Egiptul Secret

Pelasgii, civilizatorii Egiptului?

Mă veţi întreba probabil cam ce treabă are Egiptul cu Pelasgii. Are pentru că o seamă de autori antici ne dau informaţii destul de exacte pentru a putea afirma aceasta. Apoi există o serie de simboluri credinţe şi mituri egiptene care descriu , ne place sau nu, Dacia nord dunăreană şi credinţele pelasgilor/ hiperboreilor/ dacilor a căror patrie era aici, la râul cel mare si sfânt al întregii antichităţi: Okeanos Potamos / Fluviul Ocean/ Dunărea.

Unii vor fi circumspecţi, alţii, o să spuneţi, din capul locului, că bat câmpii cu succes, însă, istoria se face pe bază de informaţii. Informaţii pe care dacă le cauţi , ele nu întârzie să apară. Să purcedem şi să vedem informaţiile în cauză.

Caracterele generale ale civilizaţiei Egiptului prefaraonic

Prima perioadă a istoriei Egiptului este pelasgă. De ce? Pentru că această perioadă se distinge prin caractere net diferite faţă de perioadele următoare atât din punct de vedere etnic cât şi religios. Pentru aceasta stau mărturie atât vechile tradiţii păstrate de la autorii antichităţiii şi preoţii egipteni cât şi descoperile arheologice, care mărturisesc că, înainte de Egiptul faraonic, a existat un Egipt pelasg.

Bunăoară, ştim de la Manethon, preot egiptean al templului din Sais, a cărui mărturie este confirmată de Diodor din Sicilia, că prima dinastie care a domnit vreodată asupra Egiptului era supranumită „ a zeilor” iar singurul popor care s-a bucurat în toată antichitatea de epitetul de dioi/ divini au fost pelasgii.

Pe de altă parte, prima capitală a Egiptului, anume Theba, poartă un nume pelag , după cum pelasg este şi numele întemeietorului ei. Ea fost întemeiată de un rege pelasg pe nume Ogysus, probabil identic cu Ogyges. La aceasta se adaugă faptul că locuitorii Thebei se credeau cei mai vechi oameni de pe pământ asemeni pelasgilor după cum ne spune tot Diodor din Sicilia.

Tot un carater pelasg avea si religia egipteană. La începuturile religiei lor,după mărturia lui Diodor din Sicilia egiptenii credeau în Tatăl Cer şi Mama Pământ, cei doi Zamolxe, al căror centru spiritual suprem şi patrie natală era Dacia. În vechile papirusuri ce erau depuse lângă corpul defuncţilor în sarcofage şi care azi formează în mare parte Cartea egipteană a morţilor, se face deseori amintire despre ţara cea fericită şi divină din părţile de nord ale lumii vechi, situată langă râul cel mare şi sfânt, unde s-au născut zeii şi unde migrează sufletele celor decedaţi. De altfel, vechii locuitori ai Egiptului au aceeaşi credinţă în nemurire ca şi hiperboreii daci iar…Columna Cerului sau Întreitul Stâlp al Cerului figurează în ornamentica sarcofagelor.

Să vedem acum formaţiunea etnică a Egiptului predinastic. Cei mai vechi locuitori ai Egiptului se numeau Pirami ori aceştia sunt tot una cu pelasgii de la Dunărea de Jos, strămoşii iluştri ai dacilor, despre care Herodot spune că sunt „ cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Or, tocmai acesta este sensul etnonimului Pirami despre care, tot Herodot, zice că înseamnă „ om onest şi generos”. De la ei, de la acesti Pirami, derivă la o primă vedere, şi numele Piramidelor pe care arabii le numesc Haram, adică mormimte (h) arimice. Ori Arimi nu este altceva decât un alt etnonim al pelasgilor aşa cum arată toate izvoarele antice referitoare la ei. Că centrul lor politic religios şi administrativ era la Dunărea de Jos stau mărturie monedele de tip Armis descoperite în Dacia şi nicaieri în alta parte.

Piramide şi obeliscuri

Piramidele cele mai renumite se află lângă Gizeh, în apropiere de Memphis, fiind considerate minuni ale arhitecturii antice şi uimind încă lumea modernă cu precizia construcţiei lor. Dar caracterul acestor construcţii funerare grandioase nu este unul egiptean. Ele reprezintă,în fapt, forma tradiţională a construcţiilor funarare pelasge cunoscute azi sub numele de tumuli sau movile funerare care, în România, sunt cunoscute şi sub denumirea de „mormintele uriaşilor”.

Cum am spus mai sus, populaţia cea mai numeroasă a Egiptului predinastic era formată din Pirami, o ramură a pelasgo-arimilor de la Dunărea de Jos, din rândul cărora erau numiţi regii cei vechi ai Egiptului, după spusa preoţilor egipteni. Întrucât faraonii din vremea Egiptului clasic îşi legitimau puterea de la dinastia divină (a Piramilor) ni se pare absolut normal ca numele lor să fie menţinut în numele unor construcţii cu caracter sacral- funerar ce aminteau de forma de înmormântare, în tumuli, din patria de origine a primilor regi pelasgi ai Egiptului.

Curios este însă un alt fapt care vine să confirme presupunerea că piramidele nu sunt decât imitaţii , ce-i drept mai luxoase, ale tumulilor funerari pelasgi: similitudinile dintre piramida lui Keops şi Vf Toaca din Ceahlău, care merg aprope până la identificare.

Astfel, Vf Toaca aflat la altinudinea de 1900m, izbeşte privirea prin aspectul său piramidal. Geometric, vârful este contituit la partea inferioară dintr-un trunchi de piramidă continuat cu un vârf piramidal teşit. Baza trunchiului de piramida este absolut pătrată fapt deosebit de ciudat dacă avem în vedere că probabilitatea ca două creste să se intersecteze în unghi de 90 de grade , în mod natural, este aprope nulă! Unghiul pantei de pe partea de Nord a Vf Toaca este de 52 de grade acelaşi ca şi la Marea Piramidă a lui Keops. Mai mult, construcţia egipteană are una dintre feţe perpendiculară pe direcţia nord ( din nord au venit Piramii în teritoriul Egiptului) iar faţa similară a Vf Toaca se deplasează de la această direcţie cu numai 13 grade; raportul dintre lungimea laturii şi înălţime, folosit de constructorii egipteni este identic cu cel al Vf Toaca. Cercetătorul Ion Ţicleanu ne spune „Piramida lui Keops se înscrie perfect în reconstituirea piramidei iniţiale de pe Vf Toaca”. Şi ca să fiemai limpede toată treaba, datarea piramidei de pe Vf Toaca ar arăta o vechime de 9000-10000 ani pe când cea a lui Keops datează din 2500 î.Ch.

Îmi veţi zice şi ce treabă are Toaca cu mormintele ca să fie prototip pentru aşa ceva? Are, pentru că tradiţia populară în care se oglindeşte memoria ancestrală a poporului, ne spune că Vf Toaca este mormântul unor uriaşi! (v. Art. Uriaşii)

Prin urmare pelasgii de la Dunărea de jos, cunoscuţi în Egipt sub numele de Pirami, întru cinstirea eroilor lor ridicau deasupra mormintelor acestora, tumuli enormi de pământ iar peste acestea, drept semn sfânt o columnă de piatră, imagine miniaturizată a Columnei Cerului, cunoscută şi sub denumirea de Întreitul Stâlp al Cerului. Şi într-adevăr, în tradiţiile egiptene, cerul era susţinut de 4 columne care când erau izolate erau reprezentate printr-un Y iar când erau adunate laolaltă căpătau forma a 4 Y alaturaţi uniţi de o linie trasată deasupra. Toţi aceşti stâlpi se aflau în nord în regiunea divină, aşezaţi pe un singur pisc sau pe patru, însă legaţi între dinşii printr-o catenă montană neîntreruptă. Este vorba despre o preluare deformată a tradiţiei pelasge de către egipteni întrucât vârful pe care se află simulacrul lui Ianus Bifrons are aspectul a două vârfuri de unde numărul vârfurilor în cauză a ajuns de la 3 la 4.

Columnele ridicate pe tumulii pelasgi ca semn sacru de cinstire a eroilor,sunt asemeni crucilor creştine pe morminte care în fapt se reduc la acelaşi simbolism al lui Axis Mundi. În tradiţia şi arhitectura egipteană ele vor fi preluate sub denumirea de obeliscuri. Orioriginea acestor obeliscuri sau „ stâlpi de priponire a soarelui” cum îi numeau egiptenii se reduce tot la Dunărea de Jos.

În comuna Polovragi,pe o colină înaltă ( un tumul) s-a descoperit fragmentul unui monument arhaic, unic în felul său între monumentele preistorice ale Europei străvechi. Este un obelisc lung de 1,09, executat în granit, tăiat în patru feţe cu laturile rincipale de 0,45m.Toate faţetele monumentului sunt foarte fin lustruite, neprezentând nici o inscripţie. Asemănarea dintre acest monument carpatic şi obeliscurile egiptene este mai mult decât spectaculoasă. Cu atât mai mult cu cât, dimensiunile primelor obeliscuri egiptene aşezate lângă carele votive ale regilor sau lângă barca sacră sunt între 1 şi 4 m comparabile cu dimensiunea columnei de la Polovragi.

Faraonii voiau sa se înalţe la cer din Dacia

Herodot atunci când vorbeşte despre egipteni ne spune „ egiptenii se mândresc cu faptul că sunt cei mai vechi oameni din lume”. Ori, singurii oameni cărora textele antice, fie ele greceşti, romane sau de altă natură le atribuiau titlul de divini erau pelasgii iar patria originară a acestora era la Dunărea de Jos. Egiptenii „ credeau că erau,o naţiune divină şi că îi conduceau regi care ei înşişi erau zei întruchipaţi; primii lor regi, afirmau ei, fuseseră zei propriu zişi, care nu dispreţuiau viaţa pe Pământ, cu bucuriile şi necazurile ei, alături de oameni”. Tot Herodot făce însă o precizare deosebit de importantă, anume că Pasărea Phoenix era foarte aproape de sufletul lui Osiris şi venea din locul unde se nasc sau trăisc zeii. Deci acest loc al zeilor era în afara Egiptului. Acest loc al zeilor purta în limba egiptenilor denumirea de Ta-Ur ce se tălmăceşte Ţara (Stră)veche identică cu Curtea Veche reprezentată prin incinta din centrul svasticii care este simbolul esenţialmente Polar/ Central, fiind emblema celor doi Zamolxe, cum am sus de mai multe ori până acum. Acest loc, acestă ţară a zeilor, era plasată la nord peste Marea Meriditerană sau Marea cea Mare

Tradiţiile egiptenilor ne spun că după moarte sufletul faraonului se îndrepta spre Duat, tărâmul lui Osiris, situat în Ţara Zeilor Muntelui. Ajuns acolo trebuia să între în „ Marea Casă a Celor Doi” (Tatăl Cer şi Muma Pamânt, cei doi Zamolxe). Duatul era conceput ca un cerc al zeilor complet închis. Pe lângă acest ţinut curgea un râu ce se împărţea în mai multe braţe iar munţii ce înconjurau Duatul aveau 7 trecători. Luaţi dumneavoastră o hartă ca să vă convingeţi cu proprii ochi că e vorba de Transilvania înconjurată de Munţii Carpaţi care, sunt împărţiţi prin văi adânci în 7 grupe, tocmai cum descrie şi Enoh „Ţara Zeilor”. Zeii pe care urma să-i întâlnească faraonul aici, pentru judecată, se numeau Zeii Muntelui din Ţinutul Ascuns. Ciudat , pentru că tocmai Vf Ascuns este cunoscut, în tradiţia populară românească, sub numele de Altarul Cerului, locul de unde, aşa cum am spus în altă parte, iniţiaţii se ridicau la cer.

Duatul era considerat lumea subterană a lui Osiris sau lumea de dincolo ori Ardealul în textele medievale se numea tocmai „ţara de dincolo ( de păduri)”

Vedem că nemurirea faraonului era legată de munţii care înconjurau Duatul deoarece însuşi Duatul era considerat Tara Zeilor Muntelui. În descrierea de mai sus a Duatului se vede o denumire care atrage atenţia „Marea Casă a Celor Doi”. Ce este această casă? Care este numirea ei geografică şi unde este plasată? Marea Casă a Celor Doi este tot una cu Muntele Vieţii din vechile papire egiptene, plasat la nord de râul Nun, părintele zeilor, tot una cu cu Okeanos Potamos/Dunărea, identic cu râul de mai sus care se împărţea în mai multe braţe. În vecinătatea acestui munte se afla şi poarta numită Ser pe care soarele trecea seara, în barca sa, pentru a reveni a doua zi la orizont. Ori această poartă Ser este identică cu numirea româneasca Fer( Fier). Rugăm să se ţină cont de vorbirea curentă şi de pronunţia „ţărănească” a cuvântului Fier. Având în vedere această „ congruienţă”, observăm că poarta Ser este tot una cu Portile de Fier ale Dunării (râul Nun) de la Cazane. Iar Marea Casă a Celor Doi nu poate fi altceva decât muntele Bucegi unde Cerul şi pământul se împletesc de-a lungul Columnei Cerului, dând naştere vieţii materiale pe care o susţin şi o continuă perpetuu.Prin urmare, Muntele Vieţii sau Casa Celor Doi este locuinţa terestră a celor doi Zamolxe închipuiţi de şerpii caduceului hermetic, locul unde pământul se uneşte cu cerul.

Mitul lui Isis şi Osiris sau ocultarea tradiţiei primordiale

În rezumat, mitul lui Isis şi Osiris, ne relatează următoarele fapte: un număr de 72 de conjuraţi, conduşi de zeul Seth , pun la cale uciderea zeului Osiris care în fapt era fratele lui Seth. Complotiştii , folosondu-se de un şiretlic, reusesc să-l omoare pe zeu în ziua a 17 a lunii Athyr iar ulterior, Seth dezmembrează trupul lui Osiris şi-l împrăştie peste întreg teritoriul Egiptului. Isis, soţia lui Osiris, adună bucăţile, reface trupul soţului ei şi-l învie cu ajutorul magiei. Între Horus, fiul postum al lui Osiris născut în mod miraculos de Isis, şi Seth se va declanşa o lupta în care victoria rămânea mereu indecisă. Pentru a pune capăt acestui conflict , are loc o judecată a zeilor, în oraşul Heliopolis (On), în urma căreia se dă câştig de cauză lui Horus care primeşte prerogativele lui Osiris ce făceau obiectul disputei dintre cei doi zei iar Seth primeste o pedeapsă cel puţin surprinzătoare: „ Ra Horahte glasui:să-mi fie dat mie Seth, fiul lui Nut, ca să şeadă alături de mine, să-mi fie fiu,să bubuie el în ceruri şi să stârnescă teama”.

După unele versiuni ale mitului trupul lui Osiris a fost dezmembrat în 26 de bucăţi după altele în 17, iar altele vorbesc de 14 părţi ale zeului dezmembrat. Dar, cum 14 este dublul lui 7 are şi el un caracter sacru făcând parte din categoria simbolurilor desemnând tradiţia primordială.

Acum să trecem şi să vedem semnificaţiile submerse ale mitului osirian. Osiris desemnează însăşi unitatea tradiţiei primordiale care emană de la Centru, desemnat ceva mai sus sub numele de Curtea Veche, simbolizată prin incinta dinCentrul Svasticii. Dezmembrarea trupului lui Osiris vorbeşte despre „ dezmembrarea tradiţiei primordiale”. În ceea ce priveşte numărul de fragmente în care a fost dezmembrat trupul ui Osiris avem de-a face cu o criptare a informaţiei reale ascunse în mit. Astrfel 1+7=8;2+6=8 iar 14 care este dublul lui 7 ( şapte stele are Ursa Mare, constelaţia sub care se afla Polul Getic, Axis Mundi, Columna Cerului, stele care înconjoară în reprezentările catolice ale Maicii Domnului capul Sfintei Fecioare desemnând-o astfel ca un alt aspect al Marii Mame a zeilor si a oamenilor) căci de două ori 7 înseamnă 14 iar suma numerelor 1 şi 4 este 5 care este numărul colţurilor Pentagramei, simbolul manifestării şi al direcţiilor spre care s-a îndreptat marea” migraţie” hiperboreană / patru puncte cardinale plus Centrul de la care a emanat tradiţia primordială pe care o duceau pelasgii hiperborei cu dânşii în acţiunea lor civilizatoare. 8-ul este din nou un simbol al Centrului Suprem din care au venit Piramii, colonizatorii şi civilizatorii Egiptului prefaraonic, el fiind întalnit şi azi în ormentica populară românească exact cu acelaşi sens.

Mitul devine deosebit de interesant atunci când se observă că toate personajele sale principale sunt însoţite de silaba sacră IO care apare şi în titulatura voievozilor români desemnându-i ca trimisi ai Centrului asa cum am arătat în „ Sacralitatea instituţiei voievodale românesti”. Acest IO, IO(n) al românilor /Ianus al latinilor, este stăpânul cheilor , al marii opere hermetice, solve et coagula simbolizat prin Ianus Bifrons ( cel cu două feţe). În primul rând, trebuie observat că numele lui Osiris începe cu litera o care, reprezentată în spaţiu, este o sferă iar proiecţia ei în plan o face un cerc, dar cercul restrans la locul de origine este un punct iar emanaţia punctului în plan vertical, fie el ascendent sau descendent, dă o dreaptă (litera I)care la rândul său se poate reduce prin contracţie la un puct (deasupra lui I este un puct). Este exact simbolistica Columnei Cerului de-a lungul careia se împletesc cei doi Zamolxe pentru a da naştere manifestării. Şi dacă citiţi cu atenţie ceea ce am spus maisus în legătură cu transformările suferite de sferă veţi vedea ca numele lui Osiris se raporteaza tocmai la acest simbolism.

Seth, „ucigaşul „ lui Osiris poartă în papirusurile egiptene numele de IO şi în acest sens trebuie spun că el este agentul solve adică agentul care rupe echilibrul Centrului pentru a da naştere manifestării. Piramii despre care vorbeam mai sus , nume sub care sunt desemnaţi pelasgii care au colonizat Egiptul,au tocmai acest rol al zeului Seth care rupe tradiţia primodială a Centrului pentru a o duce în Egipt, ea rămânând în fond aceeaşi.

Isis adună bucaţile lui Osiris, deci reface unitatea tradiţiei primordiale emanată de la Centru, ea fiind elementul coagula al marii opere alchimice. Doar că în mitologia roamnă Isis este identificată cu IO, fiica lui Inachos, transformată în căprioară şi persecutată de Junona pentru că era iubită de Jupiter.Trebuie observat aici rolul jucat de Isis în constituirea centrelor tradiţionale paticulare care aveau drept nucleu câte o parte din tradiţia primordială desemnată de Osiris.. O versiune a mitului osirian ne spune că Isis tăinui fiecare bucată din trupul lui Osiris într-un trup omenesc plasmuit din ceară şi mirodenii care, în cazul de faţă, este forma tradiţională particulară, mare cât trupul soţului ei.. Apoi a chemat pe rând toate grupările de preoţi ( sarcerdoţii centrelor secundare emanate din tradiţia primordială) şi le ceru prin jurământ să nu destăinuie ceea ce li se va încredinţa şi fiecăruia îi spuse că i-a încredinţat corpul lui Osiris ( tradiţia primordială integrală).

Ultimul personaj important al mitului , în unele variante, este Toth care mai poartă si numele de IO(h) Toth şi care l-a început a fost părtaşul lui Seth în asasinarea lui Osiris ca mai apoi s-o ajute pe Isus să-i reconstituie corpul. Luaţi în cuplu Isis şi Toth sunt masculinul şi femininul, ce-i doi şerpi ai caduceului hermetic (Zamolxe feminin despre care spune Suidas şi Zamolxe masculin, Tatăl Cer şi Muma Pământ)care se desprind din indisticţia primordială ( Zamolxe unic şi, în sensul terestru, tradiţia primordială) pentru a da naştere manifestării şi tind să se unească în vârful caduceului, numit Aor, pentru a se contopi din nou în zeul unic şi tradiţia primordială, în planuri diferite şi într-un centru nou fondat în cazul de faţă. Pentru a fi mai expliciţi vom spune că Thot este părintele alchimiei egiptene deţinând prin urmare taina solve et coagula şi fiind cunoscut în acest sens sub numele de Hermes Trismegistus care se traduce „cunoscătoar al trei părti a stiintei sacre”. El deţine trei părţi ale cunoaşterii sacre tocmai pentru că a patra este Centrul de la care emana cunoaşterea sa.

Ra , cel mai mare dintre zei, era Zamolxe

Politeismul egiptenilor este de fapt un monoteism deformat fapt datorat deformării tradiţiei Centrului hiperborean de-a lungul timpului. Sutele de zei din listele egiptene nu sunt , în mare parte, decât emanaţiile aceluiaşi zeu suprem, Ra. Acesta, la rândul său, este identic cu Tum, Montu, Ammon, Osiris sau Harmakis.

După vechile papirusuri el a creat toată manifestarea purtând titluri ca domnul domnilor,regele zeilor,părintele părinţilor, puterea puterilor,stăpânul cerului al pământului si al infernului, al apelor, al munţilor, începutul tuturor formelor, creatorul animalelor si al oamenilor. Toate prerogativele unui zeu suprem si unic. Unde-s ceilalti „zei” atunci? Ei sunt în conformitate cu gnoza de mai tarziu doar emanaţii ale zeului suprem. Mai mult, numele său nu este un nume ci un prerogativ Ra având sensul de rege fapt ce demonstrează că tradiţia egipteană se trage din traditia primordială hiperboreană. Cu atât mai mult cu cât, din tradiţiile antichităţii , aflăm că zeul geţilor nu avea nume sau formă aşa cum arată şi disoluţia formelor în structura Sfinxului din Bucegi. Putem aduce si alteprobe în acest sens. Anume india a fost colonizată de pelasgi pe la 1500 î.Ch iar prima carte a revelaţiei hinduse se nume Rig Veda ( vederea regala?)

Să ne aprim asupra lui Ra si sa-i cautam patria de origine.

Acest Ra stăpânea, după doctrinele egiptene, doua reşedinţe una în sud si una în nord şi purta „ diadema sudului si a nordului” În Egipt, reşedinţa sa era la Theba însă reşedinţa sa divină, se afla în nordul râului Nun, în Paur, denumire identică cu ţara Ta-Ur pomenită mai sus când am vorbit despre obeliscuri şi am identificat-o cu Ardealul, Grădina Maicii Domnului. Conform aceloraşi doctrine el susţine cu bratele sale cerul întocmai ca si părintele titanilor Atlas a cărui patrie se afla tot în ţinuturile de miazănoapte, dincolo de Okeanos Potamos/ Nun/ Dunărea. Numele de Amon/Hammon-Ra nu are nici o noimă în limba egiptenilor el corespunzând mai degrabă vechii divinităţi greceşti Omolos adorată de daci şi de români sub numele de Omul. Un alt titlu al lui Ra era Montu şi era adorat în acesta calitate de cătrre egipteni cu numele MOS un cuvânt care nu este egiptean. Dar , ( Zeul) Mos era epitetul sub care era adorat Zamolxe atât în Dacia cât şi în alte părti ale Europei unde s-a extins Imperiul pelasg. Iată ca acum avem o imagine mai clară a afirmaţiei lui Miron Costin „ Noi toţi de la Râm ne tragem” mai exact de la Ra(m) Împărat despre care vorbesc legendele şi colindele româneşti. Ori, acest Ram Împărat este identic cu Amon Ra al egiptenilor care la o privire mai atentă este el însuşi identic cu Regele Lumii/ Zamolxe. Căci nimeni în afara de cel ce stăpâneşte peste Centru, peste Polul imuabil, care poate fi ascuns dar nu pierdut, nu poate purta legitim titlul de Rege al Lumii

zamolxe

Bibliografie:

N. Densuşianu, Dacia Preistorică, ed Arhetip, Bucureşti

Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv, Craiova

V Lovinescu, Dacia Hiperboreană, ed Rosmarin, Bucureşti

Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, muntele sacru al dacilor, Ed Stefan, Bucureşti

E.Delcea,Enigmele Terrei.Istoria începe în Carpaţi,vol 2-3, Ed Obiectiv, Craiova

În ce credeau egiptenii?…

 

   În ultimii ani au apărut pe micul ecran tot felul de documentare , despre măreţia Egiptului Antic. În majoritatea cazurilor, în  aceste proiecte, doar comerciale , sunt prezentate multe aberaţii, îndeosebi despre credinţa egiptenilor.

   În cele ce urmează, o să relatez în câteva cuvinte despre religia Egiptului Antic, zic eu cât mai aproape de realitate.

   Este evident că această religie aparţine unor timpuri destul de îndepartate  în istorie, abordarea ei întâmpinând astfel anumite dificultăţi inerente. Mai ales în cazul Egiptului dificultăţile fiind mai mari deoarece întreaga structura religioasă a disparut lăsând în urmă o serie de monumente arhitecturale şi literare care să fie interpretate. Din această cauză trebuie să ne bazăm şi pe izvoarele dobândite de la alte popoare , dat fiind faptul că egipetenii  împărtăşeau cu celelate popare primitive credinţa în existenţa unei oridini cosmice.

   Există trei sfere pe care egiptenii le recunoşteau ca manifestări ale divinului: puterea din soare, puterea din pământ şi puterea din acea clasă de animale care formau posesiunea cea mai de preţ a omului, vitele cornute, cu semnificaţia care îi era dată – de creaţie, înviere şi procreaţie. Pentru egiptenii antici revenirea strălucitoare a soarelui din lumea subpământeană şi învierea anuală a vegetaţiei au fost exemple clare ale puterii triumfătoare ale Divinului.

   Acest ciclu anual va sta la baza credinţei în zeul care moare şi reînvie dovedindu-şi divinitatea prin învierea sa din morţi.

   La temelia acestor evenimente cosmice care revelau natura vieţii divine se afla ordinea cosmică exprimată prin Maat. Aceasta a fost adusă la viaţă de către zeul Soare încă de la începutul începuturilor.

   Înainte de anul 4000 î.Hr., deci înainte ca primul rege Menes să fi realizat unitatea Egiptului, fiecare trib era independent, având zei proprii, temple, preoţi, rituri şi credinţe specifice. După unficare fiecare trib a păstrat o oarecare autonomie religioasă, care însă a fuzionat într-o structură religioasă caracteristic egipteană. Au fost păstraţi zeii fiecărui trib, formându-se un panteon, însă fiecare zeitate locală îşi avea cultul ei aparte. Întalnim aproximativ 60 de zei, treptat formându-se relaţii de înrudire între ei.

    Curios este faptul ca multiplicitatea zeilor se datora de multe ori numelor pe care le aveau, şi nu zeilor. Ca de exemplu: zeul creator în Heliopolis era numit Atum, Ptah la Memphis, Amon la Theba , etc. Toate aceste zeităţi au aceleaşi atribute, aceaşi natură şi funcţii, diferenţele fiind doar în prezentarea lor externă şi poate în câteva trăsături accidentale. Adoratorii unui zeu local pretindeau ca acesta unea în el toate celelalte zeităţi.

   Practic de aici putem trage urmatoarea concluzie : la egipteni antici existau o sumedenie de zei , majoritatea fiind însă unul şi acelaşi , doar numele fiind diferite; o religie destul de complicată pentru omul de rând care locuia in Egiptul Antic.

Până astăzi sunt păstrate multe mituri egiptene unele chiar strâns legate de creştinism , fiind destule asemănari intre Iisus şi Horus , dar acestea le vom discuta în altă zi.

   Întreaga literatură religioasă a fost împarţită in trei părţi

–         textele pirmidelor

–         textele sarcofagelor

–         Cartea Morţilor

Fară îndoiala, Cartea Morţilor este deosebit de importantă pentru înţelegerea vieţii religioase în Egiptul antic. Scopul „Cărţii” era de a fixa un ghid de comportare pentru cei morţi in timpul judecăţii lui Osiris şi de a le asigura fericirea în viata viitoare.

       Ce am scris în articolul de mai sus e doar o mică prezentare a ceea ce reprezenta credinţa egiptenilor. S-ar putea să urmeze lucruri şi mai interesante……

 

dorian

 

 

Asia „casa cu daci”

Articol scris pentru consursul lui Visurât si Arhi

La prima vedere, titlul articolului pare paradoxal. Multă lume se va întreba, cum m-am întrebat şi eu la început, ce să caute dacii în Asia?

O poezie a lui Mihai Eminescu mi-a atras atenţia în mod special asupra acestui paradox al existenţei dacilor în Asia. Poezia marelui nostru poet naţional se numeşte „De la Nistru pân’ la Tisa” şi zugrăveşte următoarea stare de lucruri:

De la China pân’ la Rin

De geto-daci pământu-i plin,

De la Vistula-n Grekia,

Este scumpa mea Dakia.

Mulţi au fost, puţini mai sunt,

Căci destinul lor e crunt.

Au venit năvălitori-

Ca şi hoardele de ciori.

Peste daci s-au aşezat,

Pâinea toată le-a mâncat.

Aurul lor l-au luat,

Iar naţia le-a furat.

Urmaşii geţilor de azi,

Noi românii, nişte brazi,

Ne împuţinăm mereu ,

Căci n-aveam un Deceneu”

Ca poet, Eminescu poate fi acuzat de naţionalism exacerbat, dar când şi istoricii, şi mai ales istoricii străini, afirmă acelaşi lucru, atunci trebuie să te apuci de treabă şi să cauţi dovezi pentru a sprijini „naţionalismul” lui Mihai Eminescu!

Prin urmare, m-am apucat de treabă şi dovezile… au început să curgă găsindu-i pe daci ca locuitori şi element civilizator al Asiei din neolitic şi până… în secolul XV d.Ch !

Pelasgii în Orientul Apropiat şi în Orientul Mijlociu

Din Dacia, locul unde a luat naştere şi s-a dezvoltat cultura şi civilizaţia pelasgă, dacii străvechi (pelasgii) s-au revărsat nu numai peste întreaga Europă străveche ci şi peste continentul asiatic. Prima lor escala în Asia a fost Orientul Apropiat şi cel Mijlociu.

În ceea ce priveşte Asia Mică, Strabon ne spune, citându-l pe Menecrat Elaita, că toată regiunea maritimă, ce se numea pe atunci Ionia, a fost locuită de pelasgi (Geographia, XIII.3.3) fapt confirmat şi de Herodot care-i numeşte pe pelasgii care locuiau aici, Ionieni (Istorii,VII.94). Ionienii, au înfiinţat aşezări renumite precum oraşul Efes, unde au ridicat una dintre minunile lumii antice, Templul Artemidei. De remarcat că Artemis este figurată, nu aşa cum au perceput-o grecii, ca patronă a vânătorii şi pădurilor, ci ca zeiţă mamă, având pieptul plin de sâni. Alt oraş întemeiat de pelasgii ionieni, Milet, i-a dat lumii antice şi moderne pe Thales considerat unul dintre cei şapte înţelepţi ai antichităţii şi pe Hecateu, istoric al lumii antice. Tot Milet-ul a fost multă vreme o forţă maritimă rivalizând cu Cartagina şi Fenicia.

O altă grupă însemnată de pelasgi, stabiliţi în Asia Mică la nord de Ionieni, au fost Eolii ( Istorii,VII.95) despre care aflăm de la Strabon că se extindeau până în Lidya inclusiv pe şesul Troiei (Geographia,XII.1.3). Cea mai renumită aşezare a lor, a fost Troia despre care legendele spun că avea zidurile construite de Apollo şi Poseidon.

Tot de naţionalitate pelasgă erau şi Lelegii care locuiau în Pisidia făcând parte din acelaşi neam cu Lelegii din părţile Troiei şi Cariei (Geographia XIII.1.59) şi pe care Iliada îi aminteşte alături de caoconi şi pelasgii divini.

Despre alte seminţii pelasge răspândite în Asia Mică, aflăm din Geographia lui Strabon: Mysienii (VIII.3.2), Bithynii (VII.75) şi Caoconii (VIII.3.17), iar din Istorii-le lui Herodot, aflăm ce de aceeaşi origine erau Phrygienii (VII.73) şi Lydienii (I.171).

După textele antice, locuitorii Capadociei, regiune situată în Anatolia de azi, făceau parte din acelaşi neam cu Frigienii. Mai mult, unul dintre oraşele Capadociei situat în partea de către Armenia, se numea Dacusa Euphratis iar un altul pomenit de Strabon (XII. 1.4) purta numele de Romnena (de la Râm, despre care Miron Costin spunea, ca de la el ne tragem toţi. Istoricii spun că acest Râm este o transliteraţie a cuvântului Roma.. Fie vorba între noi, greu de crezut că marele cărturar Miron Costin nu ştia pronunţa şi scrie corect Roma!).

Herodot, spune că armenii erau descendenţi ai phrigienilor (Istorii,VII.73) care se trăgeau din marea tulpină pelasgă, dar Strabon (Geographia.XI.4.8) le atribuie o origine thesaliotă ei venind din Thesallia sub conducerea lui Arminius, participant la expediţia argonauţilor, care mai apoi i-a colonizat în văile superioare ale Tigrului şi Eufratului. Oricum ar fi, originea lor rămâne tot pelasgă întrucât Thesallia era locuită în vechime de pelasgi.

În Mesopotamia prezenţa pelasgă se face simţită printr-o serie de toponime precum: Deba (asemănătoare fonetic cu Deva şi Beba din România actuală), Ombrea, Drobeta (v. Drobeta Turnu Severin din România) şi Nisibis. Mai mult, civilizaţia mesopotamiană, a avut ca prim centru al dezvoltării sale, Sumerul ale cărui fundamente culturale sunt situate în zona Dunării de Jos, în Dacia pelasgă. Ne dovedeşte acest fapt scrierea „sumeriană” descoperită pe tăbliţele de la Tărtăria de Mureş mai veche cu cel puţin 1000 de ani decât civilizaţia sumeriană, precum şi tipul somatic al conducătorilor sumerieni care se adresau maselor cu expresia Sag-gig (capete negre) ceea ce înseamnă ca ei nu erau bruneţi ci şateni asa cum ne arată I.I.Russu. Pentru originea pelasgă a civilizaţiei sumeriene pledează şi statuetele descoperite la Tell-Asmar, în templul lui Abu, care prezintă caracterele rasiale ale subtipului uman carpatic precum si elemente de vestimentaţie asemănătoare pană la identitate cu portul tracilor macedoneni şi cu cămăşilor lungi bărbăteşti încinse la brâu, purtate de daci. Miturile sumerienilor ne învaţă că sumerienii erau originari dintr-o zonă muntoasă de la soare răsare adică din răsărit. Mai uimitor este faptul că unul dintre eposurile literaturii sumeriene face referire expresă la Dacia. Mitul se numeşte „Zborul lui Ethan spre cer” si oferă detalii despre Dacia! În repetate rânduri se aminteşte de „marea de lângă cetatea munţilor” Ciudat… nici una dintre regiunile învecinate Sumerului nu posedă asa ceva. Prima regiune care corespunde acestei descrieri din apropierea Sumerului este….Transilvania! Depresiunea Transilvaniei, Ardealul, apare ca o cetate naturala înconjurată de munţi iar în imedita ei apropiere se afla Marea Neagră!

La toate acestea, se mai adaugă un fapt deloc de neglijat: limba sumerienilor are foarte multe cuvinte comune cu limba română. Paul Lazăr Tonciulescu si Eugen Delcea cercetând literatura de specialitate au descoperit nu mai puţin de 83 de cuvinte sumeriene identice ca înţeles cu cele din daco-română.

Primii locuitori ai Palestinei sunt descrişi în Vechiul Testament drept războinici şi având o statură impunătoare (Iosua 12:4) asemenea giganţilor situaţi de Nicolae Densuşianu în nordul Dunării de Jos. Existenţa pelasgilor în Palestina este documentată şi prin existenţa unor toponime ca: Scytopolis, despre care Pliniu ne spune că era o colonie de sciţi, Rama, Arimateea, etc.

Populaţia cea mai războinică a Palestinei preebraice se numea Amorei derivat din etnonimul Aromei / Aramei , nume purtat de toate seminţiile locuitoare cândva în teritoriile Siriei, Asiriei, Sumerului, Babilonului şi Arabiei. Aceasta înseamnă ca acest nume reprezenta o altă denumire etnică a pelasgilor.

Şi în Peninsula Arabia avem toponime care amintesc de pelasgi: Istriana (v. Istru) Satula (v. Sătulă), Lugana (v. Lugaş, Lugoj, Lungana), Carna (v. Cerna, Cârna), Domana, Amara, Draga, Nassaudum (v. Năsăud).Arabii erau cunoscuţi în antichitate ca făcând parte din neamul Arameilor. Numele etnic al arabilor se presupune că se trage din numele părintelui lor eponim Arabus un fiu al lui Hermes sau Armis al Daciei (Strabon, I.2.34)

Pelasgii au constituit de asemenea, elementul dominant şi civilizator al Indiei.

Rama, printul scit

Unul dintre cele mai vechi poeme indiene se numeşte Ramayana şi glorifică faptele prinţului Rama în care se spune că s-a întrupat Vishnu, spiritul cel bun al universului, pe care-l numeşte la un moment dat „prinţ scit”.

Cele mai vechi scrieri religioase indiene poartă titlul Veda. Ele sunt în număr de 4 si cuprind Revelaţia hindusă. Ceea ce este interesant însă este faptul că Revelaţia este „descoperirea” sau „vederea interioară” iar titlul acestor scrieri poate fi apropiat foarte lesne de cuvântul românesc „a vedea”.

Foarte interesantă este afirmaţia lui Strabon, cum că pe teritoriul Indiei, existau trei neamuri mai însemnate şi anume: Brachmanes, Garmanes şi Pramnae (Geographia XV.1.59), dintre care ce-i mai cucernici erau brahmanii. Ei duceau o viaţă frugală, mâncând numai fructe şi bând doar apă, erau devotaţi filosofiei, adorând cu deosebire Soarele, îşi duceau viaţă sub cerul liber şi considerau moartea drept o naştere pentru o viaţă mai fericită. (întocmai ca şi kapnobataii daci sau ca şi ktistaii o altă ramură de preoţi asceţi, daci). Aceşti Brahmani au avut tot timpul supremaţia socială şi religioasă a Indiei. Ei însă nu formau doar o casta sau sectă religioasă ci un neam numeros divizat în mai multe seminţii. Etimologic vorbind numele de Brahmani, Garmani şi Pramni, nu sunt decât derivate ale numelor etnice ahmani / rohmani,

armani şi Rami/Ramni, nume sub care erau cunoscuţi pelasgii la unii autori antici ca urmaşi ai lui Ra/Ram, zeul cerului şi al Soarelui.

Mai mult, studiind poemele clasice ca şi scrierile religioase indiene, Nic. Densuşianu ne pune în evidenţă peste 40 de cuvinte cu corespondent român si latin.

Continuitatea pelasgo – dacică în continentul asiatic

Felix Colson, istoric francez, ne atrage atenţia afirmând categoric: „toţi dacii sunt pelasgi” (şi adăugam noi, oriunde s-ar afla ei).

Continuitatea neamului pelasg sub forma etnonimului dac în Asia, este atestată de numeroase izvoare antice şi cercetări moderne.

După cum am văzut, în epocile vechi, pelasgii erau elementul dominant şi civilizator în întregul continent asiatic. Interesant este însă ca urmaşii lor, dacii, sunt prezenţi în aceleaşi teritorii pe care erau răspândiţi şi pelasgii, însă par a se extinde mult mai departe ajungând chiar până în China. Şi se pare că, asemenea pelasgilor în epoca străveche, dacii au jucat în antichitatea clasică, roluri deloc de neglijat.

De pildă, Ana-Maria Coman, care a scris un articol pe marginea unei lucrări a lui J. Saint – Martin, ne atrage atenţia spunând: „ originea parţilor este legată mai ales de tribul Dahae sau Dahi. Cu ajutorul lui şi-a dobândit Thiridate independenţa; (aceştia) erau printre cele mai puternice neamuri scitice, numeroasele lor ramificaţii fiind răspândite în Europa şi Asia”.

Mai mult cărţile lui Zoroastru vorbesc despre acest neam straşnic de tot, care a dat printre altele şi numele Mării Caspice.

Herodot de asemenea afirmă că încă înainte de Cyrus multe triburi Dahae pătrunseseră în interiorul Persiei.

În condiţiile în care neamul dacilor se răspândise, încă din străvechime până în Persia, nu mai trebuie să ne mire faptul că Decebal, în faţa ameninţarii romane, a cerut ajutorul lui Pacorus regele Partilor. În timp ce Traian era ocupat cu războaiele cu dacii, prinţii din a doua ramură Arsacidă au atacat posesiunile romane din orient .

Extraordinara extensiune a dacilor ca neam este dată şi de afirmaţia Anei Maria Coman că Bactria, provincie învecinată Chinei, era locuită de numeroase triburi Dahae. Mai mult în lucrările istoricilor chinezi, Bactria purta numele de Tahia, mai exact de Dacia.

Această denumire coincide cu cea care serveşte la denumirea ţării pe care Dahii, o posedau în Europa

La autorii chinezi apare alături de Bactria şi Dahia arsacizilor extinsă în Persia şi Armenia.

Sub dinastia arsacizilor, care făceau parte din marea familie a Cuşanilor, al căror nume era acela de daci, s-a constituit un imperiu puternic şi înfloritor, cuprinzând teritoriile Asiei Centrale şi de Sud, tocmai în perioada de ascensiune a Imperiului roman. Acest imperiu cuprindea Persia, Armenia, Bactriana (Dacia), Massageţia (Geţia mare), ţinuturile din jurul Caucazului şi din nordul Mării Negre.

Xenofon ne vorbeşte despre dacii din regiunea transcaspiană. Tot pe coasta orientală a Mării Caspice, Pliniu cel Tânăr semnalează populaţia numită Dahae.

Pârvan îi semnalează pe daci, sub numele de Dahae, în Turkestan, iar în sud estul Mării Caspice exista în antichitate un teritoriu numit Dahos.

Apoi, anticul Parthyene, ţinut situat azi în partea asiatică a Rusiei, poartă şi numele Dakistan.

Pe malul sudic al Mării Caspice, la nord de Azerbadjan, se află Daghestanul (Dag fiind tot o derivaţie a termenului etnic dac).

Massageţii sunt menţionaţi în documente încă din secolul VII î.Ch ca locuind între Marea Caspică si Amu-Daria. În istoria Asiei ei sunt cei care ,sub conducerea reginei Tomiris, sunt cunoscuţi ca învigători ai puternicului rege persan, Cyrus. Numai că dovezi recente arată că aceştia se întindeau pană în China.

După opinia specialiştilor, străini de astă dată, dacii sunt cunoscuţi în China sub numele de Yu-Ci, ortografiat Yue-Tchi, Yue-ti, Yut sau Ye-Ta. Pentru vechimea elementului etnic dac în China, pledează şi numele împăratului care a fondat dinastia Xia pe numele sau Dayu (Yu cel Mare). Principalele ramuri ale geţilor sunt cunoscute în analele chineze sub numele Marii Yue-tchi, Micii Yue-tchi şi Yue-tchi al Huandong-ului. Sub aceleaşi nume, dacii apar amestecaţi şi printre tibetanii occidentali.

Marii Yue-tchi au fabricat sticla colorată sub Daowu Di din dinastia Goei.

După Strabon familia Yue-tchi cuprinde neamurile asii-lor, pasiani-lor, tochari-lor şi sakarauţi-lor.

Această mare famile de daci (Yue tchi) şi-a avut aşezările între Munţii Nan-Shan, afluenţii Burunghirului şi partea superioară a Huang-he-ului. Prin urmare posedau o parte din China si Tangut.

Dat fiind conservatorismul dac, este de presupus că odată cu mişcarea neamurilor dace spre China, s-a mişcat şi credinţa lor, zamolxianism-ul, întrucât se ştie că dacii credeau că nu există alt zeu în afară de al lor. Unde poate fi surprinsă înfluenţa zamolxianism-ului în China?

Există o religie care nu prea are nimic de-a face cu speculaţiile religioase chinezeşti, anume daoism-ul. Însuşi cuvântul Dao, derivă din etnonimul dac, ştiut fiind că frigienii îi numeau pe daci daous, având semnificaţia cale. Concluzia este că daoism-ul este calea dacilor de a ajunge la Zeu. De ce? Pentru că toate religiile chineze poartă numele fondatorului lor (v. Confucianism-ul). Dar daoism-ul nu are aproape nimic în comun cu filozofia lui Lao-Tzi şi nici nu-i poartă numele. Cu atat mai mult cu cât daoism-ul nu a avut o influenţă foarte mare în China , ci numai pe alocuri pe unde erau răspândiţi dacii. Originea dacică a daoism-ului poate fi probată şi prin existenţa masivă a toponimelor şi antroponimelor dacice în regiuni apropiate de China, la stabilirea lor în această ţară dacii nerenunţand la religia lor originară, care împletindu-se cu vechile credinte chinezesti au dat naştere daoismului

Geţii au existat ca popor de sine stătător si în India fiind cunoscuţi subnumele de Yut Yat Jut Jhut. Ei ocupau Hindustanul septentrional si valea Indului. Specialiştii sunt de acord că populaţia rurala din Pundjab se trage din acest corp etnic al Yut-şilor. De asemena populaţia Yut formeza pricipala etnie din regiunea Sindi, iar în Belucistan, poporul Yut a format prin amestecul cu baluchii, poporul Jugdalli.

Descendenţii dacilor cunoscuţi sub numele Yut în India si Yue–tchi în China erau prezenţi şi în secolul XIX în India, în nord-estul provinciei Gudjarat aflându-se regiunea Jutvar (Ţara lui Yut sau a Yut-şilor)

Iată ce am descoperit în urma afirmaţiei dintr-o poezie a lui Eminescu !

Dacii; după cum putem observa, au dat o notă aparte civilizaţiei orientale prin religia lor introdusă în China, sub forma daoismului, prin infiinţarea dinastiei Arsacizilor , ei constituind şi un procent important din populaţia Asiei.

Acum, fiind dovedită cu destule dovezi credem noi, existenţa dacilor în Asia, nu putem decât să-i dăm dreptate lui Eminescu, care spunea: “De la China pân’ la Rin / De geto-daci pământu-i plin”:)

zamolxe

Bibliografie:

1. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, Bucureşti

2. Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea. Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, vol. I, Ed. Obiectiv, Craiova

3. Alexandru Pele, Etnonimele românilor. Dac/get, Ed. Abadaba, Oradea

4. Strabon, Geographia, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

5. Herodot, Istorii, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti