Acordul cu Pompeius nu a stat în picioare prea mult timp, fiind încălcat de ambele părţi. Prima dată, de Antonius, care a refuzat să-i cedeze lui Sextus Peloponesul până la încasarea tuturor impozitelor restante; Sextus, pe de altă parte, nu şi-a retras soldaţii din garnizoanele aflate pe teritoriul Italiei şi a continuat să permită piraţilor să atace corăbiile romane.
A urmat o primă confruntare navală, în golful din apropiere de Cumae; flota lui Pompeius şi-a dovedit superioritatea, dar s-a retras spre Sicilia. Octavius a pornit în urmărirea acesteia, însă o teribilă furtună pe mare i-a distrus aproape în întregime navele.
Triumvirul a purces la refacerea flotei sale, ajutat de mâna sa dreaptă, Agrippa; acesta a conceput un plan de luptă ce viza atacarea Siciliei din 3 direcţii, în iulie, 36 î.en. Lepidus urma să atace dinspre Africa, un comandat de-al lui Antonius pornea din Tarentum, iar Octavius din Puteoli. O nouă furtună le-a zădărnicit însă planurile atacatorilor, singur Lepidus reuşind să debarce în Sicilia. Se părea că Neptun (zeul mărilor) îşi făcea bine datoria, protejându-l pe Sextus ( care se declara fiului zeului purtător de trident, şi îmbrăca o hlamidă albastră).
Octavius a reluat pregătirile, iar peste o lună a atacat din nou, reuşind să debarce pe insulă şi să ocupe câteva oraşe. Sextus Pompeius a evitat însă o confruntare terestră, preferând una navală; bătălia a fost crâncenă şi a durat mai multe ore, fără a se putea şti cine va câştiga. În cele din urmă, Agrippa, comandantul flotei lui Octavius, a reuşit să obţină avantajul asupra adversarilor, iar Sextus a fugit în Orient (sperând să capete sprijinul lui Antonius).
Livia
Pentru meritele sale în războiul contra lui Sextus, Octavius a primit nenumărate onoruri, printre care şi ridicarea unei statui de aur, în Forum, pe care stătea scris: „ A restabilit pacea, de multă vreme tulburată, pe pământ şi pe mare”.
După victorie, trupele lui Sextus au trecut de partea triumvirului Lepidus,care s-a văzut astfel în fruntea unei numeroase armate.Lăsându-se dus de val, i-a cerut lui Octavius guvernarea Siciliei; acesta l-a refuzat, considerându-l un om uşuratic, nepriceput şi dezinteresat în conducerea statului. Jignit, Lepidus intenţiona să pornească un nou război civil; soldaţii însă, l-au părăsit, deoarece Octavius se bucura de mult mai multă popularitate în ochii acestora decât nedemnul Lepidus (care a fost lăsat în viaţă, dar nu s-a mai ocupat niciodată de treburi publice).
După acest episod, Octavius s-a întors la Roma, unde i s-au acordat noi onoruri, înălţându-i-se chiar şi un arc de triumf.A întreprins apoi unele acţiuni menite să redreseze administraţia şi economia Italiei. Ca atare, popularitatea lui a crescut şi mai mult, multe oraşe venerându-l alături de zeii lor protectori, iar poeţii Virgilius şi Horatiu l-au lăudat în versuri. Dorind să securizeze graniţele statului, a pornit în 35 î.en. un război contra illyrilor (ce locuiau pe ţarmurile Mării Adriatice). După cucerirea Dalmaţiei, i-a supus şi pe panoni şi pe liburni, campania încheindu-se în 33 î. en.
Între timp, în Orient, Marcus Antonius continua luptele cu parthii, dar şi controversata sa relaţie cu Cleopatra, regina Egiptului. Acesteia i-a dăruit provinciile Cilycia, Phenicia, Cypru, o parte din Iudeea şi o parte din Arabia, recunoscându-i în acelaşi timp pe cei doi copii pe care îi avea cu ea. Octavia, soţia lui legitimă, aflând despre viaţa desfrânată pe care soţul ei o ducea la Alexandria alături de cea supranumită de poetul Horatius „fatale monstrum”, a dorit să se întâlnească cu Atntonius, dar a fost refuzată. Deşi umilită astfel, ea a continuat să îi crească acestuia copiii, pe care el îi avea de la Fulvia, fosta lui soţie.
Un atac asupra parthilor s-a transformat într-un usturător eşec, legiunile romane suferind mari pierderi în timpul retragerii ( ~ 30.000 de oameni din cei 70.000 cu care Antonius pornise la luptă).
Antonius se comporta în Egipt nedemn pentru un conducător politic roman; el a lepădat toga de proconsul şi a îmbrăcat roba de purpură, purtând pe cap o diademă, iar în mână un sceptru, precum suveranii Orientului. Soldaţii romani formau garda reginei străine, iar pe scuturile lor sta scris CLEOPATRA, ceea ce dovedea ambiţia acestei femei de a fi recunoscută drept conducătoare a militarilor romani. Antonius, total subjugat de ea, îşi pierduse orice simţ al onoarei ( nu degeaba aveau romanii un proverb care suna cam aşa: Amantes, amentes , respectiv: Îndrăgostit, smintit). Tot atunci, din ordinul lui, s-au transportat la Alexandria cele 200.000 de volume ce constituiau faimoasa bibliotecă din Pergam ( capodoperă a culturii orientale, pe care niciun guvernator roman din Asia nu s-a gândit să o transporte la Roma).
Antonius se bucura însă de sprijin în Cetatea Eternă, în rândul senatorilor, avându-i ca prieteni şi pe cei doi consuli în funcţie la acea dată. Prin intermediul acestora, el lansa diverse acuzaţii la adresa lui Octavius, pentru a-l denigra. Acesta s-a adresat în cele din urmă Senatului, punând degetul pe rană şi arătând, clar, păcatele de care s-a făcut vinovat Antonius: cedarea unor teritorii romane Cleopatrei şi copiiilor acesteia; repudierea Octaviei; capturarea într-o manieră dezonorantă pentru Roma a regelui Armeniei ( în timpul unor trative pentru pace); risipirea bogăţiilor provinciilor asiatice în viaţa de desrâu pe care o ducea la Alexandria, neglijându-şi îndatoririle funcţiei sale; şi, nu în ultimul rând, recunoaşterea ca fiu al lui Caesar pe Caesarion, presupusul copil pe care marele om de stat roman l-ar fi avut cu Cleopatra ( gest prin care Antonius dorea astfel să dea o lovitură fatală legimităţii lui Octavius, care ar fi apărut doar ca un uzurpator, şi nu moştenitorul de drept al lui Caesar).
Ruptura fiind inevitabilă, taberele s-au format: după cuvântarea lui Octavius în faţa senatorilor, ~ 300 dintre aceştia, împreună cu cei doi consuli, au plecat în Orient, decizând că vor să stea alături de Antonius în conflictul ce avea să izbucnească.
Octavius află despre existenţa unui testament al lui Marcus Antonius şi, încălcând tradiţia, îl ia din păstrarea vestalelor pentru a-l face public. Astfel se află că Antonius lăsa, la moartea lui, dispoziţii prin care reînnoia drepturile Cleopatrei şi a copiiilor ei asupra teritoriilor dăruite, îl recunoştea pe Caesarion ca fiu legitim al lui Caesar şi cerea să fie înmormântat la Alexandria. Senatorii romani, poporul, ba chiar şi unii prieteni ai lui Antonius, au fost cuprinşi de o veritabilă mânie la auzul acestora. S-a decis declanşarea războiului contra Cleopatrei, regina Egiptului. Nu s-a declarat război şi lui Antonius, deoarece acesta ar fi devenit astfel duşman al poporului, iar soldaţii romani din legiunile sale ar fi fost proscrişi (o manevră inteligentă, care evita scindarea şi mai mult a societăţii romane).
Octavius înuşi, participând la ceremoniile religioase de dinaintea declanşării unui război, a aruncat, conform datinei străbune, lancea pe porţiunea de pământ din pragul porţii principale a templului Bellonei (zeiţa războiului), porţiune de teren considerată ca teritoriu neroman.
Anul 32 în. en., care tocmai se încheia, a însemnat şi sfârşitul perioadei de timp pentru care a fost prelungită, pentru ultima oară, puterea triumvirilor.Octavius pornea deci la război în calitate de consul roman, contra asociatului unei regine străine.
Şi Antonius se pregătea de luptă, adunând o puternică armată. La insistenţele Cleopatrei, aceasta a fost primită în cadrul suitei sale de sfetnici cu care pleca la luptă. Dacă Antonius nu avea probleme în a strânge sumele de bani necesare războiului, valorificând în acest sens uriaşele resurse ale Asiei, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre Octavius, care a fost nevoit să mărească impozitele asupra populaţiei. Câteva răscoale au fost reprimate în sânge. Până la urmă, reuşeşte să strângă o armată de ~ 80.000 pedestraşi, 12.000 de călăreţi şi 250 de corăbii uşoare echipate cu marinari experimentaţi. Alături de Octavius erau coloniile din provinciile: Gallia, Iberia, Illyria, Sardinia, Sicilia, precum şi cele din Italia. Antonius era sprijinit de toate popoarele din Asia aflate sub stăpânire romană, plus cele din Tracia, Grecia, Macednoia, Egipt, Cyrenaica şi din alte regiuni, având ca aliaţi numeroşi dinaşti din Orient. Armata lui număra ~ 100.000 soldaţi şi 12.000 de călăreţi, iar flota cuprindea mai bine de 500 de corăbii grele, ce erau însă dificil de manevrat.
Antonius şi-a stabilit tabăra de iarnă în Grecia, la Patrae. În primăvara lui 31 î.en., (anul despre care mulţi spun ca simbolizează sfârşitul Republicii Romane), Octavius îl trimite pe Agrippa în recunoaştere, acesta reuşind să ocupe oraşul Methone, de pe coastele Peloponesului.Octavius porneşte cu întreaga armată spre Grecia şi îşi stabileşte garnizoana pe insula Corcyra, iar flota o trimite la Actium, localitate ce se afla în partea sudică a golfului Ambraciei, la nord aflându-se Epirul (unde staţionau trupele lui Octavius). Cei doi rivali se aflau deci faţă în faţă, de o parte şi de cealaltă a strâmtorii. Mai multe incursiuni navale ale lui Agrippa au dus la cucerirea localităţii Patrae şi a portului Corynthos.
În tabăra lui Antonius s-au format două curente de opinie: primul viza atragerea lui Octavius într-o luptă terestră, iar al doilea (triumfător în cele din urmă), susţinut şi de Cleopatra urmărea rezolvarea conflictului într-o bătălie maritimă. Cleopatra susţinea că, astfel, dacă vor ieşi învingători, vor avea cale liberă spre Italia, sau, în cel mai rău caz, i-ar fi tăiat lui Octavius drumul spre Egipt.
Batalia de la Actium
Pe 2 septembrie 31 î.en., a avut loc confruntarea. Corăbiile generalului Antonius, adevărate citadele plutititoare ( fiind dotate cu turnuri înalte, din lemn, în care erau grupaţi arcaşi) au ieşit în larg, fiind întâmpinate de flota lui Octavius, iar bătălia a început. Navele lui Antonius , prea masive, imobile, erau ca nişte cetăţi asediate, în faţa ambarcaţiunilor mai mici, mai rapide ale lui Octavius, (cărora le venea însă greu să se apropie şi să întreprindă operaţiuni de abordaj).După mai multe ore, sorţii confruntării era încă indecişi. Atunci s-a produs un eveniment ce va înclina hotărâtor balanţa în favoarea lui Octavius: Cleopatra, nemairezistând tensiunii luptei, asupra cărora zeii nu se pronunţaseră încă, a ordonat celor 60 de corăbii egiptene să se retragă spre Grecia.Se spune că Antonius, văzând aceasta, s-a îmbarcat pe loc într-o galeră rapidă şi a ajuns din urmă vasul Cleopatrei, dar, fiind puternic descumpănit, nu a fost în stare să-i vorbească acesteia timp de 3 zile. Deşi nu putem fi siguri dacă a fost sau nu aşa, cert e că, la auzul veştii ca Antonius a părăsit lupta, 300 de corăbii antoniene s-au predat imediat; trupele de uscat, grupate la Actium au refuzat să creadă o asemenea ştire şi nu s-au predat decât dupa 7 zile. De partea lui Octavius au trecut şi senatorii ce fugiseră din Roma în tabăra lui Antonius.
După victoria dela Actium, Cleopatra s-a întors în Egipt, unde s-a ocupat cu o sângeroasă reprimare a celor ce murmurau în legătură cu eşecul suferit. Antonius a rămas pentru o vreme în Lybia, încercând să-şi revină din şocul înfrângerii. S-a alăturat apoi Cleopatrei, la Alexandria, unde a aflat despre soarta legiunilor care s-au predat lui Octavius la Actium. Aflând că acesta era în drum spre Egipt, Antonius îi trimite o epistolă prin care îi cere să i se permită să trăiască la Atena ca o persoană particulară, iar pentru Cleopatra, cere acceptarea copiiilor acesteia ca succesori la tronul Egiptului. Regina i-a trimis, în ascuns, lui Octavius un sceptru, o coroană de aur şi un tron regal ca şi când i-ar recunoaşte autoritatea, lucru ce simboliza faptul că era dispusă să-l trădeze pe Antonius. Octavius nu i-a răspuns nimic lui Antonius, iar Cleopatrei i-a transmis în secret că, dacă îl va indepărta pe iubitul ei, îşi va păstra autoritatea neştirbită asupra Egiptului ( era însă doar un tertip pentru a o face să nu îşi ia singura viaţa, deoarece Octavius plănuia să o facă parte din cortegiul triumfului său, la Roma). După ce încă două solii ale sale au rămas fără răspuns, Antonius pune mâna pe sabie pentru a apăra Alexandria, reuşind chiar să iasă victorios dintr-o bătălie cu o parte a cavaleriei lui Octavius. Era însă ultima victorie a generalului, deoarece conducătorii egipteni intenţionau să se predea. O ultimă tentativă a lui Antonius de a strânge o armată pentru a se lupta cu Octavius s-a soldat cu un eşec: corăbiile egiptene, în loc să angajeze lupta, au ridicat ramele în semn de supunere şi s-au alăturat lui Octavius, la fel ca şi restul trupelor de pe uscat. Era sfârşitul unei confruntări între nepot şi unchi ce dura de ~ 14 ani, când „copilul obraznic din cale afară” intra în Roma pentru a-şi lua în primire moştenirea primită de la Caesar.
Antonius s-a retras la Alexandria unde o acuză de trădare pe aceea pentru care şi-a părăsit patria, onoarea, obiceiurile, neamul şi familia.
Regina s-a închis într-un mausoleu împreună cu câteva sclave, blocând intrarea cu blocuri de piatră şi trunchiuri de copaci. Antonius a încercat să se sinucidă, înfigându-şi un pumnal în piept, dar nu a murit, fiind doar grav rănit; cu ultimele forţe, s-a îndreptat spre mausoleul Cleopatrei, iar aceasta l-a ridicat în turn folosind un scripete. După ce a cerut o cupă cu vin, Antonius îşi dădu sufletul; era 1 august, 30 î. en.
Octavius, dorind să o vadă cu tot dinadinsul pe Cleopatra în cortegiul său triumfal, încerca să o oprească pe aceasta de la a se sinucide. I-a promis că nu i se va întâmpla nimic, ba chiar că va continua să trăiască o viaţă demnă de o urmaşă a Ptolemeilor.A reuşit chiar să o convingă să se mute înapoi în palatul regal. Acolo a avut loc întâlnirea dintre cei doi, întâlnire la care (încă) suverana Egiptului a folosit toate tertipurile de care era capabilă pentru a-l cuceri pe Octavius, sperând că şi acesta va cădea la picioarele ei, precum Caesar şi Antonius. Dar Octavius era în Egipt în calitate de om de stat, iar judecata lui era limpede; singura lui replică a fost: „ Ai curaj, femeie!”. Cleopatra a încremenit; era, poate, prima dată când auzea astfel de vorbe, pline de răceală indiferentă, din partea unui bărbat. A doua zi, regina era găsită fără viaţă în somptuosul ei pat,alături de sclavele sale credincioase şi purtând veşmintele regale. Avea 39 de ani. Nu se ştie precis modalitatea prin care Cleopatra şi-a pus capăt zilelor, dar se înclină spre varianta muşcăturii fatale a unei vipere, pe care Cleopatra a ordonat să fie pusă într-un coş de fructe adus de nişte ţărani.
Egiptul a fost cucerit şi transformat în provincie romană.Octavius a dat ordin legiunilor să efectueze unele lucrări de irigaţii, sporind fertilitatea văii Nilului, ceea ce a dus la creşterea recoltelor acestui grânar care era Egiptul.
La Roma, Octavius a avut parte de onoruri nemaiîntâlnite, permiţându-i-se să celebreze cele 3 triumfuri ( pentru victoria contra dalmaţilor,cea de la Actium şi cea contra Egiptului) în luna ce urma să îi poarte numele: august.
Unele onoruri au fost refuzate (deocamdată); printre acestea: titlul de tribun al poporului pe viaţă sau decretul prin care, la intrarea lui Octavius în Roma, trebuia să fie întâmpinat cu ovaţii de întreaga populaţie.
Egiptul devenise domeniul său personal, administrat de un delegat, ceea ce a făcut din Octavius un om deosebit de bogat.Astfel, el putea acum sponsoriza executarea a diferite lucrări publice, ori chiar aprovizionarea cu alimente a plebei din Roma, pe timp de foamete, acţiuni care îi creşteau simpatia de care se bucura în rândul populaţiei.
În prima zi a anului 27 î. en., Octavius îşi lua în primire, pentru a cincea oară consecutiv, funcţia de consul. Apoi, convoacă o şedinţă a Senatului, în care anunţă, spre stupoarea generală, că renunţă la toate funcţiile şi titlurile pe care le deţine. Motivarea? Dorinţa de a trăi o viaţă privată, linistită, mai degrabă decât de a conduce destinele celui mai puternic stat, dar fiind totodată ţinta comploturilor urzite de invidia rivalilor avizi de putere.
Covârşitoarea majoritate a senatorilor i-au cerut să rămână în fruntea statului, iar Octavius a acceptat, însă doar pentru o perioadă limitată (10 ani). O lege votată la câteva zile după acest moment i-a acordat titlul de comandat suprem al armatei ( pe care deja îl exercita, oricum, ca imperator, dar care nu fusese ratificat oficial de către Senat).
Până la acest moment, Octavius, în calitatea sa de consul, putea guverna doar Roma şi Italia. Cu noul titlu oficial de imperator, primea absolută putere asupra armatei şi, implicit, asupra tuturor provinciilor unde staţionau trupe romane.
S-a ajuns şi la o înţelegere între Octavius şi Senat asupra administrării provinciilor. Astfel, Octavius o prelua pe cea a provinciilor mărginaşe, cu tulburări la frontiere, iar senatul pe cea a regiunilor demult pacificate. Atât Senatul, cât şi Octavius, administrau provinciile prin guvernatori, cu rang de proconsului ori de propretori, învestiţi cu autoritate civilă, militară şi judiciară.
Tot în 27 î. en., , la 16 ianuarie, lui Octavius i s-a atribuit un nou nume: acela de Augustus, după aprobarea dată de Senat el urmând să se numească: Imperator Caesar Augustus divi filius, apelativul Augustus devenind un cognomen.În entuziasmul general care i-a cuprins pe mulţi, unii, mai inflăcăraţi, au jurat chiar să nu îi supravieţuiască purtătorului acestui nume ce simboliza începutul unei noi ere.
Octavius hotărăşte să părăsească pentru o vreme Roma; după o vizită în Gallia, porneşte spre Hispania, unde conduce personal războiul contra asturilor şi cantabrilor. S-a îmbolnăvit şi a zăcut la Terracona o bună bucată de timp, dar s-a refăcut şi s-a reîntors la Roma, în anul 24 î. en.
Augustus
O scutire de la legea privind donaţiile (pe care Octavius a cerut-o Senatului pentru a putea dărui fiecărui locuitor al Cetăţii Eterne suma de 400 de sesterţi), a dus la creearea unui precedent cu deosebit de importante urmări: scutirea, numită Princeps legibus solutas , îi permitea să ignore orice lege, situându-se deasupra lor, având astfel, practic, puteri nelimitate. Era încă un pas spre consolidarea puterii absolute a lui Augustus şi, totodată, schimbarea regimului politic al statului roman.
Îmbolnăvindu-se din nou, în 23 î. en., de această dată mult mai grav ( fiind la un pas de moarte), Octavius supravieţuieşte, totuşi, şi convoacă apoi o şedinţă a Senatului în care îşi manifestă din nou dorinţa ( mai mult sau mai puţin sinceră) de a renunţa la conducerea statului. Încă o dată, Senatul se opune. Totuşi Augustus renunţă la consulat ( funcţie pe care o deţinea pentru a noua oară), şi primeşte din partea Senatului puterea tribuniciară pe viaţă ( tribunicia potestas), precum şi extinderea imperium proconsulare (având dreptul de a purta sabia chiar şi in pomerium, incinta sacră a Romei). Avea puterea de a menţine trupe chiar şi în capitală, iar Augustus a profitat din plin de aceasta, cantonând la Roma 2-3 cohorte, ce formau garda lui personală ( garda pretoriană). Puterea tribuniciară îi acorda inviolabilitatea şi drept de veto contra tuturor hotărârilor magistraţilor şi comiţiilor.Dar, spre deosebire de tribunii poporului, ce deţineau această importantă funcţie doar pentru 1 an, Augustus era investit cu aceasta pe viaţă. De altfel, sesizând starea de tensiune generată de puterea exercitată abuziv de tribuni, Augustus va lua măsuri pentru ca această putere a lor să scadă progresiv, până ce tribunatul ajunge o magistratură inofensivă. Tribunicia potestas a lui Augustus era întărită de un alt drept: acela de a aplica pedeapsa capitală, dar Octavius s-a ferit să abuzeze de acesta.
Augustus pleacă în Orient, nu înainte de a-l numi prefect al Romei pe bunul său prieten, Marcus Agrippa, cu scopul de a gestiona cum se cuvine permanentele agitaţii din lumea politică a capitalei, unde era o continuă luptă pentru ocuparea funcţiilor de consuli, funcţii care, oricum, erau lipsite complet de strălucirea de odinioară.
Augustus îşi dovedeşte calităţile de diplomat, reuşind să obţină, prin negocieri, returnarea stindardelor romane, căzute în mâinile parthilor după ruşinoasa înfrângere a lui Crassus. Spălând această pată de pe obrazul Romei, Augustus e primit la întoarcerea sa în Roma ( 12 octombrie 19 î. en.) cu un entuziasm de nedescris. Se afla în plin apogeu al popularităţii şi puterii sale.
De asemenea, Senatul îi acordă puterea consulară pe viaţă; ca şi în cazul tribunatului, Augustus a preluat doar autoritatea funcţiei, nu şi titlul ei ( însemnătatea funcţiei de consul fiind, ca şi cea de tribun, redusă simţitor faţă de epoca de apogeu a Republicii). Ce însemna această nouă titulatură? Faptul că Augustus avea acum toate drepturile prevăzute funcţiei, dar pe care nu le împărţea cu ceilalţi tribuni ori cu celălalt consul (care rămâneau doar cu numele). A avut loc o disociere a împuternicirilor sale de magistraturile respective (un nou pas important în ceea ce a însemnat schimbarea formei de guvernământ a statului roman).
Puterea consulară îi dădea dreptul să emită edicte, aplicabile pe întreg teirtoriul statului şi având caracter viager (numindu-se legi augustale).Totuşi, Augustus a preferat să se folosească de prerogativa legiferării prin intermediul celorlalte două instituţii ce aveau competenţe în domeniu (Senatul şi comiţiile), ce nu votau, totuşi, decât legile pe care Augustus le considera utile.
În afara puterilor acordate pe viaţă, Augustus avea şi împuterniciri pe care le accepta pe o perioadă limitată de timp; astfel, după încercarea ( din 27 î. en.) de a renunţa la funcţiile sale, el şi-i reînnoit prerogativele pe perioade de câte 5 sau 10 ani ( în 27 î.en. pe 5 ani, în 23 î. en. pe încă 5 ani, în anul 18 î. en. tot pe 5 ani, în anul 13 î. en. pe 5 ani, în anul 8 î. en. pe 10 ani, în 3 e. N. Pe 10 ani iar în anul 13 pe încă 10 ani).
Augustus devine Pontifex Maximus (şef suprem al religiei romane) în anul 13 î. en., după ce fostul triumvir Lepidus o deţinuse pentru 32 de ani. Această demnitate avea caracter viager şi presupunea supravegherea cultului public şi privat. Era o anticameră a divinizării încă din timpul vieţii, crescând popularitatea în rândul poporului.
În anul 2 î.en., Augustus primeşte şi titlul de Pater Patriae ; astfel, preoţii închinau rugăciuni şi pentru sănătatea acestuia, pe lângă cele închinate zeilor, Senatului ori poporului roman.
Rezumând, spunem că Augustus era imperator, învestit cu tribunicia potestas şi imperium consulare pe viaţă, era princeps senatus, praefectus morum ( prefectul moravurilor), Pontifex Maximus şi Pater Patriae. În plus, era fiul zeului Iulius ( Caesar), protejatul zeului Apollon, iar ginta Iulia ( din care Augustus făcea parte) descindea din zeiţa Venus.
Pentru gestionara uriaşului aparat administrativ roman era nevoie de oameni competenţi. Astfel, Augustus s-a folosit de principiul captatio benevolente (atragerea bunăvoinţei) căutând calea demijloc între excesul de severitate ( care duca la ură) şi excesul de indulgenţă ( ce duce la slăbirea autorităţii), pentru a se înconjura de oameni valoroşi.
Toate funcţiile se ocupau pe baza respectării acelui cursus honorum (termen ce desemna, la romani, o succesiune riguroasă în obţinerea demnităţilor).
Primul rang în societatea romană revenea vechii nobilimi patriciene (ce avea dreptul exclusiv de a ocupa unele funcţii religioase).
O altă categorie a aristocraţiei o forma corpul senatorial ( amplissimus ordo – cel mai strălucit ordin ) care însă nu mai forma o forţă unitară ( fiind foarte slăbit în urma războaielor civile). Pe lângă vechile familii senatoriale, au fost promovaţi, de către Augustus, şi acei homines novi (oameni noi) care îi datorau acestuia prezenţa lor în Curie.
Augustus s-a folosit de ius commendationis (dreptul de a face propuneri alegătorilor cu privire la anumiţi candidaţi) pentru a promova în Senat oameni devotaţi lui şi viziunii sale asupra guvernării statului roman. În plus, Augustus avea deja dreptul de a numi direct jumătate din membrii Senatului.
Când în Senat reuşeau să se strecoare persoane considerate de către Octavius ca fiind necorespunzătoare pentru acea funcţie, el proceda la epurări ( procedeu folosit în anii: 28 î. en., 18 î. en., 13 î.en., 11 î. en., şi 4 e.n.).
Condiţiile pentru a deveni membru al Senatului erau următoarele: candidatul să aibă vârsta minimă de 25 de ani, să aibă un cens de 1 milion de sesterţi, să fi îndeplinit funcţia de questor şi să prezinte garanţia unor frumoase moravuri.
Senatul avea putere legislativă dar şi judecătorească ( exercitând jurisdicţia supremă asupra membrilor săi). El administra provinciile de multă vreme pacificate, precum şi Italia.
A doua clasă socială, ca importanţă, era ordinul ecvestru. Membrii acestuia desfăşurau în principal activităţi economice : erau mari negustori, bancheri, arendaşi, proprietari de imobile şi pământuri. Mulţi dintre ei au primit funcţii administrative sau militare, iar unii au ajuns să se numere printre prietenii lui Augustus. Semnul distinctiv al cavalerilor era inelul de aur pe care-l primeau din partea statului.
Din aceste două ordine ( senatorial şi ecvestru), Augustus şi-a format un Consilium Principis la care participau uneori şi prieteni devotaţi ori rude apropiate. Consiliul analiza cele mai importante probleme administrative, judiciare, militare ori politice.
Funcţiile inferioare în aparatul administrativ erau ocupate de plebe, liberţi ( sclavi eliberaţi) ori chiar de sclavi.
Adunarea poporului avea atribuţii electorale, legislative ori judiciare, prin intermediul comiţiilor ( centuriate şi tribute). Fiind însă grav afectate de flagelul corupţiei, numirea membrilor acestora se făcea tot la recomandarea lui Augustus, pe baza aceluiaşi ius commendationis.
În timpul lui Augustus sursele de obţinere a sclavilor începuseră să se diminueze simţitor, pe de o parte, datorită păcii ce domnea în statul roman (lipsind astfel prizonierii de război), precum şi datorită desfiinţării pirateriei. Liberţii (sclavii eliberaţi de stăpânii lor) se stabileau la Roma (crescând numărul celor ce trebuiau hrăniţi gratuit), iar alţii, mai răsăriţi, îşi făceau o situaţie materială ce le permitea să pătrundă în rândul ordinului ecvestru. Au fost luate unele măsuri pentru a limita numărul de sclavi pe care un stăpân putea să-i elibereze prin testament, ori vârsta de la care stăpânii îi puteau elibera. Totuşi, rolul liberţilor a continuat să crească în viaţa publică, atât pe plan economic cât şi pe plan cultural, mulţi fiind folosiţi în funcţii administrative.
O schimbare importantă are loc în ceea ce priveşte funcţia de consul. Afară de diminuarea substanţială a prestigiului din trecut, au apărut, pe lângă cei doi consuli ordinari, şi doi consuli suffecti (sau consuli ajutători), ce îşi ocupau postul doar câteva luni pe parcursul unui an. Alte funcţii au suferit modifcări, iar unele dintre acestea, precum censura şi dictatura, au dispărut cu totul.
Acel cursus honorum cuprindea aşadar o strictă succesiune ierarhică pentru cei ce doreau să avanseze în cariera administrativă.Pentru persoanele ce aparţineau familiilor patriciene, ordinea funcţiilor era: questura, pretura iar apoi consulatul. Plebeii erau obligaţi să deţină mai întâi funcţia de edil ori tribun al plebei, înainte de a accede la celelate trei magistraturi. Pentru obţinerea questurii erau necesare câteva condiţii cumulative: vârsta minimă de 25 de ani, un post de comandă în armată şi un cens de 1 milion de sesterţi. Funcţia de consul putea fi ocupată după parcurgerea unui interval de timp de 2 ani de la ieşirea din pretură.
Comandanţii din armata romană aveau, încă de pe vremuri, în timpul campaniilor, o gardă personală ( cohors praetoria ) alcătuită din cei mai devotaţi soldaţi. Augustus a permanentizat acest obicei; garda lui personală ( formată în majoritate din italici provenind din oraşe de mult timp romanizate) cuprindea 9 cohorte a câte 1000 de pedestraşi, plus zece subunităţi de cavalerie. Garda era comandată de 2 prefecţi ( praefectus praetorio), oameni de încredere ai Principelui. Tot sub autoritatea lor se aflau şi cele două flote ( cea de la Misenum şi cea de la Ravenna). Aceste forţe terestre şi maritime formau, de altfel, şi armata Italiei ( neexistând alte trupe staţionate pe teritoriul peninsulei).
"Pretorieni proclamandu-l pe Claudius imparat" - pictura de Sir Lawrence Alma-Tadema
Augustus s-a ocupat, alături de prietenul său Agrippa, şi de reabilitarea unor edificii ale Romei, ori de construirea altora noi, precum: Forumul ce-i poartă numele, templele zeilor Apollon ( pe Palatin), Marte Răzbunătorul, ori Jupiter Tonans ( pe Capitoliu), cel al Iunonei, al Minervei, al lui Jupiter Libertas ( pe Aventin) ori cel al Zeiţei Mame ( pe Palatin).
Forum Augustus - reconstituire
De asemenea, a ridicat şi alte construcţii, în cinstea rudelor sale, precum porticul lui Lucius şi Caius ( nepoţii lui) ori biblioteca Octaviei. Nu degeaba spunea Augustus, spre sfârşitul vieţii sale : „ Am găsit o Romă construită din cărămidă şi o las acoperită cu marmură”.
Moravurile din societatea romană ajunseseră într-o stare avansată de degradare; atât din cauza războaielor civile ce au măcinat statul ( nesiguranţa zilei de mâine făcând să se răspândească viclenia, egoismul, cinismul, îngâmfarea, corupţia) dar şi datorită luxului prezent în vieţile romanilor ( spre deosebire de vremurile de început ale Republicii, mai austere dar cu moravuri mai sănătoase). Pentru că, se spune : „ Bello homines gladius, pace luxus vulnerat „ adică: „ Pe timp de război, pe oameni îi răpune sabia, iar pe timp de pace, luxul”. Căsătoria devenise stingheritoare, divorţurile se înmulţeau iar legăturile extraconjugale deveniseră un fapt obişnuit. Situaţia era atât de gravă încât Augustus s-a văzut nevoit să legifereze mai strict acest domeniu. Legea obligativităţii căsătoriei ( cunoscută sub denumirea de Lex Papia Pappaea ), deşi iniţial respinsă de comiţii în 18 î. en., a fost pusă în aplicare de-abia 20 de ani mai târziu, în anul 9 e.n. O dovadă că, deşi romanii nu mai găseau forţa de a-şi salva libertatea, au găsit-o pe aceea de a-şi apăra viciile. Legea reglementa căsătoria, divorţul, succesiunile, dota, şi alte aspecte corelate cu acestea. Ea favoriza cetăţenii căsătoriţi (spre deosebire de celibatari), iar dacă aveau şi copii, primeau privilegii în plus ( spre exemplu, ius trium liberorum era un drept special al celor cu cel puţin 3 copii, care puteau obţine unele moşteniri la care, altfel, nu ar fi avut parte). Fiecare copil născut aducea reducerea cu un an a intervalului de timp necesar pentru ca tatăl lui să avanseze în carieră.Căsătoria devenea obligatorie pentru toţi bărbaţii între 25 şi 60 de ani, şi pentru toate femeile cu vârsta între 20 şi 50 de ani.
În timpul lui Augustus s-au definitivat şi lucrările de cadastru începute pe vremea lui Caesar, prin care teritoriile de sub stăpânirea romană au fost măsurate. Aceste lucrări au avut o deosebită importanţă, mai ales în domeniul impozitelor, deoarece cuantumul acestora era stabilit în funcţie de două elemente: cadastrul şi censul.
Se plăteau diverse impozite, printre care: impozitul direct ( stipendium), compus din impozitul funciar şi capitaţie ( impozitul plătit de cei ce nu deţieneau niciun fel de proprietăţi), precum şi impozitul indirect ( ce cuprinde taxe vamale ori taxe plătite de feluritele mine). Nu se puteau vinde în afara graniţelor statului roman produse precum: arme de fier, ulei, vin sau grâu, pentru a preveni o eventuală întărire a capacităţilor duşmanilor Romei.
După colectarea impozitelor în fiecare provincie, acestea se trimiteau la Roma, unde urmau a fi distribuite fie în tezaurul administrat de Senat, fie în cel gestionat de Augustus. Tezaurul Senatului cuprindea: tezaurul public ( acolo erau vărsate impozitele provenite din provinciile senatoriale precum şi taxele pentru eliberarea sclavilor) şi tezaurul militar (format din valoarea taxelor pe moşteniri şi venituri). Tezaurul lui Augustus cuprindea : fiscus (veniturile din impozitele percepute în provinciile imperiale), Patrimonium Caesaris (veniturile obţinute direct de Augustus, prin moşteniri) şi o casetă particulară ( suma de care Augustus putea dispune după bunul plac).
Atribuţiile în privinţa baterii de monede erau împărţite tot între Senat şi principe. Acesta din urmă bătea monedele din aur şi argint ( operaţiunea se defsăşura sub atenta lui supraveghere, chiar în palatul unde locuia, dar şi în oraşele mai mari). Senatul bătea monede de bronz cu efigia lui Augustus, dar şi cu iniţialele S.C. ( Senatus Consulto).
Augustus
Augustus şi-a petrecut o perioadă însemnată de timp din îndelungata lui domnie, în provincii.
Gallia a fost regiunea ce i-a provocat cele mai multe migrene. În anul 29 î. en., provincia a fost cucerită în totalitate, dar procesul de romanizare a fost unul dificil. Autorităţile romane au folosit diverse mijloace, de la cele paşnice ( precum acordarea unor beneficii triburilor galilor care se adaptau mai repede stilului de viaţă roman), până la cele violente ( mutarea unor oraşe întregi , în special a capitalelor, în zone unde puteau fi mai uşor ţinute sub observaţie). Oraşele primeau şi nume noi, latine, precum a fost cazul aşezării galeze Bibractem, ce se va numi Augustodunum.Gallia a fost organizată în trei regiuni: Aquitania, Gallia Lugdunensis şi Belgia.
O altă provincie care i-a creat unele dificultăţi Romei a fost Hispania, care, deşi cucerită şi romanizată de mai bine de 200 de ani, nu se afla în totalitate sub autoritate romană. Unele zone din Nordul şi Vestul provinciei erau controlate de triburile asturilor şi cantabrilor, care lansau atacuri repetate asupra oraşelor stăpânite de romani. De-abia în 20 î. en., generalul Agrippa a reuşit să înfrângă definitiv rezistenţa opusă de aceste triburi. Porvincia a fost reorganizată în 3 regiuni: Hispania Tarraconensis ( cu centrul la Tarraco), Lusitania ( centrul la Emerita) şi Baetica ( capitala la Cordoba).
Un exemplu sugestiv pentru prestigiul de care se bucura Roma acelor vremuri e nemulţumirea getulilor ( ce a degenerat chiar într-un conflict armat), nemulţumire stârnită în acest stat învecinat cu Mauritania pentru simplul motiv că nu erau guvernaţi de (mult mai eficienţii) romani!
În Orient, Augustus a întreprins acţiuni pentru menţinerea unui climat de pace în această parte a Imperiului. Pe conducătorii popoarelor aliate i-a tratat cu multă consideraţie, iar pe fiii acestora i-a luat la Roma spre a beneficia de o înaltă educaţie. Provinciile din partea răsăriteană a Imperiului erau subordonate Senatului, cu excepţia Egiptului şi a Siriei (Siria era, de altfel, şi singura provincie din Orient unde erau cantonate efective militare). Egiptul (domeniu personal al lui Augustus) constituia o importantă sursă de venituri pentru statul roman, dar şi un grânar al Romei ( căreia îi asigura anual necesarul de grâne pe 4 luni ).
De asemenea, Augustus a căutat, prin diferite mijloace, menţinerea păcii cu parthii, precum şi cu celelalte state înşirate de-a lungul Pontului Euxin şi a Mării Roşii. Roma intervenea adesea pemntru numirea în aceste zone a unor suverani prieteni, iar unora le acorda chiar cetăţenia romană şi rangul senatorial. Pentru a-i ţine pe parthi sub control, Augustus a căutat şi a reuşit să scoată Armenia de sub influenţa acestora.
Deşi un adept al păcii ( în timpul cât s-a aflat la cârma statului roman, porţile templului lui Ianus au fost închise de 3 ori, semn al realizării climatului de pace în tot Imperiul) Augustus a fost nevoit să recurgă şi la calea armelor pentru a soluţiona unele situaţii conflictuale. Pe lângă supunerea rezistenţei galilor, asturilor şi cantabrilor, în interior, Roma se confrunta şi cu unele pericole externe. Triburile raetilor şi a vindelicilor, ce ocupau zone din munţii Alpi,au fost supuse de Tiberius şi Drussus ( fiii Liviei din prima căsătorie, şi, deci, fiii vitregi ai lui Augustus) în anul 15 î. en. S-a continuat înaintarea, fiind alipit statului roman un teritoriu ce se întindea de la Alpi până la Dunăre.
În anul 12 î. en., Drussus începe o operaţiune militară contra triburilor germane ( ale sicambrilor, frisilor, cheruscilor şi suebitilor) şi reuşeşte să pătrundă până în inima Germaniei.
Tiberius şi Drussus au înăbuşit apoi răscoalele panonilor şi ale dalmaţilor, în anul 10 î. en., respectiv 9 î. en. Drussus moare în urma unui accident de călărie, când nu împlinise încă 30 de ani. În anul 8 î. en., o nouă expediţie a lui Augustus şi Tiberius contra triburilor germane le reduce pe acestea definitiv la tăcere, porţile templului lui Ianus fiind închise pentru a treia oară.
Caesar Augustus
Pacea va dura ~ 12 ani, până în anul 4 e.n., când apar din nou tulburări la frontiera cu germanii. Tiberius îi învinge din nou şi este creată provincia Germania ( cuprinzând teritoriul dintre Rin şi Elba), în anul 5 e.n.
În anul 6 e.n., 800.000 de panoni şi dalmaţi s-au răsculat din nou împotriva romanilor, însă au fost înfrânţi de un duşman nevăzut: foamea. Pentru că şi-au părăsit ogoarele, răzvrătiţii au rămas fără alimente şi au fost nevoiţi să înceteze lupta. ( în anul 7 e.n.).
Germanii se revoltă şi ei, în anul 9 e.n., iar confruntarea din pădurea Teutoborg se soldează cu un dezastru pentru romani: 3 legiuni, conduse de Varus, au fost masacrate de barbari. Se spune că, amărât peste măsură de această grea pierdere, Augustus se trezea din somn murmurând cuvintele: „ Vare, Vare, redde mihi legiones!” ( „ Varus, Varus, dă-mi legiunile înapoi!”). Până la urmă, un alt rege barbar, Maroboduus, fiind invidios pe faima câştigată de Arminius ( învingător contra lui Varus), l-a decapitat pe acesta şi i-a trimis capul lui Augustus.
O altă chestiune, din zona Orientului de această dată, este cererea Iudeei ( provincie măcinată de o continuă luptă între facţiunile interne rivale) de a fi alipită mult mai prosperei provincii Syria. Astfel, iudeii aveau un rege, alături de care se găsea procuratorul roman ce conducea provincia şi care era, la rândul lui, sub autoritatea guvernatorului Syriei.
Pentru realizarea scopurilor avute în vedere de Augustus, armata a jucat un rol esenţial. De aceea, el a iniţiat o serie de reforme în acest domeniu ( recrutarea se făcea pe bază de voluntariat, dar se semna un contract, condicio militiae, cuprinzând o serie de drepturi şi obligaţii pentru soldaţi). Stagiul militar a fost stabilit la 12 ani pentru un soldat din garda pretoriană şi la 16 ani pentru cei din legiuni dar, în timp, această durată se va mări.
Armata terestră era formată din legiuni ( alcătuite din ~ 5.600 de oameni, toţi, cetăţeni romani) şi din trupe auxiliare ( constituie cu precădere din peregrini). O legiune era împărţită în 10 cohorte, conduse de către un tribun militar, iar cohortele sunt împărţite în centurii ( ~ 100 de soldaţi), conduse de centurioni.
Existau şi 3 flote permanente: una staţiona la Ravenna ( Marea Tyrreniană), alta la Misenum ( Marea Ionică) şi cealaltă la Forum Iulii ( Gallia de Sud), ce păzeau apele Mediteranei de atacurile piraţilor.
Pe lângă temeinica organizare şi pregătire militară, armata romană beneficia şi de un sistem ingenios de castre. În timpul lui Augusuts, armata număra ~25 de legiuni plus trupele auxiliare, dispuse în principal la frontiere.
Agrippa
În opera sa de reformare a statului roman, Augustus a fost ajutat de 2 prieteni devotaţi: primul a fost Agrippa, pe care Octavius îl cunoştea încă din copilărie şi care i-a fost alături în toate moemntele decisive. Iscusit general, Agrippa şi-a dovedit talentul nu doar pe câmpul de luptă, ci şi în zona lucrărilor edilitare, numeroase construcţii fiind ridicate sub supravegherea lui ( terme, fântâni, apeducte, statui). La 41 de ani a primit tribunicia potestas şi imperium proconsulare ceea ce-l ridica în stat la o putere asemănătoare cu cea a lui Augustus. De altfel, acesta ( într-un moment când era grav bolnav) şi-a manifestat intenţia de a lăsa Roma în grija lui Agrippa.Nu a fost însă cazul, Agrippa murind în anul 12 î. en., cu mult înaintea lui Augustus.
Maecenas
Un alt prieten era Maecenas, cu 7 ani mai în vârstă decât Augustus, de care acesta s-a ataşat în tabăra din Apollonia. Cu un mare talent de diplomat, Maecenas a mijlocit, printre altele, împăcarea dintre Octavius şi Antonius, la Brundisium, căsătoria Octaviei cu Antonius şi a lui Octavius cu Scribonia,obţinerea de la Antonius a navelor necesare în lupta maritimă contra lui Sextus Pompeius.
Mai mult, Maecenas era un patron al artelor, în casa lui adunându-se mulţi literaţi( Horatius, Vergilius, Varius Rufus, Quintilius Varus, etc). Vergilius începe „Eneida” în anul 29 î. en. şi scrie la această operă până în 19 î.en.( data morţii sale). Epopeea e comparabilă cu „Iliada” lui Homer şi povesteşte despre promisiunea făcută de zei lui Aeneas, că urmaşii lui vor stăpâni pământul. Deigur, urmaşii lui Aeneas nu puteau fi alţii decât romanii.
Publius Ovidius Naso
Însă, un alt artist din acele vremuri nu a avut un destin la fel de fericit; e vorba de peotul Ovidius, care preamărea, în poeziile sale, dragostea. El l-a supărat pe Augustus pentru că lua în derâdere reforma acestuia în plan moral ( legea căsătoriei), dar şi pentu că proteja şi încuraja legătura adulterină dintre fiica lui Augustus, Iulia, şi unul dintre amanţii săi. În anul 8 e.n, Ovidius e exilat la Tomis, pe malurile Pontului Euxin.
"Augustus et la sibylle de Tibur" pictura de Antoine Caron
Către sfârşitul vieţii, Augustus începe să se gândească la succesorul său la conducerea statului. A fost căsătorit de două ori, din obligaţie ( prima dată cu Clodia, fiica Fulviei, soţia lui Marcus Antonius, iar a doua oară cu Scribonia, de la care avea o fată, pe Iulia, singurul lui copil), şi o dată, din dragoste, cu Livia Drusilla, pe care a despărţit-o de soţul ei ( Livia avea doi copii, pe Tiberius şi pe Drussus).
Sora lui Augustus, Octavia, s-a căsătorit cu Claudius Marcellus şi îl naşte pe Marcus Marcellus în anul 42 î.en. Acestuia, Augustus i-o dă de soţie pe fiica sa, Iulia, când Marcellus împlineşte 18 ani şi plănuieşte să-l lase urmaş la conducerea statului, dar Marcellus moare prematur. La rugămintea lui Augustus, Iulia devine soţia lui Agrippa, în 21 î. en., cu care a avut 5 copii: 3 băieţi ( Caius Caesar, Lucius Caesar şi Agrippa Postumis) şi 2 fete ( Iulia şi Agrippina). Agrippa moare în anul 12 î.en., iar Augustus îi adoptă pe Caius Caesar şi pe Lucius Caesar. Pe fiica lui, Iulia, o dă de soţie lui Tiberius, fiul Liviei. A existat un conflict mocnit între acesta (Tiberius) şi nepoţii lui Augustus ( Caius şi Lucius) în privinţa favorii de care se bucurau din partea lui Augustus ( căruia îi erau mai dragi nepoţii, sânge din sângele lui).
Iulia Augustus
O “pată pe onoarea familiei” era adulterul în care trăia Iulia, fiica principelui, motiv pentru care a şi fost exilată de Augustus, pe când avea 28 de ani. A fost urmată în exil de mama sa, Scribonia.
Aflat într-o misiune în Hispania, Lucius Caesar moare pe neaşteptate la Marsillia, în anul 2 e.n. Şi Caius Caesar sfârşeşte prematur, în anul 4 e.n. Văzând situaţia, Augustus îl adoptă pe Tiberius, care la rândul său, trebuia să-l adopte pe nepotul principelui, Germanicus ( nepotul lui Drussus).Destinul i-a fost aşadar favorabil lui Tiberius, care îi va urma lui Augustus la conducerea statului, în anul 14 e.n.
Tiberius
chris
