Asia „casa cu daci”

Articol scris pentru consursul lui Visurât si Arhi

La prima vedere, titlul articolului pare paradoxal. Multă lume se va întreba, cum m-am întrebat şi eu la început, ce să caute dacii în Asia?

O poezie a lui Mihai Eminescu mi-a atras atenţia în mod special asupra acestui paradox al existenţei dacilor în Asia. Poezia marelui nostru poet naţional se numeşte „De la Nistru pân’ la Tisa” şi zugrăveşte următoarea stare de lucruri:

De la China pân’ la Rin

De geto-daci pământu-i plin,

De la Vistula-n Grekia,

Este scumpa mea Dakia.

Mulţi au fost, puţini mai sunt,

Căci destinul lor e crunt.

Au venit năvălitori-

Ca şi hoardele de ciori.

Peste daci s-au aşezat,

Pâinea toată le-a mâncat.

Aurul lor l-au luat,

Iar naţia le-a furat.

Urmaşii geţilor de azi,

Noi românii, nişte brazi,

Ne împuţinăm mereu ,

Căci n-aveam un Deceneu”

Ca poet, Eminescu poate fi acuzat de naţionalism exacerbat, dar când şi istoricii, şi mai ales istoricii străini, afirmă acelaşi lucru, atunci trebuie să te apuci de treabă şi să cauţi dovezi pentru a sprijini „naţionalismul” lui Mihai Eminescu!

Prin urmare, m-am apucat de treabă şi dovezile… au început să curgă găsindu-i pe daci ca locuitori şi element civilizator al Asiei din neolitic şi până… în secolul XV d.Ch !

Pelasgii în Orientul Apropiat şi în Orientul Mijlociu

Din Dacia, locul unde a luat naştere şi s-a dezvoltat cultura şi civilizaţia pelasgă, dacii străvechi (pelasgii) s-au revărsat nu numai peste întreaga Europă străveche ci şi peste continentul asiatic. Prima lor escala în Asia a fost Orientul Apropiat şi cel Mijlociu.

În ceea ce priveşte Asia Mică, Strabon ne spune, citându-l pe Menecrat Elaita, că toată regiunea maritimă, ce se numea pe atunci Ionia, a fost locuită de pelasgi (Geographia, XIII.3.3) fapt confirmat şi de Herodot care-i numeşte pe pelasgii care locuiau aici, Ionieni (Istorii,VII.94). Ionienii, au înfiinţat aşezări renumite precum oraşul Efes, unde au ridicat una dintre minunile lumii antice, Templul Artemidei. De remarcat că Artemis este figurată, nu aşa cum au perceput-o grecii, ca patronă a vânătorii şi pădurilor, ci ca zeiţă mamă, având pieptul plin de sâni. Alt oraş întemeiat de pelasgii ionieni, Milet, i-a dat lumii antice şi moderne pe Thales considerat unul dintre cei şapte înţelepţi ai antichităţii şi pe Hecateu, istoric al lumii antice. Tot Milet-ul a fost multă vreme o forţă maritimă rivalizând cu Cartagina şi Fenicia.

O altă grupă însemnată de pelasgi, stabiliţi în Asia Mică la nord de Ionieni, au fost Eolii ( Istorii,VII.95) despre care aflăm de la Strabon că se extindeau până în Lidya inclusiv pe şesul Troiei (Geographia,XII.1.3). Cea mai renumită aşezare a lor, a fost Troia despre care legendele spun că avea zidurile construite de Apollo şi Poseidon.

Tot de naţionalitate pelasgă erau şi Lelegii care locuiau în Pisidia făcând parte din acelaşi neam cu Lelegii din părţile Troiei şi Cariei (Geographia XIII.1.59) şi pe care Iliada îi aminteşte alături de caoconi şi pelasgii divini.

Despre alte seminţii pelasge răspândite în Asia Mică, aflăm din Geographia lui Strabon: Mysienii (VIII.3.2), Bithynii (VII.75) şi Caoconii (VIII.3.17), iar din Istorii-le lui Herodot, aflăm ce de aceeaşi origine erau Phrygienii (VII.73) şi Lydienii (I.171).

După textele antice, locuitorii Capadociei, regiune situată în Anatolia de azi, făceau parte din acelaşi neam cu Frigienii. Mai mult, unul dintre oraşele Capadociei situat în partea de către Armenia, se numea Dacusa Euphratis iar un altul pomenit de Strabon (XII. 1.4) purta numele de Romnena (de la Râm, despre care Miron Costin spunea, ca de la el ne tragem toţi. Istoricii spun că acest Râm este o transliteraţie a cuvântului Roma.. Fie vorba între noi, greu de crezut că marele cărturar Miron Costin nu ştia pronunţa şi scrie corect Roma!).

Herodot, spune că armenii erau descendenţi ai phrigienilor (Istorii,VII.73) care se trăgeau din marea tulpină pelasgă, dar Strabon (Geographia.XI.4.8) le atribuie o origine thesaliotă ei venind din Thesallia sub conducerea lui Arminius, participant la expediţia argonauţilor, care mai apoi i-a colonizat în văile superioare ale Tigrului şi Eufratului. Oricum ar fi, originea lor rămâne tot pelasgă întrucât Thesallia era locuită în vechime de pelasgi.

În Mesopotamia prezenţa pelasgă se face simţită printr-o serie de toponime precum: Deba (asemănătoare fonetic cu Deva şi Beba din România actuală), Ombrea, Drobeta (v. Drobeta Turnu Severin din România) şi Nisibis. Mai mult, civilizaţia mesopotamiană, a avut ca prim centru al dezvoltării sale, Sumerul ale cărui fundamente culturale sunt situate în zona Dunării de Jos, în Dacia pelasgă. Ne dovedeşte acest fapt scrierea „sumeriană” descoperită pe tăbliţele de la Tărtăria de Mureş mai veche cu cel puţin 1000 de ani decât civilizaţia sumeriană, precum şi tipul somatic al conducătorilor sumerieni care se adresau maselor cu expresia Sag-gig (capete negre) ceea ce înseamnă ca ei nu erau bruneţi ci şateni asa cum ne arată I.I.Russu. Pentru originea pelasgă a civilizaţiei sumeriene pledează şi statuetele descoperite la Tell-Asmar, în templul lui Abu, care prezintă caracterele rasiale ale subtipului uman carpatic precum si elemente de vestimentaţie asemănătoare pană la identitate cu portul tracilor macedoneni şi cu cămăşilor lungi bărbăteşti încinse la brâu, purtate de daci. Miturile sumerienilor ne învaţă că sumerienii erau originari dintr-o zonă muntoasă de la soare răsare adică din răsărit. Mai uimitor este faptul că unul dintre eposurile literaturii sumeriene face referire expresă la Dacia. Mitul se numeşte „Zborul lui Ethan spre cer” si oferă detalii despre Dacia! În repetate rânduri se aminteşte de „marea de lângă cetatea munţilor” Ciudat… nici una dintre regiunile învecinate Sumerului nu posedă asa ceva. Prima regiune care corespunde acestei descrieri din apropierea Sumerului este….Transilvania! Depresiunea Transilvaniei, Ardealul, apare ca o cetate naturala înconjurată de munţi iar în imedita ei apropiere se afla Marea Neagră!

La toate acestea, se mai adaugă un fapt deloc de neglijat: limba sumerienilor are foarte multe cuvinte comune cu limba română. Paul Lazăr Tonciulescu si Eugen Delcea cercetând literatura de specialitate au descoperit nu mai puţin de 83 de cuvinte sumeriene identice ca înţeles cu cele din daco-română.

Primii locuitori ai Palestinei sunt descrişi în Vechiul Testament drept războinici şi având o statură impunătoare (Iosua 12:4) asemenea giganţilor situaţi de Nicolae Densuşianu în nordul Dunării de Jos. Existenţa pelasgilor în Palestina este documentată şi prin existenţa unor toponime ca: Scytopolis, despre care Pliniu ne spune că era o colonie de sciţi, Rama, Arimateea, etc.

Populaţia cea mai războinică a Palestinei preebraice se numea Amorei derivat din etnonimul Aromei / Aramei , nume purtat de toate seminţiile locuitoare cândva în teritoriile Siriei, Asiriei, Sumerului, Babilonului şi Arabiei. Aceasta înseamnă ca acest nume reprezenta o altă denumire etnică a pelasgilor.

Şi în Peninsula Arabia avem toponime care amintesc de pelasgi: Istriana (v. Istru) Satula (v. Sătulă), Lugana (v. Lugaş, Lugoj, Lungana), Carna (v. Cerna, Cârna), Domana, Amara, Draga, Nassaudum (v. Năsăud).Arabii erau cunoscuţi în antichitate ca făcând parte din neamul Arameilor. Numele etnic al arabilor se presupune că se trage din numele părintelui lor eponim Arabus un fiu al lui Hermes sau Armis al Daciei (Strabon, I.2.34)

Pelasgii au constituit de asemenea, elementul dominant şi civilizator al Indiei.

Rama, printul scit

Unul dintre cele mai vechi poeme indiene se numeşte Ramayana şi glorifică faptele prinţului Rama în care se spune că s-a întrupat Vishnu, spiritul cel bun al universului, pe care-l numeşte la un moment dat „prinţ scit”.

Cele mai vechi scrieri religioase indiene poartă titlul Veda. Ele sunt în număr de 4 si cuprind Revelaţia hindusă. Ceea ce este interesant însă este faptul că Revelaţia este „descoperirea” sau „vederea interioară” iar titlul acestor scrieri poate fi apropiat foarte lesne de cuvântul românesc „a vedea”.

Foarte interesantă este afirmaţia lui Strabon, cum că pe teritoriul Indiei, existau trei neamuri mai însemnate şi anume: Brachmanes, Garmanes şi Pramnae (Geographia XV.1.59), dintre care ce-i mai cucernici erau brahmanii. Ei duceau o viaţă frugală, mâncând numai fructe şi bând doar apă, erau devotaţi filosofiei, adorând cu deosebire Soarele, îşi duceau viaţă sub cerul liber şi considerau moartea drept o naştere pentru o viaţă mai fericită. (întocmai ca şi kapnobataii daci sau ca şi ktistaii o altă ramură de preoţi asceţi, daci). Aceşti Brahmani au avut tot timpul supremaţia socială şi religioasă a Indiei. Ei însă nu formau doar o casta sau sectă religioasă ci un neam numeros divizat în mai multe seminţii. Etimologic vorbind numele de Brahmani, Garmani şi Pramni, nu sunt decât derivate ale numelor etnice ahmani / rohmani,

armani şi Rami/Ramni, nume sub care erau cunoscuţi pelasgii la unii autori antici ca urmaşi ai lui Ra/Ram, zeul cerului şi al Soarelui.

Mai mult, studiind poemele clasice ca şi scrierile religioase indiene, Nic. Densuşianu ne pune în evidenţă peste 40 de cuvinte cu corespondent român si latin.

Continuitatea pelasgo – dacică în continentul asiatic

Felix Colson, istoric francez, ne atrage atenţia afirmând categoric: „toţi dacii sunt pelasgi” (şi adăugam noi, oriunde s-ar afla ei).

Continuitatea neamului pelasg sub forma etnonimului dac în Asia, este atestată de numeroase izvoare antice şi cercetări moderne.

După cum am văzut, în epocile vechi, pelasgii erau elementul dominant şi civilizator în întregul continent asiatic. Interesant este însă ca urmaşii lor, dacii, sunt prezenţi în aceleaşi teritorii pe care erau răspândiţi şi pelasgii, însă par a se extinde mult mai departe ajungând chiar până în China. Şi se pare că, asemenea pelasgilor în epoca străveche, dacii au jucat în antichitatea clasică, roluri deloc de neglijat.

De pildă, Ana-Maria Coman, care a scris un articol pe marginea unei lucrări a lui J. Saint – Martin, ne atrage atenţia spunând: „ originea parţilor este legată mai ales de tribul Dahae sau Dahi. Cu ajutorul lui şi-a dobândit Thiridate independenţa; (aceştia) erau printre cele mai puternice neamuri scitice, numeroasele lor ramificaţii fiind răspândite în Europa şi Asia”.

Mai mult cărţile lui Zoroastru vorbesc despre acest neam straşnic de tot, care a dat printre altele şi numele Mării Caspice.

Herodot de asemenea afirmă că încă înainte de Cyrus multe triburi Dahae pătrunseseră în interiorul Persiei.

În condiţiile în care neamul dacilor se răspândise, încă din străvechime până în Persia, nu mai trebuie să ne mire faptul că Decebal, în faţa ameninţarii romane, a cerut ajutorul lui Pacorus regele Partilor. În timp ce Traian era ocupat cu războaiele cu dacii, prinţii din a doua ramură Arsacidă au atacat posesiunile romane din orient .

Extraordinara extensiune a dacilor ca neam este dată şi de afirmaţia Anei Maria Coman că Bactria, provincie învecinată Chinei, era locuită de numeroase triburi Dahae. Mai mult în lucrările istoricilor chinezi, Bactria purta numele de Tahia, mai exact de Dacia.

Această denumire coincide cu cea care serveşte la denumirea ţării pe care Dahii, o posedau în Europa

La autorii chinezi apare alături de Bactria şi Dahia arsacizilor extinsă în Persia şi Armenia.

Sub dinastia arsacizilor, care făceau parte din marea familie a Cuşanilor, al căror nume era acela de daci, s-a constituit un imperiu puternic şi înfloritor, cuprinzând teritoriile Asiei Centrale şi de Sud, tocmai în perioada de ascensiune a Imperiului roman. Acest imperiu cuprindea Persia, Armenia, Bactriana (Dacia), Massageţia (Geţia mare), ţinuturile din jurul Caucazului şi din nordul Mării Negre.

Xenofon ne vorbeşte despre dacii din regiunea transcaspiană. Tot pe coasta orientală a Mării Caspice, Pliniu cel Tânăr semnalează populaţia numită Dahae.

Pârvan îi semnalează pe daci, sub numele de Dahae, în Turkestan, iar în sud estul Mării Caspice exista în antichitate un teritoriu numit Dahos.

Apoi, anticul Parthyene, ţinut situat azi în partea asiatică a Rusiei, poartă şi numele Dakistan.

Pe malul sudic al Mării Caspice, la nord de Azerbadjan, se află Daghestanul (Dag fiind tot o derivaţie a termenului etnic dac).

Massageţii sunt menţionaţi în documente încă din secolul VII î.Ch ca locuind între Marea Caspică si Amu-Daria. În istoria Asiei ei sunt cei care ,sub conducerea reginei Tomiris, sunt cunoscuţi ca învigători ai puternicului rege persan, Cyrus. Numai că dovezi recente arată că aceştia se întindeau pană în China.

După opinia specialiştilor, străini de astă dată, dacii sunt cunoscuţi în China sub numele de Yu-Ci, ortografiat Yue-Tchi, Yue-ti, Yut sau Ye-Ta. Pentru vechimea elementului etnic dac în China, pledează şi numele împăratului care a fondat dinastia Xia pe numele sau Dayu (Yu cel Mare). Principalele ramuri ale geţilor sunt cunoscute în analele chineze sub numele Marii Yue-tchi, Micii Yue-tchi şi Yue-tchi al Huandong-ului. Sub aceleaşi nume, dacii apar amestecaţi şi printre tibetanii occidentali.

Marii Yue-tchi au fabricat sticla colorată sub Daowu Di din dinastia Goei.

După Strabon familia Yue-tchi cuprinde neamurile asii-lor, pasiani-lor, tochari-lor şi sakarauţi-lor.

Această mare famile de daci (Yue tchi) şi-a avut aşezările între Munţii Nan-Shan, afluenţii Burunghirului şi partea superioară a Huang-he-ului. Prin urmare posedau o parte din China si Tangut.

Dat fiind conservatorismul dac, este de presupus că odată cu mişcarea neamurilor dace spre China, s-a mişcat şi credinţa lor, zamolxianism-ul, întrucât se ştie că dacii credeau că nu există alt zeu în afară de al lor. Unde poate fi surprinsă înfluenţa zamolxianism-ului în China?

Există o religie care nu prea are nimic de-a face cu speculaţiile religioase chinezeşti, anume daoism-ul. Însuşi cuvântul Dao, derivă din etnonimul dac, ştiut fiind că frigienii îi numeau pe daci daous, având semnificaţia cale. Concluzia este că daoism-ul este calea dacilor de a ajunge la Zeu. De ce? Pentru că toate religiile chineze poartă numele fondatorului lor (v. Confucianism-ul). Dar daoism-ul nu are aproape nimic în comun cu filozofia lui Lao-Tzi şi nici nu-i poartă numele. Cu atat mai mult cu cât daoism-ul nu a avut o influenţă foarte mare în China , ci numai pe alocuri pe unde erau răspândiţi dacii. Originea dacică a daoism-ului poate fi probată şi prin existenţa masivă a toponimelor şi antroponimelor dacice în regiuni apropiate de China, la stabilirea lor în această ţară dacii nerenunţand la religia lor originară, care împletindu-se cu vechile credinte chinezesti au dat naştere daoismului

Geţii au existat ca popor de sine stătător si în India fiind cunoscuţi subnumele de Yut Yat Jut Jhut. Ei ocupau Hindustanul septentrional si valea Indului. Specialiştii sunt de acord că populaţia rurala din Pundjab se trage din acest corp etnic al Yut-şilor. De asemena populaţia Yut formeza pricipala etnie din regiunea Sindi, iar în Belucistan, poporul Yut a format prin amestecul cu baluchii, poporul Jugdalli.

Descendenţii dacilor cunoscuţi sub numele Yut în India si Yue–tchi în China erau prezenţi şi în secolul XIX în India, în nord-estul provinciei Gudjarat aflându-se regiunea Jutvar (Ţara lui Yut sau a Yut-şilor)

Iată ce am descoperit în urma afirmaţiei dintr-o poezie a lui Eminescu !

Dacii; după cum putem observa, au dat o notă aparte civilizaţiei orientale prin religia lor introdusă în China, sub forma daoismului, prin infiinţarea dinastiei Arsacizilor , ei constituind şi un procent important din populaţia Asiei.

Acum, fiind dovedită cu destule dovezi credem noi, existenţa dacilor în Asia, nu putem decât să-i dăm dreptate lui Eminescu, care spunea: “De la China pân’ la Rin / De geto-daci pământu-i plin”:)

zamolxe

Bibliografie:

1. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, Bucureşti

2. Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea. Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, vol. I, Ed. Obiectiv, Craiova

3. Alexandru Pele, Etnonimele românilor. Dac/get, Ed. Abadaba, Oradea

4. Strabon, Geographia, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

5. Herodot, Istorii, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

Vorbe memorabile explicate in contextul lor istoric- Roma

DE VREI PACE, FII GATA DE RAZBOI.

(SI VIS PACEM, PARA BELLUM)

E fara indoiala un vechi proverb de pe vremea Republicii, apoi reluat de Vegetius, la sfarsitul sec. al IV-lea ien, din Epitoma rei militaris (Scurt manual de arta militara), atunci cand Imperiul Roman de Apus se apropia de sfarsitul sau, care n-a mai intarziat nici un veac (476). Vegetius scrie: Qui desiderat pacem, praeparet bellum („Cine doreste pace sa se pregateasca de razboi).

VAI DE CE INVINSI!

(VAE VICTIS)

Dupa Titus Livius, vorba aceasta ar fi fost spusa de un anume Brennus, capetenia jefuitorilor gali care au distrus si au pradat Roma in 390 ien. Dupa ce aurul rascumpararii a fost cantarit, el ar fi aruncat pe cantar, ca sa atarne mai greu, sabia lui, strigand :Vai de ce invinsi!”. Urmarea nu e fara haz. Brennus a trecut neintarziat in tabara nefericitilor invinsi, fiind la randul sau invins de Marcus Furius Camillus, „al doilea intemeietor al Romei”. De fapt Brennus nu purta acest nume, asa i-au spus romanii, de la brenn, numele celtic pentru un inalt comandant militar.

HANNIBAL E LA PORTILE NOASTRE!

(HANNIBAL AD PORTAS!)

Strigat de spaima al romanilor, dupa ce fusesera infranti de cartaginezii comandati de Hannibal la Cannae (216 ien). Intr-adevar, Roma era in primejdie sau ar fi fost in primejdie daca armata biruitoare n-ar fi fost, si ea, greu incercata si nu s-ar fi impotmolit in „desfatarile de la Capua”. Vorba citata in cateva randuri de Cicero (de pilda in Despre scopuri) a dobandit valoare de proverb: „Suntem in mare primejdie”.

ZARVA ARMELOR M-A IMPIEDICAT SA AUD GLASUL LEGII

Replica lui Marius (157-86 ien), om politic si general roman, biruitorul numizilor (105 ien) si al teutonilor (102 ien), acuzat de ilegalitate pentru ca „acordase simultan cetatenia la o mie de oameni din Camerii, ca rasplata a meritelor lor in razboi”.

CE VREMURI! CE MORAVURI!

(O TEMPORA! O MORES!)

Apostrofa a lui Cicero in exordiul primei Catilinare, discurs prin care, la 7 nov. 63 ien, marele orator, consul in anul acela, denunta in fata senatului conspiratia patricianului Lucius Sergius Catilina(108-62 ien) impotriva senatului. Vorba s-a folosit mereu ca expresie retorica a indignarii impotriva stricaciunii vremurilor si a scoetatii.

IATA ZIUA MULT ASTEPTATA!

(HE PROSDOKOMENE HEKEI HEMERA)

Din cate spune Plutarch (in Viata lui Pompei), asa ar fi spus Iulius Caesar inainte de a incepe, la Farsalos in Tesalia (9 august 48 ien), batalia cea mai hotaratoare a intregului razboi civil. Caesa comanda atunci opt legiuni cu efectivul scazut (80 de cohorte), insa cu moralul intact. Pompei, care comanda 110 cohorte, a fost indemnat de cei din preajma sa sa accepte o confruntare pe care n-o dorea atunci si acolo. „In sfarsit, ar fi spus Cesar, iata ziua mult asteptata, ziua in care vom avea de luptat nu impotriva lipsurilor si a foamei, ci impotriva unor soldati!”. Pompeienii au fost zdrobiti. Pompei a scapat cu fuga, insotit de cativa oameni devotati, lasand in urma lui, daca e sa credem ce spune Caesar in Raboiul civil, 15 000 de morti si aproape 25 000 de prizonieri.

AM VENIT, AM VAZUT, AM INVINS!

(VENI, VIDI, VICI!)

Vorba atribuita lui Iulius Caesar, atat de Plutarh cat si de Suetoniu, in versiuni diferite insa complementare. In momentul razboiului din Pont, Caesar (100-44 ien) este in culmea gloriei sale. Cu un an inainte, la 9 august 48 ien, il infransese pe Pompei la Farsalos, in Tesalia, ceea ce ii consolidase reputatia si puterea. Insa curand ostilitatile reincep in orient, la instigarea lui Farnaces al II-lea, regele Pontului, fiul lui Mitridate. Caesar mergea impotriva lui „cu trei legiuni, il infrunta intr-o mare batalie de langa Zela, ii zdrobeste armata si il alunga din Pont. Veni, vidi, vici sunt cuvintele cu care Caesar il informeaza de biruinta, de iuteala ei de caracterul ei hotarator pe unul dintre prietenii sai de la Roma, Amantius”. Asa relateaza Plutarh, care adauga: „In latina cele tri cuvinte se termina toate in i, ceea ce face si mai frapanta concizia exprsiei.” Suetoniu nu vorbeste de o asemenea scrisoare- pe care unii au crezut-o adersata Senatului- ci numai de ceremonia triumfului pentru victoria din Pont: „In timpul triumfului el a pus sa fie dusa in cortegiu si o tabla pe care, in loc de insirare, dupa obicei, a faptelor de razboi, scria doar: Veni, vidi, vici, vrand sa arate astfel promptitudinea executarii lor.

AFRICA, ESTI IN MAINILE MELE

(TENEO TE, AFRICA)

Vorba atribuita de Suetoniu lui Caesar (Divinus Iulius, 59). „Daca hotara ceva, nu se lasa induplecat sa renunte sau sa amane din nici un considerent religios. In Africa, celebrand un sacrificiu, i-a scapat victima, semn rau, totusi n-a sovait sa-i atace pe Scipio si pe Iuba. Cand a debarcat, impiedicandu-se, a cazut la pamant: „Africa, esti in mainile mele”, a strigat el pe data, ca sa dezminta orice inteles rau prevestitor al acestui semn.”

SLAVA TIE, IMPARATE, CEI CE SE DUC LA MOARTE TE SALUTA!

(AVE, CAESAR, MORITURI TE SALUTANT!)

Salutul ritual al luptatotilor in timpul jocurilor de la Roma. Se pare ca gladiatorii il rosteau inclinandu-se, in timp ce defilau prin dreptul lojei imperiale, inainte de inceperea luptelor. Suetoniu o atribuie insa si celor care s-au infruntat, pentru placerea imparatului Claudius, cu prilejul vestitei lupe navale simulate pe lacul Fucinus.

GRABESTE-TE INCET

(FESTINA LENTE)

In sensul de „grabeste–te, insa nu te pripi”. Dupa suetoniu (Divinul Augustus, 25), una din formulele preferate ale imparatului Augustus, rostita pare-se in greceste si adesea asociata de el cu un vers din Euripide referitor la comandantul de osti: „Decat prea indraznet, mai bine chibzuit” si cu maxima: „Lucrul bine facut indeajuns de la vreme-i facut”.

VARUS, VARUS, DA-MI LEGIUNILE INAPOI!

(VARE, VARE, LEGIONES REDDE!)

Exclamatie amara si obsesionala atribuita de Suetoniu (Divinul Augustus, 23) imparatului Augustus, la amintirea grelei infrangeri de la Teutoburg (9 ad), unde capetenia germana Arminius a invins si masacrat trei legiuni romane de elita. Dezastrul acesta, spune Suetoniu „a fost cat pe ce sa duca la naruirea Imperiului”. Augustus a ramas atat de zdruncinat incat „luni de zile dupa aceea nu si-a taiat parul si nu si-a ras barba si adesea isi izbea capul de usi, strigand: „Quintilius Varus, da-mi legiunile inapoi!”, luand obiceiul de a face din ziua de aniversare a catastrofei o zi de doliu si de lamentatii. La sase ani dupa dezastru, armata lui Germanicus a descoperit in padurea de la Teutoburg osemintele celor trei legiuni si le-a inmormantat dpa lege.(Tacit, Anale, I, 61-61).

MI-A FOST INCREDINTAT UN ORAS DE CARAMIZI, LAS IN URMA UN ORAS DE MARMURA

(MARMOREAM URBEM RELINQUO, QUAM LATERICIAM ACCEPI)

Vorba atribuita imparatului Augustus (63 ien-14 ad), mare constructor si mare sprijinitor al culturii. Suetoniu nu vede aici nici o exagerare, si chiar adauga: „Cat priveste trainicia Romei, s-a ingrijit de ea, pentru cei mai indepartati urmasi, atat cat sta in puterile prevederii omenesti”.

PASTORUL CEL BUN ISI TUNDE OILE, NU LE JUPOAIE

(BONI PASTORIS EST TONDERE PECUS, NON DEGLUBERE)

Fraza care suna a proverb, celebra in antichitate. Este atribuita lui Tiberiu. A fost adresata de imparat guvernatorilor de provincii romane si sta marturie pentru chibzuinta politica si cumpatarea administrativa ale urmasilor lui Augustus, la inceputul principatului sau (Suetoniu, Divinul Tiberius, 32).

SA MA URASCA, DAR SA SE TEAMA!

(ODERINT, DUM METUANT!)

In traducere mai libera, dar mai nuantata si mai exacta: „N-au decat sa ma urasca oricat vor, numai s-ami stie de frica!”. Vorba provine din tragedia Atreu a dramaturgului latin Accius (170-85 ien) si a fost folosita de Cicero, in prima Filipica, dar mai ales de Caligula (imparat al Romei intre 37-41), atunci cand o confuzie de nume era responsabila de moartea unui inocent (Suetoniu, Gaius Caligula, 30). Se pare ca Tiberiu, predecesorul lui Caligula, a adaptat cu oarecare umor versul lui Accius. Afland de unele epigrame ostile guvernarii sale, ar fi spus: „N-au decat sa ma urasca, totul e sa ma aprobe”. Se referea la aprobarea hotararilor lui de catre Senat.

CE MARE ARTIST MOARE O DATA CU MINE!

(QUALIS ARTIFEX PEREO!)

Cuvinte pe care, dupa Suetoniu, imparatul Nero le-a rostit de mai multe ori inainte de a se sinucide, in 9 iunie 68 ad. Legiunile, apoi garda pretoriana i se alaturasera lui Galba, iar Senatul il declarase pe imparat dusman al statului. Nero, simtindu-se pierdut, nu ami conta decat pe vocatia lui de artist. Canta din lira, facea pe actorul printre histrioni si mimi, se gandea chiar ca, daca ar pierde imperiul, ar putea subzista din arta lui.

BANII N-AU MIROS

(NON OLET)

Expresia condensata a unei conversatii dintre imparatul roman Vespasian (69-79) si fiul sau Titus. Ea nu poate fi inteleasa decat daca stim ca urina era folosita de tabacarii romani pentru prelucrarea pielilor. Suetoniu (Divinul Vespasian, 23) relateaza: „Fiul sau Titus il blama pentru ca pusese impozit chiar pe urina. Vespasian i-a dat sa miroasa o moneda de argint provenita din primele incasari ale impozitului si l-a intrebat: „Simti vreun miros suparator?” Titus a facut semn ca nu „Si totusi, i-a spus imparatul, e scoasa din ce stii!”.

Dupa: Francois Bluche,De la Caesar la Churchill