O mai ţâneţi minte? Îi cuşma noastă! Ce să face cu ie? Vă zace ficioru ista de la Moldova. Nu stiu ce zâceţi voi da omu asta are dreptate ca si cuvântu Lejii. Ca da ie vorbeşte acilea:)
zamolxe
Din fluier şi din caval….
“Aur basarabean”
Drajii moşului după ce vizionaţi materialu propus de data asta v-oi ruga sa-mi zaceţi înde-i graniţa românismului pă Prut o pă Nistru?
Omu asta parcă-i rupt din altu veac ca să ne zâcă cine suntem. Picură miere în inimă. Auzât-aţi de el? Tudor Ungureanu îl cheamă şi-i dân Basarabia şi-o făcut un grup de-i zâce Stefan Vodă. Nu-i moldovean îi român d-a nost! Şi cântă româneşte nu ca ” urlătorii” di pă la “Favorit” , “Taraf” şi alte asemenea. N-o ascultaţâ-l !
… sau balade păcurăreşti tăt de la fraţâ basarabeni, d-aştia nu să dau la televizor ….
Din fluier şi din caval…
Amu drajii mosului ascultati … sufletu românului…ciobanii, Mioriţa, muntele şi… Cerul, tăte laolaltă
zamolxe
Magii
V-ati faurit un vis de-acele
Ce-au fost aievea-n Cannan,
Stravechi talmacitori de stele
Sub cerul din Iran.
Intinderea scanteietoare
Palea-n adancuri ca un fum,
Cand calauza de valvoare
V-a luminat a drum.
Si-a fost ca zile dupa zile
Pe crestet steaua va lucea.
In pas molatic de camile
Calatoreati cu ea.
Pareau picati pe cer curmalii
Umbrind roare de fantani;
In golul mort urlau sacalii,
Dar voi, trei magi batrani,
Sporind din semnul peste fire
Taria cugetului slab,
Treceati paraginile-asire
Si haosul arab.
Treceati cu ochii-n steaua care,
Cu vraji in minunatu-i chip,
Tara trei umbre legendare
Pe drumuri de nisip.
O, magi, pe curgerea de veacuri,
Tremuratorul strop de foc
Ne-arata cai fara conacuri
Spre tainicul noroc.
Si de-am crezut intr-o minune,
Dureri-potop nenumarat-
Legenda voastra nu le spune,
Dar noi le-am indurat.
Si, peste maguri de ruine,
Acelasi crez vizionar
Anima marile destine
De-acelasi strop de jar.
Pe frunti cu magica licoare,
Strabatem neguri si valtori,
Spre zarea vesnic schimbatoare
Statornici calatori.
Treptat se face cant obida,
Iar indoielile-temeiu:
Ne-mbraca steaua cu hlamida
Cerescului poleiu.
Si-n fulgerarea-i diafana,
Prin vremi, o, magi, va stravedem-
Cutezatoare caravana
Sosind la Betleem.
Nichifor Crainic
Unde a aparut scrierea?
Când vine vorba de începuturile scrierii îi mare dandana. În 1965 Vojtech Zamarovsky zâcea foarte convins „La început a fost Sumerul” completând concluziile lui Samuel Noah Kramer care zâcea şi el foarte convins: „Istoria începe în Sumer”. Asta înseamnă, având în vedere presupusa primordialitate a culturii şi civilizaţiei sumeriene că şi scrisul a apărut tot aici. Da! Şi să nu dea Dumnezău să zică altcineva altceva! Cu tăte astea io am mari îndoieli atunci când aflu de la un sumerolog rus pe nume A. Kifişin că „scrierea sumeriană a apărut, în sudul ţării dintre râuri la sfârşitul mileniului IV î.e.n, pe neaşteptate, într-o formă pe deplin dezvoltată”. No, aci-i baiu, că doară nu le-o picat din cer scrierea gata tocmită! De la acelaşi autor aflăm încă o trebuşoară interesantă: „Studiul legilor dezvoltării interioare a pictografiei sumeriene arată că , la sfârşitul mileniului IV î.e.n, scrierea pictografică, ca structură, nu se afla în stadiul de formare, ci în declin”. Hopa altă bubă, cum or descoperit astia scrierea dacă scrierea lor era în declin? Nu ne şti` nime dintre academicienii noştrii lămuri la întrebarea asta aşa că-i musai să apelăm iarăşi la străini. Acelaşi sumerolog rus ne zice o concluzie menită să ne pună pe gânduri: „ Din toată structura scrierii sumeriene, care număra în jurul a 38000 de semne şi variante, s-au folosit nu mai mult de 5000, care au provenit din 72 cuiburi-simbol străvechi. Procesul de polifonizare (adică, de diversificare sonoră a unuia şi aceluiaşi semn) a cuiburilor structurii sumeriene a început însă cu mult timp înainte….Ciuburile –simbol s-au dezintegrat în grupuri polifonice cu mult înainte de sosirea sumerienilor în ţara dintre cele două răuri”. Io văd aci două lucruri semnificative: o scriere dezvoltată gata să dispară şi că sumerienii or venit de undeva şi locu îi, bag io sama în prostia me, locu unde s-o dezvoltat scrisu` până la stadiul în care l-au preluat ei. Şi iată că din „ inventatori” sumerienii au ajuns elevi, ce-i drept sărguincioşi, dar tot elevi!
Locul unde a apărut scrierea
În 1961, cercetătorul clujean Nicolae Vlassa, face o descoperire pe şantierul arheologic de la Tărtăria de Mureş ( jud Alba). Erau trei tăbliţe din lut ce purtau pe ele diferite forme . Două dreptunghiulare, si una rotundă, cea din urmă purtând semne semănând foarte bine cu scrierea zisă sumeriană. S-or fi jucat ăia de la Tărtăria cu băţu pe pământ într-un moment de hodină din goana lor după capre?
„Academicienii” şi „savanţii” noşti zâc că dacii nu cunoşteau scrisul. Numai că bulgarii nu sunt de aceeaşi părere. Academicianul bulgar Vladimir I. Georgiev zâce aşa: „ tăbliţele de la Tărtăria sunt mai vechi cu un mileniu decât monumentele scrierii sumeriene”. Concluzia ne-o dă tot el ca să nu ne mai batem capu: „Aceasta ar însemna, pur şi simplu ( şi fără drept de apel – n.n) că scrierea sub forma pictogramelor a apărut în sud-vestul Europei şi nu în Mesopotamia, cum se credea până acum”. Şi ca să fie şi mai limpede totul tot el ne zice, ce-i drept cam nesigur: „ Dacă în toate cele trei cazuri este vorba de scris, atunci se impune o concluzie surprinzătoare: Avem de-a face cu cea mai veche scriere din lume!”. Dacă şi cu parcă.. mai trebuie încă ceva ca să mă convingă. Ce? Păi dacă-i scris trebe să se poată ceti, nu? Da! Şi s-o aflat cineva să-l şi cetească.
După ce cercetează materialul, V. Titov, sumerologul expert al laboratorului Institutului de Arheologie al Academiei de Ştiinţe URSS ajunge la următoarele concluzii:
„1.Tăbliţele de la Tărtăria sunt un fragment dintr-un sistem de scriere larg răspândit, de origine locală ( ca şi lutul din care au fost făcute, după alte cercetări-n.n)
2.Textul unei tăbliţe enumeră 6 totemuri antice, care coincid cu „manuscrisul” din oraşul sumerian Djemdet-Nasra şi, de asemenea, cu „manuscrisele” din săpăturile ce aparţin culturii Kereş
3.Semnele de pe această tăbliţă trebuiesc citite în cerc, în sens contrar mişcării acelor de ceasornic
4. (…) Această tăbliţă a fost tradusă astfel: „ În (cea de a) patruzecea domnie pentru buzele ( gura) zeului Şaue cel mai vârstnic după ritual a fost ars” No dară! Mai limpede nu se poate!
Deci e vorba de scris nu de jocu cu batu pe pământ ! Surprinzator şi contrar părerilor „ academicienilor” şi „savanţilor” noştri, ruşii şi bulgarii, după cum s-o văzut, zâc că dacii cunoşteau scrisu’! Şi nu numa că-l cunoşteau ci ei l-or inventat că aşe zâce datarea cu carbon radioactiv ( C 14) care plasează ale bucăţi de pământ (importante!) pă la 6200-5200. Deci cel mai devreme în mileniul V î.e.n când Sumerul încă nu exista! S-o zâs că sunt copii după scriere sumeriană. Bun! De acord! Da numa dacă îmi poate spune cineva de unde scoatem Sumerul în mileniul V î.e.n.
Am spus că pe lângă tăbliţa rotundă care cuprinde o scriere ideografică pe care am şi tradus-o prin bunăvoinţa savantului V. Titov, mai sunt două rectangulare care au inscripţionate pe ele imagini vegetale si animale. Acum, având sub ochi cele trei tabliţe şi afirmaţiile lui Kiffisin privind scrierea „ sumeriană” şi dezintegrarea cuiburilor simbol în strucuri polifonice reprezentate grafic putem concluziona . Tăbliţele de la Tărtăria reprezintă nu numai un sintem de scriere cu „ evoluţia” scrierii până în momentul când a fost preluată de „ sumerieni” şi dusă în ţara dintre cele două râuri! Şi nu-i oare interesant ( şi grăitor) faptu că în vecinătatea Tărtăriei se află localitatea Simeria? Nu-i ea foarte apropiată etimologic şi fonetic de Sumer sau poate Sumeru-i masculinu de la Simeria/ Sumeria? Şi din nou interesant îi că în tăt Sumeru nu afli numele zeului Şaue da Ardealu-i plin de toponime care amintesc de el (Şeuşa-Alba;Şeulia de Mureş,Şăuşa, Şăulia,Şăuliţa-jud.Mureş;Şăulia-jud Cluj; Şauaeu (Eu Şaue?) – jud Bihor) ceea ce din nou arată ca tăbliţele sunt locale, din Dacia şi nu din Sumer! Şi iacă că (scuzaţi cacofonia) scrisu o fost inventat de „ sălbaticii” daci de la Tărtăria şi apoi dus în Sumer, contrar părerii aproape unanim răspândite.
Şi ca să nu ne rezumăm numai la aceste date verificăm trebuşoara cu scrisu si apelam la autorii antici. Că dacă afirmăm ceva tre s-o facem în cunoştinţă de cauza nu că aşe vrem noi şi zacem după cum ne place. Şi iacă ,Diodor din Sicilia ne zâce în Biblioteca Istorică nişte informaţii absolut interesante care, databile cu vreo 2000 de ani înainte de descoperirea de la Tărtăria vine să o confirme: „Ba chiar se spune că, atunci când Cadmos adusese în Fenicia literele, el cel dintâi le-a folosit în limba elenă, dând fiecăreia numele şiforma sa. Aceste litere au fost numite, cu denumire generală, feniciene, căci din Fenicia fuseseră aduse de eleni; ar mai fi avut şi denumirea specială de pelasgice, fiindcă pelasgii s-au folosit cei dintâi de aceste caractere, adaptate limbii lor”. Apoi zice tot el:” cât priveşte pe Linos, se spune că el a însemnat cu litere pelasgice isprăvile întâiului Dyonissos, înfăţisând în lucrarea sa şi celelalte legende. La fel s-ar fi folosit de scrierea pelasgică şi Orfeu, Pronapides, dacălul lui Homer, un foarte dăruit meşter al cuvântului”.
Or dacii în străvechimea istorică se numeau pelasgi cum ştiţi deja cei care vizitaţi blogu şi cum ştiau şi anticii! Deci, vrem, nu vrem scrisu a existat în Dacia independent de voinţa „savanţilor” şi „academicienilor”!Peste tate astea mai este ceva.
Scrierea Dacilor stravechi a dat naştere nu numai scrierii ideografice sumeriene ci şi „ alfabetului” cretan liniar A şi B, alfabetului grec, latin, runic şi chirilic.
Alfabetul „ latin” a fost preluat de etrusci în mileniul III î.e.n şi dus în Italia din zona munţilor Apuseni fapt dovedit de cuvintele etrusce identice fonetic si din punct de vedere al înţelesului (cupe-cupă; nuna-mamă, la români nună =naşă, a doua mamă; ranem-rană,a răni;Tisa-tisa, puţin; vinus-vin). Toate semnele existente în alfabetul gotic ( runic) şi chirilic există în Grota Fundu Peşterii din Munţii Buzăului. Multe dintre aceste semne se păstrează în răbojul plutaşilor de pe Bistriţa.
În concluzie, scrierea atât cea ideografică cât şi cea alfabetiformă, au apăru în Dacia, cu dovezi în regulă, cu acte de naştere şi tot ce vreţi. Inclusiv cu mărturii materiale ( arheologice) şi literare ( autorii antici). Avem merite deosebite în antichitate si nu numai numai că mai trebe şi să ni le recunoaştem.
Bibliografie:
1. P.L. Tonciulescu, E. Delcea. “Secretele Terrei- Istoria incepe in Carpati”, vol. I
2. C. Barsan, “Revansa Daciei”
3. P.L. Tonciulescu, “Romania, paradisul regasit”
zamolxe
O fantoma canta la pian arii de Mozart!
Cand doamnei Elisabeth Cooke i s-a spus ca superba casa pe care voia sa o cumpere, in cartierul londonez Hartbeespoort, era bantuita de fantome, a ras, amuzata. „Vecinii povesteau ca are un locatar – stafia unui soldat – dar n-am crezut o iota! Consideram ca aici, poate, oamenii sunt mai inapoiati. Curand aveam sa ma conving ca ma inselasem”.
Doua stafii politicoase
Totul a inceput atunci cand femeia, care locuia singura, a fost trezita in toiul noptii de sunetele melodioase ale unui pian, sunete venind din livingul aflat la parterul casei. Buimaca, fara sa realizeze absurdul situatiei, domnisoara Cooke a coborat scarile si a putut vedea doua siluete umane, aplecate asupra pianului: o femeie intre doua varste si o fetiscana nu mai mare de 14 ani, ambele imbracate dupa moda sfarsitului de secol XIX. F
ara sa fie surprinse de venirea noii proprietare a locuintei, cele doua insolite aparitii si-au continuat concertul, cuprinzand arii din Mozart si Chopin, si abia dupa cateva minute, fara sa se intrerupa din cantat, femeia si-a rasucit gatul spre „musafira” si i-a spus, pe un ton cat se poate de firesc: „Sper sa nu va supere faptul ca noi cantam la pian!”, pentru ca, in momentul imediat urmator, ambele prezente sa dispara, ca un abur, spre uimirea domnisoarei Cooke!
Din acea noapte, casa a devenit un fel de loc de intalnire pentru tot felul de fantome, inclusiv macabra aparitie a unei femei purtandu-si pe umar copilul ucis si un pluton de soldati britanici marsaluind efectiv prin casa, in drum spre un ipotetic front (vecinii stiau ei ce stiau!).
Contactat de sute de spirite!
Desi oamenii de stiinta si presa „academica” au acuzat-o pe tanara englezoaica de „misticism”, sau mai rau, chiar de „mistificare”, dr. George Loots, un expert in exorcizari si case bantuite si fost profesor titular la catedra de psihologie a Universitatii Bludembrook este de parere ca spusele femeii sunt absolut credibile.
„Am stat in casa o saptamana, rastimp in care am fost contactat de aproape 200 de spirite. Ca savant, stiu limitarile stiintei – doar pentru ca noi, oamenii, nu vedem anumite lucruri, spunem ca aceste lucruri nu exista! Cu toate acestea, m-am convins deseori de existenta spiritelor dezcarnate si am avut extrem de multe de invatat din cartile anticilor, cu privite la aceasta chestiune. In unele cazuri, fantomele care bantuie locuintele sunt inofensive si este foarte usor sa le convingi sa dea pace noilor locatari, aflati in viata. Aceste fantome apartin unor oameni decedati de obicei accidental si care multa vreme nu au constiinta starii lor, de iesire brusca din viata terestra. Dar pe de alta parte, exista si spirite malefice, ramase in planurile de jos, neevoluate, care influenteaza in rau destinul locatarilor casei si care chiar incearca sa puna stapanire pe trupurile acestora”, a remarcat savantul englez.
(articol scris de Gabriel Tudor- sursa www.revistamagazin.ro)
postat de:
Solomonar
Cântarea lui Haiavata
Cine ? De unde?
„Cântarea lui Haiavata” este un poem epic scris de americanul Henry Wadsworth Longfillow (1807- 1882) care valorifică în cadrul său tradiţiile amerindienilor din zona cuprinsă între Dakota şi Marile Lacuri, la graniţa cu Canada.De fapt el însuşi spune în „ cuvântul înainte al „cântării”: „Dacă mă-ntrebaţi de unde/Am cules aceste basme / şi legende-naripate”…”Vă voi spune, voi răspunde:/ Din câmpii , preerii şi codri/De pe lacurile-albastre/Ce-sentind spre miazănoapte/De pe vastele meleaguri/ Unde viaţa-şi duc Dakoţii/ Cei războinici şi-Ojibwayi/ De pe munţi, din văi şi mlaştini/ Din stufişurile dese,/Unde îşi adună hrana/ Stârcul cenuşiu , Şu-Şu-Ga/ Eu vă-nşir aceste basme/După cântecele zise / de duiosul Nawadaha.” Ce-si „ avea înaltul wigwam/ Într-un sat din valea verde/şi tăcuta, Tawasentha…acolo-şi zicea el cântul/ Închinat lui Haiavata…”
Vă voi face cunoştinţă în cele ce urmează cu două pasaje integrale din „ Cântarea lui Haiavata”: „ Pipa Păcii” şi Postul lui Haiavata”. Aceastea două se adresează, ca de fapt întregul cântec celor „ce-n inima curată/ Aţi păstrat credinţa-n fire,/Şi încrederea că omul/ Poartă-n suflet bunătate/ Voi, ce ştiţi că totdeauna/Inima de om cunoaşte/ Îndoială şi durere,/Bâjbâială-n întuneric/Şi avânturi spre dreptate”
Si acum sa dâm drumul visării:
Pipa Păcii
Peste munţii din preerie,
Peste culmea Stâncii Roşii, 
Pogorâ Stăpânul Vieţii,
Ghitci Manitu,măreţul
Şi din vârfu-acestei creste
A chemat la el sa vină
Toate neamurile lumii.
De la urma lui, la vale
Strălucind în raza zilei
Ca o stea cucoada-n flăcări,
Un pârâu porni năvalnic,
Fremătându-şi unda rece.
Şi cu degetu-i, Stăpânul
Însemnatu-i-a-n câmpie
Calea de urmat şi spus-a:
„Iată matca ta de-acuma!”
Şi luând din stâncă-o piatră,
Plăsmuidin ea o pipă,
Cu figuri împodobind-o,
După-aceea,lângă apă,
Smulse-un fir de trestioară
Şi îl potrivi la pipă.
Pipa o umplu cu coajă,
Coajă roşie de salce,
Şi suflă înspre pădure.
Crengile, de-a lui suflare,
S-au mişcat învolburate
Şi, ciocnindu-se, în flăcări
Luminoase izbucniră;
Stând pe varful Stâncii Roşii,
A aprins Stăpânul Vieţii
Pipa Păcii, ca s-adune
Neamurile toate-a’ lumii.
Lin curgea din pipă fumul
În văzduhul dimineţii,
Mai întâi cordea închisă,
Abur albăstriu e urmă,
Dup-aceea rotocoale
Albe ca zăpada iernii
Aşezată peste arbori,
Tot mai sus, mai sus, în slavă,
Revărsându-se în valuri
Peste-ntreaga glie verde.
Din câmpia Tawasentha
Wyoming şi Toscaloosa,
Din a Lacurilor Ţară,
Şi din munţii cei de stâncă,
Toate ginţile zăriră
Depărtatul fum de veste
DinPocvana-Pipa Păcii.
Înţelepţii, pretutindeni,
Zis-au: -„Asta-i Pipa Păcii!
Funu-acesta ce în slavă
Ca o ramură se-ndoaie
Şi ne face semn asemeni
Unei mâini îmbietoare,
Este semnul de chemare
Al Stăpânului Vieţii,
Ghitci Manitu, măreţul,
El e-acela ce ne cheamă
Pentru sfat între popoare”.
Pe câmpii, prin văi înguste,
Au pornit atunci, îndată,
Luptători aleşi din triburi,
Delawarii şi Dakoţii,
Talpe-Negre şi Comancii,
Pawneeşii şi Omaha,
Ojibwayi şi Huronii.
Se-ndreptau, de pretutindeni,
Toţi spre culmea Stâncii Roşii,
La chemarea Pipei Păcii.
Înarmaţi, vopsiţi de luptă,
Ca şi pomii-n toamna rece,
Ca şi ceru-n faptul zilei,
Se-adunară în câmpie
Toţi, privindu-se sălbatic,
Cu adâncă ură-n inimi,
Plini de setea răzbunării,
Moştenită din vechime.
Ghitci Manitu, măreţul,
Cel ce-a zămislit pe oameni,
Îi privi pe toţi cu milă,
Cu iubire de părinte.
Ura lor nepotolită
O privi ca o gâlceavă
Ce se naşte-ntre nevârstnici,
Când se joacă fără minte!
El le-ntinse mâna dreaptă,
Firea lor s-o potolească
Şi pornirea lor s-o-mpace.
Şi cu voce lui măreaţă,
Sunătoare ca o apă
Ce-n prăpasţii se prăvale,
Le vorbi în felu-acesta,
Cu dojană de părinte:
- „”Dragi copii, luaţi în seamă
Un cuvânt de-nţelepciune
De pe buzele acelui,
Ce la toţi va dat viaţă!
V-am lăsat vânat în codrii,
V-am lăsat în ape peşte,
V-am lăsat bizonii, urşii,
Biberi,reni şi căprioare;
Am umplut cu peşte apa
Şi cu păsări multe balta;
Ce vă face, dar, cu ură
Unul să vânaţi pe altul?
Sânt sătul de-a voastre certuri,
De vărsările de sânge,
Şi de-atâtea rugi haine –
Să v-ajut la răzbunare.
În unire e putere,
Dezbinarea-i slăbiciune.
Împăcati-vă odată,
Fi-ţi ca fraţii dintr-o ceată!
Voi trimite-atunci proorocul
Să v-arate calea bună;
Şi trăind cu voi, prin muncă,
Să v-aducă fericire.
De veţi şti săţineţi seama
De-nteleptele-i poveţe,
Veţi cunoaşte toţi belşugul,
Veţi trăi în voie bună,
Iar de nu-i veţi da crezare,
Veţi pieri în răzvrătire!
În această apă vie,
Să spălaţi a vostre feţe,
Date cu vopseaua luptei,
Să spălaţi pe totdeauna
De pe mâini frăţescul sânge;
Plăsmuiţi în piatră pipe,
Prindeţi trestie de ele
Şi le-mpodobiţi cu pene,
Să aprindeţi Pipa Păcii
Şi să vieţuiţi ca fraţii!”
La auzu-acestor vorbe
Luptătorii de îndată
Armele le-au us grămadă,
Straiele si-au scos în grabă
Şi în valurile apei
Au inrat tăcuţi de-a valma,
De vopsea să-şi spele faţa.
Unda apei dinstre stâncă
Limpede era ca zarea,
Iar mai jos curgea la vale
Tulbure şi întinată.
Curăţindu-şi de vopsele
Faţa, toţi pe mal ieşiră
Şi-ngropară îm ţărână
Toporiştile de luptă.
Ghitci Manitu,măreţul,
Făcătorul lumii-ntinse
Le-a zambit cu mulţumire!
După-aceea, în tăcere,
Au ciplit în piatră pipe,
Trestie le-au pus la capăt,
Leau împodobit cu pene
Şi făcut-au cale-ntoarsă,
Chiar în clipă când în boltă
S-a deschis în nori o poartă,
Ce-a ascuns Stăpânul Vieţii,
Confundat cu fumu-albastru
Din Pocvana, Pipa Păcii
Postul lui Haiavata
Şi acuma vă voi spune
Cum, în codru, Haiavata
A postit, şi-n timpu-acesta
S-a rugat cu focu-n suflet.
Nu cerea izbândă-n lupte
Cu duşmanul sau cu fiara,
Ca să-i meargă vestea-n lume;
Ruga lui era-ndreptată
Pentru-o viaţă mai ferice
Şi al oamenilor bine.
Înainte de-aşi începe
În pădure postul aspru,
Şi-a durat în primăvară,
În a frunzei caldă lună,
Wigwam chiar pe malul apei.
Şi cu mintea stăpânită
De vedenii minunate,
Şapte nopţi şi şapte zile
A postit de unul singur. 
Ziua-ntâia, până-n seară,
Rătăcit-a prin pădure,
A văzut o căprioară
Şi un iepure în tufe,
Un fazan zburând desupra,
Veveriţa,Adgidomo,
Zbenguindu-se prin scorburi,
Porumbelul alb,Omini,
Cuib pe-o ramură facându-şi,
Gâştele în stoluri strânse,
Drum ţinând spre miazănoapte,
Şi scoţând fără-ncetare
Ţipete tânguitoare.
- „O, Stăpâne-al vieţii noastre –
A strigat atunci spre ceruri,
Haiavata-n deznădejde –
Oare , pe de-a pururi soarta
Ni-i legată de pădure
Şi de-a ei jivini şi păsări?”
Următoarea zi întreagă
Lângă apă-a petrecut-o.
A văzut orez sălbatic,
Agrişul vărgat,Şebamin,
Tufe de-afină,Minaga,
Şi Bimagut, viţa verde
Ce-şi întinde-a ei lăstare,
Răspândind mireasmă dulce.
Şi, cuprins de deznădejde,
A strigat , privind spre ceruri:
- „ O, Stăpâne, viaţa noastră,
E legată pe vecie
De sălbaticele roade
Ale luncilor acestea?”
În a treia zi, pe malul
Lacului a stat pe gânduri,
Străbătând cu-a lui privire
Lucitoarea undă verde.
Şi-a văzut nisetrul, Nama,
Zbenguindu-se în apă
Şi-mproşcând cu stropi ce-n soare
Străluceau sclipind ca focul;
A văzut, bibanul,Sava,
Licărind ca raza-n apă,
Racul, ştiuca,Maşchenoza,
Şi scrumbia,Ocahavis.
- „O Stăpâne-al vieţii noastre –
A strigat atunci, spre ceruri,
Haiavata-n deznădejde –
Soarta noastră nemiloasă
E legată pe vecie
De fiinţele din apă?”
În a patra zi în wigwam
El rămâne până-n noapte
În culcuşul lui de frunze,
Cu puterile sleite
Şi privirea-nceţoşată;
Urmărea cu-nfrigurare
Minunatele vedenii,
Ce-i zburau fugar prin cuget:
Lunci cu iarbă verde-n zare,
Ape unduindu-şi valul,
Asfinţitul roş ca focul.
Dintr-o dată se iveşte, 
În lumina purpurie
A apusului de soare,
Un flăcău, semeţ, cu straie
Galbene si verzi ca iarba,
Plete lungi şi moi de aur,
Şi-o podoabă împletită
Din frunziş pe fruntea naltă.
S-a oprit tăcut în uşă,
S-a uitat spre Haiavata
Cu adâncă-mduioşare.
S-a uitat la faţa-i suptă
Şi i-a spus cu glasul molcom,
Ca un susur din câmpie:
- Haiavata, află vestea
Că înflăcărata-ţi rugă
Fost-a-n ceruri auzită,
Căci tu n-ai cerut nimica
Pentru tine şi-a ta slavă,
Nici noroc la vânătoare,
Nici în luptă grea izbândă,
Doar o viaţă mai ferice
Pentru-ntreaga omenire.
Sânt Mondamin şi la tine
Vin ca frate şi ca prieten,
Să-ţi vestesc că prin răbdare
Şi rin muncă fără preget,
Vei gasi înfăptuirea
Rugii tale-nflăcărate.
Din culcuşul tău te scoală,
Şi te lupta-acum cu mine!”
Istovit de postu-i aspru,
Şi-a lăsat atunci culcusul
Haiavata şi din wigwam
A ieşit cu pasul moale,
Pe poiana luminată
De-asfinţitul roş de soare,
Ca să lupte cu Mondamin.
Şi îndată ce-l atinse,
Îşi simţi din nou puterea,
Şi din nou cuprinse pieptu-i
Îndrăzneala şi nădejdea.
Se-nfruntau în luptă dreaptă
Pe poiana luminată
De-asfinţitul roş de soare;
Se simţea tot mai puternic
Şi mai sprinten haiavata.
Iată însă că din vale
S-a lăsat tăcută noaptea,
Şi bâtlanu.n păpurişuri
A zburat, scoţând un ţipăt
Plin de jale-n întuneric.
- „Ne ajunge”-a spus Mondamin
Zâmbitor lui Haiavata,
Mâine, când se lasa-amurgul,
Eu voi fi din nou aicea,
Să te pun la încercare”.
Şi-a pierit în bezna nopţii,
Făr’ să vadă Haiavata
Dacă s-a-nălţat ca norul,
Sau s-a risipit ca ceaţa;
Doar atât şi-a dat el seama,
C-a rămas deodată singur,
Şi că jos , luceşte-n neguri
Apa lacului şi stele
S-au aprins pe cer, deasupra.
Două zile-n şir, pe seară,
În amurg, când se scufundă
Soarele, încet, în mare,
Ca un talger de jăratec,
Oaspele vrăjit,Mondamin,
Se-ndrepta spre Haiavata
Ca să-l pună la-ncercare
Şi cu el să lupte aprig.
Se ivea tăcut ca roua,
Care din văzduh răsare
Şi-n văzduh se-ntoarce iară;
Ia fiinţă doar pe glie
Nu o vede însă nimeni
Când se-aşează, când se duce.
De trei ori în şir, Mondamin,
A luptat cu Haiavata,
Pe poiana luminată
De-asfinţitul roş de soare,
Până când se lăsa noaptea
Şi bâtlanu-n păpurişuri
Zboară cu un ţipăt jalnic.
După-a treia încercare,
S-a prit în loc Mondamin.
Şi semeţ şinându-şi capul
Îmbrăcat în verde-galben,
Cu podoaba lui de frunze
Legănată-n adiere,
Şi cu fruntea-nbrobonată
De sudoare ca de rouă.
Şi-a strigat: – „O! Haiavata!
Ai luptatcu mine aprig.
De rei ori mi-ai stat în faţă,
Şi-ţi trimite biruinţă
Ghitci Manitu asupră-mi”.
Şi cu zâmbetul pe buze
Îi mai spuse: „Iată, mâine,
O să fie cea din urmă
Zi de post şi de-ncercare;
Mâine , tu ai să mă birui;
Un culcuş să-mi faci în glie,
Ca să poată să mă ude
Picăturile de ploaie,
Şi s-ajungă pân la mine
Raza soarelui fierbinte.
Straiele ce mă îmbracă
Tu le smulge fără milă,
Şi îngroapă-ma, pământul
Sfărâmându-l pe deasupra.
Să-ngrijeşti ca nici o mână
Somnul meu să nu mi-l strice,
Buruienile şi viermii
Să nu-mi vatăme culcuşul,
Şi nici Cagaghi,Cioroiul,
Pe deasupra-mi să nu zboare;
Ca de ochii tăi, de mine
Să ai grijă vara-ntreagă,
Până-n clipa deşteptării,
Când din nou deasupra gliei,
Voi nălţa cu fală trupu-mi
În lumina calda-a zilei.
Si din nou pieri în noapte.
Noaptea-aceea Haiavata,
A dormit cu pacea-n suflet.
Auzea prin somn, din wigwam,
Cum îi cântă păpăluda
Pe acoperiş, afară,
Cum aleargă Şibovişa,
Pârâiaşul printre maluri,
Stând de vorbă-n graba mare
Cu pădurea-ntunecată
Şi cu-al ramurilor foşnet,
Legănate de-adierea
Liniştită-a nopţii calde;
Auzea , dar de departe,
Ca un murmur de poveste,
Căci dormea cupacea-n suflet.
Dimineaţă-n zorii zilei,
A venit la el Nacomis,
Aducându-i de mâncare.
Şi cu ochii plini de lacrimi
Îi spunea că o să piară,
Istovit de postu-i aspru,
Dacă după şapte zile
N-o să ia ceva în gură.
Nu se-atinse de mâncare
Haivata, doar îi zise:
- „Lasa-ma, acum , Nacomis,
Mai asteaptă până-n seară,
Când bâtlanu-n întuneric,
Cu un ţipăt plin de jale
Va vesti sfârşitul zilei!”
Cu amar plangând, Nacomis
s-a întors cu grija-n suflet
Să nu piară Haiavata,
Istovit de postu-i aspru.
El rămase iarăşi singur,
Să-l aştepte pe Mondamin.
Şi când umbrele-nserării
Începură să se-ntindă
Dinstre-apus,ca să-nevelească
Câmpurile şi pădurea,
Când pe cer porni la vale
Soarele,strângându-şi molcom
Focul său din unda apei,
Ca o frunză roşe toamna,
Ce s lasă peste ape
Şi în valuri se cufundă,
Se ivi din nou Mondamin.
Îmbrăcat în verde –galben,
Cu podoaba lui de frunze
Verzi în plete-i de aur,
Se opri în faţa uşii
Şi îi spuse: – „”Buna seara!”
Ca în is porni spre oaspe
Haiavata, alb ca varul,
Istovit de post şi zbucium,
Ca să lupte cu Mondamin.
Se-nvârtea în juru-i totul,
Cerul şi pădurea verde.
Inima-i bătea năvalnic,
Cum se zbate un nisetru
Ca să iasă din prinsore,
Când năvodul îl cuprinde.
Toate-n jur păreau cuprinse
De mistuitoare flăcări,
Sori aprinşi fără de număr
Se uitau la lupta cruntă.
Deodată, Haiavata
Se văzu-n poiană singur,
Tremurând de încordarea
Luptei duse fără preget,
Iar în faţă-ntins , în iarbă,
Cu frumoasele lui straie
Sfâşiate fără milă,
Cu frunzişul rupt pe frunte,
Şi cu pletele-i de aur
Răvăşite peste faţă,
Nemişcat şi fără viaţă –
Trupul mândru-al lui Mondamin.
Credincios poruncii sale,
Haiavata în poiană
I-a săpat o groapă-adâncă,
Şi de straie despuindu-l,
La-ngropat, iar pe deasupra
A fărâmiţat pământul,
Până când bâtlanu-n baltă
A zburat cu ţipăt jalnic.
Dup-aceea, Haiavata
S-a întors la el acasa;
A fost ziua cea din urmă
De-ncercări şi frământare.
N-a uitat el însă locul
Unde-a înfruntat în luptă
Pe Mondamin, biruindu-l;
N-a uitat mormântu-n care
L-angropat,lăsând în preajmă-i
Să se veştejească-n soare
Frunzele si haina-i mândră.
Zi de zi s-a dus acolo,
La mormânt, să-l îngrijească,
Bulgării să îi sfărâme
Să plivească buruiana
Şi cu strigate s-alunge
Păsările stricătoare,
Cu-al lor cap, hârşit în rele,
Cagaghi, cioroiul negru.
Până când, mlădiu şi firav,
Răsări în ţărna neagră
Un subţire lujer verde,
Şi-apoi, lângă el, mai multe,
N-apucă să vină toamna
Şi pe locul luptei aprigi
Se-nălţă semeţ porumbul,
Îmbrăcat în straie mândre
Şi cu plete răsfirate,
De mătase aurie.
Stând în faţă-i Haiavata
A strigat cu bucurie:
- „ E Mondamin, un prieten
Pentru-ntreaga omenire!”
A chemat-o pe Nacomis,
Şi pe Iagu, vânătorul,
Le-a-nşirat a sale vise
Şi le-a spus , pe îndelete,
Despre lupta-i cu Mondamin
Şi minunea biruinţei.
Le-arătă porumbul verde,
Noul dar măreţ al firii,
Ce a fost menit să scape
Pe vecie omenirea
De a foamei cruntă grijă.
Iar atuncea când spre toamnă,
S-a făcut porumbul galben,
Şi s-au copt a sale boabe,
Tari şi lucii ca mărgeanul,
El a stâns de zor ştiuleţii,
Curăţându-i de pănuşe,
Ca şi-atunci când după luptă,
Despuie pe-al său potrivnic.
A chemaz apoi tot satul
La o mare sărbătoare,
Arătându-i darul veşnic
Dat de pronia cerească.
zamolxe
Articol EVZ: “N-am nicio indoiala: Antonescu a fost un criminal”- radu ioanid
Articol aparut pe pagina online a ziarului Evenimentul Zilei, 17 oct. 2009
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/871981/N-am-nicio-indoiala-Antonescu-a-fost-un-criminal/
Citindu-l, m-am ingrozit. Comentandu-l, am fost cenzurat. Nu am nimic de adaugat- cititi singuri.
Solomonar
Radu Ioanid, director la Muzeul Holocaustului din Washington, vorbeşte despre o istorie urâtă şi despre feţele antisemitismului din România. Sosit la Bucureşti pentru inaugurarea Memorialului Holocaustului, Ioanid a acordat un interviu special pentru „Evenimentul zilei”, în care avertizează asupra pericolelor care pândesc democraţiile fragile. Radu Ioanid e un cercetător.
Coboară prin coridoarele întunecate ale trecutului. La lumină iese convins că un singur scut rămâne umanităţii în faţa derapajelor care ne readuc, din timp în timp, înapoi în peşteră. Memoria.
Despre duşmanii atemporali ai evreilor spune că sunt prizonierii clişeelor. Îşi imaginează România de mâine şi aceasta seamănă mult cu o ţară vindecată, în care circulă informaţii curate, iar oamenii ştiu să distingă binele de rău.
„Avem o masă din ce în ce mai mare de tineri educaţi, care citesc şi înţeleg că ceva teribil s-a întâmplat în istoria noastră. Nu e rolul nostru să le spunem ce s-a întâmplat. Rolul nostru este să le punem la dispoziţie informaţia. Un om cultivat ştie cum să citească. Şi dacă ai curiozitatea să afli, vei înţelege”.
MARTORII TERORII
Lecţia elementară: minima solidaritate
EVZ: Ce mai reprezintă Holocaustul astăzi?
Radu Ioanid: Cred că Holocaustul reprezintă o lecţie de istorie pentru viitor. Pentru că, după ce în Europa ultima gară a fost Auschwitz-ul, unde milioane au murit doar pentru că s-au născut evrei, după ce în Cambodgia sau în Rwanda vedem atâţia oameni omorâţi pentru că aparţin unei etnii sau unei anumite clase sociale, putem trage concluzia că umanitatea n-a prea înţeles nimic din lecţia trecutului. Cu alte cuvinte, în anumite condiţii istorice, aceste tipuri de evenimente se pot repeta.
Umanitatea n-a înţeles nimic pentru că nu a avut la dispoziţie informaţiile necesare sau pentru că oamenii nu pot cuprinde nişte lucruri situate dincolo de capacitatea obişnuită de înţelegere? E foarte greu să accepţi milioane de victime arse în cuptoare, disecţii performate pe viu, violuri în masă…
Vedeţi, trebuie să fim de acord că există o diferenţă între umanitate şi animalitate. Dacă nu acceptăm ideea că umanitatea învaţă din experienţa ei istorică, inclusiv din paginile ei cele mai negre, atunci degeaba trăim ca grup social, ca agregat. Sunt două aspecte aici. Primul e acela istoric. Holocaustul a fost un eveniment care s-a produs la scara unui continent. Sunt foarte multe lucruri pe care le ştim, dar sunt încă şi mai multe pe care nu le cunoaştem. Abia acum le descoperim. Pe de altă parte, Holocaustul este un fapt istoric din care putem învăţa fie şi chestiuni elementare: minima solidaritate cu un vecin sau cu un prieten, a nu întoarce capul atunci când un semen al nostru este în nenorocire, a ne întreba dacă nu cumva statul sau organele sale represive fac o greşeală concentrându-se asupra unui anumit grup etnic.
Deci, până la urmă, Holocaustul n-ar fi doar despre maşinării de stat care ucid cu metodă, ci şi despre oameni care, asistând la uciderea altora, participă prin tăcere la acest proces.
Bineînţeles. Simplificând, avem trei categorii de oameni: făptaşii, victimele, dar şi martorul ocular care tace şi nu face nimic împotriva a ceea ce se petrece sub ochii săi. Sigur că nu este simplu. Sunt situaţii în care pur şi simplu nu poţi interveni.
Ar mai putea exista o a patra categorie, a celor care deţin informaţia în prezent, dar continuă să nege existenţa Holocaustului.
Aici avem de-a face cu nişte oameni despre care nu cred că merită să vorbim. Aş spune doar atât: şi ei sunt condiţionaţi istoric. Nu este o întâmplare faptul că persoanele care neagă Holocaustul în România provin din aripa legionară a Partidului Comunist. Uitaţi-vă la poeţii de curte ai lui Ceauşescu, ei sunt vârful de lance al acestui proces.
PRINTRE CLIŞEE
Cum arată rădăcina ortodoxă a ecuaţiei antisemite
Există antisemitism în România, astăzi?
Da, există. El este însă într-o oarecare descreştere. Sunt două sondaje de opinie operate în ultimii ani, iar ele arată că, dacă în urmă cu trei ani cam 30% dintre intervievaţi spuneau că evreii îşi merită soarta pentru că l-au răstignit pe Iisus Hristos…
Care era evreu…
Da, asta se uită mereu…Ei bine, acum ne aflăm undeva la 18%. Unde ne pot duce aceste rezultate? La ideea că există încă în România un antisemitism de tip tradiţional. Acest sentiment a scăzut fie pentru că evreii nu mai sunt, fie pentru că lumea a început să înţeleagă că nu au nimic diferit, sunt bine integraţi şi nu fac decât să se comporte ca orice cetăţean.
Când vorbiţi de acest sentiment antisemit, vă referiţi la genul de ură care ar putea secreta orori de tipul celor produse în Holocaust sau doar la un antisemitism de paradă?
Asta e o întrebare foarte bună. Există foarte multe clişee antisemite: evreii controlează presa, evreii controlează băncile, evreii coordonează viaţa financiară.
Ştiţi ce se spune prima oară? “Evreii au adus comunismul în România”.
Da, aveţi dreptate, şi e o temă care spune mult. Există un antisemitism “hardcore”, la extremişti. Există însă, mai ales, un antisemitism de tip tradiţional, bazat pe nişte clişee care provin din zone mai puţin educate şi poate chiar din zona unor preoţi ortodocşi.
Putem include şi anumiţi istorici în categoria asta…
Vorbiţi probabil de istorici formaţi în perioada comunistă, care asta au învăţat şi cu asta s-au hrănit, într-o perioadă în care naţionalismul-extremismul-antisemitismul erau afişate pe faţă sau puternic încurajate.
Avem, deci, un antisemitim “tare”, dar marginal, şi unul “slab”, mai răspândit şi construit pe clişee.
Mai există, cred, o componentă, care va creşte în viitor, în timp ce celelalte două probabil se vor diminua. Mă refer la antisemitismul de tip occidental, de stânga. Dacă vă uitaţi la partidele de stânga din Vestul Europei, ele au început să adopte un discurs anti-israelian aflat la limita antisemitismului. Am început să văd în presă, chiar la colegi de-ai dumneavoastră, o astfel de abordare. Cred că această atitudine se va extinde pe viitor, pentru că România se va racorda la acest trend.
Aţi remarcat acest flagel de care vorbiţi şi în Statele Unite?
Bineînţeles. Există o creştere a anti-israelienismului şi în campusurile universitare de acolo, ceea ce e o preocupare pentru noi. Nu am crezut niciodată că asta ar fi posibil, pentru că Statele Unite sunt o lume aparte, acolo s-a inventat celebrul “melting pot”.
În România, la nivel de masă, părem totuşi destul de departe de acest antisemitism “nou”. Iată un argument: în cadrul unui concurs televizat, “Mari români”, Antonescu s-a clasat în primii zece. Ce spune asta despre România?
Lucrurile sunt împărţite în două. Pe de o parte, cam 40% dintre români nu au informaţii despre Antonescu. Asta în sine este un lucru foarte grav, pentru că ar trebui să existe un minim de informaţii despre regimurile totalitare din România. Dar, dintre cei 60% rămaşi, cam jumătate spun că a fost un erou, în vreme ce 30% susţin că a fost un criminal de război.
Radu Ioanid ce spune?
N-am nicio îndoială, Antonescu a fost un criminal de război. Aici este fundamentala diferenţă între el şi Mannerheim (n.r. mareşal finlandez, aliat al Germaniei naziste). Problema cu Antonescu nu este că a eliberat Basarabia şi Bucovina, problema cu el este că a trecut Nistrul, că a aruncat în afara legii evreii din România, că a omorât zeci de mii de evrei în teritoriile eliberate şi a deportat cel puţin 154.000 în Transnistria, unde au murit încă alte zeci de mii.
E o realitate istorică şi faptul că, pe de altă parte, începând din 1943, a reuşit să salveze viaţa altor sute de mii de evrei. Acesta e principalul argument al celor care spun că Antonescu a servit interesul naţional, protejându-i pe evrei cât a putut din postura de aliat al Germaniei naziste.
E incontestabil adevărul că cel puţin jumătate din populaţia evreiască a României a supravieţuit şi discutăm despre o populaţie mare, 759.000 la recensământul din 1930. Dar, una este să cruţi viaţa cuiva sau să încetezi un proces de exterminare în masă, şi alta e să salvezi pe cineva. A salva înseamnă a întinde o mână, a încerca să protejezi, a aboli o legislaţie restrictiva. Or Antonescu n-a făcut asta.
Oamenii “salvaţi” aveau deja destinele mutilate după experienţa transnistreană…
Chiar să-i uităm pentru o secundă pe cei trimişi în Transnistria. Şi după încetarea deportărilor, evreii erau supuşi muncii forţate, legislaţia continua să-i discrimineze. Zilele acestea am cumpărat o carte care, după părerea mea, spune mai multe decât orice. Se cheamă “Codul de românizare” şi conţine toată legislaţia antisemită din România. Citind-o, înţelegi că cine este evreu n-are voie să aibă anumite tipuri de proprietate, n-are acces la studii superioare sau nu are voie să aibă bicicletă. Deci, Holocaustul nu înseamnă doar exterminarea fizică. Holocaustul înseamnă o serie de măsuri juridice care vizează izolarea, pauperizarea, iar totul poate să culmineze sau nu cu exterminarea.
“Un om cultivat ştie cum să citească. Dacă ai curiozitatea să afli, vei înţelege. Nuanţele rămân la latitudinea fiecăruia. Există, desigur, oameni neinteresaţi de aceste probleme. Hai să-i numim “consumerişti”. Există, de asemenea, o categorie minoră de oameni care vor susţine, până la capăt, că aşa ceva nu s-a întâmplat”
Radu Ioanid, director la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington
RĂSPUNSURI PENTRU FORUMIŞTI
A opune victimele sistemelor totalitare este „un truc ieftin”
Forumul EVZ vă stă la dispoziţie pentru a citi, de pildă, următoarea poziţie: “de ce se face atâta tam-tam cu evreii? Holocausul este şi el parte a suferinţelor la care au fost supuşi toţi civilii în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial”. Cum tratăm această banalizare a suferinţei?
Au existat în Europa secolului XX două sisteme totalitare, fascismul şi comunismul. Amândouă s-au făcut vinovate, în proporţii diferite şi cu nuanţe de la ţară la ţară, de crime în masă. Un sistem a acţionat pe baze etnice, celălalt pe criterii de clasă. Diferenţa este că Holocaustul a afectat aproape toate ţările din Europa. Tristeţea mare este că, din păcate, atât în privinţa Holocaustului, cât şi în privinţa crimelor comunismului, interesul este relativ redus. A le opune este un truc ieftin. Nu ne foloseşte la nimic.
Şi acesta e un argument al celor care contestă Holocaustul: “domnule, de ce scrieţi despre evrei şi nu scrieţi despre fenomenul Piteşti?”
Dacă mă întrebaţi în calitate de persoană fizică, nu de director la Muzeul Holocaustului din Washington, daţi-mi voie să vă spun că sunt membru în conducera IICCR. Am editat cărţi acolo, am publicat cărţi acolo, nu am niciun fel de probleme în a condamna tot ce a fost criminal în regimul comunist.
Evreii profită şi au făcut din Holocaust o industrie. Cum răspundeţi?
Acesta e un alt clişeu. Mie mi se pare normal că cel căruia i s-a furat ceva să primească nişte despăgubiri. Las însă la latitudinea dumneavoastră, ca ziarişti independenţi şi tineri, să cercetaţi cu ce au profitat evreii din România sau aşa numita evreime internaţională de pe urma Holocaustului. Vă rog să publicaţi informaţiile găsite.
Poate ceva material să compenseze pierderea unei vieţi omeneşti?
Exact. Vorbim doar de un clişeu, unul care avansează sume astronomice, fără nicio legătură cu realitatea. Eu cred că în ultimii ani s-au întâmplat nişte lucruri foarte bune în România, iar ele trebuie recunoscute. Memorialul Holocaustului este doar un exemplu.
Aţi coordonat şi volumul despre Holocaustul romilor, un proces şi mai “aplaudat” în România decât cel care a vizat exterminarea evreilor.
Aici trebuie să fim puţin atenţi la nuanţe, în sensul că, în ceea ce-i priveşte pe romi, nu a existat o legislaţie restrictivă. Legea îi viza exclusiv pe evrei. Au fost, dacă tot vorbim de acest aspect, şi persecuţii împotriva unor secte neoprotestante, baptişti şi adventişti. Şi revenim la Antonescu. El nu i-a cruţat pe evrei, ci doar s-a apropiat de poziţiile oportuniste ale lui Mihai Antonescu şi a ajuns la concluzia că ar fi mai bine să nu continue procesul de exterminare.
Haideţi să luăm un caz singular. Să zicem că un român află despre ororile comise pe teritoriul ţării noastre sub regimul Antonescu. Ce ar trebui să facă el în situaţia respectivă? Să se simtă vinovat sau, mai degrabă, să se gândească de două ori înainte să deseneze o svastică pe un zid sau să îmbrace uniforma militară a Germaniei naziste?
Vă răspund cu un clişeu. Informaţia, cât timp este corectă şi obiectivă, trebuie să ne ajute să înţelegem ce s-a întâmplat, să ne lărgească orizonturile. Problema nu cred însă că e cea a vinovăţiei unui individ sau a unui popor. Un popor are o posibilitate de manevră oarecum limitată în condiţiile unui sistem totalitar. Aici este vorba despre responsabilitate politică. Noi discutăm despre răspunderea unui regim care ia o categorie de oameni şi îi aruncă în afara legii şi, uneori, chiar în afara ţării.
Regimul Antonescu poarta întreaga responsabilitate?
Exact. Este responsabilitatea autorităţii antonesciene.
Nu credeţi totuşi că statul român acţionează schizofrenic când se raportează la problema Holocaustului? Fostul preşedinte Ion Iliescu şi-a asumat concluziile comisiei Wiesel, dar la finalul mandatului l-a decorat cu “Steaua României” pe Corneliu Vadim Tudor.
Nu cred că trebuie să cerem de la preşedintele Iliescu mai multă consistenţă decât cerem de la alţi politicieni români. Eu aş spune că, din punctul de vedere.
al acceptării Holocaustului, trebuie să fim relativ mulţumiţi de clasa politica românească. Politicianul român a învăţat că sunt anumite mesaje care nu trec în Occident. Şi atunci, fie din sinceritate, fie din prudenţă şi instinct de autoconservare el a eliminat mesajele anti. Probleme sunt însă la nivelul justiţiei, care încă nu acţionează în cazul unor oameni care fac propagandă antisemită. Vă rog să reţineţi nuanţa: nu mă refer la negaţionişti. Dacă cineva face însă sistematic o propagandă sălbatică împotriva supravieţuitorilor Holocaustului, justiţia ar trebui să intervină.
Vă referiţi la cineva anume?
Nu vreau să vă dau nume, pentru că există în România nişte personaje atât de mizerabile…
Unii sunt chiar profesori universitari…
Aceşti oameni fac propagandă legionară chiar în clădiri care aparţin unor autorităţi centrale sau locale. Vă dau doar un exemplu. Pe 9 octombrie, chiar de Ziua Holocaustului în România, s-a lansat la Bucureşti o carte despre Ion Antonescu, semnată de Petre Ţurlea, un cunoscut negaţionist. Au vorbit la acea lansare Dan Berindei, Gheorghe Buzatu, Florin Constantiniu, sprijinind această lucrare.
UN VACCIN CONTRA URII
„Este mai important să ne gândim la viitor”
Instituţionalizarea memoriei victimelor Holocaustului este suficientă pentru a schimba
mentalităţi? Un coleg ne descria la un moment dat o experienţă din satul lui natal: acolo, cei mai detestaţi oameni erau negrii, ungurii şi evreii, deşi nimeni nu văzuse vreodată unul.
Despre negri ce să vă spun, dacă ei au răpit României Basarabia şi Bucovina atunci să fie urâţi. Ce pot să înţeleg din chestia asta? Sunt perplex.
Să înţelegeţi cât de adânci sunt prejudecăţile.
Nu cred că se face destul în materie de educaţie. Subliniez acest lucru pentru că istoria regimurilor totalitare ar trebui folosită în şcoli ca un vaccin. Nu avem garanţia că, într-un moment de tulburare sau într-un moment de criză economică, lucrurile nu pot derapa. În fond, oamenii aceştia, supravieţuitorii, se duc. Îi mai avem câţiva ani printre noi şi nu vor mai exista. Documentele rămân. Nu poate fi negat: ceea ce s-a întâmplat, s-a întâmplat. Justiţia va începe să lucreze, deja avem semne că lucrurile se mişcă. Dar, până la urmă, cred că este mai important să ne gândim la viitor decât la trecut. Şi să utilizăm aceste tragedii ca nişte instrumente pedagogice pentru consolidarea democraţiei.
Credeţi că, în prezent, România are anticorpii necesari pentru a rezista unor tentaţii criminale de tipul Holocaustului?
Da, cred acest lucru. Instituţiile statului funcţionează cu sughiţuri şi sincope când e vorba de aşa ceva, dar sunt foarte optimist în ceea ce priveşte tineretul. Tinerii nu mai acceptă clişeele, sunt sătuli de lozinci, de aceleaşi vechi figuri prăfuite care ne-au bătut capul şi pe vremea comunismului, şi după. Nu am îndoieli că din acest punct de vedere stăm pe un teren solid. România e o democraţie, e în UE, e în NATO. Suntem parte a unui sistem şi a unui mod de a gândi. Vă spun sincer, în momentul de faţă sunt mult mai îngrijorat de ceea ce se întâmplă în Ungaria. Din informaţiile mele, Ungaria exportă astăzi antisemitism în România. Ceea ce se întâmplă acolo în materie de extremism de dreapta şi antisemitism e mult mai primejdios decât ceea ce se întâmplă în România. Şi putem să ne uităm şi la alte ţări unde lucrurile sunt înspăimântătoare. Au existat, de exemplu, câteva articole în presa norvegiană, de fapt nişte atacuri violente la adresa Israelului, fără nicio bază.
Poate pentru că firele invizibile ale prejudecăţilor, potenţate de criză economică, pedalează pe conspiraţia evreiască mondială?
Aşa e. Totul se leagă de aceste fire invizibile care mânuiesc prejudecăţile noastre.
Mai e posibil un nou Holocaust?
În Rwanda, am văzut la un moment dat un interviu cu un general canadian, şeful corpului militar ONU, care a rămas traumatizat pe viaţă de experienţa trăită acolo. El povestea că a asistat la următoarea scenă: o fată de 16 ani însărcinată omora cu o macetă o altă fată de 16 ani, tot însărcinată. Dacă într-o ţară că Rwanda 800.000 de oameni pot fi omorâţi cu arme albe, în câteva săptămâni, atunci orice este posibil. Uitaţi-vă ce nenorocire s-a întâmplat în Sudan. Muzeul Holocaustului a fost prima instituţie federală care a alertat autorităţile americane în legătură cu genocidul de acolo. Din păcate, nu cred că învăţăm suficient de repede.
Mesajul final ar trebui să fie acesta: “Holocaustul nu e despre evrei, ci despre ce se poate întâmpla oricui”?
Mesajul final ar fi: Holocaustul este despre încălcarea ultimă a demnităţii umane, despre drepturile omului sau lipsa lor. Şi e important pentru că a afectat un număr îngrozitor de mare de oameni.
Aţi primit reacţii pozitive cu privire la inaugurarea Memorialului Holocaustului de la Bucureşti?
Am primit reacţii extrem de pozitive din presa occidentală. Pentru mine, a fost foarte important să-i văd pe preşedinţii Iliescu, Constantinescu şi Băsescu acolo, la inaugurare. Ei în viaţa politică sunt inamici, dar faptul că un astfel de eveniment i-a adus împreună îmi spune ceva despre sănătatea clasei politice din România. E un semn foarte bun.
Chiar şi faptul că această discuţie are loc acum este un semn. Acum 15 ani n-ar fi putut.
Poate ar fi putut avea loc, dar nici dumneavoastră, nici eu nu ne-am fi simţit bine în pielea noastră, din cauza unor presiuni. Lucrurile s-au schimbat.
VOCEA
Cine este Radu Ioanid
Directorul Diviziei de Programe Arhivistice Internaţionale de la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington este un om curajos. Pe cartea de vizită a lui Radu Ioanid stau exact acele cuvinte care te trimit la indexul oprobiului publicului românesc. Holocaust este termenul insuficient al unei drame istorice pe care Ioanid a decis la un moment dat să o pescuiască din oceanul uitării.
Fără cercetătorul român, dezbaterea asupra ororilor comise de regimul Antonescu ar fi avut loc, dar ar fi fost, cu siguranţă, mult mai singură şi mai vulnerabilă în faţa negării şi a indiferenţei. Dacă este adevărat că despre ceea ce nu se vorbeşte, nu există, atunci ceea ce a reuşit să facă directorul de la Muzeul Holocaustului se înscrie pe linia acelor evenimente rare şi invizibile ce construiesc speranţe acolo unde, odată, au fost doar ruine.
Aici ar putea fi înşirate acum titlurile academice pe care Ioanid le-a agăţat în CV-ul său. De fapt, ele contează cel mai puţin. Radu Ioanid este vocea normalităţii acolo unde totalitarismele au ridicat castele de ură şi de moarte. Vocea care spune, de peste două decenii, un necrolog onest pentru victimele Holocaustului românesc.
NOTA : Vezi articolul meu “Antonescu mai putin cunoscut“
Acelasi, Solomonar
Misteriosul Avalon
…misteriosul tărâm al legendelor si cântecelor eroice celtice. Avalon… locul unde sufletul merge pentru a se vindeca şi a se revigora cu energii divine… misteriosul tărâm despre care legendele lumii celtice spun întotdeauna că există acum şi în veci…nicăieri şi pretutindenea …Un ţinut în afara timpului căci în el sălăşluieşte Eternitatea…existent în spaţiu şi timp pentru a certifica lucrurile din afara timpului…Pâmânt sfânt unde se împleteşte puterea şi credinţa… unde ne întoarcem din nou acasă.
Avalon-Insula merelor
Numele Avalonului derivă din celticul afal/abal ce se tălmăceşte cu înţelesul măr.Prin urmare, Avalonul este „ insula merelor”. Or, mărul în tradiţia celtică este considerat Arborele Vieţii ce susţine şi leagă între ele cele trei tărâmuri fiindu-le în acelaşi timp sursă a hranei spirituale. Conform legendelor celtice acest măr creşte pe o insulă din Cealaltă Lume purtând pe ramurile sale fructele imortalităţii, din care dacă mănâncă cineva, se vindecă de orice boală şi devine cunoscător al tainelor de dincolo de lume ( iniţiat). Din acest punct de vedere Avalonul este identic cu Centrul Spiritual Suprem, cu Paradisul Terestru care este identic cu Centrul Lumii. Mai mult, el este identic cu Grădina Hesperidelor, unde cresc merele de aur, pe care autorii antici o plasează în regiunile hiperboreene în apropiere de Coloanele lui Hercule, situate la Okeanos Potamos, vechea denumire a Istrului ( Dunărea). Dacă vom decoperi locul unde creşte Mărul tradiţiei celtice atunci înseamnă că suntem în inima Avalonului! Şi iată că urmaşii pelasgilor, a oamenilor divini, a acelor Tuatha de Danaan, strămoşi ai celţilor, care după ce îşi îndeplinesc misiunea civilizatoare se retrag din nou în Avalon ne oferă cel puţin o parte (pentru început) din dezlegarea misterului.
Tradiţia românescă ne surprinde cu următoarele afirmaţii: Pământul este o insulă de argint cu osie de aur. Acolo ( în acea „ insulă”) e Cetatea lui Dumnezeu şi…Mărul Roşu. Toate apele lumii ies din Mărul Roşu, se răspândesc în lume şi se întorc la Mărul Roşu. Marea în care e ( a se înţelege cu care se învecinează) Mărul Roşu se cheamă Marea Neagră iar Mărul Roşu este Osia Pământului. El se găseşte acolo unde-i Buricul Pământului iar pe Buricul Pământului este Muntele Sfânt. Hm.. fără comentarii! Vom explica doar că Osia Pământului este Columna Cerului, Axis Mundi a legendelor vechi şi că ea se află în Muntele Sfânt al întregii antichităţi: Bucegiul! Ori Buricul Pământului este identic cu Centrul Lumii cu acel Polus Geticus de la care se adapă toate tradiţiile ortodoxe. Inclusiv cea celtică.
Avalon – insula lui Apollo
Atenţia ne este atrasă acum de o complicaţie fonetică ce face din Avalon „ Insula Strălucirii”. Spuneam că numele Avalonului are ca rădăcină cuvântul celtic „ abal”( măr). Numai că aceeaşi rădăcină stă şi la baza numelui zeului Ablun care nu este altul decât Apollo/ Zamolxe zeul cerului şi al soarelui hiperborean. Din acest punct de vedere, Avalonul, devenit prin această complicatie fonetică Insula lui Apollo, este identic cu Insula Leuke din Marea Neagră ( Cronidă), identică la rândul său cu sweta-dwipa Insula Strălucirii din tradiţia hindusă, care este sediul zeului solar Vishnu purtătorul crucii hiperboreene, svastika. Ori svastika este un simbol al Polului care Pol în toate tradiţiile autentice este simbolul Centrului. Pentru că centrul despre care este vorba, este punctul fix pe care toate tradiţiile se invoiesc să-l desemneze ca Pol, deoarece în jurul său se efectueză rotaţia lumii. Ori în acest Centru întotdeauna se înalţă Arborele Vieţii şi Muntele Sfânt. Mai mult, svastika , emblemă a lui Apollo şi a lui Vishnu totodată, „ este simbolul si emblema Polului; căci în adevăr lumea se învârteşte în jurul lui, Polul însuşi rămânând imobil şi neafectat de mişcarea pe care o produce”. Şi iată că insula lui Ablun/ Apollo/ Zamolxe devine pe nesimţite „ insula de sticlă” denumire aplicată şi Avalonului care în simbolistica sa primară nu reprezintă altceva decât ideea de inviolabilitate. Tot legată de ideea de inviolabilitate este legată si tradiţia celtică a „ceţurilor Avalonului”.
Legendele celtice spun că insula Avalon era învăluită în ceaţă , ceaţă care o delimita de lumea muritorilor si care o ascundea privirilor celor neavizaţi. Această „ceaţă” este tot una cu Vălul Mayei din tradiţia extrem orientală care, odată „ ridicat”, arată adevărul ascuns în spatele iluziei. De fapt Maya este identic cu numele Maria aplicat Marii Zeiţe hiperboreene, denumită de unele tradiţii zeiţa cu 1000 de feţe. Doar cel ce ridică „ ceţurile Avalonlui” este capabil să vadă adevărata faţă a Fecioarei Lumii din textele gnostice de mai târziu.
Revenind la ideea de Pol spiritual, identică în tradiţiile arhaice cu cea de Centru al Lumii, la care se pretează şi Avalonul, vom spune că acesta niciodată nu a fost plasat în Anglia. Nu avem nici o mărturie în acest sens nici istorică nici mitică şi nici de altă natură. Însă poetul roman Marţial ne oferă cu ce-a mai mare precizie, valorificând o tradiţie care era încă vie în perioada romană clasică, localizarea acestui Pol. În Epigramele sale el se adresează soldatului Marcellinus spunând: „ Soldat Marcellin, tu mergi acum să iei pe umerii tăi cerul hiperborean si astrele Polului getic”
Ori a spune Geticus Polus înseamnă o desemnare clară a faptului că Polul se afla în Dacia!
Această exprimare nu este o figură de stil poetică deoarece romanii cunoşteau foarte bine existenţa şi a altor popoare la nord de geţi!
Avalonul ca pământ solar şi polar totodată este identic în acelaşi timp cu Siria primitivă despre care Homer ne spune că este o insulă dincolo de Ogygia, descriere ce o face să fie tot una cu Thula hiperboreeană, pământul Soarelui, pământul lui Apollo. Ori Apollo era zeul suprem al luminii solare şi al cerului hiperborean. Mai ştim de asemenea că reşedinţa de scaun a Siriei primitive era Heliopolis, „ Oraşul Soarelui”. Dacia ne oferă din nou surprize şocante. Densuşianu plasează Ogygia, cu o documentaţie care nu lasă loc la interpretări, în Dacia Hiperboreană, iar în Muntenia a existat cetatea Heliopolis, considerată capitală a statului dac pe vremea lui Dromichaites/ Dromichete. Că Siria primitivă era Dacia Hiperboreană si nu Siria istorică ne-o dovedeste o altă tradiţie hiperboreană, anume cea sanscrită, unde Soarele este pomenit cu numele de Surya, termen foarte apropiat fonetic de Siria!
Avalon-tărâmul femeilor
Tradiţiile bretone si irlandeze ne spun că Avalonul era condus de un număr de trei preotese păzitoare ale Copacului Vieţii, mărul tradiţiei celtice, identificat cu Mărul Roşu al tradiţiei româneşti.Încă o identificare a Avalonului cu Grădina Hesperidelor, şi ele în număr de trei, plasată de Densuşianu si V Lovinescu la Dunărea de Jos, în Dacia. De asemenea Apollo/ Zamolxe, zeul cerului şi al soarelui hiperborean, era patronul muzelor, semidivinităţi feminine.
Pe de altă parte ciclul legendelor arthuriene este strâns legat de tradiţia „avalonică”. Explicam într-un articol anterior ( Sf Graal) că Arthur era trimisul Polului iar acum am afirmat, ca şi cu alte ocazii, că Polul era în Dacia. Or, întreaga viaţă a lui Arthur, şi chiar moartea sa este legată de femei. Arthur îşi leagă epopeea de nume precum : Igraine ( mama sa), Morgane le Fay ( stapâna insulei Avalon şi conducătoarea preoteselor de aici) acestea fiind de departe cele mai importante. Dată fiind importamţa lor să ne oprim un pic sa le studiem si să le descoprim secretul.
Igraine, este mama lui Arthur şi fiind considerată de legendele celtice ca deţând „ sângele” Avalonului, secretele iniţierii. Doar că umblând să căutam înţelesul cuvântului Igraine aflăm că acesta înseamnă lebădă. Phillipe Walter ne spune că în mitologie, gâsca este analogul lebedei sau al raţei. Cuvântul sanscrit hamsa desemnează pe rând cand lebăda când raţa când gâsca şi că în textele lor mitologice celţii nu par a face o distincţie clară între gâscă şi lebădă chiar dacă femeile din Cealaltă Lume iau acolo înfăţişarea lebedelor. În consecinţă Igraine este o zână pasăre, o Doamnă Lebădă /Gâscă care trimite la credinţele celtice despre femeia creatoare, femeia care procreează: Marea Mamă a zeilor şi a oamenilor deopotrivă.
Din nou misterele Avalonului celtic se revelează în realitatea legendară daco-românescă. Paftaua descoperită în mormântul lui Negru Vodă ne relevă un castel cu patru turnuri care, în Centru, chiar sub poarta de intrare ne arată imaginea unei lebede cu cap de femeie, simbol apollinic, hiperborean şi primordial ca şi hamsa tradiţiei hinduse.
Ori, am spus deja că în imaginarul celtic Avalonul era Centrul Lumii acolo unde se ridica Axa lumii , mărul cu poamele de aur din Grădina Hesperidelor identificat cu Mărul Roşu al tradiţiei româneşti. Castelul este Camelotul, capitala regelui Arthur, imagine a Ierusalimului Ceresc şi a Avalonului ca centru Spiritual al lumii, în care mama lui Arthur , Igraine este Regina-Mamă. De altfel Marea Zeiţă a antichităţii chiar purta la pelasgii de la Dunărea de Jos titlul de Rhea ( Regină). Identificată cu Zâna Zânelor în legendarul românesc ea chiar locuieste în nişte palate subterane dintr-o pesteră situată într-un munte înalt ( v. Zâna Zânelor sau iniţierea zamolxiană). Iată şi misterele iniţiatice ale Avalonului, locul unde se află castelul Sf Graal, cupa renaşterii. Dintr-un alt punct de vedere Marea Zeiţă a antichităţii pelasge, identificată cu Maica Domnului în creştinism, este Regina Cerului. Oare, putea Camelotul, simbol al regalităţii divine a regelui Arthur, identificat cu miticul Avalon ( Centrul Lumii), să fie plasat în altă parte decât acolo unde lebăda (Igraine) se uneşte cu dragonul (Uther Pendragon) ? Având în vedere cele spuse pană acum eu cred că nu. Cu Cu atât mai mult cu cât legendarul românesc ne spune că atât castelul lui Ler Împărat/ Zamolxe/ Apollo cât si cel al Zânei Zânelor/ Doamna Lebadă erau plasate pe un Munte Înalt care se află acolo unde este Buricul Pământului sau Osia Lumii echivalentă cu maărul tradiţiei celtice. Iată şi originea vulturului bicefal. Garuda, vulturul tradiţiei hinduse unit cu lebăda sacră ,Hamsa! Cerul şi Pământul în fuziune în Centrul Lumii. De fapt Lebăda de pe paftaua lui Negru Vodă este plasată pe un câmp albastru ceea ce trimite exact la calitatea de Regină a Cerului…. la unirea dintre Rege şi Regină. Iată din noi misterele Avalonului dezlegate de tradiţia românescă a regalităţii sacre.
O altă femeie cu implicaţii importante în viaţa regului Arthur şi a Camelotului este Morgane La Fay. Deşi asupra acestui nume s-a purtat o vie controversă legată de semnificaţia sa , vom opta pentru etimologia „mor” (mare) + „rigain” ( regină). Prin urmare Morgane este Marea Regină. În vechea triadă celtică acestă Morgane/Morrigan este zeiţa războiului. Marea Zeiţă , Zeiţa Mamă întrucât era unica divinitate feminină a pelasgilor şi dacilor era adorată şi în ipostaza de zeiţă a războiului sub numele de Leto/ Lete/ Letea. Ori acest nume s-a păstrat în toponimia Deltei Dunării sub forma Grindului Letea. Dar , din punctul de vedere al etimologiei propuse, Morgane este identică cu Igraine Crăiasa lebedelor sau femeilor Avalonului care pe teritoriul sfânt se transformau în lebede. De fapt ea este aceea care, atunci când Arthur suferind din pricina rănii, îl duce în Avalon pentru vindecare venind într-o barcă. Este barca solară identică cu carul lui Apollo reprezentat de multiple descoperiri arheologice de care votive din mormintele tracilor la care sunt înhamate păsări.
Prin urmare Igraine şi Morgane la Fay este una si aceeaşi mare zeiţă , Doamnă a Avalonului odata prin calitatea sa regină mama a Camelotului identificată cu lebăda gravată pe paftaua lui Negru Vodă; a doua oară prin investititura lui Arthur cu însemnul suvearnităţii sacre: Sabia. Şi într-adevăr, tradiţia spune că sabia lui Arthur; Excalibur, a fost faurită în Avalon. Este aceeaşi sabie despre care vorbeşte Isus: „ Nu am venit să aduc pacea, ci sabia”! Iar suveranitatea sacră nu putea fi mandatată decat din Centrul Lumii!
Avalon. Ţinutul vieţii şi al morţii
După anumite tradiţii ale lumii celtice Avalonul mai era numit şi Ţinutul celor Vii prin vii înţelegându-se rasa divină originară, acei Tuatha de Danaan, strămoşi ai celţilor. Ori singura rasa pe care tradiţiile vechi o numeau divină şi asemenea zeilor ,după mărturiile greceşti de data aceasta, erau pelasgii. Pelasgii sub numele de hiperborei locuiau în Hiperboreea, centrul hiperborean extinzându-şi atributele şi epitetele şi asupra centrului atlantic. Aceasta înseamnă că Atlantida şi Hiperboreea sunt unul si acelaşi centru Spiritual al Lumii. Ori în legătură cu Atlantida, toate mărturiile, inclusiv cele celtice, sunt de acord în a spune că a dispărut ca urmare a unui îngheţ sau a unui potop. De fapt, tradiţia celtică numeşte acest teritoriu chiar cu titulatura de „ pământul de sub valuri”. Platon vine şi completează informaţia spunând că Atlantida a dispărut ca urmare a unui cutremur sub valurile oceanului.
Probabil veţi spune că bat câmpii cu succes…dar Atlantida era Insula Carpaţilor! Palton în dialogul Kritias ne oferă informaţii destul de bogate în legătură cu Atlantida şi aspectul ei geografic. Astfel: „ După datină, ţara toată era foarte înaltă şi ieşea pieptiş din mare; împrejurul nu era decât şesul înconjurând orasul, el însuşi împreşmuit de un inel muntos ce cobora pană pe ţărmul mării, şesul era neted, în terase, şi mai lung decât larg masurând de la uncapăt la altul 3000 de stadii în lungime şi 2000 de stadii pe povârniş, de la mare pana în centru, ţinutul aesta al insulei întregi era îndreptat spre miazăzi şi la adăpost de vânturile îngheţate care veneau de la miazănoapte. Cât priveşte munţii înconjurători, erau în vremea aceea vestite numărul lor, înalţimea, frumuseţea fară pereche faţă de toţi care sunt azi”. Luând o hartă fizică a României descoperim cu stupoare ca este vorba de Ardeal!
Depresiunea Transilvaniei este înconjurată de un inel muntos format din Munţii Carpaţi caz singular în lume şi atunci şi acum. Teritoriul este foarte înalt pentru că în interiorul arcului carpatic nu este o zonă de şes ci de dealuri teraste ce coboară în altitudine spre depresiunile marginale, altitudinea medie fiind de 400-600m. Într-adevăr pe lung de la N la S depresiunea Transilvaniei este mai lungă iar pe lat este mai îngustă. Ardealul propriu zis este ferit de vânturile de miazănoapte dar şi îndreptat spre S dacă tinem cont de curbura pe care o are spre partea sudică. Poate observa oricine ca Ardealul are o climă mai blândă decât restul ţării favorizată fiind de influienţele climatului oceanic. Fără a mai pune la socoteală că în zona mediteraneană, unde a fost plasată Atlantida, nu bat vânturile de miazănoapte ( crivătul în special). Prin urmare Atlantida trebuia să fie plasată undeva la latitudinea paralelei de 45 de grade unde acestea sunt destul de fregvente dar nu stăpânesc întrutotul. Vom spune şi că în dialogul Kritias nu se pomeneşte de Oceanul Atlantic ci de Marea Atlantică adică Marea de lângă Muntele Atlas. Şi într-adevăr în trecutul erelor geologice Transilvania era o veritabilă insulă înconjurată fiind de Okeanos Potamos ( Dunărea) care ocupa întreaga suprafaţă a Bărăganului actual, Marea Neagră şi Marea Panonică. Luând din nou harta vedem că muntii înconjurători sunt în numar de 7 ( mai multi după textulş citat): 3 grupe în carpaţii Orientalim 3 în Carpaţii Meridionali şi una singură constituind Apusenii!
Analizând textele lui Platon Densuşianu ajunge la o concluzie clară: „Din punct de vedere istoric, aici nu poate fi vorba de o dispariţiune sau submersiune totală a ţării ori a ţinutului numit Atlantis, ci numai de o inundare extraordinară, însă trecătoare.. probă în această privinţă o avem de la Diodor ( din Sicilia n.n) care ne vorbeşte despre unele tradiţiuni istorice ale atlanţilor (sau ale locuitorilor de lângă muntele Atlas) culese mai târziu de timpurile cele depărtate despre care vorbesc preoţii din Sais”. Vom spune acum că aceasta este partea reală, istorică a tradiţiilor legate de o cultură şi civilizaţie care de la un anumit moment avea să devină ascunsă şi de negăsit în lumea celtică. Iată o o altă faţetă a „ceţurilor Avalonului”.
Spuneam că Avalonul se mai numea si „pământul celor vii” sau Insula celor vii. Datorită pierderii acelei tradiţii primordiale aduse de Tuatha de Danaan veniţi din regiunea hiperboreană şi a retragerii lor în niste locaţii subterane sau chiar în Avalon, Insula Viilor s-a confundat adesea cu „ regiunea Morţilor” înţelegându-se prin aceasta rasa dispărută ca şi dispariţia înţelepciunii pe care o aduseră aceştia. Afirmaţia lui Densuşianu poate fi verificată prin etapele succesive ale ocultării acestei tradiţii primordiale primită de celţi de la hiperborei. În primul rând, dispariţia tuathanilor, retragerea în Centrul Suprem, de unde au venit şi apoi, dispariţia doctrinei druidice în confruntarea cu creştinismul.
Pământul uitat de timp
Tuathanii sau hiperboreii nu au dispărut aşa cum lasă să se înţeleagă legenda Atlantidei. Ei există si au existat întotdeauna. „ În sfârşit cât despre superioritatea tradiţiei dacice până în Evul mediu, în epoca întemeierii principatelor române, aceasta nu are nimic neverosimil; în privinţa epocilor mai moderne, poate să nu fie vorba decât de o transmie mai putin consistentă; evident este destul de dificil să găseşti ceva care să permită să fii absolut afirmativ în această problemă, ca şi atunci când este vorba să ştii până în ce moment tradiţia druidică, pe de altă parte, a rămas cu adevărat vie… Acesta (Regele Lumii-n.n) joacă un rol important în istoria Ioanei d’Arc, şi unii o consideră ca titlu al şefului unui anumit centru spiritual care, în acea epocă, ar fi existat încă undeva în Europa, fără să poată fi localizat însă într-un mod precis. Mă întreb dacă nu se poate face o apropiere cu numele acela de Căliman, Caraiman al cărui sens este în orice caz foarte apropiat” spune R. Guenon în corespondenţa sa cu V Lovinescu.
Însuşi Lovinescu ne spune următoarele: „ (Dacia) a fost centrul suprem al unei tradiţii mult mai puternice şi mai pure decât tradiţia celtică. Ocupaţia romană a durat numai de la 110 la 275 d.Ch, în total 185 de ani.Şi mai puţin de o treime din Dacia a fost ocupată; Transilvania şi Oltenia actuală. În tot restul ţării dacismul a subzistat fără să fie tulburat….Centrele spirituale ale dacilor se găseau în masivele centrale ale munţilor cei mai sălbatici şi mai de nepătruns din Europa. După părăsirea de către romani , avalanşa invaziilor barbare, care a durat mai mult de 1000 de ani, s-a preciptat peste Dacia făcând astfel imposibilă nu numai viaţa citadină ci chiar viaţa agricolă. O imensă pădure a acoperit Dacia şi viaţa pastorală s-a generalizat din nou mai ales în munţii centrali inaccesibili… În jur, barbarii goţi, ostrogoţi, vandali,gepizi,slavi,cumani,pecenegi, unguri, mongoli au făcut vid. Să lasăm pe istorici să se lamenteze si să constatăm că că acest fapt a ocrotit tot ceea ce trebuia să rămână neviolat…Tradiţia dacică a continuat să subziste netulburată, în afara istoriei care se făcea în jurul ei. Astfel , când în sec XIII-XIV când au fost întemeiate principatele Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei, a căror reunire avea să formeze România modernă, Dacia era neatinsă de istorie, ea se găsea în sensul cel mai riguros şi literal al cuvântului ,în aceeaşi stare ca pe vremea în care domnea peste ea Ler Împărat”! „Apa trece , pietrele rămân” spune tradiţia românescă şi acei ţărani de prin crângurile şi cătunele munţilor,puţini şi bătrânicare mai stiu legendele şi tradiţiile legate de Centrul Lumii, de Regele Lumii şi de Marea Maică Dochia se încăpăţânează cu îndârjire să păstreze intactă Întelepciunea Sf Graal şi inviolabilitatea misteriosului Avalon, locul unde se ascunde aceasta.
zamolxe
Bibliografie:
1.Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Buc,1997
2.V.Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Buc, 1996
3.N Densuşianu, Dacia Preistorică, Buc, 2002
4. M.Eliade, Arta de a muri ( antologie), Cluj,2006
5. A Bucurescu, Dacia magică, Buc, 1999
6.Phillipe Walter, Arthur, ursul şi regele,Buc, 2006
7. Julius Evola, Misterul Graalului,Buc,2008
8. E. Delcea, Secretele Terrei.Istoria începe în Carpaţi, Craiova, volIV
9. Oriens revista de studii tradiţionale, Oradea,2006
Caderea Constaninopolului si armele de alta data – tunul
Scrie Laonic Chalcocondil din Atena in ale sale expuneri istorie despre “Cresterea puterii turcesti, caderea imparatiei bizantine si alte istorii despre felurite tari si popoare” pe vremea cand greutatea cea mare se masura cu talantul care avea mai mult de 26 de kilograme la greci, iar el ne numea pe noi inca daci:
“…Pietrele aruncate de tunuri trageau trei si jumatate talanti la cantar; dar zidul era tare incat rezista la tunurile acestea si nu ceda deloc. Tunul, se pare ca nu este o nascocire prea veche, incat sa putem spune ca un lucru ca acesta le-a venit in minte oamenilor din antichitate. Totusi, de unde-si are inceputul si care oameni au ajuns sa nascoceasca tunul n-as putea arata cu siguranta. Dar se crede ca acestia au fost din Germania si ca acestora le-a venit in minte acest mecanism. [...]Mai intai se pare ca au fost cosntruite din fier, apoi insa a fost inventat numitul aliaj din amestecul aramii si al cositorului, care e gasit mai bun la aruncarea pietrii cu mai multa siguranta si cu mai mare tarie. Teava fiind lunga, cu cat mai lunga cu atat piatra e repezita la o departare mai mare, incat a fost facut un tun care arunca piatra, precum am aflat, la saptezeci de stadii zguduind primprejur pamantul pe amandoua distantele.[...]”
Si scrie Ducas – in a sa “Istorie turco-bizantina” Tunul cel mare e adus in fata Constantinopolei
-
“…Trecand luna ianuarie si fiind la inceputul lui februarie, a poruncit (Mahomed al II-lea, n.n.) ca tunul sa fie transportat in Constantinopole; si punand treizeci de perechi la jug, il trageau de partea cea din darat cei saizeci de boi, spun boii boilor; si pe de laturi de tun 200 de barbati, si de o parte si de alta, ca sa-l traga si sa-l indrepte ca sa nu alunece din drum; si inaintea trasurilor 50 de dulgheri sa faca podete de lemn pe unde drumul nu e neted si cu ei lucratori 200. Si drumul a tinut februarie si martie, pana ce-au ajuns intr-un loc, cinci mile departare de Constantinopol.
-
2. Caci mai inainte a fost trimis Caragea-bei cu armata asupra cetatilor de la Marea Neagra, adica Mesemvria, Aheloon, Bizon si celelalte si le-au cucerit. De asemenea si turnuletele de paza a sfantului Stefan, asezate inspre Silivria, le-a luat cu razboi si pe toti cei dinauntru i-a macelarit; celelalte turnuri si Epibate i s-au inchinat; si cati i s-au predat, au scapat intregi, cei care s-au impotrivit insa, le-au taiat capul. Dar Silivria a rezistat cu lupta..
-
Aducand deci tunul la locul in care li s-a poruncit si ordinul pentru Caragea-bei, ca sa-l pazeasca, a sosit cu ostile sa calce imprejurimile Constantinopolei si sa nu lase pe bizantini sa iasa pe portile orasului.
-
Si toata iarna au iernat acolo trei steaguri de ostasi din Misia si Paflagonia, ca sa tina sub paza orasul si ca bizantinii sa nu poata iesi si face navala asupra turcilor. Si s-a facut tabara mare si bizantinii nu erau in stare sa faca iesiri. Si totusi dinspre mare, cu direme si trireme pustiau si ei pana la Cizic satele turcilor asezate de-a lungul marii si pe multi ii jefuiau si pe unii dintre ei ii ucideau, pe altii ii duceau in Constantinopole si-i vindeau. Si cu aceste hartuieli a sosit si primavara si au inceput sa se numere zilele din postul cel mare ( al anului 1453, n.n.).
[…] …Si aceastea le-a facut pe mare, pe uscat insa aducand tunul cel mare de tot, l-a asezat in fata zidului aproape de poarta sfantului Roman. Si mesterul insemna punctul, caci mai avea puse alaturea doua tevi de tun, cuprinzand pietre potrivite; si cand voia sa traga cu tunul cel mare, determina mai intai locul, dand cu cel mic, si atunci ochind bine, repezea din cel mare. Si cand a tras prima descarcatura si cei din oras au auzit bubuitura au ramas inlemniti si au inceput sa strige: “doamne, miluieste!”
[..]Nascocitorul de mester al acelei rautati, ce mestesug stia ca tunul sa nu crape? Caci am vazut tunuri slobozind proiectile cu iarba de pusca; si dupa impuscatura incarcaturii, daca tunul nu era pazit si acoperit cu paturi groase de lana, crapa indata ca sticla; chiar dupa atata bagare de seama, daca tragea de doua ori sau cel mult de trei ori, crapa pentru ca aerul patrundea in profunzimile gaunoase ale metalelor. Acesta insa ce facea? Dupa ce piatra era descarcata, tunul inca fiind fierbinte de caldura silitrei si a pucioasei, de indata il stropea bine cu untdelemn si cu aceasta se implineau neajunsurile de pe urma aerului dinauntrul porilor lui si atunci raceala domolita de caldura untdelemnului nu putea actiona si tunul isi pastra cu usurinta puterea de actiune, pana ce a contribuit la caderea Constantinopolei; ba inca si dupa aceea este pastrat intreg si lucreaza la dorinta tiranului.
Iar Critobul din Imbros – cronicar al Portii otomane care a scris – “Din domnia lui Mahomed al II-lea”, ne arata in cap. 1-29: Turnarea unui tun foarte mare; taria lui.
-
Facand aceasta asa, cheama turnatorii de tunuri si tine sfat cu dansii asupra turnurilor si zidului, cum sa fie daramat mai usor. Iar acestia ii fagaduiesc ca daramarea zidului e foarte usoara, daca la tunurile existente, caci ei facusera mai intai si altele, vor mai face inca unul, care, dupa spusele lor, sa fie in stare sa sfarme si sa surpe zidul; si pentru acest tun e nevoie de multa cheltuiala si de foarte multa arama si de multe altele.
-
Si de indata, si mai repede decat cuvantul, le pune din belsug la dispozitie tot ce le trebuie, iar ei toarna tunul, un lucru infricosator la vedere si cu totul de necrezut, daca ti l-ar spune. Si am sa spun, pe cate cu putinta, cum a fost lucrat, cum arata si ce putere avea.
Multe zile la rand a fost framantat lut incat sa poata fi lucrat, dintr-un pamant foarte gras si curat si fin in compunerea lui si a fost amestecta bine cu totul la un loc, cu calti de in si canepa si cu alte de acest fel, taiate in bucatele, care leaga bine, asa incat sa fie cu aceasta un singur aluat ce se tine intru una si nu se poate rupe.
-
Din aceasta a fost facuta o forma rotunda lunga ca un sambure pentru o teava; lungimea ii era de patruzeci de palme; si jumatatea de dinainte, unde avea sa fie bagata piatra, avea douasprezece palme, in cerc, circumferinta grosimii, jumatatea de dinapoi insa la coada, unde avea sa fie pusa asa-zisa iarba, avea patru palme circumferinta grosimii, sau si ceva putin mai mult, ca in proportie, cred, cu intregul.
Si a mai fost facuta si alta forma exterioara ca sa incapa cea dintai, scobita cu totului tot, ca un fel de teaca, numai mai larga incat sa poata cuprinde samburele si cu un gol imprejur; iar golul intre amandoua formele era egal peste tot in toate partile ca de o palma sau si putin ceva mai mult; acest spatiu avea sa primeasca bronzul topit din cuptor, ca chipul tunului sa se inchege.
-
Forma aceasta, cea din afara adica, a fost facuta tot din lutul acela; si constructia in intregimea ei a fost incinsa si intarita cu fier si lemn si pe din afara, sprijinita cu pamant si pietre, ca greutatea cea mare a bronzului, curgand inauntru, sa nu sparga forma si sa strice chipul tunului.
-
Aproape insa, de o parte si de alta, au fost facute doua cuptoare pentru topirea bronzului, foarte tari si temeinice pe dinauntru lucrate din caramizi arse si din lut bine lucrat si foarte gros, iar pe dinafara pe de-a intregul din bolovani foarte mari si din var si intarite cu orice alte materiale bune la aceasta.
-
In topitoare a fost aruncata o mare cantitate de arama si cositor in greutate de multe talante, precum se vorbea, la vreo mie cinci sute talante; peste acestea a fost pusa si o mare multime de jar, in topitoare si stive de lemn pe dinafara, ca si cladite si de sus pana jos si invelind din toate partile pana la fund cuptoarele, afara, fireste, de gurile de scurgere.
-
Imprejurul cuptoarelor suflau foi din rasputeri, si au tinut aprins necontenit focul trei zile intregi si tot atatea nopti, pana ce bronzul a fost topit cu totului tot si muiat, de curgea ca apa. Dupa aceea deschizand gurile de scurgere, s-a revarsat bronzul prin fagase in forme, pana ce s-a umplut cu desavarsire intreg spatiul gol si a invelit in intregime samburele dinauntrul si a mai curs peste acesta un cot deasupra. Si asa tunul era turnat acum.
-
Dupa aceea, bronzul racindu-se si intarindu-se a fost curatat de samburele dinauntru si de invelisul de afara si razuit si lustruit, lucea cu totului tot. Si asa a fost turnat si asa arata tunul. Si am sa spun si taria lui.
Mai intai era turnata asa-numita iarba, de umplea indesat partea dindarat si teava tunului pana la gura celeilalte parti a tevii, unde venea pus bolovanul.
Apoi, in gura aceasta era bagat un cep mare de lemn foarte tare, care, batut cu drugi de fier, era indesat cu putere apasand incarcatura dinauntru, inchizand si strangand iarba de pusca asa de tare, incat orice s-ar intampla, sa nu poata fi scos de acolo in alt chip decat prin puterea ierbii, cand a fost aprinsa. Dupa aceea era bagat bolovanul si apasat inauntru, pana ce ajungea alaturea de cep si-l intepeneau de jur-imprejur.
Dupa aceea, indreptand tunul spre tinta in carea aveau sa bata, si potrivindu-l spre tinta prin oarecare mijloace si calcule in legatura cu departarea, aduceau apoi barne mari de lemn, proptindu-le bine; si deasupra lui puneau bolovani foarte mari, ingreunandu-l si intepenindu-l de sus si pana jos si dindarat si din toate partile, ca sa nu fie miscat din locu-i prin puterea repezirii si prin taria smuciturii si sa nu bata undeva dincolo de tinta.
Apoi ii dadeau foc, aprinzand iarba de pusca printr-o gaura mica dindarat. Si aceasta aprinzandu-se mai repede decat cuvantul, mai intai se facea un vuiet ingrozitor si pamantul dedesupt pana departe se zguduia si se producea un bubuit nemaiauzit si dupa aceea cu o trosnitura strasnica si cu un pocnet infricosator, cepul dinauntru impins de suflarea uscata si fierbinte, cand iesea, repezea bolovanul cu multa putere.
Dus cu iuteala mare, se izbea cu putere strasnica de zid si deodata il zguduia si-l surpa si faramita in multe bucati, imprastiidu-le in toate partile si omorand pe cei ce se intamplau pe aproape.[...]
Caci aceasta e o inventie noua a germanilor si celtilor de vreo suta cincizeci de ani sau ceva mai mult, o nascocire foarte inteleapta si adanc gandita; si mai ales compozitia ierbii de pusca si pregatirea ei dintr-un amestesc de materii prime de caldura si foarte uscate, de silitra, pucioasa si carbune si ierburi datatoare de un gaz uscat si fierbinte care, incins bine intr-un corp strampt si puternic de bronz si batucit si neavand de loc alta iesire decat acesta, impins dinauntru cu multa tarie, are drept rezultat o putere si o repezire atat de mare si de insemnata, ba deseori face ca bronzul sa crape.[...]
Sa revenim acum la Laonic Chalcocondil – “Expuneri istorice”
“Imparatul asadar a adus deindata aproape de oras masinariile de razboi, unele intr-un loc, altele intr-altul, punand in pozitie de tragere doua tunuri, a inceput sa bata zidul. Un tun a fost asezat in directia palatului imparatesc al elinilor, iar celalalt in directia portii numite “a lui Roman”, unde isi avea tabara insusi imparatul. Au fost puse tunuri in pozitie de tragere si in multe alte locuri ale taberei, tragand asupra elinilor. Acestea insa doua, cele mai mari, aruncau fiecare o piatra grea de doi talanti si mai mult. Pietrele care insa erau negre, se zice ca oamenii insarcinati cu acest lucru le-au adus de la Marea Neagra in tabara imparatului.
Dar avea imparatul un tunar cu numele Orban, dac de neam; acesta a fost insa la elini si i-a parasit pentru ca nu avea din ce trai; si a venit la Poarta imparatului. Atunci acesta a fost primit cu leafa mare si a avut grija de pregatirea tunurilor.
Si tunurile trageau asa. Mai intai trageau doua tunuri mai mici, asezate de o parte si de alta a tunului celui mare. Aruncand o piatra grea de jumatate de talant. Si aceste doua pietre repezite zdruncinau zidul. Dupa cele doua pietre era aruncata si o piatra mare avand o greutate de trei talanti; si o buna bucata de zid a fost surpata; caci piatra era dusa cu o repeziciune minunata si cu o lovitura ce intrece orice margini, si facea o stricaciune nimicitoare. Se mai spune ca bubuitura tunului era oarecum de neinchipuit si ajungea primprejur patruzeci de stadii zguduind pamantul. Zidul de afara si turnurile au fost surpate de tunuri si cel dinauntru era lovit. Peste zi tunul tragea sapte pietre si peste noapte una, facandu-se de cu ziua semnul unde trebuia sa traga. Si asa, de la inceput, spaima si frica i-a cuprins deodata pe elini.
Solomonar
Domnitorul Petru Aron
Prolegomena
Prima parte a secolului al XV-lea a reprezentat pentru Moldova o perioada de adanci framantari si de instabilitate socio-politica, instabilitate ilustrata prin cei 25 de ani de lupte interne (1432-1457) duse intre diversi domnitori sau boieri pentru ocuparea tronului. Aceastra perioada cuprinsa intre domnia lui Alexandru cel Bun si cea a lui Stefan cel Mare a fost marcata de nu mai putin de 16 schimbari de domnie, schimbari cauzate de aproximativ 20 de pretendente la tron. Aceasta situatie a dus, de cele mai mule ori, la asocieri de domnie diverse, fapt care a cauzat in intervalul cuprins intre 1436-1442 instituirea unei adevarate diarhii. De asemenea, luptele interne cauzate de partizanatul politic al boierilor pentru una sau alta dintre pesoanele pretendente la tronul Moldovei, a dus si la amestecul fortelor amate externe, cum ar fi, de exemplu, cele apartinand regatului polon. Toate aceste evenimente s-au desfasurat pe fondul lipsei unei reglementari exacte in ceea ce priveste sistemul de succesiunela tron in cadrul familiei domnesti.
Un alt factor perturbator l-a constituit agravarea presiunii otomane, care avea tot interesul declansarii luptelor interne, pentru a-si putea impune, mai apoi, suprematia economica ori politica. Trebuie mentionat, de asemenea, faptul ca Europa intreaga era marcata in aceasta perioada de o modificare vizibila a echilibrului de forte, precum si de accentuarea tendintelor expansioniste, mai ales in regiunile ei rasaritene. In cadrul acestor framantari au loc, asadar, si luptele interne dintre diversele grupari boieresti moldovene. Problema suveranitatii statale, accentuata de incercarile domnitorului Alexandru cel Bun de a se elibera de influenta si suzeranitatea regatului polon, a devenit obiectul unor interpretari diverse, ceea ce a dus la confruntarile in cauza amintite mai sus.
Existau ca urmare a acestor confruntari doua atitudini majore contrare: una din ele viza o atitudine favorabila fata de anularea suzeranitatii regatului polon; cealalta, contrara celei dintai, dorea acceptarea unei suzeranitati care sa duca avantaje considerabile cercurilor conducatoare. Din cauza situatiei externe problematice, cea din urma tendinta s-a impus treptat, fiind sprijinita chiar si de catre unii membri ai familiei domnitoare. Criza politica declansata in Moldova pe fondul acestor framantari a inregistrat trei etape in desfasurarea ei, dupa cum urmeaza:
a. Prima dintre ele a foast marcata de aparitia a doua orientari divergente referitoare la solutionarea problemelor de guvernamant, ceea ce a dus mai apoi la fragmentarea boierimii in tabere rivale;
b. A doua etapa, declansata de accentuarea pericolului extern si de renuntarea pe acest fond la anihilarea suzeranitatii polone, a dus la instituirea diarhiei, asa cum am aratat mai sus;
c. Cea de-a treia faza, favorizata printre altele si de factorul extern, a fost caracterizata mai ales prin pericolele care amenintau insasi fiinta staului, in conditiile nefaste ale influentelor divergente ale marii boierimi divizata in diverse tabere antagonice.
Totusi, in aceasta ultima faza a crizei politice, are loc si consolidarea unei opozitii tot mai cerscande fata de continuarea crizei, opozitie care a inceput in timpul domniei lui Bogdan al II-lea si a atins apogeul odata cu urcarea pe tronul Moldovei a fiului acestuia, Stefan cel Mare.
2. Cadrul socio-politic al ascensiunii si domniei lui Petru Aron
Numele, ascensiunea sangeroasa si sfarsitul tragic al domnitorului petru Aron este strans legat de cel al domnitorilor Bogdan al II-lea si Stefan cel Mare. Cine era, de fapt, acest Bogdan al II-lea, de numele cruia se leaga cel al lui Petru Aron?
a. Originea, ascensiunea la tronul Moldovei a domnitorului Bogdan al II-lea si sfarsitul tragic al acestuia
In opinia lui Nicolae Iorga, Bogdan al II-lea era unul din fiii nelegitimi ai domnitorului Alexandru cel Bun, in vreme ce istoricul Nicolae Grigoras l-a considerat drept fratele lui Alexandru cel Bun, opinie careia se raliaza si Constantin Rezachevici. Comparand si analizand aceste doua opinii, istoricul Leon Simanschi
a tras concluzia potrivit careia Bogdan al II-lea era totusi fiul lui Alexandru cel Bun si al Marinei (Marenei), nascut in anii premergatori ultimei sale casatorii, asa dupa cum lasa sa se inteleaga si cronicarul Grigore Ureche, care spune:
“Domnind Alixandru Voda tara, venit-au cu oaste fiiu-sau, Bogdan voda. Insa asa zic ca n-au fostu Bogdan Voda ficior cu cununie, ci copil lui Alixandru Voda.“
Acestei ultime pareri apartinand lui Leon Simanschi se raliaza, de fapt, si istoriografia moderna, fapt atestat si de diferitele documente de epoca pastrate, cum ar fi, de exemplu, cel prin care Alexandru cel Bun daruieste sotiei sale, “cneaghina Marena“, manastirea de la Visnevat, sate si tigani, pentru a fi de folos acesteia si fiului ei, Petru Aron, ori alte documente de danie sau de alta natura, in care apare mentionat petru Aron ca fiu al domnitorului Alexandru cel Bun si martor al daniei respective, lucru exprimat in documente prin termenul “credinta“.
In ceea ce priveste ascensiunea lui Bogdan al II-lea, mentionam faptul ca aceasta s-a petrecut pe fondul atitudinii negative fata de suzeranitatea regatului Polon. Astfel, cu ajutor transilvan, Bogdan al II-lea reuseste sa-l inlature de la domnie pe minorul Alexandrel, repurtand asupra acestuia si-a mamei sale o victorie zdrobitoare la Tamaseni, langa Roman, la 12 octombrie 1499. In urma acestei infrangeri, Alexandrel a fost nevoit sa se refugieze in Polonia, dupa cum marturiseste cronicarul:
“(…) Bogdan Voda au venitu cu oaste asupra lui Alixandru Voda (…) si l-au gonitu in Tara Leseasca dupa ce au domnit patru ani“.
Asezarea lui Bogdan al II-lea pe scaunul Moldovei si atitudinea sa negativa fata de regatul polon, au determinat reactia violenta a acestuia. Aceasta a fost sporita odata cu esecul sustinatorilor lui Alexandrel de a-l reduce pe tronul Moldovei la inceputul anului 1450, dar si datorita intelegerii dintre Bogdan al II-lea si Iancu de Hunedoara, survenita la 11 februarie1450 si reinnoita la 5 iulie acelasi an. Desi consiliul polon de coroana propusese un atac armat asupra Moldovei care sa duca la anexarea definitiva a acesteia la Polonia, regele Cazimir a aprobat doar reinscaunarea lui Alexandrel, fapt care a trebuit sa aiba drept consecinta readucerea Moldovei sub suzeranitate iageloniana. Drept urmare, la 24 iunie 1450 incepea din Lvov marsul armatei polone, care venea sa atinga granitele moldovene la inceputul lunii august a aceluiasi an.
Evitand intr-o prima faza o confruntare decisiva, domnitorul Moldovei a determinat armata poloneza printr-o tactica de haituire sa ajunga extenuata la confluenta paraului Lipovat cu barladul, unde acesteia i-au fost inaintate propuneri de pace la 5 septembrie 1450, propuneri care au fost acceptate de indata. Totusi, tratativele ulterioare si pretentiile partii polone, care dorea incetarea domniei lui Bogdan al II-lea in momentul in care Alexandrel ar fi implinit varsta de 15 ani, adica in 1453, precum si plata unui tribut de 7000 de galbeni, au dus la esecul acestor tratative. Ca urmare, intre cele doua armate are loc in dimineata zilei de 6 septembrie 1450 confruntarea finala, la confluenta Crasnei cu Barladul. In pofida tradarii unora dintre diecii lui Bogdan al II-lea- Grigore Ureche mentioneaza in “Letopisetul” sau numai un “diiac“- batalia s-a incheiat cu victoria categorica a oastei moldovene. Se parea ca Moldova si-a gasit, in sfarsit, conducatorul mult ravnit. Din nefericire, intrigile puse la cale de partizanii lui Alexandrel, au dus la ideea inlaturarii prin viclenie a lui Bogdan al II-lea. Cel care avea sa duca la indeplinire aceste planuri nu a fost altul decat Petru Aron, un alt fiu natural al domnitorului Alexandru cel Bun. Astfel, pe cand domnitorul Bogdan al II-lea petrecea la o nunta la Reuseni (Rauseni) langa Suceava, Petru Aron a inselat strajile domnitorului care, lipsit in chipul acesta de aparare, a fost prins si decapitat in dimineata zilei de 16 octombrie 1451. Pe tronul Moldovei avea sa urce, asadar, acum, printr-un act josnic, Petru Aron:
“Va leatul 6963, dupa doi ani a domniei lui Bogdan voda, scrie letopisetul cel moldovenescu c-au venitu fara de veste Patru voda ce l-au poreclitu Aron si au aflat pre Bogdan voda la satul rausenii, din jos de targul Sucevii si l-au lovitu, vineri in ravarsatul zorilor, octomvrie 16. Si acolo i-au taiatu capul lui Bogdan voda. Decii au statut la domnie Aron voda.“
b. Domnia si sfarsitul sangeros al lui petru Aron
Dupa cum arata istoricul Constantin C. Giurescu, “Pentru Aron n-a mai putu insa sa se bucure de tronul capatat printr-un asasinat odios“. Alexandrel a gasit prilejul de a se reintoarce in polonia, reluandu-si domnia, lucru infaptuit cu spijinul boierilor care au trecut de partea sa. petru Aron a fost nevoit, astfel, sa plece. Odata reintors pe tronul Moldovei, Alexandrel s-a straduit sa-l castige de partea sa pe Iancu de Hunedoara, incheind la 16 februarie 1453 un act prin care-l recunoastea pe acesta drept “parinte” al sau, facand acelasi gest ca si domnitorul Bogdan al II-lea. Pentru a-i linisti pe poloni, care nu vedeau cu ochi buni o astfel de alianta, Alexandrel ii va scrie regelui Cazimir ca va merge sa i se inchine fie la Sneatin, fie la Camnita, sau, daca va fi nevoie, chiar mai departe, la Colomeea, cu conditia ca regele sa il apere de primejdii si de dusmani. Cand era vorba de dusmani, Alexandrel avea in vedere in primul rand, desigur, pe Petru Aron.
Alexandrel ajungea, in felul acesta, supus tuturor. Cu toate acestea, primejdia de care se temea nu a putut fi inlaturata, atfel ca, la 25 august 1454, Petru Aron ajungea, din nou, pe tronul Moldovei. Nu se stie exact cum s-a produs schimbarea aceasta, tot asa cum nu se stie in ce fel a izbandit Alexandrel sa-l detroneze pe petru Aron pentru a doua oara, urcand, astfel, pe tronul Moldovei pentru inca o data, in intervalul 8 decembrie 1454-3 februarie 1455. Este exclusa, oricum, o asociere de domnie a celor doi in aceasta perioada, asa dupa cum au crezut unii istorici. C.C. Giurescu arata ca acest lucru nu ar fi fost cu putinta, lucru dovedit si de documentele epocii, emise fie de unul, fie de altul, dar niciodata de amandoi. Se pare ca, la 25 mai 1455, petru Aron a venit cu oaste impotriva lui Alexandrel, pe care l-a infrant in batalia de la Mohile (probabil Movileni, jud. Iasi). Alexandrel s-a retras la Cetatea Alba unde, dupa aproximativ 3 luni, moare la data de 26 august, probabil otravit de fratii sai, dornici de a ocupa o pozitie cat mai buna in sfatul lui Petru Aron.
Ucigasul domnitorului Bogdan al II-lea reusea, in chipul acesta, sa reia tronul Moldovei pentru inca doi ani, pana in aprilie 1457. Una din caracteristicile domniei lui a fost si aceea a emiterii de moneda. De fapt, nu era un lucru nou, fiind cunoscute mai multe emisiuni monetare, cum ar fi, de exemplu, cele de la domnitorii Ilias si Stefan, fie separat, fie impreuna, ori emisiunile monetare ale lui Stefan si Petru (impreuna ori numai de la petru singur), Roman al II-lea, Alexandrel, ori Bogdan al II-lea. Cele de sub Alexandrel si Petru Aron puneau in circulatie monezi realizate la Cetatea Alba, avand imprimate pe avers stema Moldovei, capul de bour, iar pe revers, o cruce si legenda Asprokastru (numele bizantin al orasului).
Ramas fara rivali, petru Aron daruia Marincai si Anastasiei, ultima fiica a acesteia, veniturile de la Siret, Volovat si Hotin. O serie de alte documente amintesc si de alte danii ale domnitorului Petru Aron.
In ceea ce priveste politica externa, Petru Aron a fost constrans de atitudinea concesiva a regatului polon fata de puterea otomana, sa promoveze aceeasi politica de compromis. Regelui Cazimir al IV-lea ii fagaduieste la Hotin supunere si sa-i slujeasca pana la moate, in caz de pericol obligandu-se si militar fata de regele polon. La 9 iunie se obliga sa plateasca din 1456 turcilor “haraci“, dupa ce fusese invins de catre Mahomed al II-lea, lucru pe care il va continua chiar si Stefan cel Mare in prima parte a domniei sale. Un an mai tarziu, in 1457, la 12 aprilie, petru Aron este inlaturat de la domnie de catre Stefan cel mare, in urma bataliei de la Dolesti, pe Siret, fiind nevoie sa plece in exil. Grigore Ureche infatiseaza episodul in felul urmator:
“Dupa doi ani a domniei lui Petru Aron, ridicatu-s`au de la tera Munteneasca Stefan Voda, cu multime de oste munteneasca, si den tera adunati, si au intrat aici in tera; si silind spre scaunul Sucevei, i-ai esit inainte Petru Voda Aron, la sat la Ioldesci, pre Siret, la Tina, si si-au dat rasboiu in diua de Joi Mari, aprilie 12, si au infrant Stefan Voda pre Petru Voda Aron“.
Dupa cum arata S. Papacostea, inlaturarea lui Petru Aron a reprezentat contravaloarea concesiilor facute ulterior de catre Stefan cel Mare la 4 aprilir 1459 lui Cazmit al IV-lea, in legatura cu cetatea Hotin de pe Nistru. O alta lovitura data lui Petru Aron a fost cucerirea Chiliei cativa ani mai tarziu.
De fapt, toate acestea aveau sa se incheie in 1469 cu decapitarea lui Petru Aron de catre Stefan cel Mare. Ce se intamplase, de fapt? Odata cu fuga in Polonia a lui Petru Aron, pericolul pentru domnia lui Stefan cel Mare nu fusese inlaturat definitiv. Mai mult, Stefan intra in conflict cu Matei Corvin, asa ca pericolele amenintau noua domnie. Ajuns in secuime, Petru Aron se va retrage in urma infrangerii lui matei Corvin de catre Stefan la curtea principelui Transilvaniei. Conflictul lui Stefan cu Matei Corvin se declansase pe fondul instigarilor lui Petru Aron, asa incat Stefan s-a vazut nevoie sa il urmareasca pe acesta, punandu-i capat vietii, asa dupa cum si el facuse cu Bogdan al II-lea, tatal lui Stefan ce Mare. Grigore Ureche spune referitor la aceasta urmatoarele lucruri:
“Si nu se lasa Petru Voda cu atata, ci iar s`au bulucit in al doile rand, la Orbic, de s`au lovit cu Stefan Voda; si iar au isbandit Stefan Voda, ca au prins pre Petru Voda Aron, si i-au taiat capul, dupa ce au fost domn doi ani, de-si resplati mortea tatane-seu, lui Bogdan Voda.“
Se implinea, astfel, chiar daca in chip sangeros, un act de dreptate, asa cum arata si cronicarul. Moldova avea sa cunoasca, mai apoi, sub domnia lui Stefan, una dintre cele mai infloritoare perioade ale existentei ei ca stat romanesc, criza politica de 25 de ani luand sfarsit prin urcarea acestuia pe tronul Moldovei. Moldova ajungea prin aceasta la apogeul existentei sale medievale.
Dondos Adrian Mircea
- NOTA: autorul nu doreste publicarea unei bibliografii, pentru evitarea plagierii. Lucrarea este publicata, asadar protejata prin drepturi de autor.
