Trei legende

Uriesii

Inaintea noastra au trait, cum or fi trait, uriesii. Multe nu stim despre dansii. Si mai ales, nu stim bine, multe lucruri despre dansii. De vorbit, vorbeste lumea care incotro, fel si chipuri, despre viata lor, dar tot pe achipuite. Ca ei s-au dus demult de tot de pe fata pamantului acestuia, pe care ni l-au lasat noua mostenire. De unde si cum s-au dus, nu stim si n-avem de unde sti. Poate li s-a facut si lor lehamite, bietii, de atata chin si atata necaz si, inciudandu-se pe viata, or fi blestemat pamantul si in urma blestemului vor fi murit. Asa zic unii. Si, la dreptul vorbind, cum n-aveau sa se inciude si cum n-aveau sa moara blestemand, cand pamantul care-i crescuse si-i hranise nu-i mai putea hrani acum? Nu vedeti? Pe noi, care suntem te miri ce si mai nimica, mai-mai ca nu ne mai tine sarmanul pamant, d`apoi pe uriesi! De aceea, Dumnezeu s-a aratat foarte intelept. Cand a vazut ca nu mai este nici un chip cu uriesii acestia, cand a vazut, cu ochii intelepciunii lui, ca uriesii isi traisera traiul, a poruncit grabnic sa mai guste ei de-acolea inainte si moartea, macar ca isi inchipuiau ca au sa poata stapani pamantul lui Dumnezeu in vecii vecilor.

Dar pana sa guste moartea, si-au gustat multa vreme viata. De mari- erau mari strasnic, ca doar de ce li se zicea uriesi. N-aveti decat sa va uitati si sa judecati singuri dupa mormantul fetei de uriesi, care se afla in fata satului Sarbi, tinutul Dotohoiului. Si bagati bine seama! Acolo-i ingropata o fata de sapte ani, iar mormantu-i lung, cat vezi cu ochii, ca o spinare de deal, cat tine zarea spre asfintitul soarelui. Tot asa, cand s-au gasit ciolanele de uriesi la Sulita, tinutul Botosanilor, se minuna lumea!… Si asa, ca toate lucrurile si ca toate fapturile isi au si uriesii povestea lor. Asa, nu mai departe, cand era trimesa fata ceea de urias s-aduca sita din Cordun, de la vreun megies, ea se intinde spre partea locului, pasea de trei ori si venea inapoi. Oriunde ar fi vrut sa mearga, singura-si taia calea, ca toti uriesii.

Si umbland fata ceea de urias pe camp, intr-o vale, gaseste niste oameni de-ai nostri, arand. Si n-are de lucru? Ii ia binisor cu plug, cu boi, cu totului tot si punandu-i in palma, ii aduce acasa. Zice:

-Iaca, mama, ce fel de furnici am gasit eu!

-Da-le pace, draga mamei. Nu-i omori caci, dupa moartea noastra, neamul lor are sa stapaneasca pamantul lui Dumnezeu!…

Atunci s-a intunecat fata, a curpins-o mare jale si, de parere de rau, a prins a plange.

-Doamna, mama, Doamne! Niste bicisnici ca dansii au sa vie dupa noi? Ei au sa se laude cu acoperamintele mormintelor noastre?… Si plangand asa fata, i-a cazut o lacrima-n palma. Lacrima, fara zabava, a inecat oameni si boi si totului tot. Ca era lacrima de urias…

Uriesi-uriesi, dar si vremea uriesilor acum se-mplinise. Si ei, ca-n ceasul mortii isi faceau de cap. Se jucau cat nu ti-i vremea, cu Luna si cu Soarele, de nu se staveau nici pic de raul lor. Ba, se cumpeneau a se impotrivi si lui Dumnezeu sfantul, care le dadea mereu de grija sa se astampere si sa nu se zghihuiasca, c-au sa deie de boala. Uriesii nu sedeau binisor, ci se jucau cu Luna si cu Soarele, vrand, intr-o buna dimineata, sa faca ei asa un chip, incat sa infiga cutitul in podelele cerului si astfel, din cer, sa curga paraie de lapte dulce, daca v-au mai auzit urechile o bazdaganie ca asta! Si-a slobozit Dumnezeu atunci izvoarele cerului si-a dat drumul potopului celui dintai si socotiti ca a fript cu asta pielea uriesilor? Dar ei nici gand n-aveau sa se-nece, obraznicii. Era mare apa, nici vorba. Dar ce-ti era bun? Ca uriesii ramaneau cu capetele afara, sus, la Dumnezeu.

Ce sa faca atunci si Dumnezeu? A pornit alt rand depotop, mai grozav. Pasarile cerului s-au napustit asupra lor, le-au mancat capetele si cu asta le-a venit de hac Dumnezeu. S-au dus, s-au stins demult uriesii. Dar ei n-au uitat sa ne lase drept mostenire mormintele lor, care se ivesc ici colo pe fata pamantului. Si asa nici noi nu vom uita sa lasam mormintele noastre mostenire urmasilor nostri, care au sa fie nici mai mari, nici mai mititei, decat cum se aude: doisprezece au sa-ncapa-n voia cea mai buna intr-un cuptor. Si-apoi azi nu vezi, cum este? Acum esti mic, acum esti mare, acum nu esti deloc!

(D. Furtuna, Izvodiri din batrani, Firicele de iarba, Buc., Edit,. Minerva, 1973)

Legenda Muresului si-a Oltului

Traia odata un imparat pe varful unui munte, intr-o cetate cu doua turnuri. Si odata, intr-o vara, a plecat imparatul acela la razboi si nu s-a mai intors.

Imparateasa a trimis soli in toate partile sa dea de urma sotului ei, si s-au dus solii cercetand pana la marginile lumii, si s-au intors dupa vreme idelungata, fara bucurie.

Si avea imparateasa doi copii care se jucau in tarana, cand a plecat tatal lor sa se razboiasca; iar acum erau mari si flacai de insuratoare. Unul cerscuse in turnul dinspre miazanoapte, celalalt in turnul dinspre miazazi, si amandoi erau feluriti la fire si la ganduri, dar unul si unul la chip si la faptura.

Si s-au inteles ei sa plece de-a lungul lumii si sa caute pe tatal lor. Mama lor a plans de bucurie si de durere, cand a aflat de hotararea lor; de bucurie ca are flacai atat de vrednici, si de durere, ca se temea sa nu-i piarda. Dar i-a povatuit sa se tie vesnic impreuna, cum tin boii la jig, si vesnic drumul unuia sa fie drumul celuilalt. Si i-a binecuvantat si le-a dat voie sa plece, si iarasi i-a sfatuit sa mearga in tovarasie nedeslipita, si au plecat flacaii.

Dar abia parasira cetatea parintilor si au inceput sa nu se inteleaga la drum, caci erau feluriti la fire si la ganduri. Cel crescut in turnul dinspre miazanoapte a apucat pe partea unde fusese turnul in care a crescut.

Pe unul il chema Muresul, pe celalalt Oltul.

Si de-acolo, din crestetul muntelui, li s-a despartit cararea, ca Muresul apornit spre miazanoapte, iar Oltul spre miazazi. Si era Oltul sfaramicios si iute din fire si a apucat nebuneste la vale, spre ziua senina, iar Muresul era intunecat si linistit ca noaptea pasnica si a apucat incet, incet, spre miazanoapte. Dupa catava vreme insa, pe Mures l-a ajuns dorul de frate-sau si i s-a intristat sufletul si de aceea s-a intors spre miazazi sa-si afle fratele. Si nu l-a mai aflat, ba si-a pierdut si calea si a apucat in alta parte, tot linistit si cu inima de pace.

Dar mama lor, cand a vazut ca s-au despartit chiar de la casa parinteasca, a alergat sa le curme drumul, dar nu era chip sa-i ajunga, mai ales ca ei fugeau in doua parti. Si a plans imparateasa, si-n acel minut, amandoi baietii s-au facut rauri, si rauri au ramas.

Si de atunci, Oltul cel sfaramicios si iute din fire a dat navala prin tari muntoase si s-a asvarlit prin munti cu prapastii si s-a afundat pe la Turnu Rosu, cocotind si izbindu-se de stanci. Si de aceea lui i se canta cantecul:

Oltule, rau blestemat,

Te-ai facut adanc si lat;

Ca vii mare, spumegat

Si cu sange-amestecat.

Iar Muresul de atunci curge tot pe ses si tot spre sesuri nazuieste linistit si increzator, si de aceea i se canta cantecul:

Mures, Mures, apa lina,

Trece-ma-n tara straina,

Si-mi fa parte de hodina.

(I.Mircea, Legende, Bucuresti, 1937)

Detunata

Era demult, foarte demult, cand pe frumoasele plaiuri ale Ardealului se luptau pentru stapanire uriesii cu zanele. Si se spune ca in tinutul incantator unde se afla acum Buciumanii si Detunata a tabarat o ceata de uriasi si au luat in stapanire plaiurile si codrii pustii. Capetenia lor era cel mai neimpacat dusman al zanelor; era vai si amar de acea zana care cadea in mainile lui, aceea nu mai vedea soarele cu ochii, caci strasnicul capitan jurase moarte tuturor zanelor.

Voinicul urias avea un fecior, frumos si drept ca bradul din munte si viteaz mare minune. Singura placere a acestuia era lupta vitejeasca, iar cand luptele conteneau, pleca la vanat prin codri, ca sa se lupte cu ursii si bourii ce se aflau pe acele vremuri in munti; in lupta cu ei, feciorul de urias isi astampara dorul de vitejie, dorul de razbunare… Odata, strabatand foarte departe prin codri fara poteci, innopta prin padure. Nestiind incatrau sa deie, se puse sa doarma peste noapte la radacina unui brad. Dar n-apuca sa atipeasca, cand zareste prin padure incolo o mica raza de lumina si in urechi ii strabate sunetul unui glas care canta o doina atat de dulce si atat de fermecatoare, cum nu mai auzise pana atunci niciodata… Era glas dulce de femeie. Voinicul sari drept in picioare, mai asculta un minut rapitorul cantec, apoi isi indrepta pasii spre lumina ce licarea printre brazi. Si ce sa vaza? In o mica poienita, langa un foc de vreascuri, sedea cantand o fata fecioara, frumoasa si ademenitoare, ca un vis placut din o noapte senina… Era o zana, dintre acelea carora tatal sau le jurase moarte. Zana, zarindu-l, voi sa fuga, dar voinicul o opri, si mult, mult au stat ei povestind si glumind laolalta.

Focul de vreascuri a aprins in inimile lor un alt foc mai puternic, focul dragostei patimase si mistuitoare. Din acel ceas, voiniul urias se schimbase cu totul, nu era ca mai-nainte. O tristete adanca il coplesise si nu avea alt dor decat sa plece prin codri, unde il astepta zana, cu cantecul ei fermecator.

Tatal sau, batranul urias, avea banuiala de acest lucru si o data ii urmari pasii, insotit de o mare ceata de uriasi. Si, ce sa vaza? Feciorul sau se afla in bratele unei zane, tocmai pe locul unde se inalta azi Detunata.

Un strigat de manie, si nevinovata zana cazu strapunsa de spada batranului. In minutul urmator, insa, si batranul se rostogoli alaturi, lovit in inima de pumnalul fiului sau.

Iarba si muschii se colorara in sange, iar feciorul urla si mugea frant de durere, cum mugeste vita in agonia mortii. Dar atunci, o minune! La glasul lui rasunara tunete si traznete infioratoare, de se cutremurau muntii si vaile.

Pamantul se crapa si inghiti pe cei doi indragostiti, iar traznetele si limbile de foc ce ieseau din maruntaiele pamantului schimbara in stane de piatra trupul crudului batran si pe ceilalti uriasi.

Si asa au ramas cu totii pana in ziua de azi, caci din trupurile lor s-au facut stalpii Detunatei.

(Ov. Densusianu, Traditii si legende populare, Bucuresti)

Culese de

Solomonar

Reclame

Trăsura neagră

Bunica plecase la neamuri, prin sat- ca n-o puteai tine acasa de sarbatori, mai ales daca nu avea musafiri, ca io eram de-al casei. Am ramas cu Octavian, aciuati  pe langa soba de tabla in care trosneau lemne si intrebandu-ne, fiecare pentru el, ce-o fi apucat-o sa iese pe ulita pe ninsoara aia.

-Io as bea niste vin fiert, am spus intr-o vreme, vazand ca batranul nu se prea deda la vorba. Ca nu era el prea vorbaret din fire.

-Apoi ia si hierbe-ti, ma copile… vez ca tra sa fie chiperi in bufet.

Am pus vinul la fiert in ulcica mare de tabla, amestecand mereu cu o lingura de lemn sa se topeasca zaharul. Octavian si-a aprins o tigara rasucita de el din hartie de ziar, cu frunza de tabac maruntita intre degete. Am umplut doua pahare cu vin dulce si fierbinte, asezandu-ma langa el pe lavita. Era o liniste placuta, calma, numai ceasul cel mic cu pendul ticaia regulat deasupra capetelor noastre, fixat cu un cuisor in peretele verzui. Gandul m-a dus inapoi cu multi ani, intr-o noapte la fel de tacuta de iarna. Eram copil si, in vacante, cand mergeam la bunici, imi placea sa dorm cu Octavian. Ceasul ala era de-o seama cu mine, poate mai batran, iar el il tragea cu cheita mica pe care o punea mereu in rama icoanei de pe acelasi perete, in fiece seara. In seara aceea de demult spuse cu un oftat, foindu-se in intunericul camerei:

-Am uitat sa trag ceasu`… Asta se opreste la noapte. Da` nu ma mai scol acuma din pat, ca doara o sa bata alalalt.

M-am saltat mirat pe un cot:

-Care alalalt, mosule?

O vreme a tacut, apoi a spus, privindu-ma prin bezna:

-Apoi ala din parete.

Mi-am tinut respiratia:

-Ai pus un ceas in perete?

A zambit- nu-l vedeam, dar stiam, nu stiu cum, ca zambeste. A spus cu voce scazuta, ca si cand mi-ar fi incredintat un secret:

-Apoi dragu` lu` mosu… Tate casale au ceas in parete.

-Cum au casele ceas in perete? Cine-l pune?

-Uite ca au, ca asa-i dat. Nu-l pune nime, e ceasu` casii. Si noaptea, tarzau, daca-i liniste si stau si-acult, il auz cum bate.

-L-ai auzit, mosule?

-Auzat dara… Ca oamimii batrani n-au somnu` cum sa cade. Il mai aud, cateodata, noaptea… Daca stai treaz pana cata zua, s-aude.

Am tinut ochii deschisi o vreme- dar m-a potopit somnul. N-am auzit ceasul din perete. M-am intors catre Octavian, sorbind din paharul cu vin:

-Auzi, mosule…

A pufait din tigara lui noduroasa fara sa-mi raspunda si fara sa se uite la mine- dar stiam ca ma asculta.

-Drept ii ce mi-ai spus atunci de ceasul ala din perete?

-Drept.

-Da` cum se poate?

M-a privit tinta:

-Multe sa pot…

A cazut pe ganduri, cu ochii pironiti pe peretele din fata noastra.

-Apoi înainte de Bobotează tră să mă duc pân` la Rădeşti… Să merem, dacă mai eşti pe aci. Că m-o rugat Niculaie să îi duc copiile elea ce le-o lăsat la mine după planu` căsii lu` soru-sa.

-Care Niculaie?

-Niculaie a lu` Petrică. Ăla de lângă beserică, de-o avut moară. Da` nu ştii tu, că nu erai pe vremea aia. La tată-su lu Niculaie măcinam noi, ca nu era moară-n sat. Da` eram io ficior pe vremea aia, de unde să-i ştii tu…? Da` să vez] ce păţăsc, că tăt vini vorba de Niculaie. Eram cam de-o samă cu tine, cum esti acuma. Ţiu minte că m-o trimes tata, Dumnezo să-l ierte, să duc oarece bani la Petrică bătrânu`, că îi datora de când or fost la târg. No şi mă iau io şi mă duc la Rădeşti, piste câmp. Niculaie, ficioru-so, de-o samă cu mine, zâce “Hai mă Octaviane mai şezi, mai povestim!” Ne-am băgat în casă, ne-o adus mumă-sa pupuri că facusă în cuptor şi-o trecut să zâc preţ de vo tri, patru ceasuri până ne-am găst noi să ne gătăm poveştile. Când mă uit, afară să-ntunecase. Zâc: “Io mă duc mă Niculaie că ui, nu-s cu calu şi îi o postate păn` acas`”.  Noah, mă ieu mă duc. Ajung în capu` ţeperiei, dau să trec pe câmp, să tai drumu, când numa` ce-aud în spate cum uruiau roţi. Mă gândesc: “Vine oarece căruţă de cătă Rădeşti.”  Mă-ntorc să văz că ce vine şi numa` ce văd io o trăsură din aia de domni, tătă neagră, cu cai tăt negri şi on om pe capră- şi-n trăsură, nime. Io ştiem c-am văst la oraş, da` la noi pe sate nime n-ave aşe trăsură. Şi numa ce să opreşte în drept cu mine- mă opresc şi io, să vad ce-i, s-o hi chiert omu sau ceva. Când mă uit mai bine, că să vede, că era lună, să-mi saie inima! Că pe capră era on coptil. Nicuţ aşe şi slăbuţ, nici mustaţa nu-i dădusă. Zâce coptilu: “Hai, omule, urcă că te duc io acas`.” Io mă uit… Zâc: “Ba ma coptile ca io ui, numa trec câmpu`, acolo ni stau, di ce să mă duc roată?” Tace ficioru, să uită… Zâce iară: “Ian urcă-te, că te duc, n-auz?” No bată-mă… Zâc şi io, iară: “Ba nu mă urc, ca nu mă duc roata!”  N-apuc sa zâc bine că numa` ce să întinde ficioru cătă mine, m-apucă de guler si zvârle cu mine în fundu trăsurii de-am gândit că tătă să hâie. Mni-o căst şi pălăria di pe cap în drum. Io ţapăn. Cum Doamne nu mă lăsa mă zvârlisă aşe o mână de om? Numa ce să porneşte trăsura şi-o ia piste câmp. Io nici că mă mişcam acolo-n spate, aşe mă apucasă frica. Şi mi să pare nie că ceva îi, că nu mai auzam roţâle şi copitele la cai, zâci că… Mă dau iute de margine şi mă uit în jos, la roţi. Nu mai eram pe pământ, trăsura să înălţasă în aer, plute.  Caii fugeau în aer cu copitele ca pe pământ. Io trămuram, nu putem nici să deschid gura, şi mă uitam cum ne ridicăm tăt mai sus şi-o luăm cătă Murăş. Când ajunjem la ţărmurea apii, numa` ce să ridică trăsura sus de tăt, deasupra la plopi, şi vedeam vârfurile la copaci. Apoi să scoboară încet-încet şi-o ie înapoi, cătă ţeperie. Io mă tânem bine. Coboară şi să opreşte pe pământ. Să întoarce ficioraşu şi zâce: “Io ţ-am zâs doară să te urci!” S-o întins şi m-o luat iar de guler, de după cap, ca pe mâţi, si m-o pus jos, în drum. Şi cum l-am văst, aşe nu l-am mai văst ca s-o dus înainte. Io, chiaun de cap. Mă uit- jos, la chicioare, pălăria me! Din ăl loc m-o luat, în ăl loc m-o lăsat. Mi-am luat pălăria şi numa` io ştiu cum am ajuns acas în noaptea aia şi cum n-am durnit io tătă noaptea, de am fost tăt tulbure la cap a doua zî… Iaca aşa am păţât.

– Da` ce-a fost asta, moşule…? Ce-a fost băiatul ăla?

– Apoi ce să fie… O fost şi el. Mă duc să tai nişte lemne, că vine bună-ta şi iară s-apucă cu gura pe mine, că tră să facă zamă şi n-are lemne destule.

– Lasă, moşule… Mă duc io să tai lemne, stai dumneata aci la căldură.

Am despicat lemne un ceas şi, până n-o venit el să vadă ce tot fac, nu m-am mai oprit. Nu simţeam oboseala şi frigul.

 Solomonarnight

Published in: on 14/02/2009 at 14:06  Comments (9)  
Tags: , ,

Asia „casa cu daci”

Articol scris pentru consursul lui Visurât si Arhi

La prima vedere, titlul articolului pare paradoxal. Multă lume se va întreba, cum m-am întrebat şi eu la început, ce să caute dacii în Asia?

O poezie a lui Mihai Eminescu mi-a atras atenţia în mod special asupra acestui paradox al existenţei dacilor în Asia. Poezia marelui nostru poet naţional se numeşte „De la Nistru pân’ la Tisa” şi zugrăveşte următoarea stare de lucruri:

De la China pân’ la Rin
De geto-daci pământu-i plin,
De la Vistula-n Grekia,
Este scumpa mea Dakia.
Mulţi au fost, puţini mai sunt,
Căci destinul lor e crunt.
Au venit năvălitori-
Ca şi hoardele de ciori.
Peste daci s-au aşezat,
Pâinea toată le-a mâncat.
Aurul lor l-au luat,
Iar naţia le-a furat.
Urmaşii geţilor de azi,
Noi românii, nişte brazi,
Ne împuţinăm mereu ,
Căci n-aveam un Deceneu”

Ca poet, Eminescu poate fi acuzat de naţionalism exacerbat, dar când şi istoricii, şi mai ales istoricii străini, afirmă acelaşi lucru, atunci trebuie să te apuci de treabă şi să cauţi dovezi pentru a sprijini „naţionalismul” lui Mihai Eminescu!

Prin urmare, m-am apucat de treabă şi dovezile… au început să curgă găsindu-i pe daci ca locuitori şi element civilizator al Asiei din neolitic şi până… în secolul XV d.Ch !

Pelasgii în Orientul Apropiat şi în Orientul Mijlociu

Din Dacia, locul unde a luat naştere şi s-a dezvoltat cultura şi civilizaţia pelasgă, dacii străvechi (pelasgii) s-au revărsat nu numai peste întreaga Europă străveche ci şi peste continentul asiatic. Prima lor escala în Asia a fost Orientul Apropiat şi cel Mijlociu.

În ceea ce priveşte Asia Mică, Strabon ne spune, citându-l pe Menecrat Elaita, că toată regiunea maritimă, ce se numea pe atunci Ionia, a fost locuită de pelasgi (Geographia, XIII.3.3) fapt confirmat şi de Herodot care-i numeşte pe pelasgii care locuiau aici, Ionieni (Istorii,VII.94). Ionienii, au înfiinţat aşezări renumite precum oraşul Efes, unde au ridicat una dintre minunile lumii antice, Templul Artemidei. De remarcat că Artemis este figurată, nu aşa cum au perceput-o grecii, ca patronă a vânătorii şi pădurilor, ci ca zeiţă mamă, având pieptul plin de sâni. Alt oraş întemeiat de pelasgii ionieni, Milet, i-a dat lumii antice şi moderne pe Thales considerat unul dintre cei şapte înţelepţi ai antichităţii şi pe Hecateu, istoric al lumii antice. Tot Milet-ul a fost multă vreme o forţă maritimă rivalizând cu Cartagina şi Fenicia.

O altă grupă însemnată de pelasgi, stabiliţi în Asia Mică la nord de Ionieni, au fost Eolii ( Istorii,VII.95) despre care aflăm de la Strabon că se extindeau până în Lidya inclusiv pe şesul Troiei (Geographia,XII.1.3). Cea mai renumită aşezare a lor, a fost Troia despre care legendele spun că avea zidurile construite de Apollo şi Poseidon.

Tot de naţionalitate pelasgă erau şi Lelegii care locuiau în Pisidia făcând parte din acelaşi neam cu Lelegii din părţile Troiei şi Cariei (Geographia XIII.1.59) şi pe care Iliada îi aminteşte alături de caoconi şi pelasgii divini.

Despre alte seminţii pelasge răspândite în Asia Mică, aflăm din Geographia lui Strabon: Mysienii (VIII.3.2), Bithynii (VII.75) şi Caoconii (VIII.3.17), iar din Istorii-le lui Herodot, aflăm ce de aceeaşi origine erau Phrygienii (VII.73) şi Lydienii (I.171).

După textele antice, locuitorii Capadociei, regiune situată în Anatolia de azi, făceau parte din acelaşi neam cu Frigienii. Mai mult, unul dintre oraşele Capadociei situat în partea de către Armenia, se numea Dacusa Euphratis iar un altul pomenit de Strabon (XII. 1.4) purta numele de Romnena (de la Râm, despre care Miron Costin spunea, ca de la el ne tragem toţi. Istoricii spun că acest Râm este o transliteraţie a cuvântului Roma.. Fie vorba între noi, greu de crezut că marele cărturar Miron Costin nu ştia pronunţa şi scrie corect Roma!).

Herodot, spune că armenii erau descendenţi ai phrigienilor (Istorii,VII.73) care se trăgeau din marea tulpină pelasgă, dar Strabon (Geographia.XI.4.8) le atribuie o origine thesaliotă ei venind din Thesallia sub conducerea lui Arminius, participant la expediţia argonauţilor, care mai apoi i-a colonizat în văile superioare ale Tigrului şi Eufratului. Oricum ar fi, originea lor rămâne tot pelasgă întrucât Thesallia era locuită în vechime de pelasgi.

În Mesopotamia prezenţa pelasgă se face simţită printr-o serie de toponime precum: Deba (asemănătoare fonetic cu Deva şi Beba din România actuală), Ombrea, Drobeta (v. Drobeta Turnu Severin din România) şi Nisibis. Mai mult, civilizaţia mesopotamiană, a avut ca prim centru al dezvoltării sale, Sumerul ale cărui fundamente culturale sunt situate în zona Dunării de Jos, în Dacia pelasgă. Ne dovedeşte acest fapt scrierea „sumeriană” descoperită pe tăbliţele de la Tărtăria de Mureş mai veche cu cel puţin 1000 de ani decât civilizaţia sumeriană, precum şi tipul somatic al conducătorilor sumerieni care se adresau maselor cu expresia Sag-gig (capete negre) ceea ce înseamnă ca ei nu erau bruneţi ci şateni asa cum ne arată I.I.Russu. Pentru originea pelasgă a statuete de la Tell-Asmarcivilizaţiei sumeriene pledează şi statuetele descoperite la Tell-Asmar, în templul lui Abu, care prezintă caracterele rasiale ale subtipului uman carpatic precum si elemente de vestimentaţie asemănătoare pană la identitate cu portul tracilor macedoneni şi cu cămăşilor lungi bărbăteşti încinse la brâu, purtate de daci. Miturile sumerienilor ne învaţă că sumerienii erau originari dintr-o zonă muntoasă de la soare răsare adică din răsărit. Mai uimitor este faptul că unul dintre eposurile literaturii sumeriene face referire expresă la Dacia. Mitul se numeşte „Zborul lui Ethan spre cer” si oferă detalii despre Dacia! În repetate rânduri se aminteşte de „marea de lângă cetatea munţilor” Ciudat… nici una dintre regiunile învecinate Sumerului nu posedă asa ceva. Prima regiune care corespunde acestei descrieri din apropierea Sumerului este….Transilvania! Depresiunea Transilvaniei, Ardealul, apare ca o cetate naturala înconjurată de munţi iar în imedita ei apropiere se afla Marea Neagră!

La toate acestea, se mai adaugă un fapt deloc de neglijat: limba sumerienilor are foarte multe cuvinte comune cu limba română. Paul Lazăr Tonciulescu si Eugen Delcea cercetând literatura de specialitate au descoperit nu mai puţin de 83 de cuvinte sumeriene identice ca înţeles cu cele din daco-română.

Primii locuitori ai Palestinei sunt descrişi în Vechiul Testament drept războinici şi având o statură impunătoare (Iosua 12:4) asemenea giganţilor situaţi de Nicolae Densuşianu în nordul Dunării de Jos. Existenţa pelasgilor în Palestina este documentată şi prin existenţa unor toponime ca: Scytopolis, despre care Pliniu ne spune că era o colonie de sciţi, Rama, Arimateea, etc.

Populaţia cea mai războinică a Palestinei preebraice se numea Amorei derivat din etnonimul Aromei / Aramei , nume purtat de toate seminţiile locuitoare cândva în teritoriile Siriei, Asiriei, Sumerului, Babilonului şi Arabiei. Aceasta înseamnă ca acest nume reprezenta o altă denumire etnică a pelasgilor.

Şi în Peninsula Arabia avem toponime care amintesc de pelasgi: Istriana (v. Istru) Satula (v. Sătulă), Lugana (v. Lugaş, Lugoj, Lungana), Carna (v. Cerna, Cârna), Domana, Amara, Draga, Nassaudum (v. Năsăud).Arabii erau cunoscuţi în antichitate ca făcând parte din neamul Arameilor. Numele etnic al arabilor se presupune că se trage din numele părintelui lor eponim Arabus un fiu al lui Hermes sau Armis al Daciei (Strabon, I.2.34)

Pelasgii au constituit de asemenea, elementul dominant şi civilizator al Indiei.

Rama, printul scit

Rama, printul scit

Unul dintre cele mai vechi poeme indiene se numeşte Ramayana şi glorifică faptele prinţului Rama în care se spune că s-a întrupat Vishnu, spiritul cel bun al universului, pe care-l numeşte la un moment dat „prinţ scit”.

Cele mai vechi scrieri religioase indiene poartă titlul Veda. Ele sunt în număr de 4 si cuprind Revelaţia hindusă. Ceea ce este interesant însă este faptul că Revelaţia este „descoperirea” sau „vederea interioară” iar titlul acestor scrieri poate fi apropiat foarte lesne de cuvântul românesc „a vedea”.

Foarte interesantă este afirmaţia lui Strabon, cum că pe teritoriul Indiei, existau trei neamuri mai însemnate şi anume: Brachmanes, Garmanes şi Pramnae (Geographia XV.1.59), dintre care ce-i mai cucernici erau brahmanii. Ei duceau o viaţă frugală, mâncând numai fructe şi bând doar apă, erau devotaţi filosofiei, adorând cu deosebire Soarele, îşi duceau viaţă sub cerul liber şi considerau moartea drept o naştere pentru o viaţă mai fericită. (întocmai ca şi kapnobataii daci sau ca şi ktistaii o altă ramură de preoţi asceţi, daci). Aceşti Brahmani au avut tot timpul supremaţia socială şi religioasă a Indiei. Ei însă nu formau doar o casta sau sectă religioasă ci un neam numeros divizat în mai multe seminţii. Etimologic vorbind numele de Brahmani, Garmani şi Pramni, nu sunt decât derivate ale numelor etnice ahmani / rohmani,

armani şi Rami/Ramni, nume sub care erau cunoscuţi pelasgii la unii autori antici ca urmaşi ai lui Ra/Ram, zeul cerului şi al Soarelui.

Mai mult, studiind poemele clasice ca şi scrierile religioase indiene, Nic. Densuşianu ne pune în evidenţă peste 40 de cuvinte cu corespondent român si latin.

Continuitatea pelasgo – dacică în continentul asiatic

Felix Colson, istoric francez, ne atrage atenţia afirmând categoric: „toţi dacii sunt pelasgi” (şi adăugam noi, oriunde s-ar afla ei).

Continuitatea neamului pelasg sub forma etnonimului dac în Asia, este atestată de numeroase izvoare antice şi cercetări moderne.

După cum am văzut, în epocile vechi, pelasgii erau elementul dominant şi civilizator în întregul continent asiatic. Interesant este însă ca urmaşii lor, dacii, sunt prezenţi în aceleaşi teritorii pe care erau răspândiţi şi pelasgii, însă par a se extinde mult mai departe ajungând chiar până în China. Şi se pare că, asemenea pelasgilor în epoca străveche, dacii au jucat în antichitatea clasică, roluri deloc de neglijat.

De pildă, Ana-Maria Coman, care a scris un articol pe marginea unei lucrări a lui J. Saint – Martin, ne atrage atenţia spunând: „ originea parţilor este legată mai ales de tribul Dahae sau Dahi. Cu ajutorul lui şi-a dobândit Thiridate independenţa; (aceştia) erau printre cele mai puternice neamuri scitice, numeroasele lor ramificaţii fiind răspândite în Europa şi Asia”.

Mai mult cărţile lui Zoroastru vorbesc despre acest neam straşnic de tot, care a dat printre altele şi numele Mării Caspice.

Herodot de asemenea afirmă că încă înainte de Cyrus multe triburi Dahae pătrunseseră în interiorul Persiei.

În condiţiile în care neamul dacilor se răspândise, încă din străvechime până în Persia, nu mai trebuie să ne mire faptul că Decebal, în faţa ameninţarii romane, a cerut ajutorul lui Pacorus regele Partilor. În timp ce Traian era ocupat cu războaiele cu dacii, prinţii din a doua ramură Arsacidă au atacat posesiunile romane din orient .

Extraordinara extensiune a dacilor ca neam este dată şi de afirmaţia Anei Maria Coman că Bactria, provincie învecinată Chinei, era locuită de numeroase triburi Dahae. Mai mult în lucrările istoricilor chinezi, Bactria purta numele de Tahia, mai exact de Dacia.

Această denumire coincide cu cea care serveşte la denumirea ţării pe care Dahii, o posedau în Europa

La autorii chinezi apare alături de Bactria şi Dahia arsacizilor extinsă în Persia şi Armenia.

Sub dinastia arsacizilor, care făceau parte din marea familie a Cuşanilor, al căror nume era acela de daci, s-a constituit un imperiu puternic şi înfloritor, cuprinzând teritoriile Asiei Centrale şi de Sud, tocmai în perioada de ascensiune a Imperiului roman. Acest imperiu cuprindea Persia, Armenia, Bactriana (Dacia), Massageţia (Geţia mare), ţinuturile din jurul Caucazului şi din nordul Mării Negre.

Xenofon ne vorbeşte despre dacii din regiunea transcaspiană. Tot pe coasta orientală a Mării Caspice, Pliniu cel Tânăr semnalează populaţia numită Dahae.

Pârvan îi semnalează pe daci, sub numele de Dahae, în Turkestan, iar în sud estul Mării Caspice exista în antichitate un teritoriu numit Dahos.

Apoi, anticul Parthyene, ţinut situat azi în partea asiatică a Rusiei, poartă şi numele Dakistan.

Pe malul sudic al Mării Caspice, la nord de Azerbadjan, se află Daghestanul (Dag fiind tot o derivaţie a termenului etnic dac).

Massageţii sunt menţionaţi în documente încă din secolul VII î.Ch ca locuind între Marea Caspică si Amu-Daria. În istoria Asiei ei sunt cei care ,sub conducerea reginei Tomiris, sunt cunoscuţi ca învigători ai puternicului rege persan, Cyrus. Numai că dovezi recente arată că aceştia se întindeau pană în China.

După opinia specialiştilor, străini de astă dată, dacii sunt cunoscuţi în China sub numele de Yu-Ci, ortografiat Yue-Tchi, Yue-ti, Yut sau Ye-Ta. Pentru vechimea elementului etnic dac în China, pledează şi numele împăratului care a fondat dinastia Xia pe numele sau Dayu (Yu cel Mare). Principalele ramuri ale geţilor sunt cunoscute în analele chineze sub numele Marii Yue-tchi, Micii Yue-tchi şi Yue-tchi al Huandong-ului. Sub aceleaşi nume, dacii apar amestecaţi şi printre tibetanii occidentali.

Marii Yue-tchi au fabricat sticla colorată sub Daowu Di din dinastia Goei.

După Strabon familia Yue-tchi cuprinde neamurile asii-lor, pasiani-lor, tochari-lor şi sakarauţi-lor.

Această mare famile de daci (Yue tchi) şi-a avut aşezările între Munţii Nan-Shan, afluenţii Burunghirului şi partea superioară a Huang-he-ului. Prin urmare posedau o parte din China si Tangut.

Dat fiind conservatorismul dac, este de presupus că odată cu mişcarea neamurilor dace spre China, s-a mişcat şi credinţa lor, zamolxianism-ul, întrucât se ştie că dacii credeau că nu există alt zeu în afară de al lor. Unde poate fi surprinsă înfluenţa zamolxianism-ului în China?

Există o religie care nu prea are nimic de-a face cu speculaţiile religioase chinezeşti, anume daoism-ul. Însuşi cuvântul Dao, derivă din etnonimul dac, ştiut fiind că frigienii îi numeau pe daci daous, având semnificaţia cale. Concluzia este că daoism-ul este calea dacilor de a ajunge la Zeu. De ce? Pentru că toate religiile chineze poartă numele fondatorului lor (v. Confucianism-ul). Dar daoism-ul nu are aproape nimic în comun cu filozofia lui Lao-Tzi şi nici nu-i poartă numele. Cu atat mai mult cu cât daoism-ul nu a avut o influenţă foarte mare în China , ci numai pe alocuri pe unde erau răspândiţi dacii. Originea dacică a daoism-ului poate fi probată şi prin existenţa masivă a toponimelor şi antroponimelor dacice în regiuni apropiate de China, la stabilirea lor în această ţară dacii nerenunţand la religia lor originară, care împletindu-se cu vechile credinte chinezesti au dat naştere daoismului

Geţii au existat ca popor de sine stătător si în India fiind cunoscuţi subnumele de Yut Yat Jut Jhut. Ei ocupau Hindustanul septentrional si valea Indului. Specialiştii sunt de acord că populaţia rurala din Pundjab se trage din acest corp etnic al Yut-şilor. De asemena populaţia Yut formeza pricipala etnie din regiunea Sindi, iar în Belucistan, poporul Yut a format prin amestecul cu baluchii, poporul Jugdalli.

Descendenţii dacilor cunoscuţi sub numele Yut în India si Yue–tchi în China erau prezenţi şi în secolul XIX în India, în nord-estul provinciei Gudjarat aflându-se regiunea Jutvar (Ţara lui Yut sau a Yut-şilor)

Iată ce am descoperit în urma afirmaţiei dintr-o poezie a lui Eminescu !

Dacii; după cum putem observa, au dat o notă aparte civilizaţiei orientale prin religia lor introdusă în China, sub forma daoismului, prin infiinţarea dinastiei Arsacizilor , ei constituind şi un procent important din populaţia Asiei.

Acum, fiind dovedită cu destule dovezi credem noi, existenţa dacilor în Asia, nu putem decât să-i dăm dreptate lui Eminescu, care spunea: “De la China pân’ la Rin / De geto-daci pământu-i plin”:)

zamolxe

Bibliografie:

1. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, Bucureşti

2. Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea. Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, vol. I, Ed. Obiectiv, Craiova

3. Alexandru Pele, Etnonimele românilor. Dac/get, Ed. Abadaba, Oradea

4. Strabon, Geographia, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

5. Herodot, Istorii, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti