Egiptul Secret

Pelasgii, civilizatorii Egiptului?

Mă veţi întreba probabil cam ce treabă are Egiptul cu Pelasgii. Are pentru că o seamă de autori antici ne dau informaţii destul de exacte pentru a putea afirma aceasta. Apoi există o serie de simboluri credinţe şi mituri egiptene care descriu , ne place sau nu, Dacia nord dunăreană şi credinţele pelasgilor/ hiperboreilor/ dacilor a căror patrie era aici, la râul cel mare si sfânt al întregii antichităţi: Okeanos Potamos / Fluviul Ocean/ Dunărea.

Unii vor fi circumspecţi, alţii, o să spuneţi, din capul locului, că bat câmpii cu succes, însă, istoria se face pe bază de informaţii. Informaţii pe care dacă le cauţi , ele nu întârzie să apară. Să purcedem şi să vedem informaţiile în cauză.

Caracterele generale ale civilizaţiei Egiptului prefaraonic

Prima perioadă a istoriei Egiptului este pelasgă. De ce? Pentru că această perioadă se distinge prin caractere net diferite faţă de perioadele următoare atât din punct de vedere etnic cât şi religios. Pentru aceasta stau mărturie atât vechile tradiţii păstrate de la autorii antichităţiii şi preoţii egipteni cât şi descoperile arheologice, care mărturisesc că, înainte de Egiptul faraonic, a existat un Egipt pelasg.

Bunăoară, ştim de la Manethon, preot egiptean al templului din Sais, a cărui mărturie este confirmată de Diodor din Sicilia, că prima dinastie care a domnit vreodată asupra Egiptului era supranumită „ a zeilor” iar singurul popor care s-a bucurat în toată antichitatea de epitetul de dioi/ divini au fost pelasgii.

Pe de altă parte, prima capitală a Egiptului, anume Theba, poartă un nume pelag , după cum pelasg este şi numele întemeietorului ei. Ea fost întemeiată de un rege pelasg pe nume Ogysus, probabil identic cu Ogyges. La aceasta se adaugă faptul că locuitorii Thebei se credeau cei mai vechi oameni de pe pământ asemeni pelasgilor după cum ne spune tot Diodor din Sicilia.

Tot un carater pelasg avea si religia egipteană. La începuturile religiei lor,după mărturia lui Diodor din Sicilia egiptenii credeau în Tatăl Cer şi Mama Pământ, cei doi Zamolxe, al căror centru spiritual suprem şi patrie natală era Dacia. În vechile papirusuri ce erau depuse lângă corpul defuncţilor în sarcofage şi care azi formează în mare parte Cartea egipteană a morţilor, se face deseori amintire despre ţara cea fericită şi divină din părţile de nord ale lumii vechi, situată langă râul cel mare şi sfânt, unde s-au născut zeii şi unde migrează sufletele celor decedaţi. De altfel, vechii locuitori ai Egiptului au aceeaşi credinţă în nemurire ca şi hiperboreii daci iar…Columna Cerului sau Întreitul Stâlp al Cerului figurează în ornamentica sarcofagelor.

Să vedem acum formaţiunea etnică a Egiptului predinastic. Cei mai vechi locuitori ai Egiptului se numeau Pirami ori aceştia sunt tot una cu pelasgii de la Dunărea de Jos, strămoşii iluştri ai dacilor, despre care Herodot spune că sunt „ cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Or, tocmai acesta este sensul etnonimului Pirami despre care, tot Herodot, zice că înseamnă „ om onest şi generos”. De la ei, de la acesti Pirami, derivă la o primă vedere, şi numele Piramidelor pe care arabii le numesc Haram, adică mormimte (h) arimice. Ori Arimi nu este altceva decât un alt etnonim al pelasgilor aşa cum arată toate izvoarele antice referitoare la ei. Că centrul lor politic religios şi administrativ era la Dunărea de Jos stau mărturie monedele de tip Armis descoperite în Dacia şi nicaieri în alta parte.

Piramide şi obeliscuri

Piramidele cele mai renumite se află lângă Gizeh, în apropiere de Memphis, fiind considerate minuni ale arhitecturii antice şi uimind încă lumea modernă cu precizia construcţiei lor. Dar caracterul acestor construcţii funerare grandioase nu este unul egiptean. Ele reprezintă,în fapt, forma tradiţională a construcţiilor funarare pelasge cunoscute azi sub numele de tumuli sau movile funerare care, în România, sunt cunoscute şi sub denumirea de „mormintele uriaşilor”.

Cum am spus mai sus, populaţia cea mai numeroasă a Egiptului predinastic era formată din Pirami, o ramură a pelasgo-arimilor de la Dunărea de Jos, din rândul cărora erau numiţi regii cei vechi ai Egiptului, după spusa preoţilor egipteni. Întrucât faraonii din vremea Egiptului clasic îşi legitimau puterea de la dinastia divină (a Piramilor) ni se pare absolut normal ca numele lor să fie menţinut în numele unor construcţii cu caracter sacral- funerar ce aminteau de forma de înmormântare, în tumuli, din patria de origine a primilor regi pelasgi ai Egiptului.

Curios este însă un alt fapt care vine să confirme presupunerea că piramidele nu sunt decât imitaţii , ce-i drept mai luxoase, ale tumulilor funerari pelasgi: similitudinile dintre piramida lui Keops şi Vf Toaca din Ceahlău, care merg aprope până la identificare.

Astfel, Vf Toaca aflat la altinudinea de 1900m, izbeşte privirea prin aspectul său piramidal. Geometric, vârful este contituit la partea inferioară dintr-un trunchi de piramidă continuat cu un vârf piramidal teşit. Baza trunchiului de piramida este absolut pătrată fapt deosebit de ciudat dacă avem în vedere că probabilitatea ca două creste să se intersecteze în unghi de 90 de grade , în mod natural, este aprope nulă! Unghiul pantei de pe partea de Nord a Vf Toaca este de 52 de grade acelaşi ca şi la Marea Piramidă a lui Keops. Mai mult, construcţia egipteană are una dintre feţe perpendiculară pe direcţia nord ( din nord au venit Piramii în teritoriul Egiptului) iar faţa similară a Vf Toaca se deplasează de la această direcţie cu numai 13 grade; raportul dintre lungimea laturii şi înălţime, folosit de constructorii egipteni este identic cu cel al Vf Toaca. Cercetătorul Ion Ţicleanu ne spune „Piramida lui Keops se înscrie perfect în reconstituirea piramidei iniţiale de pe Vf Toaca”. Şi ca să fiemai limpede toată treaba, datarea piramidei de pe Vf Toaca ar arăta o vechime de 9000-10000 ani pe când cea a lui Keops datează din 2500 î.Ch.

Îmi veţi zice şi ce treabă are Toaca cu mormintele ca să fie prototip pentru aşa ceva? Are, pentru că tradiţia populară în care se oglindeşte memoria ancestrală a poporului, ne spune că Vf Toaca este mormântul unor uriaşi! (v. Art. Uriaşii)

Prin urmare pelasgii de la Dunărea de jos, cunoscuţi în Egipt sub numele de Pirami, întru cinstirea eroilor lor ridicau deasupra mormintelor acestora, tumuli enormi de pământ iar peste acestea, drept semn sfânt o columnă de piatră, imagine miniaturizată a Columnei Cerului, cunoscută şi sub denumirea de Întreitul Stâlp al Cerului. Şi într-adevăr, în tradiţiile egiptene, cerul era susţinut de 4 columne care când erau izolate erau reprezentate printr-un Y iar când erau adunate laolaltă căpătau forma a 4 Y alaturaţi uniţi de o linie trasată deasupra. Toţi aceşti stâlpi se aflau în nord în regiunea divină, aşezaţi pe un singur pisc sau pe patru, însă legaţi între dinşii printr-o catenă montană neîntreruptă. Este vorba despre o preluare deformată a tradiţiei pelasge de către egipteni întrucât vârful pe care se află simulacrul lui Ianus Bifrons are aspectul a două vârfuri de unde numărul vârfurilor în cauză a ajuns de la 3 la 4.

Columnele ridicate pe tumulii pelasgi ca semn sacru de cinstire a eroilor,sunt asemeni crucilor creştine pe morminte care în fapt se reduc la acelaşi simbolism al lui Axis Mundi. În tradiţia şi arhitectura egipteană ele vor fi preluate sub denumirea de obeliscuri. Orioriginea acestor obeliscuri sau „ stâlpi de priponire a soarelui” cum îi numeau egiptenii se reduce tot la Dunărea de Jos.

În comuna Polovragi,pe o colină înaltă ( un tumul) s-a descoperit fragmentul unui monument arhaic, unic în felul său între monumentele preistorice ale Europei străvechi. Este un obelisc lung de 1,09, executat în granit, tăiat în patru feţe cu laturile rincipale de 0,45m.Toate faţetele monumentului sunt foarte fin lustruite, neprezentând nici o inscripţie. Asemănarea dintre acest monument carpatic şi obeliscurile egiptene este mai mult decât spectaculoasă. Cu atât mai mult cu cât, dimensiunile primelor obeliscuri egiptene aşezate lângă carele votive ale regilor sau lângă barca sacră sunt între 1 şi 4 m comparabile cu dimensiunea columnei de la Polovragi.

Faraonii voiau sa se înalţe la cer din Dacia

Herodot atunci când vorbeşte despre egipteni ne spune „ egiptenii se mândresc cu faptul că sunt cei mai vechi oameni din lume”. Ori, singurii oameni cărora textele antice, fie ele greceşti, romane sau de altă natură le atribuiau titlul de divini erau pelasgii iar patria originară a acestora era la Dunărea de Jos. Egiptenii „ credeau că erau,o naţiune divină şi că îi conduceau regi care ei înşişi erau zei întruchipaţi; primii lor regi, afirmau ei, fuseseră zei propriu zişi, care nu dispreţuiau viaţa pe Pământ, cu bucuriile şi necazurile ei, alături de oameni”. Tot Herodot făce însă o precizare deosebit de importantă, anume că Pasărea Phoenix era foarte aproape de sufletul lui Osiris şi venea din locul unde se nasc sau trăisc zeii. Deci acest loc al zeilor era în afara Egiptului. Acest loc al zeilor purta în limba egiptenilor denumirea de Ta-Ur ce se tălmăceşte Ţara (Stră)veche identică cu Curtea Veche reprezentată prin incinta din centrul svasticii care este simbolul esenţialmente Polar/ Central, fiind emblema celor doi Zamolxe, cum am sus de mai multe ori până acum. Acest loc, acestă ţară a zeilor, era plasată la nord peste Marea Meriditerană sau Marea cea Mare

Tradiţiile egiptenilor ne spun că după moarte sufletul faraonului se îndrepta spre Duat, tărâmul lui Osiris, situat în Ţara Zeilor Muntelui. Ajuns acolo trebuia să între în „ Marea Casă a Celor Doi” (Tatăl Cer şi Muma Pamânt, cei doi Zamolxe). Duatul era conceput ca un cerc al zeilor complet închis. Pe lângă acest ţinut curgea un râu ce se împărţea în mai multe braţe iar munţii ce înconjurau Duatul aveau 7 trecători. Luaţi dumneavoastră o hartă ca să vă convingeţi cu proprii ochi că e vorba de Transilvania înconjurată de Munţii Carpaţi care, sunt împărţiţi prin văi adânci în 7 grupe, tocmai cum descrie şi Enoh „Ţara Zeilor”. Zeii pe care urma să-i întâlnească faraonul aici, pentru judecată, se numeau Zeii Muntelui din Ţinutul Ascuns. Ciudat , pentru că tocmai Vf Ascuns este cunoscut, în tradiţia populară românească, sub numele de Altarul Cerului, locul de unde, aşa cum am spus în altă parte, iniţiaţii se ridicau la cer.

Duatul era considerat lumea subterană a lui Osiris sau lumea de dincolo ori Ardealul în textele medievale se numea tocmai „ţara de dincolo ( de păduri)”

Vedem că nemurirea faraonului era legată de munţii care înconjurau Duatul deoarece însuşi Duatul era considerat Tara Zeilor Muntelui. În descrierea de mai sus a Duatului se vede o denumire care atrage atenţia „Marea Casă a Celor Doi”. Ce este această casă? Care este numirea ei geografică şi unde este plasată? Marea Casă a Celor Doi este tot una cu Muntele Vieţii din vechile papire egiptene, plasat la nord de râul Nun, părintele zeilor, tot una cu cu Okeanos Potamos/Dunărea, identic cu râul de mai sus care se împărţea în mai multe braţe. În vecinătatea acestui munte se afla şi poarta numită Ser pe care soarele trecea seara, în barca sa, pentru a reveni a doua zi la orizont. Ori această poartă Ser este identică cu numirea româneasca Fer( Fier). Rugăm să se ţină cont de vorbirea curentă şi de pronunţia „ţărănească” a cuvântului Fier. Având în vedere această „ congruienţă”, observăm că poarta Ser este tot una cu Portile de Fier ale Dunării (râul Nun) de la Cazane. Iar Marea Casă a Celor Doi nu poate fi altceva decât muntele Bucegi unde Cerul şi pământul se împletesc de-a lungul Columnei Cerului, dând naştere vieţii materiale pe care o susţin şi o continuă perpetuu.Prin urmare, Muntele Vieţii sau Casa Celor Doi este locuinţa terestră a celor doi Zamolxe închipuiţi de şerpii caduceului hermetic, locul unde pământul se uneşte cu cerul.


Mitul lui Isis şi Osiris sau ocultarea tradiţiei primordiale

În rezumat, mitul lui Isis şi Osiris, ne relatează următoarele fapte: un număr de 72 de conjuraţi, conduşi de zeul Seth , pun la cale uciderea zeului Osiris care în fapt era fratele lui Seth. Complotiştii , folosondu-se de un şiretlic, reusesc să-l omoare pe zeu în ziua a 17 a lunii Athyr iar ulterior, Seth dezmembrează trupul lui Osiris şi-l împrăştie peste întreg teritoriul Egiptului. Isis, soţia lui Osiris, adună bucăţile, reface trupul soţului ei şi-l învie cu ajutorul magiei. Între Horus, fiul postum al lui Osiris născut în mod miraculos de Isis, şi Seth se va declanşa o lupta în care victoria rămânea mereu indecisă. Pentru a pune capăt acestui conflict , are loc o judecată a zeilor, în oraşul Heliopolis (On), în urma căreia se dă câştig de cauză lui Horus care primeşte prerogativele lui Osiris ce făceau obiectul disputei dintre cei doi zei iar Seth primeste o pedeapsă cel puţin surprinzătoare: „ Ra Horahte glasui:să-mi fie dat mie Seth, fiul lui Nut, ca să şeadă alături de mine, să-mi fie fiu,să bubuie el în ceruri şi să stârnescă teama”.

După unele versiuni ale mitului trupul lui Osiris a fost dezmembrat în 26 de bucăţi după altele în 17, iar altele vorbesc de 14 părţi ale zeului dezmembrat. Dar, cum 14 este dublul lui 7 are şi el un caracter sacru făcând parte din categoria simbolurilor desemnând tradiţia primordială.

Acum să trecem şi să vedem semnificaţiile submerse ale mitului osirian. Osiris desemnează însăşi unitatea tradiţiei primordiale care emană de la Centru, desemnat ceva mai sus sub numele de Curtea Veche, simbolizată prin incinta dinCentrul Svasticii. Dezmembrarea trupului lui Osiris vorbeşte despre „ dezmembrarea tradiţiei primordiale”. În ceea ce priveşte numărul de fragmente în care a fost dezmembrat trupul ui Osiris avem de-a face cu o criptare a informaţiei reale ascunse în mit. Astrfel 1+7=8;2+6=8 iar 14 care este dublul lui 7 ( şapte stele are Ursa Mare, constelaţia sub care se afla Polul Getic, Axis Mundi, Columna Cerului, stele care înconjoară în reprezentările catolice ale Maicii Domnului capul Sfintei Fecioare desemnând-o astfel ca un alt aspect al Marii Mame a zeilor si a oamenilor) căci de două ori 7 înseamnă 14 iar suma numerelor 1 şi 4 este 5 care este numărul colţurilor Pentagramei, simbolul manifestării şi al direcţiilor spre care s-a îndreptat marea” migraţie” hiperboreană / patru puncte cardinale plus Centrul de la care a emanat tradiţia primordială pe care o duceau pelasgii hiperborei cu dânşii în acţiunea lor civilizatoare. 8-ul este din nou un simbol al Centrului Suprem din care au venit Piramii, colonizatorii şi civilizatorii Egiptului prefaraonic, el fiind întalnit şi azi în ormentica populară românească exact cu acelaşi sens.

Mitul devine deosebit de interesant atunci când se observă că toate personajele sale principale sunt însoţite de silaba sacră IO care apare şi în titulatura voievozilor români desemnându-i ca trimisi ai Centrului asa cum am arătat în „ Sacralitatea instituţiei voievodale românesti”. Acest IO, IO(n) al românilor /Ianus al latinilor, este stăpânul cheilor , al marii opere hermetice, solve et coagula simbolizat prin Ianus Bifrons ( cel cu două feţe). În primul rând, trebuie observat că numele lui Osiris începe cu litera o care, reprezentată în spaţiu, este o sferă iar proiecţia ei în plan o face un cerc, dar cercul restrans la locul de origine este un punct iar emanaţia punctului în plan vertical, fie el ascendent sau descendent, dă o dreaptă (litera I)care la rândul său se poate reduce prin contracţie la un puct (deasupra lui I este un puct). Este exact simbolistica Columnei Cerului de-a lungul careia se împletesc cei doi Zamolxe pentru a da naştere manifestării. Şi dacă citiţi cu atenţie ceea ce am spus maisus în legătură cu transformările suferite de sferă veţi vedea ca numele lui Osiris se raporteaza tocmai la acest simbolism.


Seth, „ucigaşul „ lui Osiris poartă în papirusurile egiptene numele de IO şi în acest sens trebuie spun că el este agentul solve adică agentul care rupe echilibrul Centrului pentru a da naştere manifestării. Piramii despre care vorbeam mai sus , nume sub care sunt desemnaţi pelasgii care au colonizat Egiptul,au tocmai acest rol al zeului Seth care rupe tradiţia primodială a Centrului pentru a o duce în Egipt, ea rămânând în fond aceeaşi.

Isis adună bucaţile lui Osiris, deci reface unitatea tradiţiei primordiale emanată de la Centru, ea fiind elementul coagula al marii opere alchimice. Doar că în mitologia roamnă Isis este identificată cu IO, fiica lui Inachos, transformată în căprioară şi persecutată de Junona pentru că era iubită de Jupiter.Trebuie observat aici rolul jucat de Isis în constituirea centrelor tradiţionale paticulare care aveau drept nucleu câte o parte din tradiţia primordială desemnată de Osiris.. O versiune a mitului osirian ne spune că Isis tăinui fiecare bucată din trupul lui Osiris într-un trup omenesc plasmuit din ceară şi mirodenii care, în cazul de faţă, este forma tradiţională particulară, mare cât trupul soţului ei.. Apoi a chemat pe rând toate grupările de preoţi ( sarcerdoţii centrelor secundare emanate din tradiţia primordială) şi le ceru prin jurământ să nu destăinuie ceea ce li se va încredinţa şi fiecăruia îi spuse că i-a încredinţat corpul lui Osiris ( tradiţia primordială integrală).


Ultimul personaj important al mitului , în unele variante, este Toth care mai poartă si numele de IO(h) Toth şi care l-a început a fost părtaşul lui Seth în asasinarea lui Osiris ca mai apoi s-o ajute pe Isus să-i reconstituie corpul. Luaţi în cuplu Isis şi Toth sunt masculinul şi femininul, ce-i doi şerpi ai caduceului hermetic (Zamolxe feminin despre care spune Suidas şi Zamolxe masculin, Tatăl Cer şi Muma Pământ)care se desprind din indisticţia primordială ( Zamolxe unic şi, în sensul terestru, tradiţia primordială) pentru a da naştere manifestării şi tind să se unească în vârful caduceului, numit Aor, pentru a se contopi din nou în zeul unic şi tradiţia primordială, în planuri diferite şi într-un centru nou fondat în cazul de faţă. Pentru a fi mai expliciţi vom spune că Thot este părintele alchimiei egiptene deţinând prin urmare taina solve et coagula şi fiind cunoscut în acest sens sub numele de Hermes Trismegistus care se traduce „cunoscătoar al trei părti a stiintei sacre”. El deţine trei părţi ale cunoaşterii sacre tocmai pentru că a patra este Centrul de la care emana cunoaşterea sa.


Ra , cel mai mare dintre zei, era Zamolxe

Politeismul egiptenilor este de fapt un monoteism deformat fapt datorat deformării tradiţiei Centrului hiperborean de-a lungul timpului. Sutele de zei din listele egiptene nu sunt , în mare parte, decât emanaţiile aceluiaşi zeu suprem, Ra. Acesta, la rândul său, este identic cu Tum, Montu, Ammon, Osiris sau Harmakis.

După vechile papirusuri el a creat toată manifestarea purtând titluri ca domnul domnilor,regele zeilor,părintele părinţilor, puterea puterilor,stăpânul cerului al pământului si al infernului, al apelor, al munţilor, începutul tuturor formelor, creatorul animalelor si al oamenilor. Toate prerogativele unui zeu suprem si unic. Unde-s ceilalti „zei” atunci? Ei sunt în conformitate cu gnoza de mai tarziu doar emanaţii ale zeului suprem. Mai mult, numele său nu este un nume ci un prerogativ Ra având sensul de rege fapt ce demonstrează că tradiţia egipteană se trage din traditia primordială hiperboreană. Cu atât mai mult cu cât, din tradiţiile antichităţii , aflăm că zeul geţilor nu avea nume sau formă aşa cum arată şi disoluţia formelor în structura Sfinxului din Bucegi. Putem aduce si alteprobe în acest sens. Anume india a fost colonizată de pelasgi pe la 1500 î.Ch iar prima carte a revelaţiei hinduse se nume Rig Veda ( vederea regala?)

Să ne aprim asupra lui Ra si sa-i cautam patria de origine.


Acest Ra stăpânea, după doctrinele egiptene, doua reşedinţe una în sud si una în nord şi purta „ diadema sudului si a nordului” În Egipt, reşedinţa sa era la Theba însă reşedinţa sa divină, se afla în nordul râului Nun, în Paur, denumire identică cu ţara Ta-Ur pomenită mai sus când am vorbit despre obeliscuri şi am identificat-o cu Ardealul, Grădina Maicii Domnului. Conform aceloraşi doctrine el susţine cu bratele sale cerul întocmai ca si părintele titanilor Atlas a cărui patrie se afla tot în ţinuturile de miazănoapte, dincolo de Okeanos Potamos/ Nun/ Dunărea. Numele de Amon/Hammon-Ra nu are nici o noimă în limba egiptenilor el corespunzând mai degrabă vechii divinităţi greceşti Omolos adorată de daci şi de români sub numele de Omul. Un alt titlu al lui Ra era Montu şi era adorat în acesta calitate de cătrre egipteni cu numele MOS un cuvânt care nu este egiptean. Dar , ( Zeul) Mos era epitetul sub care era adorat Zamolxe atât în Dacia cât şi în alte părti ale Europei unde s-a extins Imperiul pelasg. Iată ca acum avem o imagine mai clară a afirmaţiei lui Miron Costin „ Noi toţi de la Râm ne tragem” mai exact de la Ra(m) Împărat despre care vorbesc legendele şi colindele româneşti. Ori, acest Ram Împărat este identic cu Amon Ra al egiptenilor care la o privire mai atentă este el însuşi identic cu Regele Lumii/ Zamolxe. Căci nimeni în afara de cel ce stăpâneşte peste Centru, peste Polul imuabil, care poate fi ascuns dar nu pierdut, nu poate purta legitim titlul de Rege al Lumii

zamolxe

Bibliografie:

N. Densuşianu, Dacia Preistorică, ed Arhetip, Bucureşti

Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv, Craiova

V Lovinescu, Dacia Hiperboreană, ed Rosmarin, Bucureşti

Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, muntele sacru al dacilor, Ed Stefan, Bucureşti

E.Delcea,Enigmele Terrei.Istoria începe în Carpaţi,vol 2-3, Ed Obiectiv, Craiova

Reclame

Legendele neamului

Legenda pe care o voi relata acum integral face parte dintr-un grup de legende extrem de rare, ştiute de foarte puţini şi aproape stinse. Aceste legende sacre ale dacilor liberi au fost culese de la baciul Fărcaş din stâna de la Vama Strunga de către Cristi Ioniţă si adunate laolaltă ca un crâmpei de lumină, într-un volum intitulat „Muntele Ascuns. Legendele Dacilor Liberi”. Noi reproducem aici doar „Întoarcerea lui Deceneu”, care ni s-a părut noua cea mai potrivită pentru trezirea spiritului dac din poporul român, a spiritului străbunilor, a dacilor luminoşi. Este datoria noastră sa nu uităm aceste vechi legende! Este de asemenea de datoria noastră sa păstrăm spiritul stramoşilor nestins si nealterat ! Să dăm cuvântul acum visării şi spiritului nemuritor al dacilor!

* * *

Întoarcerea lui Deceneu

„Seara cobora usor peste crestele Bucegilor, luna era aproape de orizont, dar în scurt timp avea să scalde în baie de lumină piscurile ce împrejmuiesc Podişul Bucegilor. Razele ei atingeau lin culmile şi se îndreptau parcă spre Muntele Ascuns, încercând să-l lumineze, pentru a putea fi văzut mai bine. La o primă vedere părea a fi o noapte ca şi toate celelalte, dar atmosfera era încărcată, ceva mistic plutea în aerul munţilor. Iarba şi frunzele altfel se unduiau în vânt , fiarele stăteau ascunse prin bârloguri, liniştea era aproape neliniştitoare prin deplinătatea ei. Deasupra tuturor, măreţ, impunător şi mândru, Sfinxul de granit scruta nemişcat zările şi impresia lăsată era că pur şi simplu aştepta ceva anume să se petreacă. Piatra lui părea că tremură în lumina lunii.

Aceasta să fie oare marea noapte a iertării? Acesta să fie însăşi decorul pregătit de Natura-Mamă pentru regăsirea Spiritului şi Credinţei? Dar să urmăm firul legendei…

Omu, paznicul veşnic şi neobosit, veac după veac, al sfintelor hotare de ţară, îşi aţintea întotdeauna privirile sale agere spre zări necuprinse, numai că, în momentul pe care noi tocmai îl surprindem, acestea parcă erau mai agitate, mai fremătătoare decât de obicei. Toate semnele îi şopteau lui Omu că ceva se petrece, dincolo de hotare gândea el, numai că adevărul nu era în totalitate acesta. Ceva straniu, neobişnuit, se petrecea într-adevăr, iar mai vechiul nostru prieten nu avut nevoie decât de puţină vreme pentru a înţelege: aproape de el, pe Podişul Sacru al Bucegilor, un alai urca în noapte spre Muntele Ascuns. Ani grei trecuseră peste el de când stătea în mantia de granit ce-i însoţea nemurirea, dar privirile sale erau la fel de agere ca-n tinereţea îndepărtată, pe-atunci pe când era oştean, aşa că nu-i fu deloc greu să vadă cine erau cei care se apropiau cu pas tainic, dar mândru şi hotărât de Hotar. Emoţia care îl cuprinse imediat ce desluşi chipul celui ce era în fruntea alaiului fu atât de puternică încât strigă din toţi rărunchii de se cutremurară munţii până la Rarău şi mai departe chiar…Clipa cea mare se apropia.

Nu se liniştiră încă ecourile strigătului său de imensă bucurie, când Omu strigă iarăşi, spre Muntean, de data aceasta, dar într-atât de tare încât şi Luna de pe cer se uită în jos întrebătoare. Omu grăi:

– Prietene Muntean, scutură-ţi degrabă haina de piatră şi fugi iute la Sfinx. Fă aşa fel şi dă-i prin el de veste lui Zamolxis că o solie a Dacilor Liberi se apropie. Mergi în zbor, să nu pierzi nici o clipă, pentru că cei care vin spre Triunghi îl au în frunte pe însuşi Marele Preot, nimeni altul decât bunul nostru preot Deceneu, iar el aduce cu sine eliberarea poporului nostru. Chinurile s-au terminat!

– Adevărat grăieşti, aievea se întâmplă ce spui? Întrebă Muntean, nevenindu-i să-şi creadă urechilor cele auzite.

-Adevărat, Muntean! Îl văd pe Deceneu la fel de bine cum te văd şi pe tine, dar fugi, nu mai sta pe gânduri!

Mai iute decât s-ar fi crezut el însuşi în stare, Muntean lepădă straiele de piatră şi porni la vale, spre Sfinx, într-o goană ce-ar fi făcut invidioasă şi cea mai iute ciută. Fericirea lui era vecină cu nebunia, ar fi dorit să strige, să zburde, se simţea de parcă ar fi fost din nou născut. Îşi dădu seama că bucuria o va gusta pe îndelete mai târziu, acum trebuia să ajungă la Sfinx.

-Dacii vor fi iarăşi liberi precum au fost cândva, de mult, gândea Muntean în fuga sa, fericirea fi-va din nou la ea acasă; în ţara nemuririi, iar lunga mea aşteptare fi-va răsplătită, poate. Mărinimia lui Zamolxis nu cunoaşte margini. Iubita mea ce s-a topit de mult în vale se va întoarce în munţi pentru a paşte mioarele şi din nou vom fi de-a pururi împreună.

Toate aceste idei se amestecau una cu cealaltă în mintea lui Muntean, aşa că fostul cioban, şi totodată preţiosul slujitor al Zeului, aproape că nu se mai uita pe unde alerga, zbura printre stânci şi pietre pe cărările libertăţii.

Nici nu apucară să coboare bine creasta muntelui său, că era aproape să se ciocnească cu Moş Timp, Duhul Pietrei Sacre, care mergea agale, avându-l alături de el pe Leandru. Pasămite, ei auziseră glasul lui Omu şi veneau să vadă ce se întâmplase. Muntean reuşi să-i ferească în ultima clipă pe cei doi şi, după ce îşi trase puţin răsuflarea, răspunse la întrebarea mirată ce se citea pe chipurile stăpânilor săi nemuritori:

– Iertare, Duhule Sacru, începu el, şi ţie, părinte Leandru, dar nu altceva decât fericirea cea mai mare mă face să alerg aşa, ca un nebun.

– Dar ce s-a întâmplat? grăi Moş Timp. Fârşitul lumii nu vine încă şi nu înţeleg de ce alergi în noapte ca un bezmetic. Strigătele lui Omu te-au făcut să-ţi părăseşti locul tău şi straiele de piatră?

– Nu strigătele, stăpâne, ci ce îmi spuneau ele. Fericire mare ne va cuprinde pe toţi!

– Da spune odată, Muntean, nu ne mai ţine aşa!

Printre gâfâieli, cu faţa luminoasă, Muntean continuă:

-Spre Muntele Sacru urcă însuşi Marele Preot Deceneu. Se află în fruntea unei mândre solii a Dacilor Liberi. Iar eu voiam să-i dau de ştire Sfinxului de ceea ce se petrece, el urmând să-l anunţe mai departe pe Zamolxis. Clipa iertării a sosit!

Nici un muşchi nu tresări pe chipurile celor doi bravi slujitori ai neamului, emoţia prin nimic nu le era trădată. Sihastrul puse o mână pe umărul lui Muntean:

– Fugi înapoi la locul tău, prietene, şi aşteaptă acolo împlinirea Legilor Sacre de intrare la Zamolxis, în Muntele Ascuns. Stai fără de griji pentru ă vom duce noi vestea cea mare Zeului.

Muntean nu aşteptă de doua ori să i se spună ce are de făcut şi porni înapoi, spre vârful nemuririi sale, în vreme ce Moş Timp şi Leandru se îndreptau spre Triunghi. Nici nu apucă Muntean să-şi reia locul, că-i şi văzu pe cei din alai la picioarele Marelui Sfinx. Pesemne că ajunseră acolo în timp ce el vorbise cu cei doi sfinţi.

Toţi cei prezenţi la picioarele granitului cu cap de om erau îngenunchiaţi şi priveau fascinaţi spre vrednicul paznic al Perimetrului. Ca la un semnal, ei îşi ridicară braţele spre cer şi deschiseră degetele în formă de stea cu zece colţuri. În sfârşit, nu doar simbolul, ci perfecţiunea însăşi de data aceasta, ducea lupta cea din urmă şi avea să aducă înfăptuirea Marii Iertări.

Deceneu, care se afla cel mai aproape de Sfinx grăi:

– Tu, Sfinx cu trup de granit şi suflet făurit de Duh, veşnic păzitor al intrării în Triunghiul Sacru, permite-mi să pătrund în Hotar şi să merg la Zamolxis. Solie sfântă duc cu mine. A sosit vremea ca iar să fim alături, întru veşnicie de data aceasta. Vorbeşte-mi, mărite Sfinx, mai spuse Deceneu, după care privi spre ochii de piatră din faţa sa.

Şi minunea se petrecu din nou, după atâta amar de vreme. Sfinxul deschise ochii, clipi, privi spre cei aflaţi acolo, la picioarele lui, apoi vorbi simplu:

Mergi pe drumul destinului tău Deceneu! Zamolxis te aşteaptă.

O dată cu vorbele Sfinxului, care făcură pe cei de acolo să simtă cum lacrimi dulci le curg pe obraji şi pe care prea mult timp le aşteptaseră, dar care de data asta erau aievea chiar, natura păru ca pur si simplu stă în loc. Ceea ce se petrecea pe Podişul Sacru al Bucegilor era mai presus de Timp şi de Om, de Cer şi de Pământ, era ceva unic şi irepetabil.

Marele Preot porni spre Muntean, paznicul care avea cheia pătrunderii în Muntele Ascuns. Ajuns în faţa ciobanului de piatră, Deceneu repetă ritualul de la picioarele Sfinxului:

-Tu, Muntean, suflet nobil şi demn, îl ai la picioare pe Deceneu, purtătorul Soliei Dacilor Liberi, venit de dincolo de vreme, spre a merge la Zamolxis. Dă-mi, rogu-te Cheia Sacră.

Muntean se scutură pentru a doua oară în acea noapte de haina sa de piatră, coborî de unde se afla lângă Deceneu şi îngenunche în faţa Preotului. Stăteau amândoi faţă în faţă, foarte aproape unul de celălalt, şi se priveau în ochi… erau doi oameni ai universului, două spirite nepieritoare aparţinând infinitului. Părea că în acel moment se rupsese ceva din necuprins, coborând chiar pe piscurile duioase ale lui Muntean, în mijlocul mirificului Platou sacru al Bucegilor. Paznicul despietrit, cu un gest uimitor de solemn prin simplitatea sa, scoase Cheia Sacră, i-o întinse lui Deceneu şi spuse:

-Mergi la Zamolxis, Mare Preot! Mergi şi readu fericirea în Dacia Liberă, pentru că prea mult s-a zbătut în întuneric oamenii acestor plaiuri şi dureroasă a fost lunga aşteptare: Prin tine, fi-va pururi de acum, pace pentru noi şi pentru toţi copii noştri.

Deceneu luă Cheia, mai privi odată spre Muntean, după care porni mai departe în călătoria sa spre Zeu. Următorul popas îl făcu pe Găvane. Aici îngenunche iarăşi , de data aceasta în faţa celor doi Şoimi regali ai lui Leandru şi le vorbi:

-Voi, Şoimi Regali ai poporului Dac, ultimii din neamul vostru sacru ce cândva a strălucit pe acest pământ, paznici viteji ai Perimetrului, venit-am sa-l văd pe Zamolxis.. Anunţaţi-l pe Leandru că mă îndrept spre Măgura, să mă aştepte.

Nu termină de vorbit bine, că cei doi Şoimi Sacri îşi scuturară aripile, hainele de piatră căzură ţăndări la picioarele lor, iar ei se ridicară maiestuoşi în văzduh. Atâta mândreţe, măreţie şi putere câtă se putea vedea în zborul lor, n-ai mai fi întâlnit nicăieri în lumea largă, oricât te-ai fi chinuit a găsi. Şoimii desenară trei cercuri pe cerul de deasupra Găvanelor, apoi se topiră în văzduh ca şi cum nici nu ar fi fot vreodată. Zburau spre Măgura Ciobanului pentru a duce mai departe marea veste.

Preotul, impresionat de spectacolul desfăşurat în faţa ochilor săi, privi cu admiraţie şi fericire totodată fantastica plutire, apoi se ridică şi porni la drum prin Perimetrul Sacru al dacilor Liberi.

A urcat fără greutate pe Măgura Ciobanului. Aici îl găsi pe Sihastru aşteptându-i, exact aşa cum îl ştim, rupt din poveste parcă, având pe fiecare umăr câte un şoim. Cândva, cei ce se priveau acum, fuseseră învăţător şi ucenic, dar în clipa aceasta, aşa cum fusese hărăzit cu veacuri înainte, erau doi dintre conducătorii fără de moarte ai neamului Dacilor Liberi, oameni sacri ai celui mai binecuvântat spaţiu de pe întreg Pământul. Deceneu repetă ritualul:

-Tu, Sihastrule sacru, ajută-mă a merge la Zamolxis, pentru că duc cu mine solia cea din urmă a neamului Geto Dac.

Leandru făcu un semn cu mâna, după care porniră împreună spre fruntea Bătrânei, locul în care avea să se încheie prima parte a Drumului Sacru. Odată ajuns aici, Deceneu nu mai avea de făcut decât un singur lucru: să închidă din priviri calea Perimetrului. Apoi urma să coboare în Peşteră, locul în care Zamolxis aştepta, şi el ca atâţia alţii, această zi în care credincioşii se vor întoarce iarăşi cu chipurile şi sufletele spre el, îndreptând astfel greşelile făcute secole de-a rândul.

Pe când Leandru şi Deceneu se găseau în chiar intrarea Grotei, venea clipa de cumpănă între zile. Era miezul nopţii, iar aceasta era singurul ceas în care se putea pătrunde în Muntele Ascuns şi ajunge totodată la Zeu. Moş Timp, Duhul Pietrei Sacre, avu grijă şi încetă depănarea fuiorului său, timpul oprindu-se astfel exact când se stingea răsunetul celei de-a douăsprezecea bătai a orologiului. Timpul trecuse acum în eternitate, se oprise. În fapt, timpul era prea mic, inexistent pentru faptele ce se petreceau.

Cei doi trecură pe lângă Strană şi se opriră în faţa stâncii care ferea intrarea în Muntele Ascuns. Marele Preot fu cel care vorbi, iar cuvintele sale, lovindu-se de pereţii de granit al Grotei, răsunară straniu:

-Voi, preafrumoase Zâne, păzitoare ale Grotei, sunt Deceneu şi doresc a merge la Zamolxis. A sosit timpul ca viaţa Dacilor să reînceapă. Deschideţi iute poarta!

Stânca se dădu pe dată la o parte, iar îndărătul ei cei doi le putură vedea pe frumoasele Zâne. Aveau ochii scăldaţi în lacrimile bucuriei, iar de data asta nu plângeau pentru Făt – Frumosul lor, ci pentru renaşterea eternei fericiri în care aveau să trăiască de acum înainte toţi supuşii Marelui Zeu. Deceneu, urmat îndeaproape de Sihastru, intră, trecu uşor pe lângă Zâne şi începu astfel ultima parte a drumului său, un lung şi întortocheat coridor, aşa cum nu mai văzuse. La fiecare cotitură se deschideau hăuri fără de sfârşit în care şi-ar fi putut afla moartea orice nefericit intrus, dar Deceneu era condus de către Leandru, iar Sihastrul Sacru ar fi putut găsi drumul cel bun şi dacă ar fi mers cu ochii legaţi.

După un timp îndelungat care ar fi putut dura clipe sau ore, dar a cărui măsură nu are nimeni cum s-o cunoască, pentru că toate orologiile lumii fuseseră oprite de Moş Timp, cei doi ajunseră în chiar Triunghiul Sacru al Muntelui Ascuns, sală luminată puternic de Piatra Geto- Dacilor, care îşi avea sălaşul pe aceeaşi masă de granit neschimbată de veacurile care trecuseră peste ea. În spatele ei, pe Marele Tron, aştepta însuşi Zamolxis, având acelaşi chip dintotdeauna, bătrân părând, dar pururi tânăr fiind de fapt. La dreapta Zeului se afla Moş Timp, Duhul Pietrei Sacre, iar la picioarele Tronului, măreţ, mândru, stătea lungit şi la pândă, Marele Lup Alb. Era încordat şi cu urechile ciulite, gata să sară de la locul său îndată ce ar auzi cel mai mic ordin din gura stăpânului său.

Ajuns la numai câţiva paşi de Masa Sacră, Deceneu se lasă din nou să cadă în genunchi, plecă privirile spre podea, ridică braţele spre bolta Grotei şi deschise degetele răsfirându-le în formă de stea cu zece colţuri. Păru că-şi adună gândurile pentru o clipă, apoi ridică faţa, privi spre Zeu şi spuse:

-Tu, Zamolxis, Zeu atotputernic şi peste toate stăpânitor, conducător drept şi fără de prihană a mândrului neam al Geto-Dacilor, am venit aici, în inima Muntelui Ascuns, la picioarele tale, şi aduc cu mine cuvântul poporului ispăşit. Iertare am venit să cer. Lungă şi adâncă a fost suferinţa, căinţa este sinceră acum şi pururea în veci. Aceasta este clipa iertării, mărite Zeu, Dacii Liberi asculta-vor iar Legile Sacre şi nu vor repeta greşala, iar despre asta eu însumi, Deceneu, răspund. Trebuie ca duşmanii să tremure iarăşi numai gândindu-se la ce-i aşteaptă dacă necugetaţi vor fi. Ţara trebuie să fie din nou cum a fost cândva, în vremurile vechi, puternică şi liberă.

Zeul privi spre Deceneu cu multă căldură şi mulţumire în ochi. Aproape că ar fi vrut să-l îmbrăţişeze, dar asta avea să o facă mai târziu. Momentul eliberării, clipa solemnă şi măreaţă , nu-i dădea voie. Într-un târziu grăi:

-Bine ai venit, Mare Preot, bucuria că te văd aici nu poate fi exprimată în cuvinte. Mult au aşteptat Dacii Liberi această zi, dar mai lungă mi s-a părut mie a fi aşteptarea. Timpul şi-a făcut datoria, şi-a spus cuvântul său greu, iar supuşii amarnic au trebuit să se căiască. Greşala este ispăşită însă. Deceneu, mare fericire mi-ai adus în suflet prin cuvintele ce mi le-ai spus. Iertarea va fi acordată şi milă mi-e de aceea ce duşmanii trăi vor fi de aici-nainte.

Imediat cum Zamolxis rosti ultimul cuvânt, toţi cei aflaţi în Triunghi simţiră că se petrece ceva ciudat, nefiresc. Lumina răspândită de Piatră deveni mai slabă în putere apoi scăzu tot mai mult şi mai mult. Era ceva staniu, nimeni nu pricepea ce se petrece, nici măcar Zeul. Fiecare se întreba cu teamă dacă Piatra va hotărî să-şi retragă puterea chiar acum, într-un astfel de moment. Să fi fost aceasta decizia Stelei Mamă?

În scurt timp, Triunghiul Sacru se cufundă în întuneric deplin. Ceva asemănător nu se petrecuse niciodată în lungul vremii. Nimic nu se mai putea vedea în nici unul din cotloanele Muntelui Ascuns.

Afară, pe munte, lucrurile erau asemănătoare: cerul era negru, mai întunecat decât fusese vreodată, bezna ai fi putut să o tai cu cuţitul, iar ceea ce se petrecea în sufletele oamenilor de acolo pentru a mai povesti e mult prea dureros.

În Triunghi şi în afara lui, inimile oamenilor se opriră pentru câteva secunde. Nimeni nu mai avea curajul să respire, parcă ceva se rupsese în toţi. Din fericire, totul fu de scurtă durată. Deodată, o explozie extraordinară de lumină aproape ca îi orbi pe toţi şi-i readuse brusc la viaţă. Părea că însuşi soarele coborâse în mijlocul nemuritorilor pentru a-i binecuvânta atât pe ei, cât şi credincioşii de afară. Căldura se făcu simţită iarăşi, mai puternică decât înainte, iar freamătul izbucnit din inimile tuturor era mai viu decât ne lăsau să înţelegem ochi lor ce priveau flămânzi , contopindu-şi lumina cu cea izvorâtă din Piatră. La picioarele Sfinxului, strigăte de fericire ţâşniră, ca la un semnal din zeci de mii de piepturi. În munte, Zamolxis, ridicând braţele spre boltă, spuse:

-Piatra Sacră a grăit, iar Steaua-Mamă a salutat şi ea, la rândul ei, iertarea Daciei. Acum nu mai este nimic care să ne poată întoarce din drum. Fericirea eternă va domni pururi peste supuşi de-aici înainte. Să mergem, prieteni, poporul aşteaptă!

Cei din Munte se lăsară cuprinşi de pâcla ce coborî odată cu primele cuvinte ale Zeului, şi mai puţin de o clipită se găsiră împreună cu Piatra Sacră la umbra Sfinxului. După veacuri şi veacuri îndelungate, dureroase, chinuitoare pentru Dacii Liberi şi ai lor urmaşi, Piatra lumină din nou sub cerul liber destinele ţării.

Lângă Sfinx aşteptau toţi cei care veniseră cu Deceneu, numai că numărul lor sporise mult, lor adăugându-li-se mereu alţii şi alţii odată cu fiecare minut scurs. La lumina puternică răspândită în noapte de Piatra Sacră, se putea vedea urcând spre Sfinx o mulţime nemăsurată de oameni. Din hotar în hotar, vestea se răspândea cu iuţeala fulgerului, aşa că tot poporul ştia acum că aceea era noaptea cea mare. Nimeni nu pregeta să se îndrepte spre picioarele Sfinxului, pentru a vedea cu ochii lor pe Zeu şi a auzi cuvintele sale. Cu toţii erau oşteni, fii ai nepieritoarei Dacii Libere, cu toţii se treziră din greul somn al necredinţei, după ani de încercări, şi veneau acum spre locul care le păstrase vie, de-a lungul veacurilor speranţa în Libertate şi Nemurire. Părea că toată suflarea ţării avea să se adune lângă Sfinx în acea noapte a trezirii. Oameni ce veneau păreau a se cunoaşte dintotdeauna, de mii de ani, parcă luptaseră cândva împreună sub stindardul Lupoaicei. Nimeni nu vorbea, era Sacra Procesiune a Credinţei Adevărate, renăscută din propria-i ţărână. Fiecare om în parte înţelegea ce se petrecea în sufletul celui de lângă el, pentru că trăirea era unică, simţirea era aceeaşi în toate inimile. Era Renaşterea Dacilor Liberi!

Cele trei Zâne din Grotă, după atâta amar de vreme, veneau însoţite de tânărul tarabostes ce încălcase cândva Legile Sacre şi fusese transformat, ca pedeapsă, în Stana din Peşteră. Toţi patru erau la fel de frumoşi ca şi atunci, dar veseli cum tare de mult nu mai fuseseră. Alături de Zeu se afla acum şi Omu, care venise o dată cu Muntean. Nu departe, pe Fruntea Bătrânei, sta Marele Lup Alb ce dezlănţui în noaptea fermecată, cântecul de luptă al haitelor. Până departe, dincolo de hotare, duşmanii simţiră cum îi cuprind fiorii morţii la auzul crâncenului urlet. În preajma Sfinxului, însă, Dacii Liberi nu putură decât să facă un singur lucru: să dea drumul lacrimilor de fericire, care mult prea mult timp aşteptaseră să ţâşnească pe obraji şi să-i spele de urmele suferinţelor, aşa că acum curgeau şiroaie. Auzeau strigătul de luptă pe care-l aşteptau de nenumărate veacuri şi duioşia le umplu pe dată inimile lor curajoase. Tot atunci, lângă Sfinx, din Piatra Sacră, o rază dulce a pornit spre cerul curat pentru a întâlni, în sfârşit, Steaua-Mamă, astrul protector al Geto-Dacilor. Când a atins-o, din stea au pornit alte şapte raze împreună cu ea, îndreptându-se spre pământ. S-au oprit chiar deasupra Sfinxului, înconjurând într-o lumină ireală parcă, fantastică, toată mulţimea aflată acolo. Acea lumină răsfirată, cele opt raze mereu apărătoare ale Geto-Dacilor, arată că nu numai pământul şi ai săi stăpâni, dar şi cerul şi a sa putere neţărmurită se afla alături de Dacii Liberi, renăscuţi din propria lor credinţă, suferinţă, durere şi răbdare. Blestemul încetase. Reîncepea viaţa, nemurirea îşi găsise iarăşi al său unic sălaş. Nu mai urma să se petreacă decât plecarea oştenilor, însoţiţi de Marele Lup Alb şi ale sale haite, pentru a da ultima luptă, cea decisivă. Peste puţin timp urma să aibă loc dezrobirea neamului.

Victoria era sigură. Zamolxis îşi ajuta, împreună cu Piatra Sacră, din nou supuşii. Nepieritorii vegheau iarăşi. Renăscuse pururi poporul Dacilor Liberi!”

* * *

Evenimentele ce sunt povestite în această legendă nu s-au petrecut încă şi nici nu se ştie când se vor petrece. Bătrânii care prin grija lor ne-au transmis această legendă ne spun că totul se va înfăptui atunci când sufletele noastre vor fi din nou înmiresmate de virtuţile strămoşilor. Atunci şi numai atunci „când Dacii sau ai lor urmaşi vor şti să reînvie credinţa în Piatra Sacră şi se vor întoarce la cele sfinte… doar atunci durerea şi nesiguranţa vor fi pe veci stârpite. Acele clipe sunt departe însă, iar Piatra va sta pururi în acest locaş, până când va fi aşa cum am spus. Când Bolta Triunghiului Sacru se va deschide din nou, iar lumina soarelui se va contopi cu cea a Pietrei întru fericirea oamenilor, ei bine, abia atunci tu si Deceneu vă veţi găsi liniştea pe care o tot căutaţi, alt chip nu este. Acele vremuri vor veni cândva….poate într-o mie de ani, poate în doua mii de ani , dar vor veni cu siguranţa!” (Zamolxe către Sihastrul Leandru, fr. Legenda Sihastrul Leandru)

Iată ca în Palmii lui David apare următoarea afirmaţie cu caracter profetic: ”Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului” (Ps.118:22)….Sa fie doar o coincidenţă? Poate….

Si să mai spună cineva ca românii nu au escatologie!

Material preluat din „Muntele Ascuns. Legendele Dacilor Liberi”

zamolxe