Decebal. Razboaiele dacice.

I. Decebal ca figura istorica


Poporul Daciei, unit pentru prima data sub un singur stindard de catre Burebista (sec. I ien) si ocupand un teritoriu extins la nordul Dunarii, era numeros si impregnat cu o cultura razboinica, astfel incat o societate militarista, cum era cea romana, era perfect capabila sa inteleaga pericolul pe care Dacia il reprezenta pentru pentru cele doua provincii imperiale de la sudul fluviului- Moesia si Dalmatia. Dupa disparitia lui Burebista (44 ien), telul regilor daci care i-au urmat la tron pare sa fi fost, in principal, mentinerea unitatii politice a intregii vetre dacice cuprinse in spatiul carpato-danubiano-pontic, acest lucru venind in contradictie cu presiunea exercitata de Roma asupra teritoriilor geto-dace dintre Dunare si Carpatii Meridionali, teritoriu care reprezenta un pericol care ar fi putut sa le pericliteze dominatia la Dunarea de Jos.

In timpul dinastiei Flaviilor, frontiera Dunarii avea sa devina tot mai primejdioasa pentru Roma. Atat dacii cat si roxolanii au inceput sa lanseze incursiuni tot mai ample, un atac de mare anvergura avand loc in anul 85 AD, sub domnia mezinului lui Vespasian,  imparatul Domitian. In aceasta crancena confruntare, guvernatorul Oppius Sabinus a fost ucis, iar legionarii romani s-au vazut nevoiti sa se baricadeze in castre intru asteptarea intaririlor. Nu este cert cine anume era rege al Daciei in acea perioada, insa un lucru pare a fi sigur- tanarul general dac Decebal se remarcase, lucru care, un an mai tarziu, il va aduce la carma Daciei (Diurpaneus, care se presupune ca era rege, va abdica in favoarea lui). Tot in acel an 86, Domitian a luat masuri de reorganizare militara si administrativa a Moesiei, pentru a o face mai usor de aparat in fata indraznetelor atacuri dacice. Astfel, provincia este scindata in doua parti: Moesia Superior in vest si Moesia Inferior in est, fiecare regiune primind cate doua legiuni puse sub comanda a cate unui legatus Augusti pro praetore, timp in care armata comandata de Corenlius Fuscus facea pregatiri pentru o invazie la N de Dunare.

Decebal, proaspat ajuns pe tronul Daciei in urma acestor miscari strategice ale dusmanului, a reactionat rapid in vederea intaririi si perfectionarii aparatului administrativ al statului si stimularii populatiei pentru aparare, dupa cum relateaza Dyon Chrystostomul (orator grec care a vizitat dacia in 96):

Am ajuns la niste oameni intreprinzatori, care nu aveau  ragazul sa asculte cuvantari, ci erau agitati si tulburati ca niste cai de curse la potou, inainte de plecare, nerabdatori sa treaca vremea, cei pe care ravna si infocarea ii fac sa loveasca pamantul cu copitele. Acolo, la ei, puteai sa vezi peste tot sabii, platose, lanci, toate locurile fiind pline de cai, arme si oameni inarmati.”[1]

In acest timp, C. Fuscus, care de un an de zile facea pregatiri intru pedepsirea regelui dac, a trecut Dunarea cu numeroase forte aflate sub comanda sa pe un pod de vase, inaintand pe teritoriul inamic spre Sarmizegetusa. Lasandu-l sa se indeparteze cat mai mult de baza, Decebal i-a facut propuneri inselatoare de pace, atragandu-l si mai adanc in teritoriul tarii pentru ca, in cele din urma, sa-l irite la culme pe nepravazatorul Fuscus pretinzand, ca pret al pacii, sa i se verse anual cate doi oboli de fiecare locuitor al imperiului. Fuscus s-a lasat atras intr-un loc stramt, la Tapae, unde Decebal, dupa o lupta scurta, dar sangeroasa, a nimicit cea mai mai parte a armatei romane, Fuscus pierzandu-si astfel viata. Victoria regelui dac a avut un succes rasunator, Decebal castigandu-si altfel aliati ca: sarmatii iazygi, marcomanii si quadii.

Un an mai tarziu, in 88, Domitian a fost nevoit sa revina in Moesia si sa organizeze o noua campanie ofensiva impotriva Daciei, armata romana fiind pusa sub conducerea grl. Tettius Iulianus, care a reusit sa invinga trupele dacice la Tapae, nu insa fara pierderi considerabile in randurile armatei sale.

Atat Roma, impotriva careia au izbucnit razvratiri de-a lungul intregii frontiere Danubiene, cat si Dacia, care suferise o grea infrangere la Tapae, si-au dorit pacea- o pace pecetulita intre Domitian si Diegis (fratele regelui dac), prin care Decebal a acceptat o oarecare supunere fata de Roma, in schimbul careia a primit din partea Imperiului subsidii anuale, mesteri si ingineri pentru a intari defensiva Daciei, lucruri care erau vazute la Roma ca un umilitor tribut platit „barbarilor”.

II. De la pacea cu Domitian la razboaiele cu Traian

Dimitian a fost asasinat in anul 96, fiind urmat la tron de Nerva care a renuntat dupa doi ani in favoarea fiului sau adoptiv, Traian. Dio Cassius ne spune:

Dupa ce a trecut catva timp la Roma, Traian a pornit campania impotriva dacilor; caci el nu uitase faptele lor marsave din trecut si era mohorat din pricina tributului pe care ei [dacii] il primeau anual. El observa ca an de an, ingamfarea si puterea lor sporeau. Decebal, afland despre apropierea lui s-a speriat, intrucat stia ca in ultimul razboi nu pe romani ci doar pe Domitian reusise sa-l invinga. Or acum, el trebuia sa-i infrunte si pe romani si pe imparatul lor, Traian.”[2]


Orgoliul ranit al romanilor nu trebuie privit doar ca un pretext- convingerea ca o revansa era necesara, in contextul starii de spirit expansioniste, a fost un catalizator puternic al declansarii razboaielor de mai tazriu. Cum remarca Hadrian Daicoviciu, „Decebal  nu se comporta ca un rege clientelar[3]. Pe de alta parte, asa cum multi cercetatori o sustin, aceste campanii au fost in mare masura determinate de ratiuni economice, avand in vedere cantitatea de aur dacic si alte bogatii, acea Dacie despre care cercetatorul american Paul MacKendrick afirma ca „simboliza pentru romani un El Dorado, o Californie a antichitatii, ca avea faima de a detine bogatii incalculabile”[4]

III. Primul razboi dacic (101-102 AD)

  1. Prima campanie

Cu un efectiv de aproximativ 100.000 de soldati, Traian porneste ofensiva la nordul Dunarii. Decebal, a carui armata numara cam jumatate din cea a Romei, porneste rapid la o reorganizare- o parte a armatei primeste misiunea de a tine piept romanilor in camp deschis, in timp ce o alta parte a fost destinata apararii fortificatiilor, in special apararea zonelor din jurul Sarmizegetusei Regia.

In timpul campaniei, in preajma imparatului s-au aflat personalitati marcante ale momentului: Licinius Sura, Q. Senecius, L. Quietus si viitorul imparat Aelius Hadrianus. Fortele romane au pornit inaintarea pe drumul cel mai scurt, dinspre Dunare spre Valea Bistrei (spre Tapae), tiinta fiind, desigur, capitala Daciei. Un avertisment primit din partea aliatilor Daciei (scris pe o ciuperca) n-a putut insa sa opreasca trupele romane, care si-au continuat inaintarea, defrisand paduri si construind poduri peste apele iesite-n cale. Batalia de la Tapae a ramas insa nedecisa, fara un deznodamant hotarator, dacii evitand mai apoi o noua batalie, opunand rezistente scurte de hartuire. Cand armata romana a reusit cu greu sa ajunga in muntii din preajma capitalei, venise iarna, iar Traian a dispus incetarea atacurilor.

  1. A doua campanie

Poate cea mai sangeroasa din istoria razboaielor daco-romane, a doua campanie are in centru o uriasa contraofensiva la Dunarea de Jos unde Decebal, reusind admirabil sa tina planul secret, a deschis un nou front menit sa slabeasca or chiar sa faca sa dispara presiunea romana asupra cetatilor din zona M-tilor Orastiei. Aliindu-se cu burii si sarmatii, initiativa strategica a trecut cu totul de partea regelui dac, el punand astfel armata romana condusa de Traian intr-o situatie aproape imposibila. Trecand Dunarea pe gheata, dacii au atacat garnizoanele romane de la sudul fluviului, indreptandu-se spre pasurile Balcanilor, astfel dispozitivul strategic al lui Traian fiind complet dat peste cap. Lasand o mica parte a armatei sale in munti, atat cat era necesara pentru apararea cetatilor deja cucerite, Traian se indreapta in graba spre Drobeta. Reuseste sa ocupe platoul de la Adamclisi, unde de altfel s-a dat si batalia decisiva, angajand in lupta absolut toate trupele romane disponibile, inclusiv trupele destinate sa apere tabara, practica foarte rar intalnita in analele militare romane.

Cativa ani mai tarziu (108) la Adamclisi Traian a inaltat un monument pentru glorificarea victoriei sale.

Pe de alta parte. Decebal reusise cu succes, desi cu pierderi insemnate, ceea ce isi propusese: respingerea fortelor romane (in frunte cu Traian) din apropierea capitalei.

  1. A treia campanie

Rezolvate problemele din zona pontica, aramata romana a pornit spre nord, patrunzand fara intarziere in masivul muntilor Surianu si Godeanu spre a-i lovi pe daci dinspre sub. In zona Petrosani, o solie dacica a venit la Traian- tratativele au esuat, imparatul respingand putin mai tarziu inclusiv solia reprezentata de insusi regele Decebal. Deoarece vaile erau periculoase, armata romana si-a continuat inaintarea „urcand pe inaltimi, ocupand cu mari primejdii varf dupa varf”[5] , inaintand spre capitala, lucru care l-a determinat pe Decebal sa reia tratativele cu Traian care, cu trupele istovite si slabite de prelungitul efort si razboi, hotaraste incetarea ostilitatilor.

Pacea, incheiata in toamna lu` 102, impunea regelui dac conditii grele- Decebal ramanea aliat al Romei, fara nici un fel de subsidii, insa trebuia sa inapoieze materialul de razboi primit de la romani, mesterii si sa darame cetatile. Pentru a fi sigur ca ii vor fi acceptate conditiile, Traian va lasa o garnizoana romana in sesul Hategului, la 40 de km departare de Sarmizegetusa Regia.

Pentru daci, pacea s-a dovedit a fi un armistitiu.

IV. Al doilea razboi dacic (105-106 AD)

La fel, putem spune ca Traian nu facuse decat sa amane ceea ce era inevitabil, deoarece a reluat preparativele militare in vederea cuceririi Daciei, si asta cunoscand firea lui Decebal, intuind ca regele dac nu ar fi putut fi determinat sa cedeze atat de repede. Decebal, pe partea cealalta, nu a respectat conditiile impuse de Roma- s-a apucat de reconstruirea cetatilor daramate si a inceput sa atraga mesteri si fugari din imperiu. De asemenea, a reinceput negocieni cu vecinii in vederea stabilirii unor noi aliante, alungandu-i pe iazygi (aliatii romanilor de-acum) si atacand prin surprindere garnizoanele romane cantonate pe teritoriul Daciei, atragandu-l in cursa, sub pretextul unor tratative, pe comandantul trupelor romane de la nord de Dunare, Pompeius Longinus. Folsindu-se de el, facandu-l prizonier, Decebal a incercat sa ii intimideze pe romani, cerandu-le (in schimbul vietii lui Longinus) sa evacueze teritoriile cucerite din Dacia. Traian a devenit ezitant, dar Longinus a rezolvat dilema punandu-si capat zilelor in prizonierat. Aceste actiuni periculoase ale lui Decebal i-au facut pe romani sa actionze in graba. Traian, sosit din Italia, se opreste la Drobeta, unde aduna forte impresionante (aprox. 14 legiuni) si se inconjoara de un stat major puternic: Liciunius Sura, T.C. Lavianus, Quadratus Bassus, Lusius Quietus cu puternica sa cavalerie maura,  grl. Hadrian si a lui Legio I Minervia. Podul de la Drobeta, construit (reconstruit?) de Apolodor va permite trupelor sa treaca Dunarea cu usurinta. Cu aproape 200.000 de oameni, romanii au avansat pe sase coloane, patrunzand pe la Tapae in depresiunea Hategului. Au urcat apoi pe valea Muresului. De unde au coborat spre Sarmizegetusa. Inaintarea a fost lenta, datorita rezistentei indarjite intalnite in cale, care a provocat insemnate pierderi armatei imperiale.

Dupa lungi eforturi de aparare, rezistenta Sarmizegetusei incepe sa slabeasca, cohorte romane patrunzand in interiorul cetatii prin brese create in zid. Caderea capitalei n-a insemnat insa sfarsitul luptei, Decebal continuand defensiva de pe inaltimile fortificate. Se retrage apoi in munti, sperand sa refaca o armata cu care sa continue rezistenta, cu ajutorul bastarnilor si roxolanilor din Carpatilor Orientali. Un detasament roman il urmareste insa, cu ordin sa-l captureze, iar Decebal, pentru a nu cadea in mainile lor, se sinucide (scena a CXLV-a de pe Columna ni-l prezinta la radacina unui stejar, taindu-si gatul cu o sabie incovoiata). T.C. Maximus, care-l urmarise, ii taie capul, ducandu-l lui Traian in tabara de la Rannistorum.

In 11 august, razboiul era incheiat in mod oficial.


[1] Dyon Chrystostomul, “Discursuri”, 12,19

[2] Cassius Dio, “Istorii”, 68,6

[3] H. Daicoviciu, op. cit., p. 342

[4] Paul McKendrick, „The Dacian Stones Speak”, Chapel Hill, 1975, p.71

[5] Cassius Dio, LXVIII, 8,3

Bibliografie selectiva:

  1. „Istoria militara a poporului roman”, Ed. Militara, Bucuresti 1984, vol. I;
  2. C-tin C. Giurescu,. „Istoria romanilor”. Ed. ALL Educational, Bucuresti 2003, vol. I;
  3. Eugen Cizek, „Epoca lui Traian”, Ed. Stiintifica si Enciclopedica. Bucuresti 1980;
  4. Dumitru Almas, „Decebal”, Ed. Meridiane, Bucuresti 1972
  5. Philip Mathyszak, „Dusmanii Romei- de la Hannibal la Attila”, Editura ALL, Bucuresti 2008;
  6. Anthony Birley, „Hadrian”, Edit. Bic ALL, Bucuresti 2007.

(va urma)

Solomonar

Reclame

Hadrian (I)

hadrian3Născut pe 24 ianuarie 76 AD, cel mai probabil la Roma ( unele surse afirmând că în Italica, sudul Spaniei), Publius Aelius Hadrianus era fiul senatorului roman Hadrianus Afer şi al Domitiei Paulina, o femeie de viţă nobilă dintr-o familie cu vechi rădăcini cartagineze. Linia paternă a lui Hadrian este diferită, strămoşii săi ajungând în Spania cu aproximativ 300 de ani în urmă, ca şi soldaţi în armatele lui Scipio, trăgându-se, aşa cum Hadrian menţionează, din regiunea Hadria, situată pe coasta răsăriteană a Italiei.

Historia Augusta specifică relaţia de rudenie a lui Hadrian cu Traian (53-117 AD), al doilea dintre aşa-zişii “împăraţi buni” ai Imperiului Roman şi unul dintre cei mai faimoşi în acelaşi timp. Hadrianus Afer este un văr (consobrius) al lui Traian. În 76 AD, anul naşterii nepotului său Hadrian, Traian se afla în Siria, ca şi guvernator al acesteia.

traian

 Cele doua familii (Aelii, din care se trăgea Hadrian şi Ulpii, din care se trăgea Traian şi care erau înrudite) erau, cu siguranţa, foarte bogate, căci apartenenţa la tagma senatorială impunea acest lucru- o avere uriaşa, cele două familii făcând parte, după cum s-au exprimat unii autori, din “mafia colonială spaniolă”, o “etichetă” pusă pe fruntea acestora de posteritate pe buna dreptate, uneori.

S-a presupus (deşi nici o sursă nu confirmă cu exactitate acest lucru) că Hadrian şi-ar fi petrecut o parte a copilăriei în Asia, unde unchiul său Traian a fost proconsul în anii 79-80- un singur legat al acestuia acolo este cunoscut, şi anume T. Pompeius Bassus, însa alţi doi se presupune că au fost prezenţi: A. Iulius Quadratus şi Hadrian Afer. Legăturile cu Asia şi, implicit, cu lumea elenistică, se pare că au stat la baza filoelenismului împăratului Hadrian însă, pe de altă parte, trebuie sa se ţina cont de prezenţa grecilor în Roma, oraş în care locuitorii vorbitori de greacă îi depăşeau numeric pe cei din oricare polis grecesc. Important, într-o oarecare măsură, pentru evoluţia evenimentelor din viaţa tânărului Hadrian este decesul lui Hadrianus Afer, survenit undeva in anii 85 sau 86; astfel unchiul său, viitorul împărat Traian, devenindu-i tutore legal. Aproximativ în aceeaşi perioadă, Traian se căsătoreşte cu Plotina- tânăra femeie, cu doar câţiva ani mai în vârsta decât Hadrian, va juca un rol destul de important în viaţa acestuia de adult, relaţia dintre ei doi fiind una trainică pe tot parcursul vieţii viitoarei împărătese. Tot în această perioadă se leagă o strânsă prietenie între el şi verişoara lui, Matidia, cu a carei fiică (Sabina) Hadrian se va căsători mai târziu. Voi reveni însă asupra relaţiilor dintre Hadrian şi cele două femei la momentul potrivit.

Mă voi opri în continuare puţin asupra domniei împăratului Domitian (dec. 69- sept. 96 AD), pentru a clarifica pe cât posibil circumstanţele venirii la tron a lui Traian precum şi situatia generală din imperiu în acea epocă de apus a dinastiei Flaviilor şi ascensiunea Dinastiei Antonine- cea mai puternică şi stabilă, din toate punctele de vedere, din istoria Romei antice. Fiu al lui Vespasian, Domitian este proclamat împărat de către Garda Pretoriana în septembrie 81, la o zi după moartea neaşteptată a fratelui său Titus. Şi-a început domnia prin vaste programe de restabilire a situaţiei economice a imperiului, întărirea graniţelor şi un elaborat program de construcţii, potenţând totodata monarhia absolută, centralizată şi birocratizată, aparatul funcţionăresc fiind perfecţionat, alături de o accentuare ostentativă a despotismului, lucru care i-a atras mulţi duşmani. În timpul domniei tatălui său, Vespasian, frontiera dacică a devenit tot mai primejdioasă, dacii efectuând incursiuni tot mai dese în sudul Dunării, zdrobind aproape orice rezistenţă pe care o opuneau romanii. Dacii creaseră un stat puternic înca din secolul anterior, în timpul lui Burebista, beneficiind de o civilizaţie şi cultură foarte avansate- un pericol real la graniţele Imperiului Roman. Unii autori (precum Eugen Cizek) tind să creadă însă că Domitian nu a urmărit anexarea statului dac la Imperiu, ci doar o dezbinare a acestuia şi, eventual, o transformare a lui în regat clientelar. Atacurile dacice înmulţindu-se şi guvernatorul Moesiei fiind ucis, Domitian se vede obligat să plece spre Moesia, împreună cu întăririle armate cerute de castrele romane din zonă. “Domiţian a pregătit o expediţie asupra acestui neam (dacii) dar s-a abţinut să fie un participant activ”, scrie Dio Cassius. Tot el ne spune, în continuare: “Decebal, trimisul dacilor, a trimis soli la Domitian, cerând pace; dar în loc să accepte pacea, împăratul l-a trimis pe Fuscus împotriva dacilor, cu o mare armată.” Leg. V Alaude a fost serios lovită, iar Cornelius Fuscus a pierit în această îndrăzneaţă campanie romană la nord de Dunăre. Înfrângerea romanilor a provocat un val de revoltă în rândurile populaţiei din Pannonia. Venirea iernii a zădărnicit intenţia lui Domitian de a se razbuna, astfel încât, sub presiunea revoltelor apărute pe toată graniţa Dunării, Domitian s-a văzut nevoit să amâne totul- revoltele respective au însemnat, practic, începutul sfârşitului pentru Domitian, care a sfârşit asasinat în toamna lui 96. La tron a urmat Nerva, a cărui vârsta nu i-a permis să guverneze decât doi ani. Cea mai mare realizare a acestuia a fost alegerea unui succesor: şi anume Traian, a cărui ascensiune, putem bănui, a fost pregătita încă din timpul vieţii lui Domitian.

Deşi cea mai apropiată rudă de sex masculin a noului împărat, încă de la începutul domniei lui Traian, Hadrian a intrat în conflicte cu acesta din motive aparent stupide- Historia Augusta precizează faptul ca tânărul s-ar fi apropiat prea mult de unul din pajii (favoriţii) lui Traian, fapt ce a dus la o lungă ranchiună din partea acestuia. De asemenea, la urechile lui Traian ajuseseră veşti şi despre împrumuturile contractate de nepotul său, împrumuturi care se ridicau la cote nu tocmai neglijabile- era cunoscută încă de pe atunci pasiunea lui Hadrian pentru vânătoare şi placerea lui de a achiziţiona cai şi câini de rasă scumpi. Hadrian îşi va reabilita oarecum imaginea în faţa unchiului său abia în timpul razboaielor dacice- o reabilitare binevenită de altfel, care-l va ajuta mai târziu să urce el însuşi pe tronul imperial.

Se poate considera că prima misiune mai importantă a lui Hadrian a avut loc în anul 101 când, în calitate de cvestor, dar şi de membru al consiliului imperial, acesta l-a însoţit pe Traian în Dacia, unde începuseră ostilităţile- zece legiuni stăteau gata de atac pe malul Dunării, însoţite de 60 000 de soldaţi din trupele auxiliare şi adiţionale (provenite din armatele de Rasarit şi din Britannia). Hadrian însă nu rămâne la Dunăre decât un an, an în care a avut timp să lege strânse prietenii cu înalţi comandanţi romani, cum ar fi Sosius Senecio, Pompeius Falco (cel care va comanda mai târziu Leg. V Macedonica şi va deţine, sub Hadrian, importante funcţii în stat), precum şi Iulius Quadratus Bassus, comandant al Leg. XI Claudia.

Plecat la Roma, va deţine, deşi nu avea vârsta legala de 31 de ani, funcţia de pretor- însa nu pentru mult timp. În 4 iunie 105 va pleca împreună cu Traian spre Dunăre, ca şi comandant al leg. I Minervia. Între anii 102-105, regele Daciei, Decebal, se pregăteşte de contraofensivă, printre măsurile adoptate de acesta numărându-se fabricarea de arme, primirea de transfugi romani, refacerea cetăţilor şi ridicarea de noi fortificaţii. Cercetatorii moderni consideră aproape în unanimitate că cel de-al doilea razboi dacic a fost provocat de însuşi Decebal. Pe de altă parte, istoricul român Hadrian Daicoviciu atrage atenţia ca Xiphilin (istoric bizantin de la sfârşitul secolului al XI-lea) nu menţionează nicăieri acest lucru şi că, deşi Columna îi prezintă pe daci atacând primii, “aceasta poate fi o denaturare oficială a faptelor”. Oricum, indiferent de cum au stat în realitate lucrurile, războaiele purtate între 105-106 la nord de Dunăre au fost crâncene, dându-i tânărului general posibilitatea să se afirme mai mult ca niciodată. În primăvara lui 106, dacii au fost împinşi spre interiorul ţării. Sarmizegetusa este cucerită, regale dac se sinucide, urmând o perioada de cateva luni de stârpire a rebelilor daci care continuau lupta. Abia la sfârşitul anului 106 începe construirea de noi forturi împrejurul frontierelor.

columna-trajana-amp

În Dacia, de acum provincie romană, sunt lăsate două legiuni, guvernarea acesteia fiind încredinţată lui Iulius Sabinus. La începutul domniei lui Hadrian, aşezarea romană de la Apulum va deveni capitala Daciei Superior în care va fi cantonată Leg. XIII Gemina. La sfârşitul războiului Hadrian rămâne în nord ca şi guvernator al provinciei Pannonia Inferior, primind sarcina foarte importantă de a asigura flancul vestic al armatei romane şi de a-i ţine în frâu pe turbulenţii sarmaţi iazygi cărora Traian refuza să le înapoieze teritoriile ocupate mai demult de Decebal. Însoţit de soţia sa, Hadrian se va instala într-o reşedinţă probabil proiectată chiar de el pe o insulă de pe Dunăre, reşedinţă ce avea să devină, ulterior, cea mai impresionantă cladire din zonă. H.A. ne spune: “El a întărit disciplina militară şi a chemat la ordine pe administratorii care-şi exercitau fără frâu atribuţiile”. Posibil datorită meritelor sale în timpul guvernării Pannoniei, Hadrian obţine cu zece ani mai devreme (adica la vârsta de 32 de ani) titlul de consul sufect “in absentia” pentru că el continuă să guverneze provincia şi în 109, succesorul său fiind menţionat abia în iulie 110. În autobiografia sa, Hadrian afirmă că “Sura urma să fie adoptat de către Traian[…]”, care Sura a murit la scurt timp după aceea, Hadrian putând fi şi chiar fiind considerat din acel moment succesorul lui Traian, mai ales că relaţiile dintre cei doi se restabiliseră. Unii autori (precum Anthony Birley) afirmă că este posibil ca Hadrian (dar şi Sura, pe de altă parte) să-l fi ajutat pe Traian să realizeze “De bello dacico”.

În timpul şederii lui Hadrian în Pannonia, popularitatea împăratului la Roma creştea pe baza uriaşelor bogăţii cucerite din Dacia, acestea făcând posibil un vast program architectonic, program în care se va implica şi Hadrian- implicare care va duce, într-o bună zi, la certuri între Hadrian şi Apollodor din Damasc, care i-a replicat viitorului împărat să-şi vadă de problemele lui şi “să nu se amestece în chestiuni serioase”, replică dură care i-a adus ulterior necazuri, Hadrian neuitând afrontul adus.

Hadrian petrece un an-doi la Roma, timp în care se apropie şi mai mult de unchiul său, alături de care vâna şi pescuia. Totodată este foarte probabil ca în aceasta perioadă de relativ calm Hadrian să fi început construcţia la ceea ce avea să fie mai apoi opulenta Villa Hadriana de la Tibur (astăzi Tivoli, în apropierea Romei).

Gândurile lui Traian încep să se îndrepte din ce în ce mai des în ultimul timp spre partea estică a imperiului şi pregătirea viitoarei campanii în Asia astfel că, în 112 este atestată pentru prima dată prezenţa la Atena a lui Hadrian care-l va însoţi pe împărat în această parte a lumii. Aici el face cunoştinţă cu lumea culturală elenistică, lucru care îi va întări filoelenismul pentru care era, oricum, deja celebru. Îl întâlneşte pe Epictet, înţelept şi filosof frigian cândva sclav la Roma, la ale cărui discursuri Hadrian a participat în timp ce se afla în casa unui oarecare Quadratus, foarte probabil Iulius Quadratus, prietenul său mai vechi. Tot aici se va apropia şi de doi barbaţi care îi vor deveni, mai apoi, prieteni de încredere: spartanul Herculanus şi, mai ales, Herodes Atticus, un tânăr dintr-o familie foarte bogată, filantrop de anvergură şi senator cu titlu onorific al lui Traian. Hadrian a fost invitat să devină cetăţean al Atenei, titlu pe care l-a acceptat cu încântare, fiind apoi ales “archon eponymus”- urma să deţina vechea magistratură supremă (arhonte), iar anul atenian îi va purta numele.

În decursul anului 113 lui Traian i se iveşte pretextul de a încheia, o dată pentru totdeauna, socotelile cu parţii, pe care-i “pândea” de ceva timp. Parthia se divizase în urmă cu puţini ani în trei părţi, conduse de trei regi diferiţi: Pacorus, Vologaeses şi Chosroes. De o dată mai recentă era şi intenţia parţilor (niciodată dusă la bun sfârşit) de a se alia cu Decebal împotriva cotropitorilor romani. Pe de altă parte Chosroes, cel mai puternic dintre rivalii la tron, îl detronase cu de la sine putere pe suveranul armean nominalizat de Roma şi-l instalase la tron pe fiul acestuia fără să-l consulte pe Traian, care Traian a şi început pregătirile pentru război.

Chosroes, alarmat de-acuma de intenţiile împăratului, îi trimise acestuia o scrisoare prin care implora pacea, exlipcându-şi gesturile recente. Comentariul lui Traian referitor la scrisoarea reglui part nu este unul liniştitor: “Relaţiile prieteneşti se vădesc din fapte, nu din vorbe. Când voi ajunge în Siria, voi face ce voi considera de cuviinţă”. I. Quadratus Bassus a fost transferat în Siria, Egiptul primise un nou prefect, Pompeius Falco a fost trimis să guverneze Moesia Inferior- schimbări în posturi cheie care demonstrau hotărârea împăratului de a-şi asigura atât înaintarea cât şi spatele. În drumul spre Asia l-au însoţit multe personalităţi ale momentului, printre care şi Hadrian şi Cornelius Palma, devenit consul chiar în acel an.

În primul rând trebuia rezolvată problema Armeniei. În anul 114 o armată romană a traversat Eufratul şi a capturat Arsamosata, unul din cele mai importante oraşe ale Armeniei. Phartamasiris, regele Armeniei Mari, a venit la Traian cu speranţa că împăratul însuşi îi va aşeza (după ce o lăsase la picioarele lui) coroana regală pe cap, lucru care nu s-a întâmplat, Traian fiind proclamat Imperator de către trupele adunate, semn tradiţional al victoriei. Pe drumul de întoarcere, Phartamasiris a fost ucis în circumstanţe neelucidate. Armenia era astfel anexată, dar venise rândul Mesopotamiei, căreia romanii i-au cucerit rapid două oraşe. Traian şi-a petrecut iarna în Antiochia, fiind martorul unui cutremur devastator în care şi-au pierdut viaţa câţiva prieteni, fiind el însuşi rănit. Primăvara îl va găsi din nou pe teritoriul inamic, urmând un an (115) plin de confruntări militare obositoare şi nu fără pierderi destul de însemnate pe frontal roman. În 116 atinge ţărmul Golfului Persic, exprimându-şi dorinţa de a ajunge în India, la fel ca Alexandru Macedon.

Aflat în Babilon, află vestea cum că o revoltă izbucnise “în toate teritoriile cucerite mai înainte”, precum şi că începuse o răscoala a evreilor din trei provincii: Cyrenaica, Egipt si Cipru, răscoală ce avea să capete proporţii alarmante, fapt care-l determină pe împărat să-i ceară lui Lusius Quietus să alunge marea comunitata evreiască din Mesopotamia pentru a preîntâmpina alte şi alte necazuri. Porneşte el însuşi să asedieze cetatea Hatra- decizie care, în cele din urmă, îi va fi fatala. Cetatea rezistă, trupele romane se decimează şi Traian se îmbolnăveşte din pricina condiţiilor vitrege. Copleşit de probleme (izbucnise şi un nou război în Dacia), Traian îl numeşte succesor pe Hadrian. O nominalizare surprinzătoare (şi oficială) a fost cea a a lui Quietus ca şi consul sufect şi guvernator al Iudeii- astfel, mai vechiul duşman al lui Hadrian ajungea într-o poziţie importantă. Numirea lui Hadrian ca şi succesor nu fusese însa una oficială- aceasta va apărea abia în 11 august 117, după moartea lui Traian. Adopţia, se presupune, fusese pusă în scenă de către însăşi Plotina.

(va urma)

Solomonar

Bibliografie selectiva:

Birley, Anthony R., „Hadrian”, edit. BIC ALL, Buc. 2007

„Istoria militară a poporului român” . Edit. Politică, Buc. 1984

Cizek, Eugen, „Epoca lui Traian”, Edit. Stiintifica si Enciclopedica, Buc. 1980

„Acta Musei Apulensis”, nr. XIV/1976