Trei legende

Uriesii

Inaintea noastra au trait, cum or fi trait, uriesii. Multe nu stim despre dansii. Si mai ales, nu stim bine, multe lucruri despre dansii. De vorbit, vorbeste lumea care incotro, fel si chipuri, despre viata lor, dar tot pe achipuite. Ca ei s-au dus demult de tot de pe fata pamantului acestuia, pe care ni l-au lasat noua mostenire. De unde si cum s-au dus, nu stim si n-avem de unde sti. Poate li s-a facut si lor lehamite, bietii, de atata chin si atata necaz si, inciudandu-se pe viata, or fi blestemat pamantul si in urma blestemului vor fi murit. Asa zic unii. Si, la dreptul vorbind, cum n-aveau sa se inciude si cum n-aveau sa moara blestemand, cand pamantul care-i crescuse si-i hranise nu-i mai putea hrani acum? Nu vedeti? Pe noi, care suntem te miri ce si mai nimica, mai-mai ca nu ne mai tine sarmanul pamant, d`apoi pe uriesi! De aceea, Dumnezeu s-a aratat foarte intelept. Cand a vazut ca nu mai este nici un chip cu uriesii acestia, cand a vazut, cu ochii intelepciunii lui, ca uriesii isi traisera traiul, a poruncit grabnic sa mai guste ei de-acolea inainte si moartea, macar ca isi inchipuiau ca au sa poata stapani pamantul lui Dumnezeu in vecii vecilor.

Dar pana sa guste moartea, si-au gustat multa vreme viata. De mari- erau mari strasnic, ca doar de ce li se zicea uriesi. N-aveti decat sa va uitati si sa judecati singuri dupa mormantul fetei de uriesi, care se afla in fata satului Sarbi, tinutul Dotohoiului. Si bagati bine seama! Acolo-i ingropata o fata de sapte ani, iar mormantu-i lung, cat vezi cu ochii, ca o spinare de deal, cat tine zarea spre asfintitul soarelui. Tot asa, cand s-au gasit ciolanele de uriesi la Sulita, tinutul Botosanilor, se minuna lumea!… Si asa, ca toate lucrurile si ca toate fapturile isi au si uriesii povestea lor. Asa, nu mai departe, cand era trimesa fata ceea de urias s-aduca sita din Cordun, de la vreun megies, ea se intinde spre partea locului, pasea de trei ori si venea inapoi. Oriunde ar fi vrut sa mearga, singura-si taia calea, ca toti uriesii.

Si umbland fata ceea de urias pe camp, intr-o vale, gaseste niste oameni de-ai nostri, arand. Si n-are de lucru? Ii ia binisor cu plug, cu boi, cu totului tot si punandu-i in palma, ii aduce acasa. Zice:

-Iaca, mama, ce fel de furnici am gasit eu!

-Da-le pace, draga mamei. Nu-i omori caci, dupa moartea noastra, neamul lor are sa stapaneasca pamantul lui Dumnezeu!…

Atunci s-a intunecat fata, a curpins-o mare jale si, de parere de rau, a prins a plange.

-Doamna, mama, Doamne! Niste bicisnici ca dansii au sa vie dupa noi? Ei au sa se laude cu acoperamintele mormintelor noastre?… Si plangand asa fata, i-a cazut o lacrima-n palma. Lacrima, fara zabava, a inecat oameni si boi si totului tot. Ca era lacrima de urias…

Uriesi-uriesi, dar si vremea uriesilor acum se-mplinise. Si ei, ca-n ceasul mortii isi faceau de cap. Se jucau cat nu ti-i vremea, cu Luna si cu Soarele, de nu se staveau nici pic de raul lor. Ba, se cumpeneau a se impotrivi si lui Dumnezeu sfantul, care le dadea mereu de grija sa se astampere si sa nu se zghihuiasca, c-au sa deie de boala. Uriesii nu sedeau binisor, ci se jucau cu Luna si cu Soarele, vrand, intr-o buna dimineata, sa faca ei asa un chip, incat sa infiga cutitul in podelele cerului si astfel, din cer, sa curga paraie de lapte dulce, daca v-au mai auzit urechile o bazdaganie ca asta! Si-a slobozit Dumnezeu atunci izvoarele cerului si-a dat drumul potopului celui dintai si socotiti ca a fript cu asta pielea uriesilor? Dar ei nici gand n-aveau sa se-nece, obraznicii. Era mare apa, nici vorba. Dar ce-ti era bun? Ca uriesii ramaneau cu capetele afara, sus, la Dumnezeu.

Ce sa faca atunci si Dumnezeu? A pornit alt rand depotop, mai grozav. Pasarile cerului s-au napustit asupra lor, le-au mancat capetele si cu asta le-a venit de hac Dumnezeu. S-au dus, s-au stins demult uriesii. Dar ei n-au uitat sa ne lase drept mostenire mormintele lor, care se ivesc ici colo pe fata pamantului. Si asa nici noi nu vom uita sa lasam mormintele noastre mostenire urmasilor nostri, care au sa fie nici mai mari, nici mai mititei, decat cum se aude: doisprezece au sa-ncapa-n voia cea mai buna intr-un cuptor. Si-apoi azi nu vezi, cum este? Acum esti mic, acum esti mare, acum nu esti deloc!

(D. Furtuna, Izvodiri din batrani, Firicele de iarba, Buc., Edit,. Minerva, 1973)

Legenda Muresului si-a Oltului

Traia odata un imparat pe varful unui munte, intr-o cetate cu doua turnuri. Si odata, intr-o vara, a plecat imparatul acela la razboi si nu s-a mai intors.

Imparateasa a trimis soli in toate partile sa dea de urma sotului ei, si s-au dus solii cercetand pana la marginile lumii, si s-au intors dupa vreme idelungata, fara bucurie.

Si avea imparateasa doi copii care se jucau in tarana, cand a plecat tatal lor sa se razboiasca; iar acum erau mari si flacai de insuratoare. Unul cerscuse in turnul dinspre miazanoapte, celalalt in turnul dinspre miazazi, si amandoi erau feluriti la fire si la ganduri, dar unul si unul la chip si la faptura.

Si s-au inteles ei sa plece de-a lungul lumii si sa caute pe tatal lor. Mama lor a plans de bucurie si de durere, cand a aflat de hotararea lor; de bucurie ca are flacai atat de vrednici, si de durere, ca se temea sa nu-i piarda. Dar i-a povatuit sa se tie vesnic impreuna, cum tin boii la jig, si vesnic drumul unuia sa fie drumul celuilalt. Si i-a binecuvantat si le-a dat voie sa plece, si iarasi i-a sfatuit sa mearga in tovarasie nedeslipita, si au plecat flacaii.

Dar abia parasira cetatea parintilor si au inceput sa nu se inteleaga la drum, caci erau feluriti la fire si la ganduri. Cel crescut in turnul dinspre miazanoapte a apucat pe partea unde fusese turnul in care a crescut.

Pe unul il chema Muresul, pe celalalt Oltul.

Si de-acolo, din crestetul muntelui, li s-a despartit cararea, ca Muresul apornit spre miazanoapte, iar Oltul spre miazazi. Si era Oltul sfaramicios si iute din fire si a apucat nebuneste la vale, spre ziua senina, iar Muresul era intunecat si linistit ca noaptea pasnica si a apucat incet, incet, spre miazanoapte. Dupa catava vreme insa, pe Mures l-a ajuns dorul de frate-sau si i s-a intristat sufletul si de aceea s-a intors spre miazazi sa-si afle fratele. Si nu l-a mai aflat, ba si-a pierdut si calea si a apucat in alta parte, tot linistit si cu inima de pace.

Dar mama lor, cand a vazut ca s-au despartit chiar de la casa parinteasca, a alergat sa le curme drumul, dar nu era chip sa-i ajunga, mai ales ca ei fugeau in doua parti. Si a plans imparateasa, si-n acel minut, amandoi baietii s-au facut rauri, si rauri au ramas.

Si de atunci, Oltul cel sfaramicios si iute din fire a dat navala prin tari muntoase si s-a asvarlit prin munti cu prapastii si s-a afundat pe la Turnu Rosu, cocotind si izbindu-se de stanci. Si de aceea lui i se canta cantecul:

Oltule, rau blestemat,

Te-ai facut adanc si lat;

Ca vii mare, spumegat

Si cu sange-amestecat.

Iar Muresul de atunci curge tot pe ses si tot spre sesuri nazuieste linistit si increzator, si de aceea i se canta cantecul:

Mures, Mures, apa lina,

Trece-ma-n tara straina,

Si-mi fa parte de hodina.

(I.Mircea, Legende, Bucuresti, 1937)

Detunata

Era demult, foarte demult, cand pe frumoasele plaiuri ale Ardealului se luptau pentru stapanire uriesii cu zanele. Si se spune ca in tinutul incantator unde se afla acum Buciumanii si Detunata a tabarat o ceata de uriasi si au luat in stapanire plaiurile si codrii pustii. Capetenia lor era cel mai neimpacat dusman al zanelor; era vai si amar de acea zana care cadea in mainile lui, aceea nu mai vedea soarele cu ochii, caci strasnicul capitan jurase moarte tuturor zanelor.

Voinicul urias avea un fecior, frumos si drept ca bradul din munte si viteaz mare minune. Singura placere a acestuia era lupta vitejeasca, iar cand luptele conteneau, pleca la vanat prin codri, ca sa se lupte cu ursii si bourii ce se aflau pe acele vremuri in munti; in lupta cu ei, feciorul de urias isi astampara dorul de vitejie, dorul de razbunare… Odata, strabatand foarte departe prin codri fara poteci, innopta prin padure. Nestiind incatrau sa deie, se puse sa doarma peste noapte la radacina unui brad. Dar n-apuca sa atipeasca, cand zareste prin padure incolo o mica raza de lumina si in urechi ii strabate sunetul unui glas care canta o doina atat de dulce si atat de fermecatoare, cum nu mai auzise pana atunci niciodata… Era glas dulce de femeie. Voinicul sari drept in picioare, mai asculta un minut rapitorul cantec, apoi isi indrepta pasii spre lumina ce licarea printre brazi. Si ce sa vaza? In o mica poienita, langa un foc de vreascuri, sedea cantand o fata fecioara, frumoasa si ademenitoare, ca un vis placut din o noapte senina… Era o zana, dintre acelea carora tatal sau le jurase moarte. Zana, zarindu-l, voi sa fuga, dar voinicul o opri, si mult, mult au stat ei povestind si glumind laolalta.

Focul de vreascuri a aprins in inimile lor un alt foc mai puternic, focul dragostei patimase si mistuitoare. Din acel ceas, voiniul urias se schimbase cu totul, nu era ca mai-nainte. O tristete adanca il coplesise si nu avea alt dor decat sa plece prin codri, unde il astepta zana, cu cantecul ei fermecator.

Tatal sau, batranul urias, avea banuiala de acest lucru si o data ii urmari pasii, insotit de o mare ceata de uriasi. Si, ce sa vaza? Feciorul sau se afla in bratele unei zane, tocmai pe locul unde se inalta azi Detunata.

Un strigat de manie, si nevinovata zana cazu strapunsa de spada batranului. In minutul urmator, insa, si batranul se rostogoli alaturi, lovit in inima de pumnalul fiului sau.

Iarba si muschii se colorara in sange, iar feciorul urla si mugea frant de durere, cum mugeste vita in agonia mortii. Dar atunci, o minune! La glasul lui rasunara tunete si traznete infioratoare, de se cutremurau muntii si vaile.

Pamantul se crapa si inghiti pe cei doi indragostiti, iar traznetele si limbile de foc ce ieseau din maruntaiele pamantului schimbara in stane de piatra trupul crudului batran si pe ceilalti uriasi.

Si asa au ramas cu totii pana in ziua de azi, caci din trupurile lor s-au facut stalpii Detunatei.

(Ov. Densusianu, Traditii si legende populare, Bucuresti)

Culese de

Solomonar