În primul rând, aş dori să-mi cer scuze pentru îndelunga mea absenţă (trebuşoare personale), apoi aş vrea să vă urez La mulţi ani şi An Nou fericit, că aşa se face. Şi dacă tot am venit p-aici, nu am venit cu mâna goală, ci v-am adus cu mine şi nişte informaţii „mai d-alea” cum v-am obişnuit.
M-am hotărât să mă opresc un pic asupra a două noţiuni din folclorul românesc foarte puţin înţelese de către contemporanii noştri: moartea, de care omul modern se teme ca de dracu, atât de mult încât încercă să nici nu o aducă în discuţie dacă se poate, şi personajul central al sărbătorilor de iarnă, care aproape că au trecut, şi care la fel, este golit de aproape orice sens profund: Moş Crăciun.
Cartea românească a morţilor
Cei pasionaţi de religie, ezoterism, spiritualitate probabil au auzit despre Cartea egipteană a morţilor – o colecţie de texte scrise pe papirus care dau indicaţii defunctului privind comportamentul în „lumea de dincolo”. Alţii, care au aprofundat subiectul în cauză, probabil au citit sau au auzit şi de Cartea tibetană a morţilor, care la fel descrie drumul parcus de sufletul defunctului în lumea de dincolo. Vă veţi întreba „Cum de n-am auzit încă de această carte românească a morţilor?”. Foarte simplu, aceasta nu a cunoscut forma scrisă şi de aia n-aţi auzit de ea. Pentru că Dacii puneau accent mai mare pe memorie decât pe scris (deşi scrisul a apărut în Dacia) întocmai ca şi druizii, amerindienii şi alţii. De fapt aceasta este caracteristica oricărei culturi tradiţionale solide, anume: memoria şi nu textul scris! Iar a păstra ceva neşters, viu, în memorie, înseamnă în cazul nostru, a lega lumile între ele, lumi care independent de voinţa noastră se împletesc de-a lungul Columnei Cerului ce le leagă ca Osie a Lumii!
Ce am putea spune despre această „carte a morţilor” a tradiţiei româneşti? Ea este o creaţie de excepţie a spiritualităţii româneşti moştenită din generaţie în generaţie pe durata a mai bine de 6000 de ani, pe când strămoşii românilor se numeau pelasgi. Ea cuprinde formule de iniţiere a sufletului pentru marea călătorie de aici spre dincolo, un „dincolo” care în fapt, nu desparte ci leagă prin memorie, prin vieţuirea dincolo de moarte.
Această „carte” românească „a morţilor” cuprinde cântecele funerare cântate în satele româneşti de către un cor feminin format îndeobşte din trei femei, fiind catalogate greşit ca bocete. Aceaste „nestemate” poartă în sine mesaje adresate mortului, Zorilor, soţului sau soţiei, postume închipuite de bradul de înmormântare, de „suliţă” sau de steagul de înmormântare. Marea diferenţă între aceste cântece funerare şi bocetele propriu-zise este tocmai lipsa deznădejdii prezente în mesajul bocetelor. Cântecele funerare, prin sonorităţile lor arhaice, contrastează cu bocetele propriu-zise tocmai prin faptul că ele descriu începutul unei noi vieţi, într-o nouă formă, a celui plecat în lumea drepţilor, subliniind trecerea „dintr-o ţară în altă ţară” sau „dintr-o lume în altă lume”.
Aceste cântece funerare ce, subliniez încă o dată, nu aparţin categoriei bocetelor propriu-zise, nu se găsesc în tradiţia altor popoare europene, în contrast cu bocetele atestate atât la romani cât şi la greci. Ele ne prezintă uneori, o zeiţă a morţii în ipostază de pasăre de pradă (gaia, corboaică, vultur) atestată şi în limbajul popular prin expresia „lua-l-ar gaia” cu sensul „lua-l-ar/ lovi-l-ar moartea”. Alteori aceeaşi zeiţă, deloc lugrubră, cum este cazul lui Hekate greacă, apare sub infăţişare antropomorfă purtând nume ca Măicuţa Bătrână (Mioriţa) sau Maica Precistă.
Ceea ce surprinde în aceste cântece ritualice este lipsa tărâmului suferinţelor de dincolo de moarte. Iadul sau purgatoriul, predicat de religiile creştine, tibetane şi chiar egipteană, lipseşte cu desăvârşire în aceste creaţii ale tradiţiei româneşti, locul lui fiind luat de un peisaj edenic, peisajul „vârstei de aur” peste care stăpâni absoluţi sunt Saturn şi Geea, cei doi Zamolxe în calitate de stapâni ai „lumii de dincolo”.
Ca o ciudăţenie a istoriei, extrapolând cumva dar menţinând paralela făcută la inceput, Cartea egipteană a morţilor deşi scrisă pe papirus şi pe sarcofage, a dispărut; Cartea românească a morţilor, deşi nescrisă vreodată, dar cântată la fiecare înmormântare ţărănească s-a păstrat şi a supravieţuit integral sau aproape, de-a lungul a 6 milenii de istorie.
Un crâmpei de sacralitate românească: Cântecul Zorilor
„Printre gugulanii din satele muntoase ale Banatului, cultul morţilor se păstrează ca în urmă cu mii de ani. În gospodăriile lor bogate şi răsfăţate, ţăranii de azi cred la fel ca strămoşii lor, dacii, că sufletul omului este nemuritor”.
Cântătoarele „Zorilor” sunt învăluite de mister. Ele apăreau doar odată cu moartea, în zori după ce cocoşii au cântat de 3 ori, pe neaşteptate, cântând la fereastra mortului. Ele sunt, de cele mai multe ori, în număr de trei, întocmai ca ursitoarele care „ursesc” destinul noului născut la venirea lui în lume. Şi oare nu este cel plecat dintre noi în marea călătorie spre „dincolo”, un nou născut în cealaltă lume? Sufletul este diafan, asemenea momentului zorilor care încep ziua, motiv pentru care „ursitoarele ţării de dincolo” se numesc Zori. Iar trecerea „pragului” între o lume si alta, nu inseamnă oare o nouă zi într-un alt loc numit plastic „tărâmul de dincolo”?
Uneori lumea le şi uita, de bătrâne şi singure ce erau, iar când oamenii le vedeau din nou cântând la fereastra vreunui mort, nu simteau spaimă în faţa morţii ci un fel de ocrotire plăcută. Ele conduc mortul pe ultimul drum, neamestecându-se cu bocitoarele, stând de o parte şi privind tăcut şi cu ochii secaţi de lacrimi. Atunci când nu mai puteau „cânta din piept”, chemau femeile mai tinere pentru a le învaţa „datu” ritualului numai că… măicuţa Solomia Turnea din satul Bolvaşniţa, care stie a cânta Zorile ne zice: „Cum să-ţi spun eu dumitale, domnule, nu mai poate să-nveţe după noi, fiindcă s-or întors lejile lumii ăsteia. Căci cântecu’ ăsta nu se poate cânta fără o ţâră de credinţă. Dacă s-ar alege trei de-alea tinere să cânte zorile, lumea s-ar uita la ele chior[…].O şi zis una: – aaaa, ce să cântăm? C’apăi râd alelalte de noi… – nişte proaste la cap!….”. Hm… şi-atunci ce facem, lăsăm un lucru unicat în lume, de o arhaicitate extremă, şi, nu în ultimul rând, care ne legitimează ca români, să dispară?
Să ne aruncăm puţin ochii şi să vedem mesajul „Cântecului Zorilor” în 3 variante întâlnite în Banat:
Dă-le dalbe zori Şi te-o îndirepta
Dă-le zori surori La ciopor de miei
Zori de n-ar grăbi Ai azi nepoţei
Pân’mi te-am găti Să rămâi cu ei
Pân’mi te-am spăla La ciopor de miele
Pe mâni pân’la coate Alea-s nemurele
De sudori de moarte Să rămâi cu ele
Sama să mi-ţi iaiu Şi noi ne-om ruga
La mânuţa stângă Să-nvii la Rusale
Cătai calea strâmbă Că ni-i zâua mare.
Cu pluguri-i arată Noi te-om aştepta
Cu spini sămănată Cu mese întinse
Cu sânje-i picată Cu făclii aprinse
La mânuţa dreaptă Cu pahare pline
Că-i calea direaptă Cum o fi mai bine.
Cu pluguri-i arată Unu-i cu zahar
Cu flori sămănată Într-unu-i dor şi amar
Cu lacrimi picată Într-unu-s viorele
Sama să mi-ţi iaiu Într-unu-i dor şi jele
Sfântu Pătru vine …………………….
Să-ţi dea cheili Şi noi ne-om ruga
Şi-i dăscuni porţâli Să fii iertătoriu
Să-ţi vezi călili. Cum eşti ducătoriu
La mijloc de cale Dintr-o lume-ntr-alta
Maica Precista Dintr-o lume-ntr-alta….
Ea te-o astepta
O altă variantă cântată în duet, unele femei întreabă Zorile, iar celelalte spun răspunsul Zorilor:
– Zorilor, surorilor,
Mândrelor voi zânelor! Toate pe el mi-l petrec,
Ian grăbiţi voi de ziliţi – – Zorilor,surorilor
Şi pe Ion îl întâlniţi Mândrelor voi zânelor!
Şi-l întoarceţi înapoi Ian grăbiţi voi de ziliţi.
Să vină el iar cu voi Apoi bine voi să faceţi
L-astă lume luminată Pe el înapoi să-ntoarceţi
De Dumnezeu bun lăsată. L-astă lume minunată
La vânt, ploaie şi la soare De bun Dumnezeu lăsată.
Şi la apă curgătoare. La vănt ploaie şi la soare
– Noi, acum vezi că grăbim Şi la apă curgătoare;
Iacă deloc că zilim La fraţi,surori şi la mamă
Dar nu-ntoarcem înapoi Care pe ea cu dor o cheamă.
Pe Ion a veni cu noi – – Bine,că noi o vom grăbi
Ci că vremea ne-a venit Şi de loc că vom zili
De pornit la răsărit Dar cine-n lume că poate
Unde-un măr mândru-nflorit Să-mplinească doruri toate?
De tot că s-a veştejit. Ce ursita a ursit
– Zorilor, surorilor, Şi-n lume s-a împlinit
Mândrelor voi zânelor! Rămâne nestrămutat,
Ce grăbiţi voi de ziliţi Chiar şi pentru împărat.
Şi pe Ion îl despărţiţi A plânge putem şi noi
De jocuri nejucate Dimpreună şi cu voi
De lucruri nejucate Plângeţi şi voi codrilor
De flori mirositoare? Mândrelor pădurilor.
D-albe şi rumenioare Plângeţi şi voi munţilor
–Noi grăbim, vezi de zilim Şi voi mândre văilor.
Nu pe Ion să-l despărţim Plângeţi şi voi apelor,
De jocuri nejucate Dimpreună pietrelor.
De lucruri nelucrate Plângeţi dobitoacelor,
De flori mirositoare Dimpreună lemnelor.
D-albe şi rumenioare Plângi tu lună şi tu soare
Ci că vremea ne-a venit Când omul din lume moare
Acum iară de pornit Plângeţi şi voi patru vânturi
Căci, câte flori împipesc, Din toate patru pământuri.
Toate pe una jălesc. Plângi o lume şi alină
Toate lui se-nchin` cu dor. Clipa cu suspinuri plină
Şi câte din lume trec, Că o stea iar a căzut
Şi din lume a trecut
Moş Crăciun
Când vine vorba despre Moş Crăciun, personajul central al sărbătorilor de iarnă, toată lumea ştie câte ceva. Bunăoară, toată lumea, şi mai ales copiii, îl asociază pe Moş Crăciun cu acel personaj ghiduş, ce apare în toate galantarele marketurilor şi supermarketurilor, îmbrăcat într-un costum roşu, cu un sac plin cu cadouri în spate, având barba şi părul albe. Ce imagine comercială şi goală de sens! Alţii ştiu că Moşu’ trăieşte undeva în Laponia, de unde, în noaptea de 24/25 Decembrie, porneşte, într-o sanie trasă de reni al căror şef este Rudolf, să aducă copiilor jucăriile pe care le confecţionează de-a lungul întregului an cu ajutorul spiriduşilor. Frumos, dar.. neconform cu adevăratul sens al lui Moş Crăciun. Apoi, dacă nu-i nici aşa, nici aşa, cum o fi? O fi cumva, că doar niciodată n-o fost să nu fie!
Dacă povestioarele înşirate mai sus, pătrunse la noi pe filieră occidentală, nu ne spun prea multe, totuşi descătuşarea de forţe umane, materiale şi spirituale din lumea satului românesc, din preajma Crăciunului, ne ridică semne de întrebare serioase privind veridicitatea „tradiţiei” occidentale în legătură cu acest Moş Crăciun. Muierile coc colaci (creciuni, colindeţi sau cocuţi), uneori cu forme ciudate, cu care vor cinsti cetele de urători ce le intră în bătătură cu Capra şi cu Turca, cu colinda, cu Viflaimul şi cu Irozii, cu Căiuţii şi Ursul, cu Moşii.. Este o perioadă a practicilor magice, o perioadă plină de semnificaţii spirituale, o perioadă de reînnoire, când cerurile sunt deschise şi cei curaţi cu inima pot vedea şi cunoaşte cele de „dincolo de lume”.
Să pornim de la simplu spre complicat, asa cum e sănătos. În perioada aceasta până şi bineţe se da altcumva decât în restul anului. Daca pană acum se zice „Bună sara deie Dumnezău” azi se salută cu „Bună sara lu Crăciun” iar răspunsul care vine instantaneu din partea gazdei este „Să trăieşti ficior bătrân”. Arhaicitate? Da. Acesta este firul călăuzitor în povestea noastră, arhaicitatea şi spiritualitatea ancestrală. Pentru că ele ne spun adevărata poveste a lui Moş Crăciun.
Întrebând tradiţia românescă, atât de dragă mie, despre Moş Crăciun aflăm lucruri deosebit de interesante şi surprinzătoare. El este „Bătrânul Crăciun”, un nume semnificativ, şi vom vedea imediat de ce, „Regele Românilor” şi „Regele Păstorilor” „Mai marele peste păstorii din satul unde s-a născut Iisus Christos”. Foarte ciudat, căci acest personaj nu seamănă cu moşuleţul din vitrine şi nici cu cel din povestea cu spiriduşii şi renii! Şi ca să fim şi mai surprinşi aflăm: „Bătrânul Crăciun a domnit aici (în România-n.n) peste uriaşi înainte de venirea romanilor”. Moş Crăciun s-a născut înaintea tuturor sfinţilor, ne mai zice tradiţia românească.
În refrenele cântecelor rituale de Crăciun, colindele, mai aflăm ceva interesant: un nume, un nume în care savanţii „se agaţă” şi se încurcă în explicaţii care mai de care mai savante fără a binevoi să privească ce zice Măria Sa ţăranu român legat de asta. Este vorba de Ler, Ler împărat care este tot una cu Novac, strămoşul neamului uriaşilor, care la rândul lor sunt numiţi în tradiţia românească novaci. Iar ţăranul român, cel care cinsteşte în fiecare an cum se cuvine pe Crăciun Bătrânul, în concordanţă cu scrierile anticilor, plasează patria uriaşilor în ţinuturile de la Dunărea de Jos, în vechea Dacie.
„Bun, dar”, mă veţi întreba ”ce-i cu epitetul de bătrân atribuit lui Moş Crăciun?”. În limba română, bătrân înseamnă tocmai moş. „Asta ştie oricine” o sa-mi ziceţi.. Dar nu oricine ştie că zeul suprem al dacilor, Zamolxe, în varianta grecească Zalmoxis, înseamnă tocmai (Dumne)zeul Moş, nume pe care Zamolxe îl are în calitate de strămoş al oamenilor.
Mnaseas din Petrae ne zice că dacii cinstesc pe Cronos sub numele de Zamolxe, ori Cronos a fost preluat în mitologia romană sub numele de Saturn, iar Saturn la romani purta epitetul de sennex adică, tocmai „bătrân”! Novac pomenit de tradiţiile româneşti poartă şi el epitetul de bătran.
Zamolxe/Saturn/Cronos este în tradiţiile antichităţii regele vârstei de aur, epocă marcată de îndestulare, când oamenii trăiau fericiţi şi lipsiţi de griji, cum ne spun imnurile vechi. Ori, este de-a dreptul remarcabil faptul că unul dintre epitetele cu care este numit Moş Crăciun în tradiţia românească este tocmai acela de Crăciun sătulul.
„Ler, Doamne Ler” se aude în fiecare seara de Ajun prin satele româneşti. Sintagma „Doamne” s-a păstrat, în Ţările Române, pănă în Evul Mediu târziu ca formulă de adresare către domnii români alături de „Mări(re)aTa”, în fond şi în fapt având aceeaşi semnificaţie. Prin urmare „Doamne”, poartă în sine însuşi sonorităţile majestăţii, atât spirituale cât şi materiale. Or, Măria Sa Ler apare în basmele româneşti cu epitetul de împărat. Iată cum se împletesc lumile, lumea materială şi lumea spirituală, împreună, în refrenele colindelor şi în realitatea istorică.
Novac bâtrânul trăieşte într-un palat alb, pe un munte înalt, şi este regele urieşilor; Ler împărat este „cel mai mare împărat al lumii, El îi conduce pe toţi”, „El locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră”, „pe un munte mare”, ”nimeni nu poate găsi acest munte, în afară de cel care place lui Ler împărat”. Mai este nevoie să spunem cine este acest Rege al regilor? O vom spune totuşi pentru cei care înca se întreabă.. Ler, Aleroi, Leru, Leor, sunt tot atâtea nume ale lui Ler împărat, desemnând mantra Regelui Lumii, a regalităţii sacre, a lui Zamolxe ca stăpân peste neamul oamenilor şi al zeilor.
Să rezumăm: Bătrânul Crăciun este „regele românilor” şi „ regele păstorilor”, identic cu Bătrânul Novac care domnea „într-un mare palat pe un munte înalt”, asemeni lui Ler împărat „cel mai mare Împărat al lumii” şi „conducătorul tuturor”.
Mai există o latură, oarecum misterioasă, a Regelui Lumii, şi aceasta implică simbolismul dublu a lui Ianus Bifrons. Am spus că bătrânul Crăciun este identic cu bătrânul Novac, care în tradiţia românească are un fiu, pe nume Iovea, ce îi urmează în palatul de pe muntele înalt. În mituri, legătura tată-fiu, soră-frate, nu reprezintă ceea ce reprezintă în realitatea fizică, ci doar aspecte ale unei divinităţi. Din această prismă, Iovea nu este decât aspectul reînnoit al lui Novac/Zamolxe în calitate de Rege al Lumii.
O să mă întrebaţi „şi cam ce treabă au astea cu Moş Crăciun?”. Au, căci Anul Nou, în tradiţia românească, se numeste „fratele Crăciunului”, iar în luna Ianuarie erau la romani Calendele lui Ianus. Ori, numele arhaic a lui Ianus este Iancus, asa cum arată cântările saliene, identic fiind la rândul său cu Iaon/Ion al grecilor şi Ion al românilor. Este de asemenea semnificativ faptul că, prima sărbătoare după Anul Nou, este tocmai Sântionul sau sfântul Ioan Botezătorul în calendarul ortodox!
Pe de altă parte, însuşi simbolismul numelui „bătrânul Novac” ne duce cu gândul la Ianus cel cu două feţe, una batrână şi una tanara, aşa cum apare în unele reprezentări ale artei romane şi în „medalioanele” din lucrările alchimiştilor. Aceasta pentru că Novac înseamnă „cel nou”, or, contrastele de acest tip: nou-vechi, bătrân-tânăr, sunt caracteristice atât lui Ianus cât şi lui Cronos/Saturn, caruia dacii i se inchinau sub numele de Zamolxe, şi căruia poporul român, printr-o alăturare de termeni fericită, i-a zis batrânul- tânăr. Şi, oare nu la echinocţiul de iarnă din 25 Decembrie reînvie soarele lungindu-se ziua din ce în ce mai mult? Şi nu tot atunci se nasc Apollo soarele (cerul) şi Iisus Christos ( Soarele dreptăţii) ambii fiind fii ai Zeului Moş, strămoşul oamenilor, Dumnezeu care a facut omul după chipul şi asemănarea lui? Şi într-adevăr, în unele legende româneşti, locul lui Novac este luat de Manea, ori, Zamolxe, în calitate de stăpân al lumii subterane, se numea la romani Manes, iar ca stăpân al cerului Cerus manus (Cerul Mare).
Iată-l pe Regele Lumii, Zamolxe, strălucind în plenitudinea lui, acasă la el, pe pamânturile pelasgo-daco-românesti, în ipostaza lui Moş Crăciun. Aceaste semnificaţii nu mai sunt cunoscute în lumea occidentală, se pierd şi în lumea oraşului românesc, doar ţăranii bătrani le mai stiu şi respectă la adevărata lor valoare. Iată pe cine cinstesc colindele tradiţionale şi ritualurile ursului şi Caprei, a Turcii şi plugusorului: Având în vedere toate cele spuse mai sus, vom putea spune fără să ne temem că greşim, că Moş Crăciun nu-i nici şeful spiriduşilor, nici mai ştiu io ce arătare comică, ci este emblema, mantra Regelui Lumii, a Principiului ce naşte şi renaşte din sine însuşi.
Deşi lapidar, pentru a nu mai reveni asupra unor explicaţii pe care le-am dat deja în articolele mele precedente, trag nădejde că m-am facut înţeles mai ales pentru cei care citesc blogul nostru fregvent, iar pentru ceilalţi, care abia acum au dat de el, nădăjduiesc că le-am deschis gustul pentru istoria adevarată şi pentru realităţile ascunse în spatele simbolurilor arhaice.
Bibliografie:
1.V. Lovinescu, Dacia HIperboreană, ed. Rosmarin
2.N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip
3.I. Ghinoiu, Mică enciclopedie de tradiţii româneşti (sărbători, obiceiuri,credinţe, mitologie), ed.Agora
Quadratus 