Arta si Internetul

Cu totii am vazut artisti promovati (cu mult succes, uneori) pe Internet. Unul din acesti artisti mi-a atras atentia, si anume Carlotta Ceawlin. Am intalnit-o intamplator in Second Life, un loc pare-se preferat de artisti in ultima vreme. Si, absolut, un loc nemaipomenit de a-ti face reclama aproape gratuit. Exista multe galerii de arta in SL, precum si locuri in care, pentru cativa dolari, poti deveni cunoscut. Urmatoarele fotografii au fost facute de mine in Romanum (SL sim), unde are loc ultima expozitie a Carlottei. Vizionare placuta!

 

Mai multe lucrari:

http://en.flickeflu.com/photos/26017588@N02

 

Solomonar

Eppur si muove…

Eppur si muove. Chiar dacă Galilei nu a rostit cuvintele legendare, ele rămân emblematice pentru încăpăţânarea adevărului ştiinţific de a sfida dogmele şi miopia teologiei. Condamnarea publică, punerea sub interdicţie, cenzura, ridiculizarea venită din partea imbecililor cu pretenţia de a fi atotcunoscători nu pot distruge forţa unui adevăr. Aristarh din Samos, o voce singulară a timpului său, a fost supus unei sistematice denigrări din partea lui Arhimede pentru că punea la îndoială fizica lui Aristotel, aproape sacralizată la acea vreme, şi propaga teoria heliocentrică. Odată cu impunerea creştinismului, au urmat 16 secole de prigoană, de torturi şi de crime în numele adevărului creştin:

”Tu ai aşezat pământul pe temeliile lui; şi niciodată nu se va clătina” (Psalm 104:5).
”Soarele răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou” (Ecleziastul 1:5).

Pământul este plat, iar Soarele se învârte în jurul lui. Dogmele bisericii sunt infailibile şi imuabile. A discuta dogma înseamnă a cădea în păcatul capital al ereziei. Iar în numele dogmei s-a ucis. În numele dogmei, gânditori şi oameni de ştiinţă au îndurat prigoana, pribegia, închisoarea. Unii au avut parte de un sfârşit cumplit. Bruno, Galilei, Kepler, Copernic sunt câteva dintre cele mai cunoscute personalități care au avut de suferit de pe urma bigotismului. Biserica a fost dintotdeauna adversarul impulsiv şi vehement al spiritului liber. Credulitatea este sora mai mică a prostiei.

Cel puțin 42% dintre români sunt idioţi. Ei sunt convinşi că Soarele se învârte în jurul Pământului. Nu au depăşit condiţia ignorantului medieval. Iar ştiinţa este periculoasă, afirmă 59% dintre cei intervievaţi. Doi din trei români sunt de părere că biserica nu greşeşte. Şi ne mai mirăm că societatea românească nu a reuşit să se smulgă din barbarie şi primitivism…

Românii au un deficit grav de discernământ şi opun ştiinţa religiei. Radicalizarea dihotomiei ştiinţă – religie provine din mediul teologic, speriat de reducerea influenţei sociale şi politice. Indiscutabil, una dintre cauzele majore ale imbecilizării tinerilor este obligativitatea orelor de religie în şcoli. Ore predate de persoane habotnice, obtuze, intolerante, refractare mentalităţii moderne. Şi care s-ar simţi confortabil în evul mediu. Nu ei resping mileniul III, ci mileniul III îi respinge pe ei. Creştinismul (şi nu numai el) are o nevoie acută de upgrade.

sursa:      http://agnosticus.wordpress.com/

Published in: on 05/08/2010 at 00:04  Comments (6)  

Premiul „Beautiful Blogger”

Prietenul nostru Tzuky (http://munteanul369.wordpress.com/ ) ne-a premiat! E primul premiu pe care Quadratus il primeste vreodata si, in consecinta, toata echipa a fost faloasa mai deunazi- am luat premiu! Si, fireste, il acceptam cu draga inima, ne bucuram si-l dam mai departe! Ia uitati ce frumos si ornat e!

Ei bine, ia sa vedem…  Conditiile sunt:

  1. Multumeste persoanei care ti-a acordat premiul si posteaza linkul blogului ei!

Multumim frumos, Tzuky, si sa ne traiesti! http://munteanul369.wordpress.com/

  1. Ofera premiul unor bloggeri pe care i-ai descoperit de curand si care crezi ca merita.

La fel ca si cei dinaintea mea, am sa numesc 4 bloggeri, doi prieteni mai vechi, doi mai noi!

Sibilla (http://sfinx777.wordpress.com ), pentru ca o iubim, pentru ca ne-a ajutat, pentru ca e corecta, inteligenta, luptatoare si are un suflet de aur!

Povestitorul (http://beyondthevoice.wordpress.com/ ), pentru frumoasele lui povesti si metafore!

Negru Nost` (http://gdacin.wordpress.com/ ), pentru ca e romantic, pentru poeziile lui frumoase si pentru prietenia pe care ne-o ofera!

Jeorejette (http://bancdeblogsiblogdebanc.blogspot.com/ ), pentru ca ne face sa radem tare, tare, tare!

  1. Contacteaza bloggerii respectivi si anunta-i ca au castigat. Musai!
  2. Specifica sapte date despre tine.
  1. Sunt berbec, si la propriu si la figurat!
  2. Nu suport ipocrizia.
  3. Orasul meu preferat e Luxemburg.
  4. Am o pisica super mega extra ultra misto.
  5. Am o nevasta super mega extra ultra misto.
  6. Cand eram mic, visam sa ma fac general.
  7. Daca vreti sa ma omorati, luati-mi hartia si pixul!

Nota: Fiindca suntem mai multi in echipa Quadratus, cu totii ii multumim prietenului Tzuky printr-o singura voce, si anume,

Solomonar

Published in: on 25/03/2010 at 15:54  Comments (9)  
Tags: ,

Tineri artisti români

Am avut surpriza sa cunosc, intamplator, o tanara artista din Maramures. Personal, picturile domnisoarei Stefania Adela Pop imi plac foarte mult: culoare, viata, traditie si o doza de mister abia sesizabila. Ma bucura nespus faptul ca pot promova astfel de talente si am sa o fac ori de cate ori voi avea ocazia. Multe felicitari Stefaniei si sa continue pe drumul pe care a inceput, face un lucru minunat!

Solomonar

„Traditia, e ceva ce ne ramane mostenire din generatie in generatie. Daca ne intrebam de ce dispare traditia si mostenirea lasata din tata in fiu, ei bine e vina noastra, a tuturor.” Evoluam” si cautam mereu alte lucruri care sa ne satisfaca dorinta de frumos, uzual sau necesar. Ne ramane speranta ca in timp, traditiile, mostenirile nu au sa fie doar imortalizate in pictura, desen, fotografie ci o vom gasi mereu in noi, in satele in care bunicii nostri inca mai traiesc. Maramuresul a fost si este o explozie de culoare, istorie, traditie, sper sa ramana asa, sa nu se distruga o data cu „evolutia” noastra, extinderea oraselor, inmultirea masinilor pe sosele, tehnologia din ce in ce mai acaparatoare.”

Stefania Adela Pop


Dragostea, taram de basm

Zice-se c-a fost odată, demult, un tărâm numit Dragoste. Ţinutul era atât de întins încât unea un capăt al pământului cu celălat capăt. Belşugul aparţinea tuturor, fără deosebiri între animale şi oameni. Păsările erau libere, iar  coliviile nu se inventaseră.

Într-o casă cochetă, pe un deal singuratic, trăiau două făpturi, doi oameni, cei mai frumoşi dintre pământeni: Amad si Vea. Erau ca două jumătăţi de măr, care împreună formau întregul. Trăiau simplu, armonios. Despre neasemuita lor dragoste, auziseră şi soarele şi luna. Astfel, încă de dimineaţă, soarele le făcea baie de raze, dezmierdându-i tandru, iar luna le zâmbea noapte de noapte la ferestre, cântându-le tainice romanţe.

Într-o zi, armonia ţinutului a fost invadată de un balaur fioros, născocit şi adus pe lume de către o zgripţuroaică haină şi invidioasă pe fericirea locuitorilor ţinutului “drăgăstos”, cum îl numea cu ciudă, muşcând sec pământul şi rupându-şi firele de păr şi aşa rare. Îi pizmuia de mult, şi încercările ei pline de răutate fuseseră anihilate de păzitorii Dragostei, doi dragoni înaripaţi (Eruh şi Imiv), născuţi tot din iubire de către Gea -Mama Pământului. Tatăl lor, Timpul, era tare mândru de ăi doi flăcăiaşi, purtători de inimi pure, astfel încat se retrăsese împreună cu Gea, sălăşuind când în palatul din centrul pământului, când pe tărâmul norilor roz. Cum reuşise zgripţuroaica să îi ferece cu lanţuri, rămâne mister. Puterea lor fusese anihilată de zalele veninoase, întărite cu ură, invidie şi dezbinare.

Pe dealul singuratic, tunete şi nori furioşi alergau prin matricea fericirii. Amad şi Vea dădeau nume câtorva fiinţe noi, apărute în peisajul de baştină. Ca niciodată, zgomotul naturii li se păru înfricoşător. Se priviră temători, apoi o luară la goană către peştera ascunsă, locul unde trăia bătrânul Zor, preaînţeleptul lumii. Intrară degrabă, iar bătrânul închise peştera printr-un perete stâncos, mişcător. Sudori reci şi o neînţeleasă frică le definea alurile.

-Staţi jos, feţii mei! glăsui blând înteleptul.

Cei doi se ghemuiră unul lângă altul, pe o laviţă din paie, în jurul unui foc care ardea de fiecare dată cand vizitară  bătrânul. Argintatul om stătea pe un scăunel de nuiele, pufăind din nelipsita  pipă.

-Ce se întamplă, mărite Zor? sopti agitat Amad, strângând mâna Veei şi mai tare, în timp ce aceasta încerca să îl liniştească, lipindu-l şi mai strâns de ea.

-E urgie mare, fătu meu…! Zgripţuroaica Raponad, ne vrea distruşi. Dintotdeauna a încercat să îşi strecoare odraslele printre noi şi până acum n-a reusit. Eruh şi Imiv sunt capturaţi, iar întreg ţinutul, întinat de blestemată şi progeniturile ei.

Zor nu mai continua. Rămăsese pe gânduri, mângâindu-şi alba barbă. Ochii îi luceau straniu şi erau atât de albaştri încât păreau două mărgele rupte din oglinda ceriului.

După un timp, în care respiraţiile se înlănţuiră la unison, Vea se apropie de bătrân şi, după ce îi sărută mâna, îl întrebă mai mult din priviri:

-Sfântule, tu eşti născut odată cu Cerurile şi Pământul! Spune-ne rogu-te fierbinte, ne-om descătuşa de zalele otrăvite în care prinsu suntem? Ni se va deschide calea spre izbândă? …Am tot auzit în poveştile din copilărie cum armatele pământului s-au luptat cândva, dar nu credeam că vom trăi vremuri de izbelişte. Noi nu avem armată, nu ştim să luptăm! Suntem copii ai păcii. De unde vom găsi putere să rezistăm?

Amad, sări ca ars, văzând-o pe Vea lui, în genunchi şi pentru prima oară vărsând  lacrimi. Se simţea ciudat şi conştientiza cum se transformă subit. Privirea îi fulgera, mai verde ca verdele însăşi. Se plimba ici- colo, plin de sentimente noi, neînţelese şi derutante.

-Opreşte-te! răsună vocea lui Zor, care-l luă prin surprindere.

-Vă rog, aşezaţi-vă să ne sfătuim pe îndelete!

După ce îi văzu la locul lor, bătrânul continuă molcom :

-La începuturile lumii, totul era armonios. Fiecare fiinţă îşi ştia rostul şi respecta pe celălat. La întâiul orizont, s-a născut dintr-o zână  şi un simplu muritor, o fată frumoasă, cea mai frumoasă! A fost iubită si rasfaţată de tot alaiul lumesc. Doar că, pe măsură ce creştea, devenea tot mai diferită de ceilalţi. În gândurile-i secrete, nutrea la supremaţia ţinutului. Nu-i ajungea că era cea mai adorată, voia să fie stăpână iar restul sclavi. Astfel, a invocat ea forţe malefice şi prin ele a însămânţat minţile oamenilor, animalelor şi plantelor cu otravă şi iluzorice bogăţii. Aşa a început războiul. De voie, de nevoie, s-au ridicat armate peste armate, fiecare dorind să domine. Sătui de răutatea nou-ivită, stăpânii celor patru zări au ţinut sfat şi au hotărât să îi forţeze pe rebeli să accepte pacea. Astfel, le-au diminuat puterile, slăbindu-i, oprind toate izvoarele să curgă, rugând grâul să nu iasă şi vântul să îi usuce. Nevoiţi să accepte pacea impusă de preaînalţii zei, conducătorii armatelor pământului, au jurat că vor fi ca şi înainte. Au semnat cu preţul vieţei lor şi al seminţiilor viitoare, fiecare în parte. Drept pedeapsă pentru haosul produs, fata cea frumoasă, malefica Raponad, a fost blestemată să fie detestată de toţi şi să poarte mereu cu ea coşmarurile războaielor. Aşa a devenit zgripţuroaică! Umilită, s-a retras într-o vale adâncă, jurând să se răzbune.

Amu, dragii mei, nu ştiu cum a izbutit să îşi facă iar mendrele. Cine o fi ajutat-o? Nu stiu.  Aveti un bob zăbavă să cer îngăduinţa marilor zei de a fi primitu în sfat la ei.

În clipa urmatoare, Zor dispăru ca prin farmec.

Amad şi Vea se priveau înmărmuriţi. Ce încercări urmau? Indiferent de sacrificii, erau hotărâţi să nu cedeze şi să fie dârji până la ultima suflare.

La fel cum dispăruse,  Zor apăruse, cu chip grav, emoţionat.

-Am ştire de la zei! O putem opri pe Raponad, însă nu uşoară va fi lupta…

-Ce trebuie să facem, sfinte? strigară Vea şi Amad deodată.

-Trebuie să duceţi focul în apă şi norii pe pământ, dar în aşa fel încât focul să nu se stingă şi norii să nu se destrame. Sorocul e musai să fie dus la biruinţă de către doi oameni, locuitori ai ţinutului, cu inimă pură. Altfel, totul e în zadar…!

-Cum trecem proba inimii pure, mărite Zor?

-Amade, vreţi să încercaţi? Oare ştiţi la ce vă înhămaţi? glăsui bătrânul cu o tristeţe ce te duce cu gândul la o cireaşă amară.

-Vrem! trasă hotărât şi Vea; numai cum s-o putea să avem sorţi de izbândă? Par două sarcini imposibile! Fie şi aşa, trebuie să încercăm!

-Veniţi cu mine, rosti bătrânul. Îi conduse într-o cameră nemaivăzută, o sală de piatră, cu pereţii plini de inscripţii neînţelese, în mijlocul căreia se afla o masă rotundă, de cleştar, cu două sfere de foc, care gravitau într-o continuă mişcare.

-Dacă reuşiţi să faceţi sferele să vină către voi, înseamnă că voi sunteti aleşii. Trebuie să ştiţi că nu puţini au fost cei care au vrut să fure sferele, în timpul războaielor pământului. Nimeni nu a reuşit vreodată să le atingă măcar.

Sferele astea sunt două jumătăţi ale celui de-al doilea Soare. Doar unite pot avea puterea absolută. Demult, pe când se năşteau zorii şi apusul lua fiinţă, trăiau în universul ăsta doi sori. Unul era ursit zilei şi altul era ursit nopţii. Vasăzică, noaptea avea şi un soare, nu doar o lună. Iubirea lor a născut stelele. Tot ce vedem în nopţile senine pe cer, e plăsmuirea pasiunii lor.

-Şi ce s-a întâmplat? Cum a ajuns al doilea soare să fie înjumătăţit şi să fie închis aici?

-Vea, draga moşului! Nu e închis aici, ci doar a ales să facă strajă pământului, astfel încât, în cazul unor invazii, să fie calea către eliberare. Deşi războaiele pământului au rămas doar basme pentru majoritatea vieţuitoarelor, noi, cei vechi, suntem mereu cu al treilea ochi deschis.

Un zâmbet aprins colora faţa lui Zor.

-Deci al doilea soare şi luna şi-au sacrificat iubirea pentru ca viitorul tuturor să fie în siguranţă? întrebă retoric Amad.

-Da. Vedeţi voi, ei au făurit regatul ceriului împreună. Au copii, miliarde de stele. Au pecetluit dragostea lor, în infinite moduri. Apoi, tot din aceleaşi sentimente, au ales distanţa asta care pentru ei este nesemnificativă. Se iubesc nespus, chiar dacă multi i-au uitat. Când Absolutul Zeu le-a propus astă cale, n-au ezitat niciunul în a o îndeplini. E drept însă că luna, femeie fiind, sentimentală nativă, coboară în fiecare noapte pe pământ să-l caute pe soarele ei, iar el îi apare în diferite metamorfoze, mângâind-o cu mai mare dor aflat la o noapte distanţă de ultima lor întalnire.

-Sublim, înţeleptule, dar cum om putea noi , bieţi muritori să salvăm ţinutul? întrebă cătrănit Amad.

-Sferele vă vor călăuzi. Însă întâi să vedem dacă inimile voastre sunt pe placul jumătăţilor de soare. Eu o să plec iar voi veţi rămâne aici. Dimineaţă veni-voi să văz dacă aţi fost aleşi.

Desenă un cerc în jurul fiecăruia, spunându-le că atât cât vor sta în interiorul cercului vor fi protejaţi .

Înţeleptul se îndepărta încet. Abia auzit le strigă în urmă:

-Indiferent de spaime, nu uitaţi de dragostea voastră şi nu-i cale să ieşiţi din cercul protector că va fi praf şi pulbere de voi! Dragostea şi înţelepciunea Absolutului Zeu să vă fie scut!

Ochi în ochi, cei doi neînfricaţi îşi vedeau viaţa doar în privirea celuilalt. Şi-au surâs tandru şi în clipa următoare s-au simţit purtaţi în aer. Imagini de coşmar i-au împresurat, fiind când în mijlocul unor războaie malefice, când prinşi într-un peisaj de groază cu oameni bolnavi, trăind într-un viitor sumbru, captivi ai oamenilor de fier, apoi torturaţi de nişte creaturi ciudate, cu siguranţă nepământene şi noaptea fiind lungă, probele cele mai de neimaginat continuară.

Dimineaţa îi trezi blând, cu adieri uşoare ale vântului. Se aflau fiecare în cercul lui, dar arătau schimonositi şi zdrenţuiţi. Lângă fiecare levita câte o sferă a soarelui injumătăţit.

Cu lacrimi, de mult uitate, Zor îngenuchie rugându-se Absolutului Zeu. Se uita afectuos la cei doi, de acum eroi.

Primul se trezi Amad care, năucit îşi pironise ochii pe Vea. Probabil simţindu-l, aceasta tresări, scânci scurt, apoi se deşteptă. Văzu sfera lângă Amad şi se uita repede să vadă dacă are şi ea. Cel mai frumos zâmbet i se născu pe chip. Întinse mâna şi mângâie vârful degetelor mâinii bărbatului adorat. Reuşiseră!

Un miros aromat le gâdila nările. Vea ridică leneşă un ochi în timp ce Amad, ţinând-o lipit de el, se întinse mormăind ceva şi continuând visarea. Era aşa de comod pe patul de paie sau… erau ei ostoiţi de puteri? La asta se gândea Vea când apăru Zor cu două căni din lut, aburinde.

-O, prea mărite! Scuzaţi-ne! Ruşinoasă, trase pătura pâna în gât. Amad, trezit de brusca ei mişcare, o privea morocănos.

– Dormiţi de zile întregi, feţii mei, vorbi Zor, paşnic. Le întinse cănile şi îşi reluă locul pe scăunelul de nuiele cu nelipsită pipă în colţul gurii.

Cei doi, treji, băură cu înghiţituri mici licoarea aromată. Crezură că au visat, că nimic nu se întâmplase şi că pot să redevină ei.

Citindu-le gândurile, Zor le explică:

-Călătoria  voastră, a fost reală! Aţi călătorit în timp. Aţi trăit un viitor care aşa va arăta dacă nu veţi izbuti voi să îndepliniţi rămăşagul zeilor.

Tăcere!…suspine şi respiraţii precipitate în avalanşe.

Amad vorbi clar şi ferm cu o voce ce nu-i aparţinea parcă:

– O să cutezăm, sfinte! Spune-ne numai o cale cum om putea răzbi!

– Sferele vă vor călăuzi. O să călătoriţi noaptea şi fiecare pe un alt drum. Vă veţi întâlni aici… în fericitul caz în care sarcinile vor fi îndeplinite. Şi amintiţi-vă că dragostea nu necesită cuvinte, acolo unde inimile sunt pure! Iubirea şi înţelepciunea să vă fie călăuză!

Câteva şoapte de amor, mângâieri prelungi şi săruturi udate cu lacrimi. Îşi promiseră că se vor întâlni negreşit. Plecară. Două siluete tinere, un El şi o Ea, cu câte o traistă ţinută strâns la piept. Acolo era antidotul pentru salvarea tărâmului lor drag. Aveau să facă ocolul pământului dar musai să învingă!

Şi aşa călătoriră, Vea să ducă focul în apă şi Amad să ducă norii pe pământ. Ziua dormeau, în locuri ferite de alte priviri, iar noaptea călătoreau sub povaţa sferelor. Mers-au cât au mers până au ajuns aproape de destinaţie. Lângă un pod de curcubeu, Vea aştepta cuminte şi sfioasă, să se înnopteze. I se spusese că va urca pe acel pod şi va ajunge la regatul Ploii. Acolo va trebui să o convingă pe regină să îşi dea fiica sa cea mai dragă pentru a fi nevasta fiului celui mai drag al soarelui al doilea: Prinţul Focului.

Când venise timpul, Vea purcese curajoasă, înlănţuită în rugăciuni, teamă şi speranţă. Îl vedea aievea pe Amad şi puterile îi sporeau simţit. Mersu-i fu anevois şi calea lungă dar ajunse cu bine la palatul reginei Ploii. Nici nu puse bine piciorul pe ţinutul acesteia, că un sol veni să o întâmpine.

– Vă rog să mă urmaţi, preamărita regină, vă aşteaptă!

Deloc surprinsă, Vea călca apăsat pe urmele solului, gândindu-se cu nesaţ la Amadul ei: “Voi reuşi, iubitule, şi am încredere că ambii vom fi victorioşi întâlnindu-ne prăfuiţi de dor!”

Deodată, se afla în faţa unei mirobolante făpturi. O regină mai frumoasă decât frumuseţea înseşi, cu ochi calzi de cafea. Tronul îi era plin de stropi zâmbitori, prietenoşi. Rochia părea ţesută din grindină, lacrimi şi raze de soare. O apariţie nemaivăzută, fermecătoare, cu păr verde de pădure şi cu brize de mare şi scoici în agrafe. Inegalabilă făptură!

Îi făcu semn să se aşeze pe un scaun comod, în faţa ei. Servitorii plecară imediat, ca la comandă.

-Eşti ostenită, Vea! O să cinăm împreună şi apoi, fiica mea, prinţesa Ploaie de Primăvară, te va îndruma către camera ta, unde vei locui cât timp ne vei fi oaspete. Mâine, o să îmi spui care îţi e povara ce te-a purtat la mine.

Mâncară în tăcere şi la un semn, Ploaia de primăvară veni şi o conduse, silenţioasă, în camera ei de oaspeţi. Năpădită de emoţii, musafira adormi într-o clipită. Dimineaţa îi râse în geam cu cel mai frumos curcubeu văzut vreodată. Se spălă, îşi făcu un toaletaj rapid şi condusă de soldatul ce îi păzea uşa , se îndreptă către sala de mese. Regina, aşezată în capul mesei, părea şi mai proaspătă decât curcubeul. Era îmbrăcată într-o rochie aurită, plină de stropi de aur, strălucitori. O ploaie de aur, vie şi halucinantă. Îşi purta zâmbetul cu imensă graţie.

Ca şi în seara precedentă, mâncară încet şi în tăcere. Apoi, merseră pe o terasă de unde panorama părea de basm. Luară loc şi câteva secunde priviră ţinutul nemaipomenit. Cu blândeţe dar şi fermitate, regina îi spuse Veei că e timpul să îşi destăinuie scopul ce-a purtat-o prin pericole până aici.

Tânara fată începu să povestească …

Terminase deja când văzu regina căzută pe gânduri. Din respect tăcu şi ea. După o vreme, regina glăsui:

-Mare încercare facuşi şi mare curaj, copilă! Am văzut ţinutul dragostei pustiit şi năpădit de Raponad şi odraslele răului. Totuşi, cum crezi că una dintre fiicele mele se va căsători cu un prinţ al focului?

În cealaltă parte a lumii, Amad, călătorea la fel ca şi Veea, însufleţit de dragoste şi dârzenie. Ziua dormea, ascuns de privirile altora iar noaptea îşi urma destinul, luminat şi ghidat de sferă. Îl durea sufletul văzând pârjolul făcut de Raponad. Frumuseţea ţinutului se tranformase în coşmar. Eh, şi făcu el cale lungă să-i ajungă şi poposi într-o noapte la tărâmul norilor roz. Aici, îi spuse sfera că trebuia să ajungă. Astfel, Amad spuse o rugăciune în gând şi se pregăti să bată la porţile gigantice. Deodată, porţile se deschiseră şi un sol ce părea transparent, îl salută, făcându-i semn să-l urmeze. Ajunseră la un palat de un alb orbitor. Nori roz îl străjuiau, părând de neclintit. Intrară şi ajunseră la regele Norilor. Un personaj impozant, cu păr argintiu şi barbă scurtă, la fel de argintie, îmbrăcat în haine ce te duceau cu gândul la o ceaţă curgătoare, de o sclipire nemaigândită. Un bărbat atât de frumos încât frumuseţea putea să îşi schimbe definiţia, privindu-l.

-Bun sosit, Amade, vorbi ferm dar cald, regele. Te rog, ia loc! O să cinăm şi apoi vei fi condus în camera de oaspeţi. Mâine dară, vom discuta pe îndelete asupra ofului ce te aduce aici.

Cinară şi ei tot în tăcere şi apoi merseră la odihnă. Amad fu cazat într-o cameră argintată şi, la fel ca şi Veea, adormi îndată ce puse capul pe pernă.

Nori roz,  jucăuşi şi aromaţi îi bătură dimineaţă în geam. Amad, deschise ferestrele şi fu întâmpinat de un aer atât de curat încât îşi simţea tot corpul plin de energie. Argatul ce păzea uşa, îl duse spre sala de mese şi acolo îl aştepta regele, mai frumos şi sclipitor decât strălucirea înseşi. Totul era atât de minunat încât Amad se simţea ca într-o poveste. Luară un dejun plin de bunătăţi şi apoi merseră să vorbească în voie, pe o terasă de nori, plutitoare.

Trecu ceva vreme şi Amad termină de povestit. Îngândurat, regele îşi mângâia bărbiţa. Era o tăcere aproape sufocantă pentru Amad.

– Voinicule! glăsui regele. Făcut-ai mare cale pâna aici dar cum vei izbuti oare să duci norii pe pământ? Ei sunt făcuti pentru vazduh…

-Dacă îmi e îngăduit, mărite, am ajuns aici datorită unei sfere ce pare de foc. Tot ea mi-a spus că dumneata ai caţiva fii magnifici. Poate unul dintre ei va dori să meargă cu mine pe pământ şi astfel, să împlinim ursita zeilor.

-Bine, Amade, să presupunem că un fecior de-al meu ar vrea să vă ajute. Cum veţi reuşi însă să îl faceţi să rămână pe pământ?

Cu privirea îmbăiată de lacrimi, Amad nu avea şi răspunsul ăsta. Regele îi înţelese suferinţa şi îi propuse să meargă în camera lui, să se odihnească puţin, iar la prânz vor mânca toţi, împreună cu fii lui şi poate astfel vor găsi o cale de rezolvare.

În ţinutul Ploii, Veea era înconjurată de şi mai mari emoţii. Va cunoaşte pe fiicele reginei Ploii şi se va decide atunci dacă va avea sau nu izbândă…

Ora prânzului sosi. Îmbrăcată cu cea mai frumoasă rochie, Veea păşi în sala unde se lua prânzul. O mireasmă proapspătă, îi alerga prin nări. Văzu regina în capul mesei, apoi în celălalt capăt, un bărbat impozant ce părea rege şi alături, la masă, distinse în nişte făpturi sublime, pe fiicele din ploi.

-Ia loc, Veea, glăsui regina, plină de bunăvoinţă.

Veea luă loc lângă regină şi salută, zâmbind, întregul alai împărătesc.

-Îţi prezint comorile mele, zise regina: preabunul meu sot, Regele Tunetului şi fiicele noastre: Prinţesa ploii de primăvară, Prinţesa ploii de vară, Prinţesa ploii de toamnă, Prinţesa ploii de iarnă şi Prinţesa ploii din toate anotimpurile.

Regele Tunetului îi surâse, urându-i bun venit. Prinţesele îi zâmbiră călduros şi ele.

Masa fu servită şi se înfruptară din belşug. Veea abia putu să înghită de emoţii şi griji. Merseră apoi într-un salon de zi, în care începură să discute. Regina le detalie cele întâmplate în tărâmul Veei. Se lăsă tăcere.

Trecu vreme şi Veea părea pierdută. Se afla printre fiinţe pline de bunătate dar va găsi oare prinţesa care să le salveze lumea?

În ţinutul norilor roz, Amad lua prânzul împreună cu onorabila familie a Regelui Norilor: Regina Ceţei şi fiii lor: Prinţul Nor- Alb, Prinţul Nor -Gri, Prinţul Nor -Portocaliu, Prinţul Nor -Roz si Prinţul Nor -Albastru. Se salutară respectuos şi apoi mâncară delicioasele bucate.

Urmă o cafea aromată în salonul de alabastru. Acolo, Regele le povesti pe larg cele ce ştia de la Amad. O muţenie îi cuprinse pe toţi. Plin de sudori, Amad spera, fără să se dea bătut. Spera…

Trecură zile şi nopţi lungi, prea lungi pentru cei doi îndrăgostiţi ce îşi doreau lumea salvată. După sfaturi pe îndelete, în regatul reginei ploii, o hotărâre fu luată. Prinţesa Ploii din toate anotimpurile avea să împlinească  dorinţa ardentă a Veei, căsătorindu-se cu Prinţul Focului, legând apa cu focul.

Deplin emoţionată şi recunoscătoare, Vea căzu în genunchi în faţa celor care o ajutau să spere. Îi îmbrăţişă pe rând, oferindu-le lacrimi izvorâte din inima-i candidă. După câteva pregătiri, plecară călauzite tot de sferă. Ziua dormeau ascunse, iar noaptea călătoreau spre destin.

În regatul norilor, fusese de asemena luată o decizie. Prinţul Nor -Alb va coborî pe pămănt, încercând să le împlinească ursita. Recunoştiinţa lui Amad se revărsa asupra celor care îl hrăneau cu speranţe. Urmă o odihnă meritată şi apoi luară calea pământului, ghidaţi de sferă şi călătorind ca şi până acum, noaptea, iar ziua, pitindu-se de priviri străine.

Aproape de mijirea zorilor, Vea şi Prinţesa Ploii din toate anotimpurile poposiră la peştera lui Zor. Înţeleptul le ieşi în cale, poftindu-le înăuntru. Acolo, fremătat de gânduri mii, se afla Prinţul Focului, unul dintre copiii nemaipomenitului Celui De-al Doilea Soare.

Amarnic plânse Vea, când văzu cel mai iubit tărâm în paragina ţesută de Raponad. Curajul şi dragostea pentru Amad o ajutară să ajungă cu bine, înapoi. Era îngrijorată pentru soţul ei, dorindu-şi intens ca şi el să-şi fi îndeplinit porunca.

Din nou aşteptări…

Într-o dimineaţă, înainte de aprinderea zorilor, Amad şi al său tovaraş de drum, sosiră la peştera marelui Zor. Au fost întâmpinaţi cu multă bucurie. Şi-au povestit fiecare peripeţiile şi apoi s-au tras la sfat. Cum vor îndeplini sorocul? Chiar dacă Prinţesa Ploii din toate anotimpurile  se va căsători cu Prinţul Focului, unind apa cu focul, cum vor reuşi să ţină norii pe pământ?

Zor le spulberă îndoiala. Le zâmbi tainic şi făcu un semn către o uşă. Abracadabrant, apăru o superbă fată, una din fiicele Pământului. Păşi sfioasă şi le dădu bineţe, apoi îşi îmbrătişă bunicul…pe Zor.

-Ea este Era, fiica mezină a Pământului şi nepoata mea. O încredinţez Prinţului Nor-Alb, dorindu-le să fie ei cei care vor păstra, ţinutul dragostei, etern!

-Amad, Vea! Veniţi lângă mine, porunci blând, Zor. Vreau ca dragostea voastră să fie pavăza tărâmului! Vă încredinţez din nou, unul altuia şi dincolo de moarte!

Într-un cerc incandescent, existau trei perechi de inimi, în a căror bătaie se hotăra soarta dragostei ca şi sentiment etern. Doi pământeni de o candoare ce definea esenţa umană, apa şi focul uniţi, iar norii pe pământ, prin dragostea înfiripată între Prinţul Norilor Albi şi Prinţesa Pământului-mezina Era,  într-o formă inedită : zăpada!

Au trecut ani…

Pe dealul singuratic, Amad şi Vea, îşi zâmbesc din adâncurile sufletelor, înconjuraţi de mulţi copii, vlăstarele dragostei lor nemuritoare.

În centrul pământului, apa şi focul dansează acelaşi tangou al începuturilor iubirii. Prinţesa Ploii din toate anotimpurile şi Prinţul Focului, îşi completează vieţile în cel mai simplu şi natural mod: iubindu-şi fiecare strop şi flacără.

În nordul gheţurilor, Prinţul Nor-Alb şi Prinţesa Era, clădesc castele din fulgi pufosi, amorezaţi. Odată pe an călătoresc împreună în lume, oferind vieţuitoarelor miracolul zăpezii şi al poveştii ce a născut omătul.

Zor vegheaza neîncetat al dragostei ţinut.

Raponad, încinsă cu zale grele, exilată, dispare amintirii, fiind pedepsită de zeii celor patru zări, la uitare.

…Şuieră vântul, frunzele dansează într-o toamnă colorată şi răsfirată pe un papirus, de unde literele plonjează întâi în ochi, apoi în gânduri şi se adună pe buze, murmurând valsat: Dragostea, tărâm de basm…

Sir din Nori

Constantin Stanoiu- „O viata impreuna”

Prietenul nostru Constantin Stanoiu (AKA Nea Costache ) si-a lansat cartea – „O viata impreuna”.

Nea Costache, iti multumim! Asteptam urmatorul volum!

Toate cele bune, multa sanatate si putere de munca, iti ureaza:

Echipa Quadratus (Solomonar, zamolxe, Deceneu, Dondos Adrian Mircea si Chris)

Pentru detalii si comenzi, vedeti: www.neacostache.com

GALA PREMIILOR „Slove Cu Tâlc”- QUADRATUS BLOG 2009

2009-An bogat pentru Quadratus-blog

  • Total admini: 8
  • Total articole: 46
  • Total comentarii: 319
  • Total comentatori unici: 77
  • Adminul cu cele mai multe articole scrise: zamolxe-21 articole
  • Articolul cu cele mai multe comentarii : America hiperboreana –29 comentarii
  • Cele mai multe comentarii facute: chris—34
  • Cele mai multe comentarii+replici la comentarii: Solomonar—76 comentarii—24%

TOPURI:

Admini Nr. articole
zamolxe 21
Solomonar 17
Dondos Adrian Mircea 2
Deceneu 2
chris 1
Solomonar&chris 1
quadratus 1
: ) 1
Total 46
comentatori Nr. comentarii
chris 34
Nea Costache 24
oroles 24
Tzuky 11
Sibilla 10
MamiPeMirc 9
siR`din`nori` 8
Baciu Ileana Speranta 7

PREMII ACORDATE:

Premiul 1 (cu cele mai multe comentarii facute –in 11 din cele 12 luni ale anului)

–chris

Premiul 2 (la egalitate de puncte)

Nea Costache

– oroles

„Cu cat esti mai intelept, cu atat iti dai seama ca pe lume exista multi oameni deosebiti. Oamenii de duzina nu observa nici o deosebire intre semenii lor.” (Blaise Pasal)

Premiul 3

–Tzuky

„Mediocritatea poate vorbi, dar numai geniul observa” (Bejnamin Disraeli)

Mentiuni:

Sibilla

– MamiPeMirc

– siR`din`nori`

Baciu Ileana Speranta

Premii speciale:

Premiul pentru cel mai infocat comentator: Tzuky

Premiul pentru decenta: Nea Costache

Premiul pentru incurajarea noilor admini:

– Deceneu

– Dondos Adrian Mircea

– chris

Premiul “SLOVE CU TALC” este oferit ( din partea adminilor mai “mititei” ) lui Solomonar&zamolxe pentru tot ce-nseamna quadratus blog 2009

premiul lor:

Orice adevar trece prin 3 faze. Mai intai este ridiculizat, apoi trezeste o opozitie violenta, si in sfarsit este acceptat ca fiind evident de la sine!…” ( Avicena)

În ce credeau egiptenii?…

 

   În ultimii ani au apărut pe micul ecran tot felul de documentare , despre măreţia Egiptului Antic. În majoritatea cazurilor, în  aceste proiecte, doar comerciale , sunt prezentate multe aberaţii, îndeosebi despre credinţa egiptenilor.

   În cele ce urmează, o să relatez în câteva cuvinte despre religia Egiptului Antic, zic eu cât mai aproape de realitate.

   Este evident că această religie aparţine unor timpuri destul de îndepartate  în istorie, abordarea ei întâmpinând astfel anumite dificultăţi inerente. Mai ales în cazul Egiptului dificultăţile fiind mai mari deoarece întreaga structura religioasă a disparut lăsând în urmă o serie de monumente arhitecturale şi literare care să fie interpretate. Din această cauză trebuie să ne bazăm şi pe izvoarele dobândite de la alte popoare , dat fiind faptul că egipetenii  împărtăşeau cu celelate popare primitive credinţa în existenţa unei oridini cosmice.

   Există trei sfere pe care egiptenii le recunoşteau ca manifestări ale divinului: puterea din soare, puterea din pământ şi puterea din acea clasă de animale care formau posesiunea cea mai de preţ a omului, vitele cornute, cu semnificaţia care îi era dată – de creaţie, înviere şi procreaţie. Pentru egiptenii antici revenirea strălucitoare a soarelui din lumea subpământeană şi învierea anuală a vegetaţiei au fost exemple clare ale puterii triumfătoare ale Divinului.

   Acest ciclu anual va sta la baza credinţei în zeul care moare şi reînvie dovedindu-şi divinitatea prin învierea sa din morţi.

   La temelia acestor evenimente cosmice care revelau natura vieţii divine se afla ordinea cosmică exprimată prin Maat. Aceasta a fost adusă la viaţă de către zeul Soare încă de la începutul începuturilor.

   Înainte de anul 4000 î.Hr., deci înainte ca primul rege Menes să fi realizat unitatea Egiptului, fiecare trib era independent, având zei proprii, temple, preoţi, rituri şi credinţe specifice. După unficare fiecare trib a păstrat o oarecare autonomie religioasă, care însă a fuzionat într-o structură religioasă caracteristic egipteană. Au fost păstraţi zeii fiecărui trib, formându-se un panteon, însă fiecare zeitate locală îşi avea cultul ei aparte. Întalnim aproximativ 60 de zei, treptat formându-se relaţii de înrudire între ei.

    Curios este faptul ca multiplicitatea zeilor se datora de multe ori numelor pe care le aveau, şi nu zeilor. Ca de exemplu: zeul creator în Heliopolis era numit Atum, Ptah la Memphis, Amon la Theba , etc. Toate aceste zeităţi au aceleaşi atribute, aceaşi natură şi funcţii, diferenţele fiind doar în prezentarea lor externă şi poate în câteva trăsături accidentale. Adoratorii unui zeu local pretindeau ca acesta unea în el toate celelalte zeităţi.

   Practic de aici putem trage urmatoarea concluzie : la egipteni antici existau o sumedenie de zei , majoritatea fiind însă unul şi acelaşi , doar numele fiind diferite; o religie destul de complicată pentru omul de rând care locuia in Egiptul Antic.

ra

Până astăzi sunt păstrate multe mituri egiptene unele chiar strâns legate de creştinism , fiind destule asemănari intre Iisus şi Horus , dar acestea le vom discuta în altă zi.

osiris16

   Întreaga literatură religioasă a fost împarţită in trei părţi

         textele pirmidelor

         textele sarcofagelor

         Cartea Morţilor

Fară îndoiala, Cartea Morţilor este deosebit de importantă pentru înţelegerea vieţii religioase în Egiptul antic. Scopul „Cărţii” era de a fixa un ghid de comportare pentru cei morţi in timpul judecăţii lui Osiris şi de a le asigura fericirea în viata viitoare.

       Ce am scris în articolul de mai sus e doar o mică prezentare a ceea ce reprezenta credinţa egiptenilor. S-ar putea să urmeze lucruri şi mai interesante……

 

dorian