma, agaţat de braţul batranului. Am auzit vocea tatei, aproape soptita:
-Trebuie sa ajungi.
Am inchis ochii, calcand inainte, ghidat de mos Allari. Vuietul de afara se estompa. Apoi mi-am auzit respiraţia- grea si sacadata. Am deschis ochii- o singura torţa ne lumina calea prin tunelul care parea ca nu se mai termina. Nu dormisem de doua zile si doua nopţi. Nu mai dormise nimeni de la plecarea regelui.
-Ar fi bine sa grabim pasul, a spus mos Allari. Ţrebuie sa ajungem inainţe sa rasara soarele.
Era racoare in padure. Mos Allari a fluierat scurt de cateva ori- i s-a raspuns la fel. A luat-o inainte pe o cararuie batatorita iar noi, eu si cei patru soldaţi care ne insoţeau, l-am urmat in tacere cu ochii-n patru. Intr-o poiana mica, mai mult un luminis, ne astepta un barbat inalt, cu o coama de par negru si barba deasa. Statea rezemat de trunchiul unui copac, intr-o asteptare incordata. Un cal din cei sapte pe care ii adusese cu el a nechezat, ridicandu-si capul.
-Sunt cai buni! ne-a lamurit barbatul cand ne-am apropiat, dezlipindu-se de copac. Mi-a aruncat o privire scurta: Tu-l iei pe al meu, e mai iute ca toţi. Sa plecam.
Nu era vreme de taclale- am incalecat si pornit la drum, ghidaţi de strain.
-E Duro, mi-a spus cu voce scazuta batranul. Omu` lui Decebal.
-N-am auzit de el…
-Sunt oameni de care nu se aude.
L-am privit cu coada ochiului- batranul mi-a zambit usor, strangand pleoapele. Am zambit si eu, aveam incredere in mos Allari. Am mers mult- caii obosisera, drumul era anevoios. In spate, cei patru soldati murmurau, vorbind intre ei cu voce abia auzita. Duro mergea inainte, drept. Eu eram prea obosit ca sa mai privesc in jur, imi era foame si sete. Din cand in cand, ţasnea cate o caprioara din desisuri, trezindu-ma din amorteala. Multe ceasuri au trecut asa, iar eu parca pluteam undeva intre cer si pamant; imagini si cuvinte mi se nazareau si amestecau in cap: cetatea arzand, puzderie de romani la porţile ei, sageţi suierand, vaiete, chiote de spaima, vocea tunatoare a tatei si chipul palid si plans al mamei. Imi ţiuiau urechile in linistea padurilor, nici frunzele in copaci nu fosneau. M-a dezmeticit vocea groasa a barbatului:
-Oprim! Caii au nevoie de odihna, noi la fel.
Am descalecat, lasandu-i sa pasca in voie. Duro a scos din traista lui mare mancare: cateva bucaţi de carne si branza. Am mancat toţi, in tacere. Mi se inchideau ochii. Un ulcior mic plin cu vin mi-a fost pus in mana:
-Bea, Leto. Asta e pentru tine. Restul, beţi apa, a spus Duro. Acolo, la stanca aia, este un izvor.
Am baut si n-am stat sa ii mai ascult. Am adormit in iarba. M-a trezit o zguduitura- mi-a luat ceva timp sa realizez ca eram pe un cal, cu spatele rezemat de pieptul cuiva- era Duro. Calul meu, fara calareţ, pasea alaturi. Nu stiam cum am ajuns acolo; afara incepuse sa se intunece.
-Stai linistit, mi-a spus barbatul. Arzi. Mergem pana se intuneca si facem popas cateva ceasuri peste noapte. Aci n-avem unde schimba caii.
Am oprit la poalele unui munte. Duro cu unul din soldaţi au plecat sa caute o caprioara, iar ceilalţi trei au adunat in graba lemne si au facut focul. Mos Allari a disparut prin tufe, intorcandu-se curand cu un buchet de ierburi si radacini pe care le-a pus la fiert intr-un ceaun mic ce atarna legat de calul lui Duro. Nici vanatul nu s-a lasat mult asteptat, Duro si soldatul s-au intors carand o caprioara rapusa cu cateva sageţi. Mosul s-a apropiat de barbat, vorbindu-i ceva cu voce scazuta. Duro a venit langa mine:
-Vino. Voi, restul, va ocupaţi de caprioara. Grabiţi-va, sa avem timp si pentru odihna.
M-a prins de incheietura mainii, tragandu-ma dupa el pe o panta la vale. Simţeam ca ma lasa genunchii; febra imi crescuse in ultimele ceasuri. Imi simţeam pleoapele arzand si in palme parca as fi carat pietre de moara. Padurea se intuneca din ce in ce- soarele apusese. M-am trezit luat pe sus, ferit cu indemanare de crengile lasate la pamant. Nerabdarea lui Duro ma nelinistea si stiam si eu la fel de bine ca si el ca nu suntem deloc in siguranţa, nici un ceas, desi tata, ca sa ma incurajeze, imi spusese contrariul. Mi-au venit in minte ochii regelui, ochii aceia frumosi si mari, sclipind atat de ager incat ai fi zis ca e un baietan de optsprezece ani, nu om in toata firea. Ochii aceia care ne privisera atat de lung in ultimele clipe inainte de plecare de parca nu ar fi vrut sa ne uite chipurile niciodata. Si-mi aduceam aminte ochii mamei, ochii ei atat de frumosi, de culoarea cerului innourat, plini de lacrimi pe care abia reusea sa le ţina pe genele lungi, sa nu alunece pe obrajii palizi. Si-mi aminteam vocea tatei care, din taioasa si hotarata cum era de obicei, devenise aproape soptita- a luat mana mica a mamei intr-ale lui, apropiindu-si buzele de urechea ei: “Nu plange, Ama… Nu plange…”.
-Am ajuns, a spus Duro lasandu-ma pe pamant. Am deschis ochii privind in jur- codru des. La picioarele noastre un parau de munte salta printre pietrele mari, lustruite. Mi-a descheiat pieptarul de lana:
-Hai, dezbraca-te… N-avem vreme de zabovit.
M-am tras un pas in spate, dezbracandu-mi toate straiele, tremurand din cauza febrei si racorii padurii. Pe masura ce lepadam hainele, ochii barbatului se ingustau, subţiindu-se ca doua lame de cuţit. Apoi s-a asezat pe un bolovan de langa apa, oftand, cu ochii spre cer. Mi s-a parut ca-l aud soptind:
-Ce s-o alege de noi, Zamolxe….?
Apoi si-a intors ochii intunecaţi spre mine:
-Spala-te… Caţi ani tu, mai copile?
-Paisprezece…
A tacut, cu ochii pironiti din nou pe mine. M-am asezat usor pe o piatra, scaldandu-mi in apa gleznele umflate. Aurul, care venea ca turnat pe ele, sclipea ciudat- intunecat, daca sclipirea poate fi intunecata. Am ridicat braţele- greutatea braţarilor care-mi erau prinse de la incheieturi si pana la umeri mi se parea imensa. Era uimitor cat de tare ma slabise febra. Stateam pe piatra dardaind, nu eram in stare sa ma spal si in acele momente aveam impresia ca tot aurul acela prins de mine, de maini, picioare si pe tot pieptul, in braţari si coliere mari, cantarea cat toata greutatea corpului meu. Duro s-a ridicat hotarat, apropiindu-se de mine. S-a aplecat, umplandu-si causul palmelor cu apa si-a inceput sa ma spele. Apa rece de munte imi aluneca in suvoaie mici pe pielea incinsa si-o simţeam dureroasa. M-a spalat din cap pana-n picioare, invartindu-ma pe toate parţile, in timp ce eu clanţaneam din dinţi ca si cainii. Tot el m-a imbracat, in graba dar cu atenţie, sa nu ma raneasca si m-a dus inapoi pe braţe. Cand am fost pe la jumatatea drumului, am auzit ţipete:
-Durooo!!! Durooo!!!
Barbatul a rupt-o la fuga, cu mine-n braţe, sarind cu usurinţa peste crengile aparunte-n cale. Doi dintre soldaţi veneau alergand pe cararea ingusta, agitandu-si mainile. Auzeam inima lui Duro batand. Soldaţii s-au oprit in faţa noastra, gafaind, palizi:
-Aialalţi doi… s-au… s-au intors… au disparut… nu-s… noi despicam caprioara si batranul fierbea ierburi si…
Dar Duro n-a mai stat sa ii asculte, a ţasnit inainte scrasnind din dinţi si strangadu-mi corpul atat de tare incat incepuse sa ma doara. Soldatii ne urmau in tacere, poticnindu-se. Mos Allari, in mijlocul poienii, aduna in graba toate lucrurile infundandu-le in desagi. Focul ardea si in iarba zacea caprioara pe jumatate despicata.
-Stingeţi focul! a strigat Duro, lasandu-ma pe iarba si sarind sa-l ajute pe batran. Il auzeam blestemand cu voce scazuta. Am ramas in picioare, cu spatele lipit de trunchiul unui copac, privind speriat agitaţia din jur. Duro s-a intors brusc spre cei doi, urland:
-Unde v-au fost ochii, ma? Au luat si cai! Ah, blestemaţii! Vanzatorii!
-Duro…, a spus batranul incet. Duro. Plecam acum. Avem inca 5 cai. O luam pe alta parte.
-Pe care alta parte, batrane? Trebuie sa mergem intins spre miazanoapte! Decebal ne asteapta!
-Facem ocol, o luam de la Stanca Saca spre rasarit, ocolim muntele. Iaba, acuma-i tarziu. S-or dus! Or stiut ei di ce vin pana aici, ca nu erau siguri ca asta-i drumu de-o apucam pe el, acuma stiu, da` il schimbam.
Duro a tacut, cu faţa intunecata.
-Numa` de ne-ar ţine caii…, a spus unul din soldaţi, lovind cu crengi verzi in foc.
Eu, lipit de copac, abia daca mai respiram. Totul s-a petrecut atat de repede incat nici nu mai stiu cand m-am trezit calare:
-Ţin`te bine! a zis Duro. Ne grabim, nu te mai pot cara acuma.
Soldaţii au aprins torţele pe care le aveau in desagi, luminandu-ne calea. Chiar noapte fiind, Duro stia toate cararile, umblate si neumblate, ghidandu-i. Ne opream in rastimpuri, caii erau obosiţi, dar nu-i lasam mult. Abia apucau sa pasca cateva fire de iarba si-o porneam in tacere mai departe. Ma durea tot corpul, capul imi vajaia, dar ma ţineam bine in sa. Cand a inceput a se crape de ziua, am oprit intr-o poiana:
-De-aci la Stanca nu mai ii mult, a spus Duro cu glasul ragusit. Doua ceasuri- atat dormiţi, si voi, si caii. Io veghez.
Soarele se ridicase in crucea cerului cand am ajuns la Stanca Saca. Mos Allari a scos repede branza si carnea ce-i mai ramasese, puţina cata era. Duro n-a mancat, doar a facut imparţeala, dandu-mi mie bucata mai mare. A lasat si caii sa pasca, i-a adapat si apoi s-a asezat la umbra Stancii, privindu-l intrebator pe batran. Mos Allari ne-a spus:
-Dinjos de munte, cum cobori sa treci dincolo, ii un sat- acolo-n sat ii sora mea. Nepotu` ei creste cai, ne ducem la ea si schimbam caii, cu astia n-ajungem departe de-acuma. Si-o luam spre Piatra Craivii.
Coborarea a fost mai anevoioasa decat crezuseram, am ajuns in sat abia spre apusul soarelui. Pe drum, Duro se oprea uneori, adulmecand aerul, cautand parca ceva. Mos Allari il privea intrebator si-o porneam mai departe, in aceeasi tacere, de parca fiecare la randul lui s-ar fi temut sa vorbeasca.
Satul mic, cu case cu acoperisuri inalte, se intindea la poalele muntelui, tacut- barbaţii tineri murisera, sau erau la razboi… Undeva se auzea un caine latrand si gaini cotcodacind. Caii, bucurosi ca vad o asezare unde pot manca si se pot adapa nestingheriţi, o pornira la vale nechezand. Batranul ne-a dus intins la casa surorii lui. Femeia, mica si palida, ne-a primit cu mana la gura, speriata:
-Da` ce-i cu voi, oameni buni? Ce-i cu noi?
-Hai, primeste-ne la tine, a zis Allari descalecand greu. Lasa-ne sa schimbam caii cu alţii mai ageri, ii mare napasta pe noi…
Am intrat toţi in casuţa de lemn si batrana ne-a asezat la masa, plangand cu faţa in naframa, in timp ce batranul ii povestea incet toate cate se intamplasera. Femeia ne-a dat sa mancam si ne-a turnat vin in cani mari de lut. Nu se mai oprea din plans si toţi o priveau sumbru. Ne-am culcat pe jos, intinsi pe ţundrele de lana ale barbatului femeii care fusese cioban si murise sfasiat de fiare cu ani si ani in urma. Am dormit neintorsi- si Duro ne-a lasat, ca si-asa nu mai puteam merge mai departe. Si se temea pentru sanatatea mea, febra ma chinuia mai tare decat oricand, iar pe batran incepusera sa-l lase puterile- si-avea nevoie de Mos Allari. Somnul de peste noapte m-a inzdravenit oarecum, asa ca dimineaţa, dupa ce-am dat cu apa rece pe faţa si pe cap, ma simţeam mult mai bine. Parca nici ochii nu ma mai ardeau atat de tare. N-am mai stat sa imbucam nimic, batrana ne pregatise deja carne fripta si fructe pentru drum. In curtea mica, acoperita de iarba marunta, Duro pregatea caii cei noi. Am iesit, tragand adanc in piept aerul proaspat si m-am apropiat de el, mangaind coama alba a unuia din cai. I-am privit faţa frumoasa, obosita si fruntea inalta, brazdata de ingrijorare- era posomorat. Undeva a latrat un caine. Apoi altul. Duro a ridica brusc capul, inţepenind cu mainile pe ceafa calului. Latraturile se inmulţeau. Mos Allari a iesit si el, urmat de soldaţi si batrana. Undeva a ţipat o femeie. Duro s-a intors spre mine:
-Fugi!
Dintr-o miscare m-a urcat pe calul alb, singurul pe care apucase sa-l pregateasca si l-a lovit peste burta, strunindu-l. Calul a pornit, nechezand nelinistit. Am luat-o la galop, privind in urma, de-a lungul drumului. Erau mulţi, vreo cincizeci sau saizeci de soldaţi romani, cu coifuri de metal si scuturi. Unul din ei, cu coiful impodobit cu pene albe, a strigat ceva, agitandu-si mainile. Drumul a cotit si nu i-am mai vazut. Calul meu, simţind pericolul, gonea nebun, sforaind pe nas la fiecare rasuflare. Eu, cu inima stransa de spaima, gafaiam strangand din dinţi, lovind cu frenezie burta calului. Am iesit din sat, luand-o pe drumul care cobora lin spre o padure- dar padurea era departe, acoperita de neguri, si-n jurul meu pustiu. In urma mea, cavaleria romana se apropia, starnind un nor de praf auriu. Stiam ca nu am scapare, si nu era nimic de facut. Am urlat, si urletul meu, iesit din adancul pieptului, urletul deznadejdei si-al furie, mi-a parut urletul unui lup in pustie. M-au ajuns din urma, inconjurandu-ma. Calul meu a nechezat asurzitor, ridicandu-se pe picioarele din spate, lovind cu copitele mari si puternice piepturile asudate ale cailor romanilor. Am scos sabia ce-o aveam la sold, invartind-o in aer cu o usurinţa care m-a uimit. Maneca larga a hainei mi-a cazut spre cot, dezvelindu-mi mana a carei piele nu se mai vedea din cauza braţarilor de aur ţintuite cu pietre scumpe. Pentru o clipa, am privit ochii cavalerului cu panas alb la coif- se marisera, uimiţi, precum ochii unui copil. M-am rasucit si, intinzand-mi corpul ca un arc, am lovit. Orbeste, la nimereala. Nu am vazut ce am lovit, am simtit doar un suvoi de sange cald improscand, lovindu-mi pieptul, stropind coama alba ca neaua a calului meu. Parul mi-a cazut in suviţe lungi pe ochi si obraji, orbindu-ma pentru o clipa. M-am scuturat ameţit, ridicand mana ca sa lovesc din nou. Am ramas cu ea ridicata deasupra capului- zeci de sabii mari, ascuţite, erau indreptate spre mine si spre pieptul calului, care juca marunt din copite, invartindu-se derutat pe loc. Toţi ma priveau in ochi, muţi, ca niste masti. Un gand mi-a venit in minte: “Daca mor, au sa ma taie bucaţi… si-au sa ia tot aurul. Trebuie sa traiesc!” Mi-am dat seama ca ochii mi se ingustasera, la fel ca ochii lui Duro atunci, la parau, si buzele imi dezveleau dinţii care scrasneau de parca nu-i mai puteam controla. Mi se inclestasera maxilarele. Soldatul cu panas alb a vorbit:
-Arunca sabia, fiu al lui Deleos.
Mi-am ridicat ochii si-am vazut sabia curbata a tatalui meu aţintita catre cer, susţinuta de o mana care parea turnata in aur. Era atat de liniste incat puteam auzi respiraţia soldaţilor romani si fosnitul subţire al vantului. Nimeni nu facea nici o miscare, de parca ar fi fost niste statui. Mi s-a parut ca aud in departare urlet de lup. Caii au nechezat incet, iar mana mea a cazut dintr-o data- am simtiţ-o brusc grea, cat o stanca. Am auzit sabia zanganind pe pamantul tare. Dar nu mi-am luat ochii de la cerul dimineţii. Era atat de clar si mut, de parca ar fi fost orb si surd la tot ce se intampla sub el. Mi-am coborat privirile din cer spre soldati si, spre uimirea si nelinistea mea, nici acum nu se clinteau, de parca o vraja ascunsa i-ar fi ţintuit acolo pentru totdeauna. Primul care s-a dezmeticit a fost cel cu panasul alb care, dintr-o smucitura, a prins zabala calului meu, legandu-l de al sau. Am plecat, lasand in urma sabia tatalui meu, cazuta la pamant. Am trecut prin sat la trap. Oamenii, iesiţi afara, se trageau din calea noastra privindu-ma cu ochii mari, plini de lacrimi. In dreptul portiţei de lemn a batranei surori a Mosului Allari zaceau corpurile fara viaţa ale barbaţilor- toţi erau morţi, cu sabiile in maini. Doar batranica scapase cu viaţa si, asezata in genunchi langa fratele ei, plangea incet. Cand m-a vazut, prizonier in mijlocul cavalerilor romani, mi-a parut ca o aud murmurand:
-Puiul mamii…
Iar plansul ei s-a transformat in ţipetele unei pasari ranite. Am intors capul sa o privesc si, abia atunci, in spatele tuturor, i-am vazut pe cei doi soldaţi care ne tradasera. Erau imbracaţi in uniformele cavaleriei dusmane.
Mergem pe acelasi drum pe care venisem- inapoi, spre Sarmizegetusa. Am facut popas la Stanca Saca. Luasera de pe drum, de la marginea unui tapsan, o viţica care pastea, pazita de un copil care, cand ne-a vazut, a fugit in codru, impiedicandu-se, starnind rasul soldaţilor. Au doborat vita, despicand-o cu indemanare. Seara se apropia si am inţeles ca aveam sa facem un popas lung; acum nimeni nu se mai grabea, pe ei nu avea cine sa-i haituiasca. Febra imi crescuse din nou. Am descalecat, prabusindu-ma la pamant langa stanca, in iarba mare. Au facut mai multe focuri si, in curand, aerul s-a umplut de mirosul puternic al carnii prajite. Soldatul cu panas alb, care pana atunci se plimbase de colo-colo dand ordine, s-a apropiat de mine si, punandu-mi pe umeri pelerina lui alba, mi-a spus:
-Sunt tribunul Marcus Messala. Leg. I Minervia.
Nu i-am raspuns. Si-a trecut degetele prin parul meu ud, netezindu-l peste cap, apoi si-a lipit palma aspra de fruntea mea. Cuta fina dintre sprancenele frumos arcuite i s-a adancit. A murmurat:
-Arzi. Nu e bine… Ai mare nevoie de odihna, si-o sa ai parte de ea in noaptea asta.
S-a indepartat usor, lasandu-si greutatea corpului pe unul dintre genunchi si m-a privit cu atenţie:
-Pe toţi zeii… esti un copil.
Mi-a descheiat pieptarul, apoi camasa alba. Ochii i-au sclipit. Si-a trecut degetele peste pieptul meu acoperit de aur, zambind mulţumit, apoi m-a acoperit, invelindu-ma in pelerina lui grea. Am mancat mai mult forţat, abia daca puteam inghiţi. Tot el mi-a turnat pe gat cateva guri de vin si, toata noaptea care a urmat, a ramas langa mine, dormind foarte puţin, punandu-mi comprese reci pe frunte, obraji si gat. Atunci cand dormea, un altul ii lua locul, astfel incat nu ramaneam nici o clipa nesupravegheat. Voiau cu orice preţ sa ma ţina in viaţa. In prima parte a nopţii, somnul mi-a fost agitat, spre dimineaţa insa am cazut intr-un somn profund- febra ma lasase. Un somn greu, fara vise, ca de moarte. Cand m-am trezit soarele sclipea la rasarit. In jurul meu toţi se trezisera, gata de plecare.
Am ajuns inapoi la cetate a doua zi. Se inserase cand am ajuns la porţile fortificaţiei romane de langa cetatea noastra. Era liniste… Pe zidurile Sarmizegetusei, soldaţi romani priveau peste paduri. Nici o sageata nu mai suiera in aer, nici un strigat de lupta nu se mai auzea de nicaieri. Mirosea a lemn ars si pamant. Undeva, departe, rasunau cantece vesele- si nu in limba noastra. Am privit peste umar cetatea cu ziduri si acoperisuri arse, pustie si tacuta ca o naluca. Soldaţii ne priveau+
cu feţe aspre, murmurand. Cineva a spus:
-Au prins comoara!
Am fost dus intr-o baraca improvizata, din barne de lemn. Marcus m-a lasat in paza unor soldaţi, a trimis dupa medic si-a plecat. L-am auzit afara, dand cateva ordine scurte, apoi s-a indepartat. In scurt timp, sub supravegherea medicului intre doua varste, cu o figura rotunda si bonoma si o voce blanda, am fost spalat cu apa calda si prafuri aromate pe tot corpul. Pe la incheieturi si pe gat aveam rani. Am fost invelit intr-o bucata mare de panza alba, curata, incins la mijloc cu un brau albastru si incalţat cu sandale. Gleznele ma dureau si in piept simţeam ceva ca o gheara, strangandu-ma. Eram atat de obosit, de sfarsit, inca nu ma mai puteam gandi la nimic. Tot ce imi mai venea in minte erau chipurile parinţilor mei, pe care stiam ca n-am sa le mai vad niciodata. Doctorul tocmai imi ungea ranile cand a intrat Marcus:
-Vino, Leto. Imparatul ne asteapta.
M-am ridicat, fara o vorba: de-acum, fie ce-o fi. Ma simţeam atat de greu de parca as fi carat un om in spate. Baraca imparatului nu era departe, dar mie mi s-a parut ca drumul nu se mai sfarseste. Cu fiecare pas, ceva in mine se zguduia, se clatina si parea gata sa ma doboare in fiece clipa- si nu, nu era greutatea aurului in care eram realmente imbracat. Era mult mai mult de atat. Mai usor mi s-ar fi parut in acele momente sa car pe umeri un intreg munte. Imparatul sedea la o masa de lemn si, in jurul lui, caţiva ofiţeri. Pe masa, o mulţime de papirusuri si ulcele cu vin. O femeie tanara in straie galbene aprindea opaiţe mici, strecurandu-se cu indemanare printre ei. Auzindu-ne intrand, au ridicat toţi ochii. Imparatul s-a oprit cu ulcica de vin la buze, uitand sa mai soarba. Sprancenele i s-au ridicat spre frunte. A lasat incet ulcica pe masa, facandu-i un semn indescifrabil pentru mine lui Marcus, care Marcus m-a luat de braţ, ducandu-ma pana in faţa mesei.
-Asadar, tu esti fiul generalului Deleos? a intrebat Traian cu o voce usor ragusita. Preabine.
M-a fixat cu privirea cateva clipe, apoi mi-a facut un semn larg:
-Dezbraca-te.
Nu m-am clintit si nici nu mi-am dezlipit privirea dintr-a lui. A baut o gura zdravana de vin, apoi s-a ridicat, sprijinindu-si mainile de masa si, ocolind-o, a venit langa mine. M-am retras doi pasi in spate- nu voiam sa ma atinga. A ramas pe loc, frecandu-si usor obrazul drept cu degetele. M-am socotit- daca nu aveam sa ma dezbrac eu, avea sa o faca el sau oricare altul. Am preferat sa ma dezbrac singur. Am desfacut braul, lasand materialul greoi sa-mi cada la picioare. Un murmur de uimire s-a auzit pe buzele cuiva. Femeia a ramas lipita de peretele din spate, privindu-ma cu ochii mari. Imparatul s-a apropiat precaut, de parca s-ar fi temut sa nu-l musc, si mi-a atins cu varfurile degetelor serpii de aur incolaciţi in jurul braţelor.
-Ingenios! a exclamat el, razand incet, apoi s-a intors spre ceilalti: cred ca e mai greu aurul decat el.
Unul din ei s-a desprins de grup- era atat de inalt incat a trebuit sa se lase aproape pe vine in faţa mea ca sa poata vedea totul in detaliu. Imparatul l-a privit cu interes o vreme, apoi l-a intrebat:
-Ei, ce parere ai, Hadrian?
Barbatul si-a intors capul spre el, ridicandu-se usor:
-Rafinat. Extraordinar. Ma intreb cine a facut asemenea bijuterii. Stii cine le-a facut? mi s-a adresat, ridicandu-mi bratul drept la nivelul ochilor lui.
Am tacut.
-Nu mai conteaza, a spus Traian, rasucindu-se spre Marcus: cheama-l pe Tiberius.
-S-ar putea sa conteze, a spus generalul incet, ca pentru sine, aplecandu-se din nou sa poata vedea mai bine colierele. Si-a strecurat palmele sub ele, atingandu-mi pieptul. A murmurat ceva de neinţeles, incercand sa le desprinda, caci erau calarite unele peste altele, apoi i s-a adresat imparatului:
-Ar trebui sa i se dea un medicament, arde. Aduceţi medicul.
Am inchis ochii, lasandu-ma intors pe toate parţile. Simţeam ca se invarte pamantul cu mine. Respiram greu, si-mi parea ca trebuie sa ma concentrez de fiecare data ca sa imi umplu plamanii cu aer. Gatul mi se uscase de sete si respiraţia-mi devenise suieratoare. Apoi, dintr-o data, o caldura placuta mi-a invaluit corpul- nu mi-am mai simţit picioarele. Pete negre au inceput sa-mi joace pe dinaintea ochilor iar braţele mi-au devenit grele ca niste bolovani. Am simţit doua maini in jurul mijlocului, apoi o cadere lina, ca intr-un hau, si-un singur gand imi bantuia creierul: “eu mor acum”.
Dar nu-mi era dat sa mor atunci si acolo. M-am dezmeticit intr-un tarziu, eram asezat pe divanul din coltul baracii, pe spate, acoperit cu panza alba in care fusesem imbracat. Afara se intunecase, opainţele insa luminau placut incaperea. Un miros patrunzator de vin mi-a inundat narile. O mana puternica s-a strecurat sub spatele meu, ridicandu-ma- era Marcus. Medicul cel durduliu mi-a apropiat de buze un vas mic de sticla, indemnandu-ma sa beau leacul cu gust amar. Femeia in straie galbene ma privea cu ochi blanzi, tamponandu-mi fruntea cu o bucata moale de panza inmuiata in apa cu oţet. Ma simţeam ceva mai bine, respiraţia mi se calmase, doar tamplele imi mai zvacneau, ca niste batai de aripi de fluture. Imparatul, la picioarele patului, ma privea cu mainile la braţ si parea niţel ingrijorat. Auzeam afara pocnetul lemnelor- cineva aprinsese un foc. Am intors capul- ofiţerii, asezaţi care pe unde apucasera, sorbeau tacuţi vin. Un barbat uscaţiv, intre doua varste, cu obrajii frumos rasi si ochii ageri s-a apropiat de mine, ridicandu-mi o mana. A inspectat in amanunt bijuteriile, concentrat, apoi a spus:
-Ciudat sistem de prindere…
A tras panza de pe mine, dezvelindu-mi tot corpul. Traian s-a aplecat, asezandu-se la picioarele mele, sprijinindu-se in maini, sa vada mai bine. Generalul Hadrian s-a apropiat si el, asezandu-se jos, langa divan, cu mana in care ţinea cupa de vin sprijinita de genunchi. Bijutierul m-a ridicat in genunchi, trecandu-si repede si cu dexteritate degetele peste tot- pe piept, ceafa, pulpe, apoi a oftat, rezemat comod intr-un cot, in tacere. Imparatul l-a intrebat cu nerabdare in glas:
-Ei bine, Tiberius?
-Ei bine… am nevoie de timp. Nu imi dau seama care este sistemul de prindere, parca ar fi turnate pe el. De pilda, colierele… priviţi aici, nu il poţi scoate pe ultimul, cel de jos, daca nu le scoţi pe celelalte. Iar primul, cel de sus, e prea mic, nu poate fi scos pe cap. La fel si braţarile. Serpii de pe braţe si pulpe nu pot fi scosi de braţari care, din nou, au un sistem de prindere care mie, momentan, imi scapa. Oricine a facut bijuteriile astea, a stiut exact ce face.
Generalul si-a ridicat ochii spre mine:
-Cine le-a facut, Leto?
-Nu stiu.
-Ba stii foarte bine. Cum se desfac?
-Nu stiu.
Mi-a prins incheietura mainii, tragandu-ma spre el cu o miscare brusca. Durerea ascuţita m-a facut sa icnesc. Mi-a spus printre dinţi:
-Nimeni nu pune atat de mult aur pe tine fara sa iţi spuna si cum se scoate. Vorbeste!
Am tacut. Simţeam sangele cald prelingandu-mi-se pe degete, picurand apoi pe panza alba. Un firicel subtire s-a scurs pe incheietura generalului. Mi-a dat drumul.
-Pot fi taiate, a sugerat imparatul.
-Fireste, insa e pacat… sunt deosebite, a spus bijutierul.
-Nu cred ca e asta soluţia, a raspuns generalul privindu-ma fix. Are sa le scoata singur pana la urma, e plin de rani din pricina lor.
-Parca nu ai sti cat sunt de incapaţanaţi, a bolborosit cineva.
Tiberius s-a ridicat:
-Am sa revin maine, la lumina zilei. Pana la urma tot le vin eu de hac.
A plecat, urmat de imparat care a iesit cu el afara sa discute cine stie ce. S-a intors dupa o vreme, privindu-l pe Marcus:
-Du-te si tu si te odihneste, araţi de parca n-ai dormit de-o saptamana.
Marcus s-a ridicat:
-Si Leto?
Am vrut sa ma ridic, sa plec cu el- oriunde, numai sa ies de acolo. Mana imparatului m-a ţintuit locului:
-Ramane aici.
O grimasa aproape imperceptibila a aparut pe buzele tanarului tribun. A plecat, urandu-ne noapte buna. Un sclav a intrat, aducand o tava cu fructe. Am mancat, sub supravegherea medicului, apoi mi-au dat vin.
-Vindeca orice! mi-a spus Traian, intinzandu-mi cupa lui, cu un zambet ciudat pe buze. Totul e sa il crezi.
Am baut vinul, tot, pe nerasuflate, apoi m-am intins intre perne, cu ochii in tavan. Cineva m-a invelit, cred ca tanara femeie. I-am auzit vorbind, dar parca nu inţelegeam ce spun. Nu stiu cand am adormit. M-am trezit brusc, cand o bubuitura strasnica a parut ca despica pamantul in doua. Se crapa de ziua, afara fulgera, tuna cumplit si vantul izbea pereţii de lemn ai baracii, cu furie. Cineva facuse focul in incapere. M-am saltat pe coate, privind cercetator in jur. Cupele goale zaceau prin colţurile incaperii si pe masa incarcata, iar langa mine dormea imparatul cu fruntea incarcata de broboane de sudoare. Langa el, la marginea divanului, goala, dormea femeia. Hainele ei galbene erau cazute jos. M-am lasat sa cad inapoi, intre perne, si m-am intrebat cu voce soptita:
-Ce caut eu aici…? De ce n-am murit…?
Am auzit pasi in balţile de afara. Tabara romana se trezea. Probabil era destul de tarziu, caci ma simţeam odihnit- dar totul parea intunecat din cauza furtunii. Simţeam o durere surda in stomac, imi era foame. M-am ridicat usor, nu fara un oarecare efort si, invelindu-ma in panza alba, m-am incins cu braul albastru si m-am asezat la masa la care statuse imparatul cu o seara inainte, fixand absent trupul gol si firav al femeii intinse pe divan. Nu stiu cat timp am ramas asa, poate o ora, poate mai mult. Furtuna trecea, auzeam tunetele in departare si afara se luminase. Femeia a deschis ochii, privindu-ma uimita. S-a ridicat, invelindu-se cu patura verde si s-a apropiat usor de mine, atingandu-mi obrazul. Abia atunci am realizat ca faţa mea era scaldata in lacrimi. Cum? Doar nu plansesem. Mi se rostogolisera singure, fara ca macar sa le simt.
-Nu plange, mi-a soptit ea, atat de incet incat abia am auzit-o.
Mi-a luat obrajii in palmele mici, apropiindu-si buzele de fruntea mea. M-a sarutat usor, uitandu-se apoi in ochii mei:
-Nu plange, Leto… Tu ai facut tot ce ai fi putut face. Si poate chiar mai mult de atat… Nu plange, frumosule Leto. Tu esti cel mai frumos barbat pe care l-am vazut vreodata, si inţelege-ma bine cand spun asta.
Mi-a sters lacrimile cu degetele fine, apoi mi-a pus un deget pe buze si s-a indepartat tacuta, ca o umbra, imbracandu-si straiele galbene, fara sa mai priveasca, ca si cand nu as fi fost acolo. Am tresarit, ridicandu-ma de pe scaun- abia atunci realizasem ca fata imi vorbise pe limba noastra. S-a intors spre mine, ducandu-si un deget in dreptul buzelor. M-am asezat la locul meu, in tacere, cu inima zbatandu-mi-se in cosul pieptului. Fata era daca.
Imparatul s-a trezit puţin mai tarziu, intinzandu-se si mormaind ceva. Femeia i-a dus hainele, asezandu-le frumos langa el. A prins-o de incheietura mainii, sarutandu-i palma mica si a inceput sa se imbrace pe jumatate adormit. O noua rafala de ploaie a inceput. Un baiat tanar a intrat, ud leoarca, aducand o tava acoperita cu un servet:
-Sa vina Hadrian, a murmurat imparatul. Sa vina si ceilalţi, si bijutierul.
Mi s-a pus un nod in gat. Iar bijutierul, iar ofiţerii. Primul a venit Marcus. Isi rasese obrajii si arata mai bine decat in seara precedenta. Apoi a venit Hadrian, insoţit de tanarul baiat care fusese trimis dupa el, carand impreuna doua amfore pline cu vin. Eu nu ma miscam de la locul meu. Marcus si generalul s-au asezat langa mine, unul in stanga, celalalt in dreapta, atat de aproape incat umerii le erau lipiţi de ai mei. A umplut fiecare cate o cupa de vin si, in acelasi timp, de parca ar fi fost inţelesi, s-au intors spre mine intinzandu-mi fiecare cupa lui. M-am lasat usor pe spate, nestiind ce sa fac. Generalul a ras scurt. Marcus s-a retras, sorbind zambitor din cupa lui. Imparatul i-a privit intrebator, netezindu-si parul cu palmele. Am luat vinul oferit de general, am sorbit o gura si l-am lasat pe masa. El si-a umplut alta cupa, trancanind cu Marcus- dar nu ii ascultam. Eram atent la rapaitul ploii, cu gandurile departe. Am intrebat brusc, cu voce tare:
-Ce s-a intamplat cu tatal meu?
Fata s-a intors cu tot corpul spre mine, cu ochii mari.
-A murit, m-a informat scurt generalul.
Am tacut cateva clipe.
-Si mama…?
-Mama ta nu mai e aici.
M-am intors spre el, privindu-l cercetator:
-Mama traieste?
-Da.
-Unde e?
S-a incruntat usor, batand darabana cu degetele pe masa. Nu mi-a raspuns. Nici nu stiu daca asteptam vreun raspuns. Mama traia… A intrat bijutierul, grabit, scuturandu-se de picurii de ploaie. Si-a lepadat tunica, asezand-o aproape de foc. Traian m-a privit. M-am ridicat, dezbracandu-mi din nou haina improvizata. Am ramas in picioare in mijlocul incaperii, fara sa-mi mai pese catusi de puţin de cei de faţa. S-au apropiat din nou, rand pe rand, curiosi. M-au rasucit aproape un ceas. Tiberius a ridicat mainile usor in aer, plesnindu-se apoi peste pulpe.
-Asa ceva nu am mai vazut, si am vazut multe de cand sunt bijutier, de-o viata… Mi-e imposibil sa ghicesc cum anume sunt prinse. Cred ca singurul care ne poate spune e Leto.
Fata, stand in spatele lor, ma privea in ochi. Si-a miscat usor buzele pline: “Nu.”
-Nu, am murmurat.
Unul din ofiţeri a mormait infundat:
-Pana la urma tot va trebui sa-l faca cineva sa vorbeasca… Si cel mai probabil, am sa o fac eu. La urma urmei, e doar un copil. Cat de greu poate fi? In ultima instanţa, daca nu vorbeste, avem doua solutii: ce taiem? Pe Leto sau bijuteriile?
-Lusius…
Vocea imparatului l-a redus la tacere. Hadrian s-a intors spre cel care vorbise:
-Generale Quietus, as prefera ca atat copilul cat si bijuteriile sa ramana intregi.
Barbatul i-a aruncat o privire piezisa, indepartandu-se si umplandu-si, pentru a patra oara, cupa de vin. S-a asezat pe unul din scaune, aruncandu-mi o cautatura sumbra. Hadrian l-a luat pe Traian deoparte si au schimbat cateva propoziţii cu voci scazute. Apoi a trimis baiatul undeva. M-au lasat sa ma asez. M-am acoperit cu o patura, stand ghemuit pe divan. Baiatul s-a intors dupa o vreme, aducand un braţ de haine. Am fost imbracat intr-o pereche de pantaloni si o camasa de in, care-mi era cam mare, apoi generalul Hadrian m-a luat de mana si am iesit afara. Rafalele de ploaie se potolisera, balţile sclipeau reci, reflectand cerul plumburiu. Caţiva soldaţi tineri iesisera din corturi si baraci, cascand. Undeva se auzea un topor infigandu-se intr-un pom. Un caine laţos, ud si pamantiu ne-a taiat calea. Am intrat intr-una din baracile de pe partea stanga a drumului desfundat- inauntru semana intocmai cu baraca imparatului, doar ca soba, in care focul se stinsese lasand sa se vada doar jarul, era in alta parte.
-Aseaza-te unde vrei, mi-a spus generalul netezindu-si pantalonii din pasla udaţi de stropii razleţi ai ploii. Pe masa zaceau in ordine papirusuri, o tava cu fructe si o carafa cu vin. Pe soba calda sfaraia incet un ceainic de metal. Mirosea ciudat, un parfum pe care nu-l puteam defini, asemanator oarecum cu rasina arsa, dar mult mai fin, dulce-acrisor, ca un fruct necopt. M-am asezat in tacere pe marginea patului greoi. S-a asezat si el in faţa mea, pe unul din scaune, muscand dintr-un mar mare, galben. Nu a spus nimic o vreme, doar m-a privit, ganditor. Ma simţeam ciudat de singur, si asta ma apasa. Gandul ca mama mea traia nu ma lasa o clipa in pace. As fi dat orice sa fie acolo, langa mine, macar o clipa. Era singurul om din lume care avusese vreodata puterea sa ma aline- si aveam mare nevoie de asta. Dar ea nu era, asa ca trebuia sa le ţin piept singur. Nu mai eram copil, poate doar cu trupul. Toate cele intamplate in ultimele zile imi rapisera si ultima bruma de copilarie din suflet. Ma simţeam istovit. Aproape batran. Purtam in suflet o povara poate prea grea pentru mine si pe trup aurul lui Decebal. Decebal, care acum poate ma astepta. Decebal, care…
-De ce iti prelungesti inutil suferinţa? m-a intrebt generalul, aruncand coceanul marului pe soba.
Am tacut. Ce puteam sa spun? A vorbit tot el:
-Stii foarte bine ca pana la urma, intr-un fel sau altul, tot ai sa le scoţi. Rabdarea Caesarului nu e infinita. Ar fi de preferat sa nu o testezi.
S-a ridicat, aducandu-mi un mar, apoi si-a reluat locul, tragandu-si scaunul mai aproape de mine:
-De ce refuzi sa vorbesti?
-Nu am nimic sa va spun.
A zambit:
-Ai putea, de pilda, sa ne spui cum se desfac bijuteriile.
-Nu stiu.
-Cine ţi le-a prins?
-Mos Allari.
-Cine e Mos Allari?
-Nu mai e.
-Cine le-a facut?
-Nu stiu.
-Cum se desfac?
-Nu stiu.
-Minţi.
S-a lasat usor pe spate, cu mainile la braţ, intinzandu-si in faţa picioarele lungi, incalţate cu cizme. Si-a muscat usor buza de jos, trecandu-si degetele prin parul des:
-Asculta, dacule… Vreau sa te scutesc de-o suferinţa inutila.
I-am taiat vorba:
-Nu vrei decat sa pui mana pe aur. Nu-mi faci o favoare, ferindu-ma de suferinţe pe care le crezi inutile.
A zambit uimit, fixandu-ma cu interes:
-Esti fiul lui Deleos, fara doar si poate. Si e unul din motivele pentru care, cu adevarat, vreau sa te scutesc de suferinta. Asculta-ma bine, Leto, a spus apoi, intinzandu-mi o cupa de vin: in cele din urma, mai devreme sau mai tarziu, se vor lua masuri impotriva incapaţanarii tale si, indiferent ca vei fi mort sau viu, aurul acesta tot in mainile lui Traian va ajunge. Daca speri ca inca mai poţi pleca, cu aur cu tot, te inseli. De aici nu ai cum sa iesi. Esti pazit ca o comoara- pentru ca o comoara esti. Ar fi bine sa inţelegi situaţia si sa inţelegi ca nu ai de ales. Si ar fi bine sa mai inţelegi ca nu vor fi taiate ca sa iţi fie scoase, valorea lor in aceasta forma este mult mai mare decat valoarea materialului din care sunt facute.
A tacut, privindu-ma intrebator.
-Nu stiu cum sunt prinse bijuteriile, generale.
Si-a sprijinit coatele de genunchi, invartind cupa de vin ce o ţinea in maini, privind in fundul ei atat de atent de parca acolo ar fi stat raspunsul. Apoi a ramas in acea poziţie mult timp, sorbind din cand in cand, cu ochii indreptaţi spre un punct fix din podea. S-a ridicat dintr-o data, aplecandu-se deasupra mea. Am inchis ochii, asteptandu-ma la ce era mai rau. Parea gata sa ma sfasie. Dar nu m-a atins. Mi-a suierat in ureche:
-De aici n-ai sa iesi cu aurul pe tine. Iţi promit.
A plecat, inchizand usa in urma lui. I-am auzit pasii grabiţi indepartandu-se. Undeva peste munţi a bubuit un tunet. Am oftat, lasandu-ma pe spate, cu braţele ridicate, privind capetele serpilor incolaciţi. Unul din ei, cel de pe bratul drept, era al meu- il primisem de la rege cu o vara inainte. I-am mangaiat usor solzii de aur cu varfurile degetelor. Si cantam incet. Un cantec vechi pe care-l invaţasem de la bunica mamei mele, despre batranul pastor cu parul de argint care, atacat de lupi infometati, s-a transformat el insusi intr-un lup cu blana de argint, devorand fioroasele salbaticiuni. Am cantat mult, din nou, si din nou, pana am adormit cu cantecul pe buze si lacrimile siroindu-mi pe tample, udandu-mi parul rasfirat in suviţe lungi si aurii in jurul capului. Pentru prima data dupa multe zile am visat, iar visul meu mi-a parut realitate. Ma vedeam pe mine plecand prin tunel, apoi pe tata pe ziduri. Auzeam berbecii romanilor izbind, sageţile suierand, acoperisuri arzand. Auzeam pereţii de piatra paraind sub loviturile grele ale bolovanilor aruncaţi din catapulte. Barnele de lemn gemeau, cuprinse de limbile focurilor. Imi parea ca aud vocea mamei, undeva, departe, estompata de zgomot: “Deleos! Deleos!” Imi parea ca-l vad pe tata, urland ordine, alergand de colo-colo pe zidurile subrede, ferindu-se de sageţile dusmanilor. Apoi s-a facut liniste, nu vedeam decat chipul aspru al tatei, ochii lui verzi cautand cu infrigurare in jur, si-i auzeam soapta: “Ama… “ Vacarmul a izbucnit din nou si totul s-a intunecat. Auzeam urlete din toate parţile, in limba romanilor, apoi am vazut-o pe mama alergand cu parul despletit, carand trei prunci: doi in brate si unul in spate. A cazut, tarandu-se, infigandu-si degetele lungi in tarana, strangand din dinţi. Pruncii plangeau, agaţaţi de ea cu disperare. Fruntea mamei era ranita, sangele i se prelingea pe obraji, buze si gat, picurandu-i pe degetele zdrelite, incovoiate ca ghearele unui vultur. S-a oprit, ridicandu-si fruntea; a urlat si, in timp ce ţipatul ei puternic se izbea de cer, ea se ridica din ţarana drumului, cu pruncii in braţe. Parul si hainele ii fluturau in vant iar focurile arzand peste tot in jur, aruncau vapai pe faţa ei ovala, parca sculptata in cea mai fina marmura. Chipul ei a disparut apoi, incet, si sub ochii mei a aparut din nou cetatea arzand. Si tata, coborand in fuga de pe ziduri, sarind cu usurinţa in mijlocul soldaţilor romani care intrasera in cetate, lovind mut in stanga si-n dreapta. O sabie lunga i s-a infipt in piept, secerandu-i picioarele. Am vazut chipul generalului Hadrian, cu obrajii manjiţi de funingine si stropiţi cu sange Pentru o clipa ochii i s-au inchis, cu pleoapele tremurande, apoi s-au deschis privind in faţa, si-n ei se oglindeau, jucand, flacari.
O mana rece mi-a atins obrazul. M-am rasucit pe-o parte, privind in gol- lemnele pocneau in soba.
-Ai dormit toata dupa-amiaza, mi-a spus generalul. Nu te-as fi trezit, dar ţipai. Vino sa mananci.
-Nu vreau sa mananc.
M-a ridicat in picioare si m-a asezat la masa:
-E suficient sa vreau eu.
Pe farfuria de lut ars, ornata cu stele pe margine, erau cateva bucaţi de carne si legume. S-a asezat in faţa mea, mancand, cu ochii pironiţi pe mine. Am ramas nemiscat, cu braţele pe langa corp, privind podelele. Dupa o vreme, vazand ca nu ma ating de mancare, a spus cu tonul vocii ridicat:
-Daca nu mananci de buna voie, o sa ma vad obligat sa iţi indes mancarea aia pe gat!
Am inceput sa mananc incet si-mi parea ca inghit pietre, nu carne.
-Tu l-ai omorat pe tata.
A ramas ţeapan, cu mana pe ulcica cu apa.
-De unde stii tu asta?
Am tacut, fara sa-l privesc. A impins farfuria goala in faţa, asezandu-si coatele pe masa.
-Deleos a fost unul dintre cei mai drepţi oameni pe care i-am cunoscut vreodata, Leto. Pentru ca l-am cunoscut…
-Asta te-a determinat sa il omori?
-Nu. Razboiul m-a determinat. Nu-mi place razboiul, Leto.
-Si-atunci de ce te-ai facut soldat?
-Ca sa il pot opri.
-Nu l-ai oprit!
-Nu sunt in poziţia in care sa pot lua o astfel de decizie. Deocamdata.
L-am privit cercetator:
-E adevarat ca vei fi imparat, cand Traian va muri?
A zambit vag, surprins:
-De multe depinde, in primul rand… depinde daca ii voi supravieţui.
-Lasa-ma sa plec, generale.
A spus, umplandu-si cupa cu vin:
-Asta nu pot sa o fac. In primul rand, esti fiul lui Deleos si, apoi, ai prea mult aur pe tine.
M-am incruntat, miscandu-mi mainile, facand braţarile sa zangane sec. Tanarul sclav a intrat, strangand de pe masa farfuriile si canile, apoi a adus un ceaun urias, plin cu apa, pe care abia il cara, asezandu-l pe soba. Intre timp a intrat Marcus Messala, pe jumatate beat, ducand de dupa cap un baiat si o fata, tineri, la fel de ameţiţi ca si el, pe care-i saruta pe rand, razand.
-Ce faci, generale? Te mai lasi mult asteptat?
Zambetul i-a pierit de pe faţa cand Hadrian si-a indreptat privirile spre el:
-Imparatul te-a trimis, sa ghicesc.
-Da, a banguit tribunul.
-O sa venim. In scurt timp. Lasa-ne singuri.
Marcus a iesit, fara o vorba. M-am intors spre general, care mi-a explicat, ridicandu-se:
-Pare-se va trebui sa imi incalc promisiunea si sa iesi, totusi, pentru scurta vreme, de aici. Imparatul a organizat un mic… banchet. Si ordinul este sa te duc si pe tine. E bine, asadar, ca ai dormit peste zi; n-o sa ai privilegiul asta la noapte.
-Nu vreau sa merg, am spus sec.
-Nici eu nu vreau sa mergi, insa decizia nu ne aparţine.
Sclavul cel tanar mi-a pregatit copaia cu apa, in care a pus o mana de saruri galbene si uleiuri parfumate din recipiente colorate. M-a imbaiat cu grija. L-am lasat sa mangaie indelung colierele care-mi acopereau pieptul- le privea fascinat, examinandu-le cu atenţie. Din cand in cand isi ridica ochii spre mine, zambind. Ii erau atat de negri incat nu distingeam diferenţa dintre pupila si iris. Avea parul negru, creţ si sarmos, motiv pentru care parul meu auriu si neted, pe care-l spalase cu miscari fine, i se parea cel puţin la fel de fascinant ca si colierele. La sfarsit, a intrat un soldat aducand pe mana o panza mare, alba. Generalul si baiatul au desfacut-o. Era o toga romana, o bucata de material foarte mare, tivita cu panglica purpurie. Probabil ceva in privirea mea i-a atras atenţia, caci a spus:
-Nu am ce altceva sa pun pe tine, asa ca va trebui sa o suporţi. S-ar putea sa ţi se para cam grea, si probabil nu de o greutate in plus aveai nevoie.
Au inceput sa se invarta in jurul meu, invaluindu-ma in panza uriasa care-mi atarna pana la pamant. A durat ceva toata complicata operaţiune, pe la jumatatea careia mi-au incins mijlocul cu o cingatoare alba, apoi au continuat sa se invarta in jurul meu, aranjand si netezind la nesfarsit, Intr-un final, mi-au prins pe umarul stang o fibula ciudata, in forma de scarabeu egiptean. Baiatul m-a incalţat si mi-a pieptanat parul, sub supravegherea atenta a generalului. Am ramas nemiscat- simţeam ca nu o sa ma pot misca, oricum, si ca toata stradania lor fusese inutila. Hadrian s-a retras caţiva pasi in spate, privindu-ma printre gene:
-Esti… Araţi ca o statuie de piatra. Clipeste cel putin, sa-mi araţi ca traiesti!
Mi-am adunat forţele si am facut un pas in faţa. A ras:
-Esti… ireal. Vino, sa mergem.
Imi era greu sa ma deplasez si, daca nu m-ar fi susţinut amandoi, nu cred ca as fi ajuns foarte departe. Mersesem aproape un sfert de ora cand generalul s-a oprit, ganditor. S-a intors spre baiat:
-Poţi sa te intorci, de aici o sa ma descurc singur.
S-a aplecat, saltandu-ma in brate. A ramas in mijlocul drumului, naucit:
-Esti greu ca o statuie! De ce nu ai spus nimic? Cum te-ai tarat tu pana aici?… cum esti tu in stare sa cari tot aurul asta?
A pornit-o mai departe, sub privirile curioase ale celor din jur, care misunau pe uliţa uda. M-a purtat asa pana la o construcţie mare, din piatra si barne- cea mai mare din cate vazusem pana atunci in fortificaţia romanilor. Afara se intunecase, dar inauntru era lumina si zgomotul unei muzici ciudate rasuna pana la noi. In faţa intrarii s-a oprit, lasandu-ma jos. Apoi a spus:
-Nu.
S-a aplecat si m-a ridicat din nou, intrand cu mine pe braţe.
-Lasa-ma…, am soptit, privind in jur la sala mare plina de lume, muzica, ornamente din crengi de brad si trofee de vanatoare dacice, mancare si bautura.
-Taci, Leto. De-acum, incearca sa taci cat mai mult.
Din fundul salii l-am vazut venind pe Traian, cu un zambet larg intiparit pe buze. Zeci de perechi de ochi s-au intors spre noi.
-Generale! a exclamat el de la distanţa. Dar stiu ca te lasi asteptat!
-Daca eram singur, cu siguranţa as fi ajuns mult mai devreme. Sper ca n-am pricinuit nici o suparare, a spus mieros, aratandu-si dinţii albi intr-un zambet ciudat, lasandu-ma pe pamant.
-Ah, nicidecum! a spus imparatul, luandu-ma pe dupa mijloc. Leto! Frumoasa comoara dacica…
Generalul m-a cuprins pe dupa umeri, astfel incat m-am trezit apucat din doua parţi si purtat, ca o papusa, de-a lungul salii. Am simţit degetele imparatului infigandu-mi-se puternic si dureros in carne- mi s-a taiat respiraţia. Apoi m-a lasat, retragandu-si mana, si-a pornit inainte cu pasi nervosi. Am auzit respiraţia grea a celui de langa mine, ca un oftat. A spus incet:
-Nu te nelinisti, de-acum esti in siguranţa.
“Jocurile” lor ma inspaimantau. Calcam fara sa privesc in stanga si-n dreapta. Daca as fi putut, as fi urlat. Tot ce trebuia, insa, era sa tac. Am fost invitaţi la masa mare si incarcata a imparatului. Muzicanţii, aproape toţi cu pielea neagra, imbracaţi in neobisnuite haine lungi, colorate, cantau undeva in apropiere, sufland in instrumente stranii si batand in niste tobe negre, o muzica halucinanta pe care nu o mai auzisem vreodata. Ofiţeri tineri se plimbau de colo-colo. Undeva, nu departe, un grup de femei galagioase, sumar imbracate si cu coafuri fanteziste, ii priveau, ademenindu-i cu vorbe dulci. Am cautat in jur- tanara femeia daca lipsea. Ii luase locul, pe genunchii imparatului, un baiat cu pieptul gol si cercei in urechi care ma privea impertinent printre gene. Nu mi-a trebuit mult timp sa-mi dau seama ca era chiar baiatul cu care venise Messala mai devreme in baraca generalului, sa ne cheme la banchet. Pe Marcus Messala l-am vazut cateva clipe mai tarziu, tolanit pe un divan, sarutand tanara fata care-l insoţise, si ea, in baraca in care statusem pana atunci.
Mi-am intors privirile spre Hadrian. Era aplecat spre imparat, care-i spunea cine stie ce, facandu-l sa zambeasca amuzat. Mai bine de doua ceasuri am ramas acolo, fara sa adresez vreo vorba nimanui si fara ca cineva sa imi adreseze vreo vorba, urmarindu-i cu privirea pe cei din jur. Cupa de vin oferita de imparat ramasese neatinsa, nu imi trebuia nimic, in timp ce toţi cei de la masa, fara excepţie, erau beţi. Inţepenisem, ma durea spatele din cauza greutaţii susţinute. M-am ridicat in picioare, voiam sa fac caţiva pasi. Intorcandu-ma pe calcaie sa ies de dupa masa, m-am ciocnit de cineva. Am ridicat ochii- Lusius Quietus. N-am apucat nici sa clipesc, ca m-am trezit luat de mana si indepartat de locul meu. Am incercat sa scap din stransoare, fara succes insa. Traian m-a privit zambind usor, oarecum zeflemitor si si-a continuat discuţia inceputa cu doua ore in urma cu generalul care, stand aproape cu spatele, nu avea cum sa ma vada. M-am pomenit tarat in celalat capat al salii, zvarlit intre saltelele moi, acoperite cu panza rosie, catifelata, cu Quietus deasupra. Nu eram singuri, cupluri de amorezi erau peste tot in jur, incolaciţi unii in braţele celorlalţi. Cineva si-a impletit degetele in parul meu, dar nu ma puteam intoarce sa vad cine e. Am simţit mainile lui Lusius strecurandu-se sub toga mea, cautand infrigurate dedesubt. Voaim sa ţip, dar vocea mi se oprise in gat. Mi-a dezvelit pulpele, trecandu-si brutal palmele peste braţarile prinse de picioarele mele, de la genunchi in jos. Am simţit durerea mai acut decat oricand si m-am zvarcolit, incercand sa scap. A ras, infigandu-si unghiile tari in pielea mea, desupra genunchilor, bolborosindu-mi in ureche:
-Nu te-a convins sa scoti aurul…? Nemernic mic ce esti… Nu face nimic, ai sa il scoţi!
Degetele i-au alunecat in sus, pe coapse, pana pe sold. S-a oprit, cu ochii ţinta intr-ai mei. O sclipire ciudata ii juca in ei si pe buze, in timp ce eu abia mai respiram- se lasase cu toata greutatea peste mine. Si-a infipt din nou unghiile tari in carnea mea, strapungandu-mi pielea soldului. Cu braţul stang mi-a acoperit gatul, impedicandu-ma sa ţip si, incet, ranjind, a inceput sa isi miste degetele in jos, spre coapse si genunchi, cu unghiile infipte adanc. Sangele cald imi siroia pe pulpa. Durerea ascuţita ma paralizase. Unghiile lui erau la fel de tari si ascuţite ca lamele cuţitelor. A ajuns la genunchi:
-Cum se desfac bijuteriile, Leto?
Si-a luat braţul de pe gatul meu; am icnit puternic, tragand adanc aer in piept:
-Nu stiu.
M-a lovit cu dosul palmei peste obraz. Am ameţit.
-Cum se desfac?
Mi-am infipt dinţii in gatul lui, luandu-l prin surprindere. Am simţit gustul dulce-sarat al sangelui pe buze. Cotul lui s-a apasat cu putere pe stomacul meu, provocandu-mi o durere violenta care s-a imprastiat mai apoi in tot pieptul. Am desclestat dinţii. S-a ridicat putin, cu ochii iesiţi din orbite. Si-a dus palma la gat, luand-o de acolo plina de sange.
-Caine ticalos! Dac salbatic!
Unghiile lui imi sfasiau carnea pulpelor cu frenezie, ii auzeam maselele scrasnind. Dar eu nu mai simţeam durerea. Intreg corpul imi era cuprins de spasme la fiecare fasie de piele smulsa de pe picioarele mele. S-a oprit, maraind ca si cainii. S-a ridicat, punandu-ma pe picioare. A intins un deget spre mine:
-Ai sa vorbesti!
M-a izbit cu spatele de zid si-a plecat, clatinandu-se., lasandu-ma acolo. Tremuram, iar pulpele ma ardeau de parca as fi fost ars cu fierul incins. Langa mine a rasarit, ca din pamant, Marcus:
-Leto?! Ce-i cu tine?
A privit in urma lui Quietus, nedumerit. M-a apucat usor de braţ:
-Vino, te duc la masa ta.
M-a dus inapoi. Hadrian s-a intors:
-Voi unde aţi fost?
Marcus a deschis gura sa zica ceva, dar am vorbit eu primul:
-Afara. Imi era cald.
Traian m-a privit dintr-o parte, suspicios, dar n-a spus nimic. Marcus s-a indepartat. Hadrian s-a aplecat spre mine:
-Sa nu mai pleci fara sa imi spui.
Quietus se asezase undeva, nu foarte departe, intr-un unghi din care ma putea supraveghea. A ramas acolo pana dimineaţa- am plecat cand afara a inceput sa se lumineze. Traian bause atat de mult incat amuţise. Hadrian, in schimb, se oprise demult, de cand ma intorsesem la masa si era treaz, mai lucid decat oricare de acolo, chiar si decat mine care, ca sa atenuez durerea, am dat pe gat doua cupe pline de vin dulce, apoi mi-am sprijinit spatele de pieptul generalului, contempland tavanul. Baiatul cu cercei adormise, tolanit in spatele imparatului.
Am ajuns inapoi, la baraca, purtat pe braţe. Cantau cocosii si primele pasari incepusera sa ciripeasca prin copaci. Cand am intrat, sclavul inteţea focul- se trezise si ne-a intampinat zambitor. Mi se inchideau ochii si simţeam din nou febra sacaitoare dandu-mi tarcoale.
-Ai sange pe mana, a spus generalul.
Mi-am privit mana- pe dosul palmei si pe maneca erau caţiva picuri uscaţi de sange, prelinsi acolo din gatul sfasiat al generalului Quietus.
-Singura mea arma au fost dinţii, am spus incet, ridicandu-mi ochii spre el.
A fost langa mine dintr-un salt, prinzadu-mi umerii in palme:
-Arma impotriva a ce?
Nu mai puteam sa ii ascund acum- si nici nu ar fi avut vreun rost, oricum urma sa vada cand aveam sa imi dezbrac toga. M-am asezat incet pe marginea patului, dezvelindu-mi picioarele. Ochii i s-au marit si i-am vazut narile frematand nervos.
-Ce inseamna asta?
I-am spus totul- de cand ma ridicasem de la masa si pana ma intorsesem, insoţit de Marcus. Pe masura ce ii vorbeam, privirea i se intuneca din ce in ce. Degetele i se miscau cu furie, aproape lipite de pulpe. Dupa ce am terminat de povestit, s-a intors pe calcaie si, injurand printre dinţi, a izbit masa atat de tare incat si eu, si baiatul am tresarit.
-Are sa mi-o plateasca… De asta nu incape indoiala.
A venit langa mine, aproape ţipand:
-De ce nu mi-ai spus atunci si acolo?!
Inima-mi zvacnea puternic, auzeam bataile ei in creier. Am tacut. Nu-i spusesem ca Traian vazuse cand ma luase de acolo si, tacit, isi daduse acordul. O spaima stranie crestea in mine, strabatandu-ma ca un fior din crestetul capului pana in talpi. Ochii lui nu pareau in acele clipe cu nimic deosebiţi de cei ai lui Quietus sau de oricare dintre ochii clari si cruzi ai romanilor, pentru ca mie imi pareau toţi la fel, fara deosebire. Imi parea ca sunt prins intr-o capcana din care, oricat m-as fi zbatut, nu aveam cum sa scap. Si, pana la urma, nu eram decat un prizonier, cu nimic deosebit de altii. Atata doar ca purtam pe mine o intreaga comoara, altfel, foarte probabil, as fi dormit afara in ploaie alaturi de ceilalţi prizonieri, legat in lanţuri. Mi-am spus gandurile cu voce tare, fara sa imi dau seama de asta. Am realizat doar atunci cand generalul mi-a raspuns:
-Tu n-ai sa fii pus niciodata in lanţuri.
-Sunt deja, am spus incet. M-am ridicat: si as fi preferat lanţurile adevarate, din fier, decat sa fiu obligat sa mananc cu voi la aceeasi masa, sa va port straiele si sa dorm in paturile voastre.
A plescait din buze, intorcandu-mi spatele. A spus:
-Patul meu e cel mai sigur de aici. Si cred ca ai realizat si tu asta.
S-a descalţat, asezandu-se langa mine asa cum era imbracat:
-Culca-te acum.
Mi-am petrecut urmatoarele zile inchis in baraca lui, de cele mai multe ori singur sau cu sclavul. Generalul pleca dimineaţa si se intorcea seara, inainte de culcare. Nu puteam sa ies, la usa erau tot timpul doi soldaţi inarmaţi. Ma miscam din ce in ce mai puţin si-mi petreceam majoritatea orelor dormind. Infecţia de la glezna piciorului stang ma chinuia noapte de noapte, doar ziua gaseam ragazul si linistea sa dorm. Nu scoteam un sunet si ma bucuram ca aurul ascundea rana. Uneori, in nopţile care pareau ca nu se mai termina, cautam in minte o soluţie de evadare- nu gaseam nici una. Incercam sa ma misc cat mai puţin, sa nu-l trezesc pe general care dormea lipit de mine si, de multe ori, se trezea atunci cand ma rasuceam. Intr-una din dimineţi m-a trezit- reusisem sa aţipesc . El fusese plecat toata ziua precedenta si toata noaptea.
-Ridica-te, mi-a spus. Imparatul vrea sa te vada.
Am incercat sa ma ridic- durerea piciorului ranit m-a sagetat pana in genunchi. S-a aplecat deasupra mea, luandu-ma in braţe:
-Ai sa mori, Leto, din pricina propriei incapaţanari, daca nu lasi sa ţi se trateze rana- asta insemnand sa desfaci bijuteriile. Imparatul e la Rannistorum, si este puţin probabil sa te pot duce pana acolo, nu esti in stare sa calaresti.
M-a scos afara, la aer, privindu-ma ingrijorat:
-Desfa cel putin cateva din braţari, sa iţi poata medicul trata rana.
M-a lasat jos:
-Poţi sa te sprijini pe picior?
Puteam, insa era dureros. Simţeam carnea umflata apasand metalul.
-Nu, nu am sa te duc, am sa trimit vorba ca nu poţi merge. Nu fac decat sa iţi agravez starea. Cheama medicul, a spus el, intorcandu-se spre sclav. Baiatul a pornit-o, grabit. Generalul m-a lasat pe iarba, asezandu-se langa mine.
-Leto, Decebal a murit.
Am ramas intins pe spate, cu ochii spre cer. De la miazanoapte se vedeau venind nori cenusii. Urmaream tacut miscarea lor inceata.
-Capul lui a fost adus azi noapte imparatului, in tabara de la Rannistorum de catre Tiberius Maximus. S-a sinucis.
Apoi a tacut, nemiscat. Am ramas acolo atat de mult timp incat incepuse sa ma doara spatele, ceafa imi amorţise. Nu mai eram capabil sa gandesc. Norii grei ajunsesera deasupra noastra si incepuse sa bata vantul.
-Du-ma inauntru, am spus incet.
M-a ridicat si m-a dus in baraca, asezandu-ma pe pat. Doctorul, care nu stiu cand aparuse, ne-a urmat tacut.
-Vreau sa plece acum, am spus.
Hadrian i-a facut semn sa iasa. M-am ridicat in picioare, fara sa-mi mai pese catusi de putin de durere:
-Generale, ii vreau pe cei doi tradatori. Vii.
Hadrian m-a privit sumbru, incruntat. Sub ochi avea cearcane vineţii.
-Iţi dau tot aurul- mai puţin unul dintre serpi, care este al meu, dar ii vreau pe amandoi.
I-a facut semn baiatului sa toarne doua cupe de vin. Una mi-a intins-o, asezandu-se in faţa mea.
-Bine, a spus dupa o vreme.
-Vreau sa ii vad, apoi o sa ai ce iţi doresti.
-Nu ai incredere in mine, Leto.
-Nu.
-Asa sa fie. Cheama-l pe Marcus, a spus baiatului. Cand a venit Marcus, au iesit afara. S-au intors dupa puţin timp, aducandu-i pe cei doi. M-au privit nauciţi. In urma lor au intrat cei doi gardieni care ma pazisera noapte si zi, asezandu-se in spatele tradatorilor. M-am dezbracat, desfacand una cate una braţarile prinse de piciorul ranit, incet, lasandu-le sa cada pe rand pe podea, una peste alta, cu un clinchet ciudat. Era atat de liniste incat nici respiraţia nu li se auzea. Apoi am facut la fel si cu celalalt picior- sub braţari, carnea imi era brazdata de rani si dare de sange. Am lepadat braţarile de la maini, in afara sarpelui primit de la Decebal- mi-am simţit mainile atat de usoare incat parca nici nu mi le mai puteam controla, pielea de pe incheieturi era zdrelita si vanata. La fel si cea de pe ceafa. Un maldar de aur zacea la picioarele mele, sub privirile uimite ale celor din jur. Doar generalul privea totul cu o oarecare detasare si usurare. Nimeni nu s-a miscat insa, eu am fost cel care m-am ridicat, adresandu-ma soldaţilor:
-Daţi-mi sabiile voastre.
Mi le-au intins, fara o vorba. Le-am sprijinit varfurile de pamant, privindu-i pe cei doi. Erau neinarmaţi. Unul a facut un pas in faţa:
-Generale!
A fost tras inapoi. Eu nu ma miscam- stateam in faţa lor, gol si ranit, sprijinit in manerele sabiilor. Le-am ridicat deasupra capului, facand doi pasi in faţa, si le-am rotit in aer de cateva ori, infigandu-le cu putere in piepturile celor doi cu o precizie care m-a uimit. Au cazut unul peste altul, horcaind. Apoi s-a facut liniste. O balta intunecata de sange s-a intins, sclipind, pe podea. Am cazut in genunchi si-n faţa ochilor mi-au aparut din nou petele negre pe care le vazusem in seara aceea in baraca imparatului. M-am trezit, cu buzele uscate. Prin fereastra taiata in barne am vazut cerul sclipind- norii plecasera. Incheieturile mainilor, picioarele de la glezne la genunchi si gatul imi erau bandajate. Sarpele meu lipsea. Generalul, asezat aproape de mine, mi-a spus:
-Nu iţi face griji, e la mine, am sa ţi-l dau. Restul au fost trimise la Rannistorum. Arata-i sarpele! a spus sclavului, care l-a scos dintr-un saculeţ de piele asezat pe masa. Am intins mana dupa el. Hadrian mi l-a pus pe braţ, zambind:
-Ai sa te insanatosesti. Leto.
S-a aplecat, magaindu-mi obrajii.
-Si apoi? am intrebat.
-Apoi… Doar zeii stiu ce va fi. Am sa ma rog lor sa fie bine.
Era atat de aproape de mine incat ii simţeam respiraţia calda pe buze. Mi-a rasfirat parul, intre degete, pe perna alba, soptindu-mi:
-Fii mandru de ceea ce esti, Leto, fiu al lui Deleos.
S-a ridicat, continuand sa zambeasca si s-a asezat la masa, incepand sa scrie. Baiatul mi-a dat sa mananc, apoi m-a invelit, la fel de tacut ca intotdeauna. As fi vrut sa ii stiu numele, macar. In ochii lui negri vedeam, uneori, umbre stranii, o melancolie dulce, desi nu stiam nimic despre el; dar vedeam in ochii lui frumosi, uneori, in momentele acelea de melancolie, un neam indepartat, un suflet strain, o tara miraculoasa. O durere muta, cu care ajungi sa te obisnuiesti, pe care ajungi sa o accepţi ca facand parte din tine. Ne-am privit, cautand fiecare in sufletul celuilalt. Avea ceva magic in toata fiinţa lui plapanda, ceva indescriptibil, care-ţi dadea fiori. Am inchis ochii, ca sa vad intinderea albastra a unei ape fara capat, stanci abrupte calcand adanc in mare si aripile, zbatandu-se, ale unei pasari albe.
Am plecat spre Rannistorum cateva zile mai tarziu, calarind alaturi de Hadrian. Am intors capul- Sarmizegetusa, ranita si maiestuoasa, muta ca un mormant, a ramas in urma. Lacrimile mi-au alunecat pe obraji si m-am auzit soptind:
-Iarta-ma.
Solomonar
Publicat de quadratus 
Publicat de quadratus 
Publicat de quadratus 
