Legende despre insecte

Legenda licuriciului

Ice că odată scoborându-să bunu Dumnezău din naltu cerului , jos pă pământ, o luat cu sâne şi o câţiva înjeri ca să vadă şi ei cumu-i lumea oamenilor.

Înjerii îmblând încoace şi-ncolo pân lumea mare, câtă vreme o fi îmblat nu ştiu a vă zâce, da le-o plăcut tare mult lumea asta a oaminilor şi, mai cu samă unuia i-o plăcut aşe de tare că la despărţâre o început a pâlnje cu hohot, de-i curau lacrimile vale.

Când s-or depărtat de pământ, suindu-să sus cătră cer, Dumnezău o întrebat că ce or văzut ei mai frumos şi ce i-o încântat mai tare în lumea oaminilor.

Unii or zâs că bisericile cele mândre,alţii că le-or plăcut călugării înveşmântaţi în hane cum să cade, ori codru cu frunza verde, ori florile mirosâtoare, numa unu nu-i zâsă nica, care sta trist şi dus pă gânduri.

În urmă Dumnezău l-o întrebat şi pe el că pentru care pricină îi aşe trist şi că di ce nu răspunde nica:

-Mi-i frică ca mi-i sfădi rău! Îi răspunsă înjeru

-Nu-ţ fie teamă de nica! – îi zâsă Dumnezău – că de una şi aceeaşi soartă o să vă bucuraţi tăţi.

Înjeru căzu în jerunţi dinaintea lui Dumnezău şi cu ochii scăldaţi în lacrămi îi zâsă:

-Doamne! Îs trist şi amărât d-aia că ochii unei pământece mi-or picat aşa draji că nu-i modru să-i mai uit vreodată, fiind aşa mândri cum n-am mai văzut niodată.

-Şi a cu-i erau? iscodi Dumnezău

-A unei păstoriţe de păştea oi albe pă un câmp verde!

-Şi ai grăit ceva cu ie? iscodi iară Dumnezău

-Dară că am grăit! Că mi-o picat dragă şi i-am zâs că mi-aş da viaţa înjerească pentru ochii ei albaştri ca ceru sănin

Auzând Dumnezau aste vorbe, pică pă gânduri şi dân om cu faţa sănină şi fruntea curată să prefăcu într-un moşneag cu fruntea numa creţuri. Ş-api cum mereau ei aşa, suindu-să cătinel cătră scaunul dumnezăiesc, ajungând la marginea cerului, Dumnezău îi opri în loc şi le zâsă:

-Ştiu că dacă veţi îţi mere cu tăţi în cer şi vi-ţi întălni cu ceilalţi înjeri, îţi poveti de lucrurile cele pământeşti, şi fiindcă lucrurile istea nu-s îngăduite a fi ştiute şi dă ceilalţi, v-oi opri pe tăţi aci!

Şi dă cum spusă cuvintele istea, Dumnezău i-o făcut pe tăţi stele luminoasă, lucind de fericire că pot vede în tătă vremea lumea pământească.

Înjeru îndrăgostit prefăcut fiind şi el în stea, nu lucea de bucurie ci numa scapăra mereu aruncând scântei de foc asupra ălorlalte stele.

Dumnezău o văzut că din astea o să se întâmple neînţelegeri între stele, o luat steaua ce plângătoare şi, dezlipind-o di pă cer i-o dat drumu spre pământ, aruncând-o ase de tare că numa picuri de scântei or picat pe pământ, umplând întreg câmpu unde fata păştea oile.

Scânteilea alea nu s-or stâns ci s-or făcut licurici ca să nu I să piardă ştirea înjerului celui îndrăgostit în fata ce pământeană.

D-atunci o trecut multă vreme da şi amu se zâce că licuricii nu-s altceva afară de scântei din steaua ce aruncată din cer.

S.Fl marian, Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile românilor

Legenda greierului

Pe vremea lui Alexandru împărat, traia un fecior mândru ca o fată de 16 ani şi harnic de-l nu-l întrecea nime, numa că nu avea nevastă şi era el poznaş de-i marsă vestea şi povestea peste tăte ţările.

Fete de împăraţi să mustrau întră ele, aruncându-şi căte-n lună şi-n soare, povestindu-să şi hulindu-să de erau de mirarea neamurilor. Fiecare să tâne că numa a ei trebuie să fie şi că numa ea e vrenică de un bărbăţel ca el.

Era şi frumos tare fecioru aista de nu avea sotâie. Si-poi când îl auzai cântând te făcea de-t stătea mintea-n loc, aşe glas mândru şi plăcut ave.

Nu-i vorbă, că şi maicile fetelor să îndrostiră de el, ba şi împăraţii moşnegi cu barba pân în jerunche încă îşi dădeau genele şi sprâncenele lor stufoase în lături, ca să vadă pă Fătul cel Frumos ca p-o minune şiscump ca un bot de aur.

Tătă lumea îl plăcea numa Alexandru împărat nu-l pute vede în ochi atâta de urât îi era. Că cum, Doamne, nu l-a ave urât când el era împăratu ăl mai mare şi mai vestit din lume, şi tăt nu era bagat în samă nici pe departe de fetele împăraţâlor. Din astă pricină s-o si început mai apoi o ură între ei, de nici Soarele, care p-atunci umbla pă pământ, nu i-o putut împăca.

Alexandru împărat s-ar fi împăcat el bucuros cu cel Făt Frumos da cu învoiala că el nic când să nu margă în poveşti la drăguţa lui. Făt frumos îşi bătea joc de învoiala lui Alexandru împărat şi în ciuda lui merea tăt mai des la drăguţa lui şi-i cânta numa câte le ştia.

Soarele văzând el bajocura ce o făcea Făt frumos, l-o luat odată la fugă şi l-o alungat aşe de mult că din alb şi frumos cum era, s-o făcut negru ca tăciunele, şi din mare şi voinic ce era, s-o făcut numa cât o alună ascunzându-să la o muiere săracă sub vatra focului de inde strâga muierii” griji, griji, griji, griji, griji ca să nu mă găsască Soarele. S-o prefăcut în greieruş.

Soarele câci auzâ io şi zâs:

-No! Tăt acolo să şezi şi flămând şi însetat, zâua şi noaptea să tât strigi numa: griji, griji,griji

fetele cele frumoase, auzând de cee întâmplare s-or supărat rău si s-or prefăcut şi ele în furnici, si i-or carat d-ale gurii ghieptului greieruş şi îi cară încă şi în zâua de azi, ca să numoară de foame.

Vi le-o zâs zamolxe

Dictionar:

ice = zice

Scoborât=coborât

curau= curgeau

nica= nimic;nimica

modru= fel,chip

creţuri=riduri

mereau=mergeau

cătinel=usurel, lin

îţi(face ceva)=veţi

(îndragostit) în= (îndrăgostit) de; exprimă o relaţie de apropiere mult mai intensă decât “de” între două persoane în limbaj arhaic

neamuri=popoare

vrenică= vrednică

jerunche= genunche

bot= aici cu sensul de pumn, grămadă ( de aur)

bajocură= batjocură

inde=unde

ghiept= biet

O= vreo