Etnonimele dacilor: get/got


Goţii – istoria „oficială”

Istoria oficială consideră goţii ca un popor migrator de neam germanic făcând parte din marea familie indo europeană constituind ramura principală a neamurilor germanice răsăritene. În secolele III-IV ei au jucat un rol activ în regiunile de la Dunărea de Jos şi în regiunea nord pontică

Când vine vorba despre patria de origine a acestor goţi , unii cercetători susţin originea scandinavă a acestora de unde, la începutul erei creştine, ar fi migrat spre zona de vărsare a Vistulei, pe malul Mării Baltice. Ciudat este însă că istoricii nu se pot pune de acord şi prin urmare apare o altă „ tabără” care susţine originea continentală a goţilor plasându-le patria de origine în regiunea Mozaviei a cărei reşedinţă a fost până în secolele XIV-XV Varşovia. Din patria de origine, care după cum vedem, nu se ştie exact unde trebuie plasată, undeva în a doua jumtate a secolului II, goţii pornesc spre regiunile din sudul şi sud vestul Balticii. Între a doua jumatate a secolului II şi începutul secolului III goţii ar fi staţionat o vreme destul de îndelungată în Dacia. În perioada următoare ei se afirmă pe plan politic organizând incursiuni de pradă asupra nordului pontic sau asupra Sciţiei Minor / Dobrogea.

Treptat marele neam got s-a împărţit în două grupe mari: ostrogoţii şi vizigoţii. Vizigoţii au ocupat Dacia după retragerea romană. În confruntarea cu hunii au fost înfrânţi şi sub conducerea lui Atanaric ei vor trece în Peninsula Balcanică, impunând primirea lor în Imperiul Roman ca federaţi, apoi vor ajunge în Italia şi vor staţiona mai apoi în Spania unde vor forma un puternic regat: regatul vizigot.

Ostrogoţii, au fost supuşi la rândul lor de huni dar au intrat în uniunea de triburi aflată sub conducerea lui Attila iar în secolul IV vor trece în Italia unde vor forma sub conducerea lui Theodoric un regat cu capitala la Ravenna.

Inadvertenţe istorice – geţii şi goţii acelaşi neam!

Trecând peste ceea ce spune istoria oficială vom fi surprinşi probabil să aflăm că dacii şi goţii sunt percepuţi ca acelaşi neam de către istoriografia epocii cu toate că istoricii moderni sunt aproape unanim de acod că este vorba de o confuzie între etnonimele dac şi got pornită chiar de la istoricul goţilor Iordanes, născut în Moesia şi ajuns în cele din urmă episcop de Ravenna. Ca şi cum Iordanes, săracu, ar fi fost un prunc de ţâţă care nu ştia pe ce lume se află şi cărui neam aparţine. Acest Iordanes, parcă în ciuda istoricilor, se încăpăţânează să confunde Dacia cu Goţia pomenind între oamenii de seama pe care i-a avut Goţia pe Decebal , pe Deceneu. Aceştia erau, după ştiinţa mea, daci nu goţi! „Confuzia” lui Iordanes merge până acolo încât renunţă la „patria natală” a goţilor din Scandinavia sau Mozavia şi spune: această Gotia, pe care strămoşii noştri au numit-o Dacia”! „Aceasta Gotia” era în nordul Dunării.

Savanţii istorici moderni ar trebui să privească puţin altfel problema, adică dintr-un unghi diferit: „ confuzia” dintre daci şi goţi se datoreşte ignoranţei lui Iordanes ( aci trebuie ţinut seama şi că respectivul Iordanes făcea parte din clasa cultă) sau faptului că, în epocă, prin got şi get, se înţelegea acelaşi lucru care nu mai trebuia demonstrat ci era subânţeles ?

Dacă doar Iordanes ar fi mâncat ciuperci bolânde să nu mai ştie cărui neam aparţine şi să facă confuzia amintită, ar fi cum ar fi, poate am putea ajunge la părerea că într-adevăr e o confuzie, numai că acestă „ confuzie” exista şi înainte de Iordanes. Bunăoară Strabon o fi mâncat şi el ciuperci bolânde? Asta pentru că el ne spune clar şi concis:” Goţii, o ramură din marele trunchi al tracilor, locuind un spaţiu întins… reprezentau o mare forţă politică şi militară, ce a fost temută în permanenţă de Imperiul Roman”. Ori în vremea lui Strabon singura putere militară şi politică capabilă să facă faţă Romei şi să se amestece în treburile Imperiului Roman a fost Dacia condusă de Burebista! Aceeaşi „confuzie” este alimentată de Philostorgius care în „Istoria Eclesiastica” atunci când vorbeşte desre Ulfila îl numeşte „ unul dintre sciţii de dincolo de Istru ( pe care cei vechi îi numeau daci iar cei noi îi numesc goţi)”. Un alt „ confuz” al epocii în care se zice că respectivii goţi au stăpânit Dacia ( secIV-V) este Paulus Orosius care în Historia adversus paganos vorbind despre cursul Dunării, numită de el Hister, spune că la „ răsărit se găseşte Alania, la mijloc e Dacia unde este şi Goţia”

Dacă până acum am vorbit de confuzii, Procopius din Ceazareea, chiar a mâncat ceapa ciorii ( s-o scrântit, adica) pentru că el spune despre goţi, alani şi gepizi că „ unii îi consideră neamuri getice. Toţi aceştia se deosebesc între ei prin nume … dar încolo sunt în toate la fel. Căci toţi sunt albi la trup şi cu părul blond, înalţi la statură şi frumoşi la chip şi folosesc aceleaşi legi. Toţi sunt de credinţa lui Arius ( creştini arieni. n.n) şi au o singură limbă numită gotica. Eu cred că la obârşie se trag cu toţii dintr-un singur neam şi s-au deosebit după numele conducătorilor lor. Acest neam locuia în vechime dincolo de fluviul Istros.”,iar acest neam care locuia la nord de Istru (dincolo) erau de când lumea geţii sau dacii!

Spuneam ceva mai devreme că vizigoţii au întemeiat un mare regat în Spania iar Isidor din Sevilla, precursorul istoriografiei spaniole, pică şi el în „confuzie” concluzionând că dacii sunt strămoşii spaniolilor. Aceeaşi tradiţie se păstrează în Spania secolului XIII când Rodrigo Jimenez, episcop de Rada, menţionează în genealogia poporului spaniol nume surprinzătoare precum Don Diceneo, Don Zamolxen, Don Buruista. Ciudat , nu? Ce interes aveau spaniolii să se fălească cu un neam din celălalt capăt al Europei? Căci cele trei nume evident sunt numele spaniolizate ale lui Deceneu, Zamolxe şi Burebista! Ceea ce este mai ciudat este că în toată literatura medievală şi în cronicile oficiale hispanicii se considerau descendenţii geţilor. Cărturarii şi oamenii din clasa nobiliară trebuia, pentru a-şi întemeia nobleţea, să dovedească sau măcar să afirme descendenţa lor din geţi.Mai mult, în vremea lui Enrique al IV-lea ( sec XV) regii Spaniei coborau din Dacia, din principii geţi, luându-şi numele de la locul unde trăiesc, pentru că era mai ilustru ( a se înţelege mai cunoscut – n.n) decât al stămoşilor.

Toţi aceşti cronicari mai vechi sau mai noi s-or fi pierdut uzu raţiunii şi numai savanţii istoricii moderni deţin adevărul? Io zic că nu!

Şi ca să lămurim lucrurile şi mai bine vom spune că sub presiunea hunilor cetele vizigote conduse de Frithingern şi Alaviv se refugiază în Imperiu dar „Athanaric încercă cu restul vizigoţilor din nordul Dunării, o rezistenţă disperată în regiunea Caucaland”. Aci se impun două constatări: Atilla nu are în titulatura sa nici o trimitere spre goţi el numindu-se „ Rex hunorum, medorum et dacorum”. Deci, dacă i-a înfrânţi pe goţi şi i-a înglobat stăpânirii sale, cum spune istoria oficială, de ce nu apar goţii în titulatura lui cum ar fi normal? Răspunsul este logic: pentru că i-a înfrânt pe geţi nu pe goţi. Apoi se impune încă o precizare de ordinul geografiei sacre a antichităţii. Caucaland însemană „ Ţara Capului” sau Ţara Caucazului ori Caucazul este, în primul rând , Muntele Polar, situat în Centrul Spiritual al Lumii deoarece legendele ne spun că Prometheu a fost încatenat pe Columna Cerului situată în Caucaz. Ori în Caucazul asiatic nu există nici o Columnă a Cerului ci această Axă a Lumii e situată în Polul Getic ,la nord de Istru, în Munţii Bucegi unde se află marele cap sculptat cunoscut sub numele de Sfinxul românesc!

La fel identitatea dintre geţi si goţi este dovedită si de epopeea gemanică Cântecul Nibelungilor unde în alaiul lui Atilla se află principi valahi cu nume „ germanice” sau mai clar gotice.” Atilla acum venea. Douăzeci şi patru de prinţi îl precedau voioşi. Însuşi Ramung , principele care stăpânea ţara Valahiei...” Acelaşi poem ni-l aminteşte şi pe Sigeher de Walaghen adica Sigeher de / al Valahiei nu al Gotiei ci al Valahilor descendenţi din daci.

Să mergem acum puţin în patria de origine a goţilor, în Peninsula Scandinavică. Despre aceasta Marea Enciclopedie Franceză spune textual: „ Dacia.Nom du Danemark et meme toute la Scandinavie dans le latin du moyen age” Punctum ca să folosim si noi latina Evului Mediu! Iar Paul Lucescu după ce studiază câteva biblioteci si cronici scandinave, printre care Cronica dacilor de Normandia conchide: „ În istoriografia medievală Danemarca este cunoscută şi cu denumirea da Dacia, Geţia sau Goţia”

Credem noi că identitatea get/ got , în lumina izvoarelor prezentate, este mai mult decât reală nefiind o „viziune de noapte” a unor istorici iresponsabili!

Bibliografie:

Dicţionar de istorie veche a României( paleolitic sex.X), ed Ştiinţifică şi Enciclopedică , BucureştiNoi NoiTracii, buletin european de tracologie, Italia

Al. Pele, Etnonimele românilor.Dac/Get, ed Abadaba, Oradea

V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, ed Rosmarin, Bucureşti

Al, Busuioceanu, Zamolxis, Ed Dacica, Bucureşti

Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv, Craiova

zamolxe

 

Reclame

Hadrian (I)

hadrian3Născut pe 24 ianuarie 76 AD, cel mai probabil la Roma ( unele surse afirmând că în Italica, sudul Spaniei), Publius Aelius Hadrianus era fiul senatorului roman Hadrianus Afer şi al Domitiei Paulina, o femeie de viţă nobilă dintr-o familie cu vechi rădăcini cartagineze. Linia paternă a lui Hadrian este diferită, strămoşii săi ajungând în Spania cu aproximativ 300 de ani în urmă, ca şi soldaţi în armatele lui Scipio, trăgându-se, aşa cum Hadrian menţionează, din regiunea Hadria, situată pe coasta răsăriteană a Italiei.

Historia Augusta specifică relaţia de rudenie a lui Hadrian cu Traian (53-117 AD), al doilea dintre aşa-zişii “împăraţi buni” ai Imperiului Roman şi unul dintre cei mai faimoşi în acelaşi timp. Hadrianus Afer este un văr (consobrius) al lui Traian. În 76 AD, anul naşterii nepotului său Hadrian, Traian se afla în Siria, ca şi guvernator al acesteia.

traian

 Cele doua familii (Aelii, din care se trăgea Hadrian şi Ulpii, din care se trăgea Traian şi care erau înrudite) erau, cu siguranţa, foarte bogate, căci apartenenţa la tagma senatorială impunea acest lucru- o avere uriaşa, cele două familii făcând parte, după cum s-au exprimat unii autori, din “mafia colonială spaniolă”, o “etichetă” pusă pe fruntea acestora de posteritate pe buna dreptate, uneori.

S-a presupus (deşi nici o sursă nu confirmă cu exactitate acest lucru) că Hadrian şi-ar fi petrecut o parte a copilăriei în Asia, unde unchiul său Traian a fost proconsul în anii 79-80- un singur legat al acestuia acolo este cunoscut, şi anume T. Pompeius Bassus, însa alţi doi se presupune că au fost prezenţi: A. Iulius Quadratus şi Hadrian Afer. Legăturile cu Asia şi, implicit, cu lumea elenistică, se pare că au stat la baza filoelenismului împăratului Hadrian însă, pe de altă parte, trebuie sa se ţina cont de prezenţa grecilor în Roma, oraş în care locuitorii vorbitori de greacă îi depăşeau numeric pe cei din oricare polis grecesc. Important, într-o oarecare măsură, pentru evoluţia evenimentelor din viaţa tânărului Hadrian este decesul lui Hadrianus Afer, survenit undeva in anii 85 sau 86; astfel unchiul său, viitorul împărat Traian, devenindu-i tutore legal. Aproximativ în aceeaşi perioadă, Traian se căsătoreşte cu Plotina- tânăra femeie, cu doar câţiva ani mai în vârsta decât Hadrian, va juca un rol destul de important în viaţa acestuia de adult, relaţia dintre ei doi fiind una trainică pe tot parcursul vieţii viitoarei împărătese. Tot în această perioadă se leagă o strânsă prietenie între el şi verişoara lui, Matidia, cu a carei fiică (Sabina) Hadrian se va căsători mai târziu. Voi reveni însă asupra relaţiilor dintre Hadrian şi cele două femei la momentul potrivit.

Mă voi opri în continuare puţin asupra domniei împăratului Domitian (dec. 69- sept. 96 AD), pentru a clarifica pe cât posibil circumstanţele venirii la tron a lui Traian precum şi situatia generală din imperiu în acea epocă de apus a dinastiei Flaviilor şi ascensiunea Dinastiei Antonine- cea mai puternică şi stabilă, din toate punctele de vedere, din istoria Romei antice. Fiu al lui Vespasian, Domitian este proclamat împărat de către Garda Pretoriana în septembrie 81, la o zi după moartea neaşteptată a fratelui său Titus. Şi-a început domnia prin vaste programe de restabilire a situaţiei economice a imperiului, întărirea graniţelor şi un elaborat program de construcţii, potenţând totodata monarhia absolută, centralizată şi birocratizată, aparatul funcţionăresc fiind perfecţionat, alături de o accentuare ostentativă a despotismului, lucru care i-a atras mulţi duşmani. În timpul domniei tatălui său, Vespasian, frontiera dacică a devenit tot mai primejdioasă, dacii efectuând incursiuni tot mai dese în sudul Dunării, zdrobind aproape orice rezistenţă pe care o opuneau romanii. Dacii creaseră un stat puternic înca din secolul anterior, în timpul lui Burebista, beneficiind de o civilizaţie şi cultură foarte avansate- un pericol real la graniţele Imperiului Roman. Unii autori (precum Eugen Cizek) tind să creadă însă că Domitian nu a urmărit anexarea statului dac la Imperiu, ci doar o dezbinare a acestuia şi, eventual, o transformare a lui în regat clientelar. Atacurile dacice înmulţindu-se şi guvernatorul Moesiei fiind ucis, Domitian se vede obligat să plece spre Moesia, împreună cu întăririle armate cerute de castrele romane din zonă. “Domiţian a pregătit o expediţie asupra acestui neam (dacii) dar s-a abţinut să fie un participant activ”, scrie Dio Cassius. Tot el ne spune, în continuare: “Decebal, trimisul dacilor, a trimis soli la Domitian, cerând pace; dar în loc să accepte pacea, împăratul l-a trimis pe Fuscus împotriva dacilor, cu o mare armată.” Leg. V Alaude a fost serios lovită, iar Cornelius Fuscus a pierit în această îndrăzneaţă campanie romană la nord de Dunăre. Înfrângerea romanilor a provocat un val de revoltă în rândurile populaţiei din Pannonia. Venirea iernii a zădărnicit intenţia lui Domitian de a se razbuna, astfel încât, sub presiunea revoltelor apărute pe toată graniţa Dunării, Domitian s-a văzut nevoit să amâne totul- revoltele respective au însemnat, practic, începutul sfârşitului pentru Domitian, care a sfârşit asasinat în toamna lui 96. La tron a urmat Nerva, a cărui vârsta nu i-a permis să guverneze decât doi ani. Cea mai mare realizare a acestuia a fost alegerea unui succesor: şi anume Traian, a cărui ascensiune, putem bănui, a fost pregătita încă din timpul vieţii lui Domitian.

Deşi cea mai apropiată rudă de sex masculin a noului împărat, încă de la începutul domniei lui Traian, Hadrian a intrat în conflicte cu acesta din motive aparent stupide- Historia Augusta precizează faptul ca tânărul s-ar fi apropiat prea mult de unul din pajii (favoriţii) lui Traian, fapt ce a dus la o lungă ranchiună din partea acestuia. De asemenea, la urechile lui Traian ajuseseră veşti şi despre împrumuturile contractate de nepotul său, împrumuturi care se ridicau la cote nu tocmai neglijabile- era cunoscută încă de pe atunci pasiunea lui Hadrian pentru vânătoare şi placerea lui de a achiziţiona cai şi câini de rasă scumpi. Hadrian îşi va reabilita oarecum imaginea în faţa unchiului său abia în timpul razboaielor dacice- o reabilitare binevenită de altfel, care-l va ajuta mai târziu să urce el însuşi pe tronul imperial.

Se poate considera că prima misiune mai importantă a lui Hadrian a avut loc în anul 101 când, în calitate de cvestor, dar şi de membru al consiliului imperial, acesta l-a însoţit pe Traian în Dacia, unde începuseră ostilităţile- zece legiuni stăteau gata de atac pe malul Dunării, însoţite de 60 000 de soldaţi din trupele auxiliare şi adiţionale (provenite din armatele de Rasarit şi din Britannia). Hadrian însă nu rămâne la Dunăre decât un an, an în care a avut timp să lege strânse prietenii cu înalţi comandanţi romani, cum ar fi Sosius Senecio, Pompeius Falco (cel care va comanda mai târziu Leg. V Macedonica şi va deţine, sub Hadrian, importante funcţii în stat), precum şi Iulius Quadratus Bassus, comandant al Leg. XI Claudia.

Plecat la Roma, va deţine, deşi nu avea vârsta legala de 31 de ani, funcţia de pretor- însa nu pentru mult timp. În 4 iunie 105 va pleca împreună cu Traian spre Dunăre, ca şi comandant al leg. I Minervia. Între anii 102-105, regele Daciei, Decebal, se pregăteşte de contraofensivă, printre măsurile adoptate de acesta numărându-se fabricarea de arme, primirea de transfugi romani, refacerea cetăţilor şi ridicarea de noi fortificaţii. Cercetatorii moderni consideră aproape în unanimitate că cel de-al doilea razboi dacic a fost provocat de însuşi Decebal. Pe de altă parte, istoricul român Hadrian Daicoviciu atrage atenţia ca Xiphilin (istoric bizantin de la sfârşitul secolului al XI-lea) nu menţionează nicăieri acest lucru şi că, deşi Columna îi prezintă pe daci atacând primii, “aceasta poate fi o denaturare oficială a faptelor”. Oricum, indiferent de cum au stat în realitate lucrurile, războaiele purtate între 105-106 la nord de Dunăre au fost crâncene, dându-i tânărului general posibilitatea să se afirme mai mult ca niciodată. În primăvara lui 106, dacii au fost împinşi spre interiorul ţării. Sarmizegetusa este cucerită, regale dac se sinucide, urmând o perioada de cateva luni de stârpire a rebelilor daci care continuau lupta. Abia la sfârşitul anului 106 începe construirea de noi forturi împrejurul frontierelor.

columna-trajana-amp

În Dacia, de acum provincie romană, sunt lăsate două legiuni, guvernarea acesteia fiind încredinţată lui Iulius Sabinus. La începutul domniei lui Hadrian, aşezarea romană de la Apulum va deveni capitala Daciei Superior în care va fi cantonată Leg. XIII Gemina. La sfârşitul războiului Hadrian rămâne în nord ca şi guvernator al provinciei Pannonia Inferior, primind sarcina foarte importantă de a asigura flancul vestic al armatei romane şi de a-i ţine în frâu pe turbulenţii sarmaţi iazygi cărora Traian refuza să le înapoieze teritoriile ocupate mai demult de Decebal. Însoţit de soţia sa, Hadrian se va instala într-o reşedinţă probabil proiectată chiar de el pe o insulă de pe Dunăre, reşedinţă ce avea să devină, ulterior, cea mai impresionantă cladire din zonă. H.A. ne spune: “El a întărit disciplina militară şi a chemat la ordine pe administratorii care-şi exercitau fără frâu atribuţiile”. Posibil datorită meritelor sale în timpul guvernării Pannoniei, Hadrian obţine cu zece ani mai devreme (adica la vârsta de 32 de ani) titlul de consul sufect “in absentia” pentru că el continuă să guverneze provincia şi în 109, succesorul său fiind menţionat abia în iulie 110. În autobiografia sa, Hadrian afirmă că “Sura urma să fie adoptat de către Traian[…]”, care Sura a murit la scurt timp după aceea, Hadrian putând fi şi chiar fiind considerat din acel moment succesorul lui Traian, mai ales că relaţiile dintre cei doi se restabiliseră. Unii autori (precum Anthony Birley) afirmă că este posibil ca Hadrian (dar şi Sura, pe de altă parte) să-l fi ajutat pe Traian să realizeze “De bello dacico”.

În timpul şederii lui Hadrian în Pannonia, popularitatea împăratului la Roma creştea pe baza uriaşelor bogăţii cucerite din Dacia, acestea făcând posibil un vast program architectonic, program în care se va implica şi Hadrian- implicare care va duce, într-o bună zi, la certuri între Hadrian şi Apollodor din Damasc, care i-a replicat viitorului împărat să-şi vadă de problemele lui şi “să nu se amestece în chestiuni serioase”, replică dură care i-a adus ulterior necazuri, Hadrian neuitând afrontul adus.

Hadrian petrece un an-doi la Roma, timp în care se apropie şi mai mult de unchiul său, alături de care vâna şi pescuia. Totodată este foarte probabil ca în aceasta perioadă de relativ calm Hadrian să fi început construcţia la ceea ce avea să fie mai apoi opulenta Villa Hadriana de la Tibur (astăzi Tivoli, în apropierea Romei).

Gândurile lui Traian încep să se îndrepte din ce în ce mai des în ultimul timp spre partea estică a imperiului şi pregătirea viitoarei campanii în Asia astfel că, în 112 este atestată pentru prima dată prezenţa la Atena a lui Hadrian care-l va însoţi pe împărat în această parte a lumii. Aici el face cunoştinţă cu lumea culturală elenistică, lucru care îi va întări filoelenismul pentru care era, oricum, deja celebru. Îl întâlneşte pe Epictet, înţelept şi filosof frigian cândva sclav la Roma, la ale cărui discursuri Hadrian a participat în timp ce se afla în casa unui oarecare Quadratus, foarte probabil Iulius Quadratus, prietenul său mai vechi. Tot aici se va apropia şi de doi barbaţi care îi vor deveni, mai apoi, prieteni de încredere: spartanul Herculanus şi, mai ales, Herodes Atticus, un tânăr dintr-o familie foarte bogată, filantrop de anvergură şi senator cu titlu onorific al lui Traian. Hadrian a fost invitat să devină cetăţean al Atenei, titlu pe care l-a acceptat cu încântare, fiind apoi ales “archon eponymus”- urma să deţina vechea magistratură supremă (arhonte), iar anul atenian îi va purta numele.

În decursul anului 113 lui Traian i se iveşte pretextul de a încheia, o dată pentru totdeauna, socotelile cu parţii, pe care-i “pândea” de ceva timp. Parthia se divizase în urmă cu puţini ani în trei părţi, conduse de trei regi diferiţi: Pacorus, Vologaeses şi Chosroes. De o dată mai recentă era şi intenţia parţilor (niciodată dusă la bun sfârşit) de a se alia cu Decebal împotriva cotropitorilor romani. Pe de altă parte Chosroes, cel mai puternic dintre rivalii la tron, îl detronase cu de la sine putere pe suveranul armean nominalizat de Roma şi-l instalase la tron pe fiul acestuia fără să-l consulte pe Traian, care Traian a şi început pregătirile pentru război.

Chosroes, alarmat de-acuma de intenţiile împăratului, îi trimise acestuia o scrisoare prin care implora pacea, exlipcându-şi gesturile recente. Comentariul lui Traian referitor la scrisoarea reglui part nu este unul liniştitor: “Relaţiile prieteneşti se vădesc din fapte, nu din vorbe. Când voi ajunge în Siria, voi face ce voi considera de cuviinţă”. I. Quadratus Bassus a fost transferat în Siria, Egiptul primise un nou prefect, Pompeius Falco a fost trimis să guverneze Moesia Inferior- schimbări în posturi cheie care demonstrau hotărârea împăratului de a-şi asigura atât înaintarea cât şi spatele. În drumul spre Asia l-au însoţit multe personalităţi ale momentului, printre care şi Hadrian şi Cornelius Palma, devenit consul chiar în acel an.

În primul rând trebuia rezolvată problema Armeniei. În anul 114 o armată romană a traversat Eufratul şi a capturat Arsamosata, unul din cele mai importante oraşe ale Armeniei. Phartamasiris, regele Armeniei Mari, a venit la Traian cu speranţa că împăratul însuşi îi va aşeza (după ce o lăsase la picioarele lui) coroana regală pe cap, lucru care nu s-a întâmplat, Traian fiind proclamat Imperator de către trupele adunate, semn tradiţional al victoriei. Pe drumul de întoarcere, Phartamasiris a fost ucis în circumstanţe neelucidate. Armenia era astfel anexată, dar venise rândul Mesopotamiei, căreia romanii i-au cucerit rapid două oraşe. Traian şi-a petrecut iarna în Antiochia, fiind martorul unui cutremur devastator în care şi-au pierdut viaţa câţiva prieteni, fiind el însuşi rănit. Primăvara îl va găsi din nou pe teritoriul inamic, urmând un an (115) plin de confruntări militare obositoare şi nu fără pierderi destul de însemnate pe frontal roman. În 116 atinge ţărmul Golfului Persic, exprimându-şi dorinţa de a ajunge în India, la fel ca Alexandru Macedon.

Aflat în Babilon, află vestea cum că o revoltă izbucnise “în toate teritoriile cucerite mai înainte”, precum şi că începuse o răscoala a evreilor din trei provincii: Cyrenaica, Egipt si Cipru, răscoală ce avea să capete proporţii alarmante, fapt care-l determină pe împărat să-i ceară lui Lusius Quietus să alunge marea comunitata evreiască din Mesopotamia pentru a preîntâmpina alte şi alte necazuri. Porneşte el însuşi să asedieze cetatea Hatra- decizie care, în cele din urmă, îi va fi fatala. Cetatea rezistă, trupele romane se decimează şi Traian se îmbolnăveşte din pricina condiţiilor vitrege. Copleşit de probleme (izbucnise şi un nou război în Dacia), Traian îl numeşte succesor pe Hadrian. O nominalizare surprinzătoare (şi oficială) a fost cea a a lui Quietus ca şi consul sufect şi guvernator al Iudeii- astfel, mai vechiul duşman al lui Hadrian ajungea într-o poziţie importantă. Numirea lui Hadrian ca şi succesor nu fusese însa una oficială- aceasta va apărea abia în 11 august 117, după moartea lui Traian. Adopţia, se presupune, fusese pusă în scenă de către însăşi Plotina.

(va urma)

Solomonar

Bibliografie selectiva:

Birley, Anthony R., „Hadrian”, edit. BIC ALL, Buc. 2007

„Istoria militară a poporului român” . Edit. Politică, Buc. 1984

Cizek, Eugen, „Epoca lui Traian”, Edit. Stiintifica si Enciclopedica, Buc. 1980

„Acta Musei Apulensis”, nr. XIV/1976