Hadrian (I)

hadrian3Născut pe 24 ianuarie 76 AD, cel mai probabil la Roma ( unele surse afirmând că în Italica, sudul Spaniei), Publius Aelius Hadrianus era fiul senatorului roman Hadrianus Afer şi al Domitiei Paulina, o femeie de viţă nobilă dintr-o familie cu vechi rădăcini cartagineze. Linia paternă a lui Hadrian este diferită, strămoşii săi ajungând în Spania cu aproximativ 300 de ani în urmă, ca şi soldaţi în armatele lui Scipio, trăgându-se, aşa cum Hadrian menţionează, din regiunea Hadria, situată pe coasta răsăriteană a Italiei.

Historia Augusta specifică relaţia de rudenie a lui Hadrian cu Traian (53-117 AD), al doilea dintre aşa-zişii “împăraţi buni” ai Imperiului Roman şi unul dintre cei mai faimoşi în acelaşi timp. Hadrianus Afer este un văr (consobrius) al lui Traian. În 76 AD, anul naşterii nepotului său Hadrian, Traian se afla în Siria, ca şi guvernator al acesteia.

traian

 Cele doua familii (Aelii, din care se trăgea Hadrian şi Ulpii, din care se trăgea Traian şi care erau înrudite) erau, cu siguranţa, foarte bogate, căci apartenenţa la tagma senatorială impunea acest lucru- o avere uriaşa, cele două familii făcând parte, după cum s-au exprimat unii autori, din “mafia colonială spaniolă”, o “etichetă” pusă pe fruntea acestora de posteritate pe buna dreptate, uneori.

S-a presupus (deşi nici o sursă nu confirmă cu exactitate acest lucru) că Hadrian şi-ar fi petrecut o parte a copilăriei în Asia, unde unchiul său Traian a fost proconsul în anii 79-80- un singur legat al acestuia acolo este cunoscut, şi anume T. Pompeius Bassus, însa alţi doi se presupune că au fost prezenţi: A. Iulius Quadratus şi Hadrian Afer. Legăturile cu Asia şi, implicit, cu lumea elenistică, se pare că au stat la baza filoelenismului împăratului Hadrian însă, pe de altă parte, trebuie sa se ţina cont de prezenţa grecilor în Roma, oraş în care locuitorii vorbitori de greacă îi depăşeau numeric pe cei din oricare polis grecesc. Important, într-o oarecare măsură, pentru evoluţia evenimentelor din viaţa tânărului Hadrian este decesul lui Hadrianus Afer, survenit undeva in anii 85 sau 86; astfel unchiul său, viitorul împărat Traian, devenindu-i tutore legal. Aproximativ în aceeaşi perioadă, Traian se căsătoreşte cu Plotina- tânăra femeie, cu doar câţiva ani mai în vârsta decât Hadrian, va juca un rol destul de important în viaţa acestuia de adult, relaţia dintre ei doi fiind una trainică pe tot parcursul vieţii viitoarei împărătese. Tot în această perioadă se leagă o strânsă prietenie între el şi verişoara lui, Matidia, cu a carei fiică (Sabina) Hadrian se va căsători mai târziu. Voi reveni însă asupra relaţiilor dintre Hadrian şi cele două femei la momentul potrivit.

Mă voi opri în continuare puţin asupra domniei împăratului Domitian (dec. 69- sept. 96 AD), pentru a clarifica pe cât posibil circumstanţele venirii la tron a lui Traian precum şi situatia generală din imperiu în acea epocă de apus a dinastiei Flaviilor şi ascensiunea Dinastiei Antonine- cea mai puternică şi stabilă, din toate punctele de vedere, din istoria Romei antice. Fiu al lui Vespasian, Domitian este proclamat împărat de către Garda Pretoriana în septembrie 81, la o zi după moartea neaşteptată a fratelui său Titus. Şi-a început domnia prin vaste programe de restabilire a situaţiei economice a imperiului, întărirea graniţelor şi un elaborat program de construcţii, potenţând totodata monarhia absolută, centralizată şi birocratizată, aparatul funcţionăresc fiind perfecţionat, alături de o accentuare ostentativă a despotismului, lucru care i-a atras mulţi duşmani. În timpul domniei tatălui său, Vespasian, frontiera dacică a devenit tot mai primejdioasă, dacii efectuând incursiuni tot mai dese în sudul Dunării, zdrobind aproape orice rezistenţă pe care o opuneau romanii. Dacii creaseră un stat puternic înca din secolul anterior, în timpul lui Burebista, beneficiind de o civilizaţie şi cultură foarte avansate- un pericol real la graniţele Imperiului Roman. Unii autori (precum Eugen Cizek) tind să creadă însă că Domitian nu a urmărit anexarea statului dac la Imperiu, ci doar o dezbinare a acestuia şi, eventual, o transformare a lui în regat clientelar. Atacurile dacice înmulţindu-se şi guvernatorul Moesiei fiind ucis, Domitian se vede obligat să plece spre Moesia, împreună cu întăririle armate cerute de castrele romane din zonă. “Domiţian a pregătit o expediţie asupra acestui neam (dacii) dar s-a abţinut să fie un participant activ”, scrie Dio Cassius. Tot el ne spune, în continuare: “Decebal, trimisul dacilor, a trimis soli la Domitian, cerând pace; dar în loc să accepte pacea, împăratul l-a trimis pe Fuscus împotriva dacilor, cu o mare armată.” Leg. V Alaude a fost serios lovită, iar Cornelius Fuscus a pierit în această îndrăzneaţă campanie romană la nord de Dunăre. Înfrângerea romanilor a provocat un val de revoltă în rândurile populaţiei din Pannonia. Venirea iernii a zădărnicit intenţia lui Domitian de a se razbuna, astfel încât, sub presiunea revoltelor apărute pe toată graniţa Dunării, Domitian s-a văzut nevoit să amâne totul- revoltele respective au însemnat, practic, începutul sfârşitului pentru Domitian, care a sfârşit asasinat în toamna lui 96. La tron a urmat Nerva, a cărui vârsta nu i-a permis să guverneze decât doi ani. Cea mai mare realizare a acestuia a fost alegerea unui succesor: şi anume Traian, a cărui ascensiune, putem bănui, a fost pregătita încă din timpul vieţii lui Domitian.

Deşi cea mai apropiată rudă de sex masculin a noului împărat, încă de la începutul domniei lui Traian, Hadrian a intrat în conflicte cu acesta din motive aparent stupide- Historia Augusta precizează faptul ca tânărul s-ar fi apropiat prea mult de unul din pajii (favoriţii) lui Traian, fapt ce a dus la o lungă ranchiună din partea acestuia. De asemenea, la urechile lui Traian ajuseseră veşti şi despre împrumuturile contractate de nepotul său, împrumuturi care se ridicau la cote nu tocmai neglijabile- era cunoscută încă de pe atunci pasiunea lui Hadrian pentru vânătoare şi placerea lui de a achiziţiona cai şi câini de rasă scumpi. Hadrian îşi va reabilita oarecum imaginea în faţa unchiului său abia în timpul razboaielor dacice- o reabilitare binevenită de altfel, care-l va ajuta mai târziu să urce el însuşi pe tronul imperial.

Se poate considera că prima misiune mai importantă a lui Hadrian a avut loc în anul 101 când, în calitate de cvestor, dar şi de membru al consiliului imperial, acesta l-a însoţit pe Traian în Dacia, unde începuseră ostilităţile- zece legiuni stăteau gata de atac pe malul Dunării, însoţite de 60 000 de soldaţi din trupele auxiliare şi adiţionale (provenite din armatele de Rasarit şi din Britannia). Hadrian însă nu rămâne la Dunăre decât un an, an în care a avut timp să lege strânse prietenii cu înalţi comandanţi romani, cum ar fi Sosius Senecio, Pompeius Falco (cel care va comanda mai târziu Leg. V Macedonica şi va deţine, sub Hadrian, importante funcţii în stat), precum şi Iulius Quadratus Bassus, comandant al Leg. XI Claudia.

Plecat la Roma, va deţine, deşi nu avea vârsta legala de 31 de ani, funcţia de pretor- însa nu pentru mult timp. În 4 iunie 105 va pleca împreună cu Traian spre Dunăre, ca şi comandant al leg. I Minervia. Între anii 102-105, regele Daciei, Decebal, se pregăteşte de contraofensivă, printre măsurile adoptate de acesta numărându-se fabricarea de arme, primirea de transfugi romani, refacerea cetăţilor şi ridicarea de noi fortificaţii. Cercetatorii moderni consideră aproape în unanimitate că cel de-al doilea razboi dacic a fost provocat de însuşi Decebal. Pe de altă parte, istoricul român Hadrian Daicoviciu atrage atenţia ca Xiphilin (istoric bizantin de la sfârşitul secolului al XI-lea) nu menţionează nicăieri acest lucru şi că, deşi Columna îi prezintă pe daci atacând primii, “aceasta poate fi o denaturare oficială a faptelor”. Oricum, indiferent de cum au stat în realitate lucrurile, războaiele purtate între 105-106 la nord de Dunăre au fost crâncene, dându-i tânărului general posibilitatea să se afirme mai mult ca niciodată. În primăvara lui 106, dacii au fost împinşi spre interiorul ţării. Sarmizegetusa este cucerită, regale dac se sinucide, urmând o perioada de cateva luni de stârpire a rebelilor daci care continuau lupta. Abia la sfârşitul anului 106 începe construirea de noi forturi împrejurul frontierelor.

columna-trajana-amp

În Dacia, de acum provincie romană, sunt lăsate două legiuni, guvernarea acesteia fiind încredinţată lui Iulius Sabinus. La începutul domniei lui Hadrian, aşezarea romană de la Apulum va deveni capitala Daciei Superior în care va fi cantonată Leg. XIII Gemina. La sfârşitul războiului Hadrian rămâne în nord ca şi guvernator al provinciei Pannonia Inferior, primind sarcina foarte importantă de a asigura flancul vestic al armatei romane şi de a-i ţine în frâu pe turbulenţii sarmaţi iazygi cărora Traian refuza să le înapoieze teritoriile ocupate mai demult de Decebal. Însoţit de soţia sa, Hadrian se va instala într-o reşedinţă probabil proiectată chiar de el pe o insulă de pe Dunăre, reşedinţă ce avea să devină, ulterior, cea mai impresionantă cladire din zonă. H.A. ne spune: “El a întărit disciplina militară şi a chemat la ordine pe administratorii care-şi exercitau fără frâu atribuţiile”. Posibil datorită meritelor sale în timpul guvernării Pannoniei, Hadrian obţine cu zece ani mai devreme (adica la vârsta de 32 de ani) titlul de consul sufect “in absentia” pentru că el continuă să guverneze provincia şi în 109, succesorul său fiind menţionat abia în iulie 110. În autobiografia sa, Hadrian afirmă că “Sura urma să fie adoptat de către Traian[…]”, care Sura a murit la scurt timp după aceea, Hadrian putând fi şi chiar fiind considerat din acel moment succesorul lui Traian, mai ales că relaţiile dintre cei doi se restabiliseră. Unii autori (precum Anthony Birley) afirmă că este posibil ca Hadrian (dar şi Sura, pe de altă parte) să-l fi ajutat pe Traian să realizeze “De bello dacico”.

În timpul şederii lui Hadrian în Pannonia, popularitatea împăratului la Roma creştea pe baza uriaşelor bogăţii cucerite din Dacia, acestea făcând posibil un vast program architectonic, program în care se va implica şi Hadrian- implicare care va duce, într-o bună zi, la certuri între Hadrian şi Apollodor din Damasc, care i-a replicat viitorului împărat să-şi vadă de problemele lui şi “să nu se amestece în chestiuni serioase”, replică dură care i-a adus ulterior necazuri, Hadrian neuitând afrontul adus.

Hadrian petrece un an-doi la Roma, timp în care se apropie şi mai mult de unchiul său, alături de care vâna şi pescuia. Totodată este foarte probabil ca în aceasta perioadă de relativ calm Hadrian să fi început construcţia la ceea ce avea să fie mai apoi opulenta Villa Hadriana de la Tibur (astăzi Tivoli, în apropierea Romei).

Gândurile lui Traian încep să se îndrepte din ce în ce mai des în ultimul timp spre partea estică a imperiului şi pregătirea viitoarei campanii în Asia astfel că, în 112 este atestată pentru prima dată prezenţa la Atena a lui Hadrian care-l va însoţi pe împărat în această parte a lumii. Aici el face cunoştinţă cu lumea culturală elenistică, lucru care îi va întări filoelenismul pentru care era, oricum, deja celebru. Îl întâlneşte pe Epictet, înţelept şi filosof frigian cândva sclav la Roma, la ale cărui discursuri Hadrian a participat în timp ce se afla în casa unui oarecare Quadratus, foarte probabil Iulius Quadratus, prietenul său mai vechi. Tot aici se va apropia şi de doi barbaţi care îi vor deveni, mai apoi, prieteni de încredere: spartanul Herculanus şi, mai ales, Herodes Atticus, un tânăr dintr-o familie foarte bogată, filantrop de anvergură şi senator cu titlu onorific al lui Traian. Hadrian a fost invitat să devină cetăţean al Atenei, titlu pe care l-a acceptat cu încântare, fiind apoi ales “archon eponymus”- urma să deţina vechea magistratură supremă (arhonte), iar anul atenian îi va purta numele.

În decursul anului 113 lui Traian i se iveşte pretextul de a încheia, o dată pentru totdeauna, socotelile cu parţii, pe care-i “pândea” de ceva timp. Parthia se divizase în urmă cu puţini ani în trei părţi, conduse de trei regi diferiţi: Pacorus, Vologaeses şi Chosroes. De o dată mai recentă era şi intenţia parţilor (niciodată dusă la bun sfârşit) de a se alia cu Decebal împotriva cotropitorilor romani. Pe de altă parte Chosroes, cel mai puternic dintre rivalii la tron, îl detronase cu de la sine putere pe suveranul armean nominalizat de Roma şi-l instalase la tron pe fiul acestuia fără să-l consulte pe Traian, care Traian a şi început pregătirile pentru război.

Chosroes, alarmat de-acuma de intenţiile împăratului, îi trimise acestuia o scrisoare prin care implora pacea, exlipcându-şi gesturile recente. Comentariul lui Traian referitor la scrisoarea reglui part nu este unul liniştitor: “Relaţiile prieteneşti se vădesc din fapte, nu din vorbe. Când voi ajunge în Siria, voi face ce voi considera de cuviinţă”. I. Quadratus Bassus a fost transferat în Siria, Egiptul primise un nou prefect, Pompeius Falco a fost trimis să guverneze Moesia Inferior- schimbări în posturi cheie care demonstrau hotărârea împăratului de a-şi asigura atât înaintarea cât şi spatele. În drumul spre Asia l-au însoţit multe personalităţi ale momentului, printre care şi Hadrian şi Cornelius Palma, devenit consul chiar în acel an.

În primul rând trebuia rezolvată problema Armeniei. În anul 114 o armată romană a traversat Eufratul şi a capturat Arsamosata, unul din cele mai importante oraşe ale Armeniei. Phartamasiris, regele Armeniei Mari, a venit la Traian cu speranţa că împăratul însuşi îi va aşeza (după ce o lăsase la picioarele lui) coroana regală pe cap, lucru care nu s-a întâmplat, Traian fiind proclamat Imperator de către trupele adunate, semn tradiţional al victoriei. Pe drumul de întoarcere, Phartamasiris a fost ucis în circumstanţe neelucidate. Armenia era astfel anexată, dar venise rândul Mesopotamiei, căreia romanii i-au cucerit rapid două oraşe. Traian şi-a petrecut iarna în Antiochia, fiind martorul unui cutremur devastator în care şi-au pierdut viaţa câţiva prieteni, fiind el însuşi rănit. Primăvara îl va găsi din nou pe teritoriul inamic, urmând un an (115) plin de confruntări militare obositoare şi nu fără pierderi destul de însemnate pe frontal roman. În 116 atinge ţărmul Golfului Persic, exprimându-şi dorinţa de a ajunge în India, la fel ca Alexandru Macedon.

Aflat în Babilon, află vestea cum că o revoltă izbucnise “în toate teritoriile cucerite mai înainte”, precum şi că începuse o răscoala a evreilor din trei provincii: Cyrenaica, Egipt si Cipru, răscoală ce avea să capete proporţii alarmante, fapt care-l determină pe împărat să-i ceară lui Lusius Quietus să alunge marea comunitata evreiască din Mesopotamia pentru a preîntâmpina alte şi alte necazuri. Porneşte el însuşi să asedieze cetatea Hatra- decizie care, în cele din urmă, îi va fi fatala. Cetatea rezistă, trupele romane se decimează şi Traian se îmbolnăveşte din pricina condiţiilor vitrege. Copleşit de probleme (izbucnise şi un nou război în Dacia), Traian îl numeşte succesor pe Hadrian. O nominalizare surprinzătoare (şi oficială) a fost cea a a lui Quietus ca şi consul sufect şi guvernator al Iudeii- astfel, mai vechiul duşman al lui Hadrian ajungea într-o poziţie importantă. Numirea lui Hadrian ca şi succesor nu fusese însa una oficială- aceasta va apărea abia în 11 august 117, după moartea lui Traian. Adopţia, se presupune, fusese pusă în scenă de către însăşi Plotina.

(va urma)

Solomonar

Bibliografie selectiva:

Birley, Anthony R., „Hadrian”, edit. BIC ALL, Buc. 2007

„Istoria militară a poporului român” . Edit. Politică, Buc. 1984

Cizek, Eugen, „Epoca lui Traian”, Edit. Stiintifica si Enciclopedica, Buc. 1980

„Acta Musei Apulensis”, nr. XIV/1976

Reclame

Asia „casa cu daci”

Articol scris pentru consursul lui Visurât si Arhi

La prima vedere, titlul articolului pare paradoxal. Multă lume se va întreba, cum m-am întrebat şi eu la început, ce să caute dacii în Asia?

O poezie a lui Mihai Eminescu mi-a atras atenţia în mod special asupra acestui paradox al existenţei dacilor în Asia. Poezia marelui nostru poet naţional se numeşte „De la Nistru pân’ la Tisa” şi zugrăveşte următoarea stare de lucruri:

De la China pân’ la Rin
De geto-daci pământu-i plin,
De la Vistula-n Grekia,
Este scumpa mea Dakia.
Mulţi au fost, puţini mai sunt,
Căci destinul lor e crunt.
Au venit năvălitori-
Ca şi hoardele de ciori.
Peste daci s-au aşezat,
Pâinea toată le-a mâncat.
Aurul lor l-au luat,
Iar naţia le-a furat.
Urmaşii geţilor de azi,
Noi românii, nişte brazi,
Ne împuţinăm mereu ,
Căci n-aveam un Deceneu”

Ca poet, Eminescu poate fi acuzat de naţionalism exacerbat, dar când şi istoricii, şi mai ales istoricii străini, afirmă acelaşi lucru, atunci trebuie să te apuci de treabă şi să cauţi dovezi pentru a sprijini „naţionalismul” lui Mihai Eminescu!

Prin urmare, m-am apucat de treabă şi dovezile… au început să curgă găsindu-i pe daci ca locuitori şi element civilizator al Asiei din neolitic şi până… în secolul XV d.Ch !

Pelasgii în Orientul Apropiat şi în Orientul Mijlociu

Din Dacia, locul unde a luat naştere şi s-a dezvoltat cultura şi civilizaţia pelasgă, dacii străvechi (pelasgii) s-au revărsat nu numai peste întreaga Europă străveche ci şi peste continentul asiatic. Prima lor escala în Asia a fost Orientul Apropiat şi cel Mijlociu.

În ceea ce priveşte Asia Mică, Strabon ne spune, citându-l pe Menecrat Elaita, că toată regiunea maritimă, ce se numea pe atunci Ionia, a fost locuită de pelasgi (Geographia, XIII.3.3) fapt confirmat şi de Herodot care-i numeşte pe pelasgii care locuiau aici, Ionieni (Istorii,VII.94). Ionienii, au înfiinţat aşezări renumite precum oraşul Efes, unde au ridicat una dintre minunile lumii antice, Templul Artemidei. De remarcat că Artemis este figurată, nu aşa cum au perceput-o grecii, ca patronă a vânătorii şi pădurilor, ci ca zeiţă mamă, având pieptul plin de sâni. Alt oraş întemeiat de pelasgii ionieni, Milet, i-a dat lumii antice şi moderne pe Thales considerat unul dintre cei şapte înţelepţi ai antichităţii şi pe Hecateu, istoric al lumii antice. Tot Milet-ul a fost multă vreme o forţă maritimă rivalizând cu Cartagina şi Fenicia.

O altă grupă însemnată de pelasgi, stabiliţi în Asia Mică la nord de Ionieni, au fost Eolii ( Istorii,VII.95) despre care aflăm de la Strabon că se extindeau până în Lidya inclusiv pe şesul Troiei (Geographia,XII.1.3). Cea mai renumită aşezare a lor, a fost Troia despre care legendele spun că avea zidurile construite de Apollo şi Poseidon.

Tot de naţionalitate pelasgă erau şi Lelegii care locuiau în Pisidia făcând parte din acelaşi neam cu Lelegii din părţile Troiei şi Cariei (Geographia XIII.1.59) şi pe care Iliada îi aminteşte alături de caoconi şi pelasgii divini.

Despre alte seminţii pelasge răspândite în Asia Mică, aflăm din Geographia lui Strabon: Mysienii (VIII.3.2), Bithynii (VII.75) şi Caoconii (VIII.3.17), iar din Istorii-le lui Herodot, aflăm ce de aceeaşi origine erau Phrygienii (VII.73) şi Lydienii (I.171).

După textele antice, locuitorii Capadociei, regiune situată în Anatolia de azi, făceau parte din acelaşi neam cu Frigienii. Mai mult, unul dintre oraşele Capadociei situat în partea de către Armenia, se numea Dacusa Euphratis iar un altul pomenit de Strabon (XII. 1.4) purta numele de Romnena (de la Râm, despre care Miron Costin spunea, ca de la el ne tragem toţi. Istoricii spun că acest Râm este o transliteraţie a cuvântului Roma.. Fie vorba între noi, greu de crezut că marele cărturar Miron Costin nu ştia pronunţa şi scrie corect Roma!).

Herodot, spune că armenii erau descendenţi ai phrigienilor (Istorii,VII.73) care se trăgeau din marea tulpină pelasgă, dar Strabon (Geographia.XI.4.8) le atribuie o origine thesaliotă ei venind din Thesallia sub conducerea lui Arminius, participant la expediţia argonauţilor, care mai apoi i-a colonizat în văile superioare ale Tigrului şi Eufratului. Oricum ar fi, originea lor rămâne tot pelasgă întrucât Thesallia era locuită în vechime de pelasgi.

În Mesopotamia prezenţa pelasgă se face simţită printr-o serie de toponime precum: Deba (asemănătoare fonetic cu Deva şi Beba din România actuală), Ombrea, Drobeta (v. Drobeta Turnu Severin din România) şi Nisibis. Mai mult, civilizaţia mesopotamiană, a avut ca prim centru al dezvoltării sale, Sumerul ale cărui fundamente culturale sunt situate în zona Dunării de Jos, în Dacia pelasgă. Ne dovedeşte acest fapt scrierea „sumeriană” descoperită pe tăbliţele de la Tărtăria de Mureş mai veche cu cel puţin 1000 de ani decât civilizaţia sumeriană, precum şi tipul somatic al conducătorilor sumerieni care se adresau maselor cu expresia Sag-gig (capete negre) ceea ce înseamnă ca ei nu erau bruneţi ci şateni asa cum ne arată I.I.Russu. Pentru originea pelasgă a statuete de la Tell-Asmarcivilizaţiei sumeriene pledează şi statuetele descoperite la Tell-Asmar, în templul lui Abu, care prezintă caracterele rasiale ale subtipului uman carpatic precum si elemente de vestimentaţie asemănătoare pană la identitate cu portul tracilor macedoneni şi cu cămăşilor lungi bărbăteşti încinse la brâu, purtate de daci. Miturile sumerienilor ne învaţă că sumerienii erau originari dintr-o zonă muntoasă de la soare răsare adică din răsărit. Mai uimitor este faptul că unul dintre eposurile literaturii sumeriene face referire expresă la Dacia. Mitul se numeşte „Zborul lui Ethan spre cer” si oferă detalii despre Dacia! În repetate rânduri se aminteşte de „marea de lângă cetatea munţilor” Ciudat… nici una dintre regiunile învecinate Sumerului nu posedă asa ceva. Prima regiune care corespunde acestei descrieri din apropierea Sumerului este….Transilvania! Depresiunea Transilvaniei, Ardealul, apare ca o cetate naturala înconjurată de munţi iar în imedita ei apropiere se afla Marea Neagră!

La toate acestea, se mai adaugă un fapt deloc de neglijat: limba sumerienilor are foarte multe cuvinte comune cu limba română. Paul Lazăr Tonciulescu si Eugen Delcea cercetând literatura de specialitate au descoperit nu mai puţin de 83 de cuvinte sumeriene identice ca înţeles cu cele din daco-română.

Primii locuitori ai Palestinei sunt descrişi în Vechiul Testament drept războinici şi având o statură impunătoare (Iosua 12:4) asemenea giganţilor situaţi de Nicolae Densuşianu în nordul Dunării de Jos. Existenţa pelasgilor în Palestina este documentată şi prin existenţa unor toponime ca: Scytopolis, despre care Pliniu ne spune că era o colonie de sciţi, Rama, Arimateea, etc.

Populaţia cea mai războinică a Palestinei preebraice se numea Amorei derivat din etnonimul Aromei / Aramei , nume purtat de toate seminţiile locuitoare cândva în teritoriile Siriei, Asiriei, Sumerului, Babilonului şi Arabiei. Aceasta înseamnă ca acest nume reprezenta o altă denumire etnică a pelasgilor.

Şi în Peninsula Arabia avem toponime care amintesc de pelasgi: Istriana (v. Istru) Satula (v. Sătulă), Lugana (v. Lugaş, Lugoj, Lungana), Carna (v. Cerna, Cârna), Domana, Amara, Draga, Nassaudum (v. Năsăud).Arabii erau cunoscuţi în antichitate ca făcând parte din neamul Arameilor. Numele etnic al arabilor se presupune că se trage din numele părintelui lor eponim Arabus un fiu al lui Hermes sau Armis al Daciei (Strabon, I.2.34)

Pelasgii au constituit de asemenea, elementul dominant şi civilizator al Indiei.

Rama, printul scit

Rama, printul scit

Unul dintre cele mai vechi poeme indiene se numeşte Ramayana şi glorifică faptele prinţului Rama în care se spune că s-a întrupat Vishnu, spiritul cel bun al universului, pe care-l numeşte la un moment dat „prinţ scit”.

Cele mai vechi scrieri religioase indiene poartă titlul Veda. Ele sunt în număr de 4 si cuprind Revelaţia hindusă. Ceea ce este interesant însă este faptul că Revelaţia este „descoperirea” sau „vederea interioară” iar titlul acestor scrieri poate fi apropiat foarte lesne de cuvântul românesc „a vedea”.

Foarte interesantă este afirmaţia lui Strabon, cum că pe teritoriul Indiei, existau trei neamuri mai însemnate şi anume: Brachmanes, Garmanes şi Pramnae (Geographia XV.1.59), dintre care ce-i mai cucernici erau brahmanii. Ei duceau o viaţă frugală, mâncând numai fructe şi bând doar apă, erau devotaţi filosofiei, adorând cu deosebire Soarele, îşi duceau viaţă sub cerul liber şi considerau moartea drept o naştere pentru o viaţă mai fericită. (întocmai ca şi kapnobataii daci sau ca şi ktistaii o altă ramură de preoţi asceţi, daci). Aceşti Brahmani au avut tot timpul supremaţia socială şi religioasă a Indiei. Ei însă nu formau doar o casta sau sectă religioasă ci un neam numeros divizat în mai multe seminţii. Etimologic vorbind numele de Brahmani, Garmani şi Pramni, nu sunt decât derivate ale numelor etnice ahmani / rohmani,

armani şi Rami/Ramni, nume sub care erau cunoscuţi pelasgii la unii autori antici ca urmaşi ai lui Ra/Ram, zeul cerului şi al Soarelui.

Mai mult, studiind poemele clasice ca şi scrierile religioase indiene, Nic. Densuşianu ne pune în evidenţă peste 40 de cuvinte cu corespondent român si latin.

Continuitatea pelasgo – dacică în continentul asiatic

Felix Colson, istoric francez, ne atrage atenţia afirmând categoric: „toţi dacii sunt pelasgi” (şi adăugam noi, oriunde s-ar afla ei).

Continuitatea neamului pelasg sub forma etnonimului dac în Asia, este atestată de numeroase izvoare antice şi cercetări moderne.

După cum am văzut, în epocile vechi, pelasgii erau elementul dominant şi civilizator în întregul continent asiatic. Interesant este însă ca urmaşii lor, dacii, sunt prezenţi în aceleaşi teritorii pe care erau răspândiţi şi pelasgii, însă par a se extinde mult mai departe ajungând chiar până în China. Şi se pare că, asemenea pelasgilor în epoca străveche, dacii au jucat în antichitatea clasică, roluri deloc de neglijat.

De pildă, Ana-Maria Coman, care a scris un articol pe marginea unei lucrări a lui J. Saint – Martin, ne atrage atenţia spunând: „ originea parţilor este legată mai ales de tribul Dahae sau Dahi. Cu ajutorul lui şi-a dobândit Thiridate independenţa; (aceştia) erau printre cele mai puternice neamuri scitice, numeroasele lor ramificaţii fiind răspândite în Europa şi Asia”.

Mai mult cărţile lui Zoroastru vorbesc despre acest neam straşnic de tot, care a dat printre altele şi numele Mării Caspice.

Herodot de asemenea afirmă că încă înainte de Cyrus multe triburi Dahae pătrunseseră în interiorul Persiei.

În condiţiile în care neamul dacilor se răspândise, încă din străvechime până în Persia, nu mai trebuie să ne mire faptul că Decebal, în faţa ameninţarii romane, a cerut ajutorul lui Pacorus regele Partilor. În timp ce Traian era ocupat cu războaiele cu dacii, prinţii din a doua ramură Arsacidă au atacat posesiunile romane din orient .

Extraordinara extensiune a dacilor ca neam este dată şi de afirmaţia Anei Maria Coman că Bactria, provincie învecinată Chinei, era locuită de numeroase triburi Dahae. Mai mult în lucrările istoricilor chinezi, Bactria purta numele de Tahia, mai exact de Dacia.

Această denumire coincide cu cea care serveşte la denumirea ţării pe care Dahii, o posedau în Europa

La autorii chinezi apare alături de Bactria şi Dahia arsacizilor extinsă în Persia şi Armenia.

Sub dinastia arsacizilor, care făceau parte din marea familie a Cuşanilor, al căror nume era acela de daci, s-a constituit un imperiu puternic şi înfloritor, cuprinzând teritoriile Asiei Centrale şi de Sud, tocmai în perioada de ascensiune a Imperiului roman. Acest imperiu cuprindea Persia, Armenia, Bactriana (Dacia), Massageţia (Geţia mare), ţinuturile din jurul Caucazului şi din nordul Mării Negre.

Xenofon ne vorbeşte despre dacii din regiunea transcaspiană. Tot pe coasta orientală a Mării Caspice, Pliniu cel Tânăr semnalează populaţia numită Dahae.

Pârvan îi semnalează pe daci, sub numele de Dahae, în Turkestan, iar în sud estul Mării Caspice exista în antichitate un teritoriu numit Dahos.

Apoi, anticul Parthyene, ţinut situat azi în partea asiatică a Rusiei, poartă şi numele Dakistan.

Pe malul sudic al Mării Caspice, la nord de Azerbadjan, se află Daghestanul (Dag fiind tot o derivaţie a termenului etnic dac).

Massageţii sunt menţionaţi în documente încă din secolul VII î.Ch ca locuind între Marea Caspică si Amu-Daria. În istoria Asiei ei sunt cei care ,sub conducerea reginei Tomiris, sunt cunoscuţi ca învigători ai puternicului rege persan, Cyrus. Numai că dovezi recente arată că aceştia se întindeau pană în China.

După opinia specialiştilor, străini de astă dată, dacii sunt cunoscuţi în China sub numele de Yu-Ci, ortografiat Yue-Tchi, Yue-ti, Yut sau Ye-Ta. Pentru vechimea elementului etnic dac în China, pledează şi numele împăratului care a fondat dinastia Xia pe numele sau Dayu (Yu cel Mare). Principalele ramuri ale geţilor sunt cunoscute în analele chineze sub numele Marii Yue-tchi, Micii Yue-tchi şi Yue-tchi al Huandong-ului. Sub aceleaşi nume, dacii apar amestecaţi şi printre tibetanii occidentali.

Marii Yue-tchi au fabricat sticla colorată sub Daowu Di din dinastia Goei.

După Strabon familia Yue-tchi cuprinde neamurile asii-lor, pasiani-lor, tochari-lor şi sakarauţi-lor.

Această mare famile de daci (Yue tchi) şi-a avut aşezările între Munţii Nan-Shan, afluenţii Burunghirului şi partea superioară a Huang-he-ului. Prin urmare posedau o parte din China si Tangut.

Dat fiind conservatorismul dac, este de presupus că odată cu mişcarea neamurilor dace spre China, s-a mişcat şi credinţa lor, zamolxianism-ul, întrucât se ştie că dacii credeau că nu există alt zeu în afară de al lor. Unde poate fi surprinsă înfluenţa zamolxianism-ului în China?

Există o religie care nu prea are nimic de-a face cu speculaţiile religioase chinezeşti, anume daoism-ul. Însuşi cuvântul Dao, derivă din etnonimul dac, ştiut fiind că frigienii îi numeau pe daci daous, având semnificaţia cale. Concluzia este că daoism-ul este calea dacilor de a ajunge la Zeu. De ce? Pentru că toate religiile chineze poartă numele fondatorului lor (v. Confucianism-ul). Dar daoism-ul nu are aproape nimic în comun cu filozofia lui Lao-Tzi şi nici nu-i poartă numele. Cu atat mai mult cu cât daoism-ul nu a avut o influenţă foarte mare în China , ci numai pe alocuri pe unde erau răspândiţi dacii. Originea dacică a daoism-ului poate fi probată şi prin existenţa masivă a toponimelor şi antroponimelor dacice în regiuni apropiate de China, la stabilirea lor în această ţară dacii nerenunţand la religia lor originară, care împletindu-se cu vechile credinte chinezesti au dat naştere daoismului

Geţii au existat ca popor de sine stătător si în India fiind cunoscuţi subnumele de Yut Yat Jut Jhut. Ei ocupau Hindustanul septentrional si valea Indului. Specialiştii sunt de acord că populaţia rurala din Pundjab se trage din acest corp etnic al Yut-şilor. De asemena populaţia Yut formeza pricipala etnie din regiunea Sindi, iar în Belucistan, poporul Yut a format prin amestecul cu baluchii, poporul Jugdalli.

Descendenţii dacilor cunoscuţi sub numele Yut în India si Yue–tchi în China erau prezenţi şi în secolul XIX în India, în nord-estul provinciei Gudjarat aflându-se regiunea Jutvar (Ţara lui Yut sau a Yut-şilor)

Iată ce am descoperit în urma afirmaţiei dintr-o poezie a lui Eminescu !

Dacii; după cum putem observa, au dat o notă aparte civilizaţiei orientale prin religia lor introdusă în China, sub forma daoismului, prin infiinţarea dinastiei Arsacizilor , ei constituind şi un procent important din populaţia Asiei.

Acum, fiind dovedită cu destule dovezi credem noi, existenţa dacilor în Asia, nu putem decât să-i dăm dreptate lui Eminescu, care spunea: “De la China pân’ la Rin / De geto-daci pământu-i plin”:)

zamolxe

Bibliografie:

1. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, Bucureşti

2. Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea. Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, vol. I, Ed. Obiectiv, Craiova

3. Alexandru Pele, Etnonimele românilor. Dac/get, Ed. Abadaba, Oradea

4. Strabon, Geographia, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

5. Herodot, Istorii, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti