Trăsura neagră

Bunica plecase la neamuri, prin sat- ca n-o puteai tine acasa de sarbatori, mai ales daca nu avea musafiri, ca io eram de-al casei. Am ramas cu Octavian, aciuati  pe langa soba de tabla in care trosneau lemne si intrebandu-ne, fiecare pentru el, ce-o fi apucat-o sa iese pe ulita pe ninsoara aia.

-Io as bea niste vin fiert, am spus intr-o vreme, vazand ca batranul nu se prea deda la vorba. Ca nu era el prea vorbaret din fire.

-Apoi ia si hierbe-ti, ma copile… vez ca tra sa fie chiperi in bufet.

Am pus vinul la fiert in ulcica mare de tabla, amestecand mereu cu o lingura de lemn sa se topeasca zaharul. Octavian si-a aprins o tigara rasucita de el din hartie de ziar, cu frunza de tabac maruntita intre degete. Am umplut doua pahare cu vin dulce si fierbinte, asezandu-ma langa el pe lavita. Era o liniste placuta, calma, numai ceasul cel mic cu pendul ticaia regulat deasupra capetelor noastre, fixat cu un cuisor in peretele verzui. Gandul m-a dus inapoi cu multi ani, intr-o noapte la fel de tacuta de iarna. Eram copil si, in vacante, cand mergeam la bunici, imi placea sa dorm cu Octavian. Ceasul ala era de-o seama cu mine, poate mai batran, iar el il tragea cu cheita mica pe care o punea mereu in rama icoanei de pe acelasi perete, in fiece seara. In seara aceea de demult spuse cu un oftat, foindu-se in intunericul camerei:

-Am uitat sa trag ceasu`… Asta se opreste la noapte. Da` nu ma mai scol acuma din pat, ca doara o sa bata alalalt.

M-am saltat mirat pe un cot:

-Care alalalt, mosule?

O vreme a tacut, apoi a spus, privindu-ma prin bezna:

-Apoi ala din parete.

Mi-am tinut respiratia:

-Ai pus un ceas in perete?

A zambit- nu-l vedeam, dar stiam, nu stiu cum, ca zambeste. A spus cu voce scazuta, ca si cand mi-ar fi incredintat un secret:

-Apoi dragu` lu` mosu… Tate casale au ceas in parete.

-Cum au casele ceas in perete? Cine-l pune?

-Uite ca au, ca asa-i dat. Nu-l pune nime, e ceasu` casii. Si noaptea, tarzau, daca-i liniste si stau si-acult, il auz cum bate.

-L-ai auzit, mosule?

-Auzat dara… Ca oamimii batrani n-au somnu` cum sa cade. Il mai aud, cateodata, noaptea… Daca stai treaz pana cata zua, s-aude.

Am tinut ochii deschisi o vreme- dar m-a potopit somnul. N-am auzit ceasul din perete. M-am intors catre Octavian, sorbind din paharul cu vin:

-Auzi, mosule…

A pufait din tigara lui noduroasa fara sa-mi raspunda si fara sa se uite la mine- dar stiam ca ma asculta.

-Drept ii ce mi-ai spus atunci de ceasul ala din perete?

-Drept.

-Da` cum se poate?

M-a privit tinta:

-Multe sa pot…

A cazut pe ganduri, cu ochii pironiti pe peretele din fata noastra.

-Apoi înainte de Bobotează tră să mă duc pân` la Rădeşti… Să merem, dacă mai eşti pe aci. Că m-o rugat Niculaie să îi duc copiile elea ce le-o lăsat la mine după planu` căsii lu` soru-sa.

-Care Niculaie?

-Niculaie a lu` Petrică. Ăla de lângă beserică, de-o avut moară. Da` nu ştii tu, că nu erai pe vremea aia. La tată-su lu Niculaie măcinam noi, ca nu era moară-n sat. Da` eram io ficior pe vremea aia, de unde să-i ştii tu…? Da` să vez] ce păţăsc, că tăt vini vorba de Niculaie. Eram cam de-o samă cu tine, cum esti acuma. Ţiu minte că m-o trimes tata, Dumnezo să-l ierte, să duc oarece bani la Petrică bătrânu`, că îi datora de când or fost la târg. No şi mă iau io şi mă duc la Rădeşti, piste câmp. Niculaie, ficioru-so, de-o samă cu mine, zâce “Hai mă Octaviane mai şezi, mai povestim!” Ne-am băgat în casă, ne-o adus mumă-sa pupuri că facusă în cuptor şi-o trecut să zâc preţ de vo tri, patru ceasuri până ne-am găst noi să ne gătăm poveştile. Când mă uit, afară să-ntunecase. Zâc: “Io mă duc mă Niculaie că ui, nu-s cu calu şi îi o postate păn` acas`”.  Noah, mă ieu mă duc. Ajung în capu` ţeperiei, dau să trec pe câmp, să tai drumu, când numa` ce-aud în spate cum uruiau roţi. Mă gândesc: “Vine oarece căruţă de cătă Rădeşti.”  Mă-ntorc să văz că ce vine şi numa` ce văd io o trăsură din aia de domni, tătă neagră, cu cai tăt negri şi on om pe capră- şi-n trăsură, nime. Io ştiem c-am văst la oraş, da` la noi pe sate nime n-ave aşe trăsură. Şi numa ce să opreşte în drept cu mine- mă opresc şi io, să vad ce-i, s-o hi chiert omu sau ceva. Când mă uit mai bine, că să vede, că era lună, să-mi saie inima! Că pe capră era on coptil. Nicuţ aşe şi slăbuţ, nici mustaţa nu-i dădusă. Zâce coptilu: “Hai, omule, urcă că te duc io acas`.” Io mă uit… Zâc: “Ba ma coptile ca io ui, numa trec câmpu`, acolo ni stau, di ce să mă duc roată?” Tace ficioru, să uită… Zâce iară: “Ian urcă-te, că te duc, n-auz?” No bată-mă… Zâc şi io, iară: “Ba nu mă urc, ca nu mă duc roata!”  N-apuc sa zâc bine că numa` ce să întinde ficioru cătă mine, m-apucă de guler si zvârle cu mine în fundu trăsurii de-am gândit că tătă să hâie. Mni-o căst şi pălăria di pe cap în drum. Io ţapăn. Cum Doamne nu mă lăsa mă zvârlisă aşe o mână de om? Numa ce să porneşte trăsura şi-o ia piste câmp. Io nici că mă mişcam acolo-n spate, aşe mă apucasă frica. Şi mi să pare nie că ceva îi, că nu mai auzam roţâle şi copitele la cai, zâci că… Mă dau iute de margine şi mă uit în jos, la roţi. Nu mai eram pe pământ, trăsura să înălţasă în aer, plute.  Caii fugeau în aer cu copitele ca pe pământ. Io trămuram, nu putem nici să deschid gura, şi mă uitam cum ne ridicăm tăt mai sus şi-o luăm cătă Murăş. Când ajunjem la ţărmurea apii, numa` ce să ridică trăsura sus de tăt, deasupra la plopi, şi vedeam vârfurile la copaci. Apoi să scoboară încet-încet şi-o ie înapoi, cătă ţeperie. Io mă tânem bine. Coboară şi să opreşte pe pământ. Să întoarce ficioraşu şi zâce: “Io ţ-am zâs doară să te urci!” S-o întins şi m-o luat iar de guler, de după cap, ca pe mâţi, si m-o pus jos, în drum. Şi cum l-am văst, aşe nu l-am mai văst ca s-o dus înainte. Io, chiaun de cap. Mă uit- jos, la chicioare, pălăria me! Din ăl loc m-o luat, în ăl loc m-o lăsat. Mi-am luat pălăria şi numa` io ştiu cum am ajuns acas în noaptea aia şi cum n-am durnit io tătă noaptea, de am fost tăt tulbure la cap a doua zî… Iaca aşa am păţât.

– Da` ce-a fost asta, moşule…? Ce-a fost băiatul ăla?

– Apoi ce să fie… O fost şi el. Mă duc să tai nişte lemne, că vine bună-ta şi iară s-apucă cu gura pe mine, că tră să facă zamă şi n-are lemne destule.

– Lasă, moşule… Mă duc io să tai lemne, stai dumneata aci la căldură.

Am despicat lemne un ceas şi, până n-o venit el să vadă ce tot fac, nu m-am mai oprit. Nu simţeam oboseala şi frigul.

 Solomonar