Din lada de zestre a neamului: „Cartea românească a morţilor” şi Moş Crăciun

 

În primul rând, aş dori să-mi cer scuze pentru îndelunga mea absenţă (trebuşoare personale), apoi aş vrea să vă urez La mulţi ani şi An Nou fericit, că aşa se face. Şi dacă tot am venit p-aici, nu am venit cu mâna goală, ci v-am adus cu mine şi nişte informaţii „mai d-alea” cum v-am obişnuit.

M-am hotărât să mă opresc un pic asupra a două noţiuni din folclorul românesc foarte puţin înţelese de către contemporanii noştri: moartea, de care omul modern se teme ca de dracu, atât de mult încât încercă să nici nu o aducă în discuţie dacă se poate, şi personajul central al sărbătorilor de iarnă, care aproape că au trecut, şi care la fel, este golit de aproape orice sens profund: Moş Crăciun.

Cartea românească a morţilor

Cei pasionaţi de religie, ezoterism, spiritualitate probabil au auzit despre Cartea egipteană a morţilor o colecţie de texte scrise pe papirus care dau indicaţii defunctului privind comportamentul în „lumea de dincolo”. Alţii, care au aprofundat subiectul în cauză, probabil au citit sau au auzit şi de Cartea tibetană a morţilor, care la fel descrie drumul parcus de sufletul defunctului în lumea de dincolo. Vă veţi întreba „Cum de n-am auzit încă de această carte românească a morţilor?”. Foarte simplu, aceasta nu a cunoscut forma scrisă şi de aia n-aţi auzit de ea. Pentru că Dacii puneau accent mai mare pe memorie decât pe scris (deşi scrisul a apărut în Dacia) întocmai ca şi druizii, amerindienii şi alţii. De fapt aceasta este caracteristica oricărei culturi tradiţionale solide, anume: memoria şi nu textul scris! Iar a păstra ceva neşters, viu, în memorie, înseamnă în cazul nostru, a lega lumile între ele, lumi care independent de voinţa noastră se împletesc de-a lungul Columnei Cerului ce le leagă ca Osie a Lumii!

Ce am putea spune despre această „carte a morţilor” a tradiţiei româneşti? Ea este o creaţie de excepţie a spiritualităţii româneşti moştenită din generaţie în generaţie pe durata a mai bine de 6000 de ani, pe când strămoşii românilor se numeau pelasgi. Ea cuprinde formule de iniţiere a sufletului pentru marea călătorie de aici spre dincolo, un „dincolo” care în fapt, nu desparte ci leagă prin memorie, prin vieţuirea dincolo de moarte.

Această „carte” românească „a morţilor” cuprinde cântecele funerare cântate în satele româneşti de către un cor feminin format îndeobşte din trei femei, fiind catalogate greşit ca bocete. Aceaste „nestemate” poartă în sine mesaje adresate mortului, Zorilor, soţului sau soţiei, postume închipuite de bradul de înmormântare, de „suliţă” sau de steagul de înmormântare. Marea diferenţă între aceste cântece funerare şi bocetele propriu-zise este tocmai lipsa deznădejdii prezente în mesajul bocetelor. Cântecele funerare, prin sonorităţile lor arhaice, contrastează cu bocetele propriu-zise tocmai prin faptul că ele descriu începutul unei noi vieţi, într-o nouă formă, a celui plecat în lumea drepţilor, subliniind trecerea „dintr-o ţară în altă ţară” sau „dintr-o lume în altă lume”.

Aceste cântece funerare ce, subliniez încă o dată, nu aparţin categoriei bocetelor propriu-zise, nu se găsesc în tradiţia altor popoare europene, în contrast cu bocetele atestate atât la romani cât şi la greci. Ele ne prezintă uneori, o zeiţă a morţii în ipostază de pasăre de pradă (gaia, corboaică, vultur) atestată şi în limbajul popular prin expresia „lua-l-ar gaia” cu sensul „lua-l-ar/ lovi-l-ar moartea”. Alteori aceeaşi zeiţă, deloc lugrubră, cum este cazul lui Hekate greacă, apare sub infăţişare antropomorfă purtând nume ca Măicuţa Bătrână (Mioriţa) sau Maica Precistă.

Ceea ce surprinde în aceste cântece ritualice este lipsa tărâmului suferinţelor de dincolo de moarte. Iadul sau purgatoriul, predicat de religiile creştine, tibetane şi chiar egipteană, lipseşte cu desăvârşire în aceste creaţii ale tradiţiei româneşti, locul lui fiind luat de un peisaj edenic, peisajul „vârstei de aur” peste care stăpâni absoluţi sunt Saturn şi Geea, cei doi Zamolxe în calitate de stapâni ai „lumii de dincolo”.

Ca o ciudăţenie a istoriei, extrapolând cumva dar menţinând paralela făcută la inceput, Cartea egipteană a morţilor deşi scrisă pe papirus şi pe sarcofage, a dispărut; Cartea românească a morţilor, deşi nescrisă vreodată, dar cântată la fiecare înmormântare ţărănească s-a păstrat şi a supravieţuit integral sau aproape, de-a lungul a 6 milenii de istorie.

Un crâmpei de sacralitate românească: Cântecul Zorilor

Printre gugulanii din satele muntoase ale Banatului, cultul morţilor se păstrează ca în urmă cu mii de ani. În gospodăriile lor bogate şi răsfăţate, ţăranii de azi cred la fel ca strămoşii lor, dacii, că sufletul omului este nemuritor”.

Cântătoarele „Zorilor” sunt învăluite de mister. Ele apăreau doar odată cu moartea, în zori după ce cocoşii au cântat de 3 ori, pe neaşteptate, cântând la fereastra mortului. Ele sunt, de cele mai multe ori, în număr de trei, întocmai ca ursitoarele care „ursesc” destinul noului născut la venirea lui în lume. Şi oare nu este cel plecat dintre noi în marea călătorie spre „dincolo”, un nou născut în cealaltă lume? Sufletul este diafan, asemenea momentului zorilor care încep ziua, motiv pentru care „ursitoarele ţării de dincolo” se numesc Zori. Iar trecerea „pragului” între o lume si alta, nu inseamnă oare o nouă zi într-un alt loc numit plastic „tărâmul de dincolo”?

Uneori lumea le şi uita, de bătrâne şi singure ce erau, iar când oamenii le vedeau din nou cântând la fereastra vreunui mort, nu simteau spaimă în faţa morţii ci un fel de ocrotire plăcută. Ele conduc mortul pe ultimul drum, neamestecându-se cu bocitoarele, stând de o parte şi privind tăcut şi cu ochii secaţi de lacrimi. Atunci când nu mai puteau „cânta din piept”, chemau femeile mai tinere pentru a le învaţa „datu” ritualului numai că… măicuţa Solomia Turnea din satul Bolvaşniţa, care stie a cânta Zorile ne zice: „Cum să-ţi spun eu dumitale, domnule, nu mai poate să-nveţe după noi, fiindcă s-or întors lejile lumii ăsteia. Căci cântecu’ ăsta nu se poate cânta fără o ţâră de credinţă. Dacă s-ar alege trei de-alea tinere să cânte zorile, lumea s-ar uita la ele chior[…].O şi zis una: – aaaa, ce să cântăm? C’apăi râd alelalte de noi… – nişte proaste la cap!….”. Hm… şi-atunci ce facem, lăsăm un lucru unicat în lume, de o arhaicitate extremă, şi, nu în ultimul rând, care ne legitimează ca români, să dispară?

Să ne aruncăm puţin ochii şi să vedem mesajul „Cântecului Zorilor” în 3 variante întâlnite în Banat:

Dă-le dalbe zori                                  Şi te-o îndirepta

Dă-le zori surori                                  La ciopor de miei

Zori de n-ar grăbi                                Ai azi nepoţei

Pân’mi te-am găti                              Să rămâi cu ei

Pân’mi te-am spăla                            La ciopor de miele

Pe mâni pân’la coate                         Alea-s nemurele

De sudori de moarte                          Să rămâi cu ele

Sama să mi-ţi iaiu                             Şi noi ne-om ruga

La mânuţa stângă                             Să-nvii la Rusale

Cătai calea strâmbă                          Că ni-i zâua mare.

Cu pluguri-i arată                               Noi te-om aştepta

Cu spini sămănată                            Cu mese întinse

Cu sânje-i picată                               Cu făclii aprinse

La mânuţa dreaptă                             Cu pahare pline

Că-i calea direaptă                             Cum o fi mai bine.

Cu pluguri-i arată                                Unu-i cu zahar

Cu flori sămănată                               Într-unu-i dor şi amar

Cu lacrimi picată                                Într-unu-s viorele

Sama să mi-ţi iaiu                              Într-unu-i dor şi jele

Sfântu Pătru vine                               …………………….

Să-ţi dea cheili                                  Şi noi ne-om ruga

Şi-i dăscuni porţâli                             Să fii iertătoriu

Să-ţi vezi călili.                                  Cum eşti ducătoriu

La mijloc de cale                               Dintr-o lume-ntr-alta

Maica Precista                                  Dintr-o lume-ntr-alta….

Ea te-o astepta

O altă variantă cântată în duet, unele femei întreabă Zorile, iar celelalte spun răspunsul Zorilor:

– Zorilor, surorilor,

Mândrelor voi zânelor!                        Toate pe el mi-l petrec,

Ian grăbiţi voi de ziliţi –                        – Zorilor,surorilor

Şi pe Ion îl întâlniţi                             Mândrelor voi zânelor!

Şi-l întoarceţi înapoi                           Ian grăbiţi voi de ziliţi.

Să vină el iar cu voi                           Apoi bine voi să faceţi

L-astă lume luminată                         Pe el înapoi să-ntoarceţi

De Dumnezeu bun lăsată.                  L-astă lume minunată

La vânt, ploaie şi la soare                   De bun Dumnezeu lăsată.

Şi la apă curgătoare.                          La vănt ploaie şi la soare

– Noi, acum vezi că grăbim                Şi la apă curgătoare;

Iacă deloc că zilim                             La fraţi,surori şi la mamă

Dar nu-ntoarcem înapoi                      Care pe ea cu dor o cheamă.

Pe Ion a veni cu noi –                         – Bine,că noi o vom grăbi

Ci că vremea ne-a venit                     Şi de loc că vom zili

De pornit la răsărit                            Dar cine-n lume că poate

Unde-un măr mândru-nflorit               Să-mplinească doruri toate?

De tot că s-a veştejit.                       Ce ursita a ursit

– Zorilor, surorilor,                           Şi-n lume s-a împlinit

Mândrelor voi zânelor!                      Rămâne nestrămutat,

Ce grăbiţi voi de ziliţi                        Chiar şi pentru împărat.

Şi pe Ion îl despărţiţi                        A plânge putem şi noi

De jocuri nejucate                           Dimpreună şi cu voi

De lucruri nejucate                          Plângeţi şi voi codrilor

De flori mirositoare?                        Mândrelor pădurilor.

D-albe şi rumenioare                       Plângeţi şi voi munţilor

–Noi grăbim, vezi de zilim               Şi voi mândre văilor.

Nu pe Ion să-l despărţim                 Plângeţi şi voi apelor,

De jocuri nejucate                          Dimpreună pietrelor.

De lucruri nelucrate                        Plângeţi dobitoacelor,

De flori mirositoare                         Dimpreună lemnelor.

D-albe şi rumenioare                      Plângi tu lună şi tu soare

Ci că vremea ne-a venit                  Când omul din lume moare

Acum iară de pornit                       Plângeţi şi voi patru vânturi

Căci, câte flori împipesc,               Din toate patru pământuri.

Toate pe una jălesc.                      Plângi o lume şi alină

Toate lui se-nchin` cu dor.            Clipa cu suspinuri plină

Şi câte din lume trec,                   Că o stea iar a căzut

Şi din lume a trecut

Moş Crăciun

Când vine vorba despre Moş Crăciun, personajul central al sărbătorilor de iarnă, toată lumea ştie câte ceva. Bunăoară, toată lumea, şi mai ales copiii, îl asociază pe Moş Crăciun cu acel personaj ghiduş, ce apare în toate galantarele marketurilor şi supermarketurilor, îmbrăcat într-un costum roşu, cu un sac plin cu cadouri în spate, având barba şi părul albe. Ce imagine comercială şi goală de sens! Alţii ştiu că Moşu’ trăieşte undeva în Laponia, de unde, în noaptea de 24/25 Decembrie, porneşte, într-o sanie trasă de reni al căror şef este Rudolf, să aducă copiilor jucăriile pe care le confecţionează de-a lungul întregului an cu ajutorul spiriduşilor. Frumos, dar.. neconform cu adevăratul sens al lui Moş Crăciun. Apoi, dacă nu-i nici aşa, nici aşa, cum o fi? O fi cumva, că doar niciodată n-o fost să nu fie!

Dacă povestioarele înşirate mai sus, pătrunse la noi pe filieră occidentală, nu ne spun prea multe, totuşi descătuşarea de forţe umane, materiale şi spirituale din lumea satului românesc, din preajma Crăciunului, ne ridică semne de întrebare serioase privind veridicitatea „tradiţiei” occidentale în legătură cu acest Moş Crăciun. Muierile coc colaci (creciuni, colindeţi sau cocuţi), uneori cu forme ciudate, cu care vor cinsti cetele de urători ce le intră în bătătură cu Capra şi cu Turca, cu colinda, cu Viflaimul şi cu Irozii, cu Căiuţii şi Ursul, cu Moşii.. Este o perioadă a practicilor magice, o perioadă plină de semnificaţii spirituale, o perioadă de reînnoire, când cerurile sunt deschise şi cei curaţi cu inima pot vedea şi cunoaşte cele de „dincolo de lume”.

Să pornim de la simplu spre complicat, asa cum e sănătos. În perioada aceasta până şi bineţe se da altcumva decât în restul anului. Daca pană acum se zice „Bună sara deie Dumnezău” azi se salută cu „Bună sara lu Crăciun” iar răspunsul care vine instantaneu din partea gazdei este „Să trăieşti ficior bătrân”. Arhaicitate? Da. Acesta este firul călăuzitor în povestea noastră, arhaicitatea şi spiritualitatea ancestrală. Pentru că ele ne spun adevărata poveste a lui Moş Crăciun.

Întrebând tradiţia românescă, atât de dragă mie, despre Moş Crăciun aflăm lucruri deosebit de interesante şi surprinzătoare. El este „Bătrânul Crăciun”, un nume semnificativ, şi vom vedea imediat de ce, „Regele Românilor” şi „Regele Păstorilor”Mai marele peste păstorii din satul unde s-a născut Iisus Christos”. Foarte ciudat, căci acest personaj nu seamănă cu moşuleţul din vitrine şi nici cu cel din povestea cu spiriduşii şi renii! Şi ca să fim şi mai surprinşi aflăm: „Bătrânul Crăciun a domnit aici (în România-n.n) peste uriaşi înainte de venirea romanilor”. Moş Crăciun s-a născut înaintea tuturor sfinţilor, ne mai zice tradiţia românească.

În refrenele cântecelor rituale de Crăciun, colindele, mai aflăm ceva interesant: un nume, un nume în care savanţii „se agaţă” şi se încurcă în explicaţii care mai de care mai savante fără a binevoi să privească ce zice Măria Sa ţăranu român legat de asta. Este vorba de Ler, Ler împărat care este tot una cu Novac, strămoşul neamului uriaşilor, care la rândul lor sunt numiţi în tradiţia românească novaci. Iar ţăranul român, cel care cinsteşte în fiecare an cum se cuvine pe Crăciun Bătrânul, în concordanţă cu scrierile anticilor, plasează patria uriaşilor în ţinuturile de la Dunărea de Jos, în vechea Dacie.

Bun, dar”, mă veţi întreba ”ce-i cu epitetul de bătrân atribuit lui Moş Crăciun?”. În limba română, bătrân înseamnă tocmai moş. „Asta ştie oricine” o sa-mi ziceţi.. Dar nu oricine ştie că zeul suprem al dacilor, Zamolxe, în varianta grecească Zalmoxis, înseamnă tocmai (Dumne)zeul Moş, nume pe care Zamolxe îl are în calitate de strămoş al oamenilor.

Mnaseas din Petrae ne zice că dacii cinstesc pe Cronos sub numele de Zamolxe, ori Cronos a fost preluat în mitologia romană sub numele de Saturn, iar Saturn la romani purta epitetul de sennex adică, tocmai „bătrân”! Novac pomenit de tradiţiile româneşti poartă şi el epitetul de bătran.

Zamolxe/Saturn/Cronos este în tradiţiile antichităţii regele vârstei de aur, epocă marcată de îndestulare, când oamenii trăiau fericiţi şi lipsiţi de griji, cum ne spun imnurile vechi. Ori, este de-a dreptul remarcabil faptul că unul dintre epitetele cu care este numit Moş Crăciun în tradiţia românească este tocmai acela de Crăciun sătulul.

Ler, Doamne Ler” se aude în fiecare seara de Ajun prin satele româneşti. Sintagma „Doamne” s-a păstrat, în Ţările Române, pănă în Evul Mediu târziu ca formulă de adresare către domnii români alături de „Mări(re)aTa”, în fond şi în fapt având aceeaşi semnificaţie. Prin urmare „Doamne”, poartă în sine însuşi sonorităţile majestăţii, atât spirituale cât şi materiale. Or, Măria Sa Ler apare în basmele româneşti cu epitetul de împărat. Iată cum se împletesc lumile, lumea materială şi lumea spirituală, împreună, în refrenele colindelor şi în realitatea istorică.

Novac bâtrânul trăieşte într-un palat alb, pe un munte înalt, şi este regele urieşilor; Ler împărat este „cel mai mare împărat al lumii, El îi conduce pe toţi”, „El locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră”, „pe un munte mare”, ”nimeni nu poate găsi acest munte, în afară de cel care place lui Ler împărat”. Mai este nevoie să spunem cine este acest Rege al regilor? O vom spune totuşi pentru cei care înca se întreabă.. Ler, Aleroi, Leru, Leor, sunt tot atâtea nume ale lui Ler împărat, desemnând mantra Regelui Lumii, a regalităţii sacre, a lui Zamolxe ca stăpân peste neamul oamenilor şi al zeilor.

Să rezumăm: Bătrânul Crăciun este „regele românilor” şi „ regele păstorilor”, identic cu Bătrânul Novac care domnea „într-un mare palat pe un munte înalt”, asemeni lui Ler împărat „cel mai mare Împărat al lumii” şi „conducătorul tuturor”.

Mai există o latură, oarecum misterioasă, a Regelui Lumii, şi aceasta implică simbolismul dublu a lui Ianus Bifrons. Am spus că bătrânul Crăciun este identic cu bătrânul Novac, care în tradiţia românească are un fiu, pe nume Iovea, ce îi urmează în palatul de pe muntele înalt. În mituri, legătura tată-fiu, soră-frate, nu reprezintă ceea ce reprezintă în realitatea fizică, ci doar aspecte ale unei divinităţi. Din această prismă, Iovea nu este decât aspectul reînnoit al lui Novac/Zamolxe în calitate de Rege al Lumii.

O să mă întrebaţi „şi cam ce treabă au astea cu Moş Crăciun?”. Au, căci Anul Nou, în tradiţia românească, se numeste „fratele Crăciunului”, iar în luna Ianuarie erau la romani Calendele lui Ianus. Ori, numele arhaic a lui Ianus este Iancus, asa cum arată cântările saliene, identic fiind la rândul său cu Iaon/Ion al grecilor şi Ion al românilor. Este de asemenea semnificativ faptul că, prima sărbătoare după Anul Nou, este tocmai Sântionul sau sfântul Ioan Botezătorul în calendarul ortodox!

Pe de altă parte, însuşi simbolismul numelui „bătrânul Novac” ne duce cu gândul la Ianus cel cu două feţe, una batrână şi una tanara, aşa cum apare în unele reprezentări ale artei romane şi în „medalioanele” din lucrările alchimiştilor. Aceasta pentru că Novac înseamnă „cel nou”, or, contrastele de acest tip: nou-vechi, bătrân-tânăr, sunt caracteristice atât lui Ianus cât şi lui Cronos/Saturn, caruia dacii i se inchinau sub numele de Zamolxe, şi căruia poporul român, printr-o alăturare de termeni fericită, i-a zis batrânul- tânăr. Şi, oare nu la echinocţiul de iarnă din 25 Decembrie reînvie soarele lungindu-se ziua din ce în ce mai mult? Şi nu tot atunci se nasc Apollo soarele (cerul) şi Iisus Christos ( Soarele dreptăţii) ambii fiind fii ai Zeului Moş, strămoşul oamenilor, Dumnezeu care a facut omul după chipul şi asemănarea lui? Şi într-adevăr, în unele legende româneşti, locul lui Novac este luat de Manea, ori, Zamolxe, în calitate de stăpân al lumii subterane, se numea la romani Manes, iar ca stăpân al cerului Cerus manus (Cerul Mare).

Iată-l pe Regele Lumii, Zamolxe, strălucind în plenitudinea lui, acasă la el, pe pamânturile pelasgo-daco-românesti, în ipostaza lui Moş Crăciun. Aceaste semnificaţii nu mai sunt cunoscute în lumea occidentală, se pierd şi în lumea oraşului românesc, doar ţăranii bătrani le mai stiu şi respectă la adevărata lor valoare. Iată pe cine cinstesc colindele tradiţionale şi ritualurile ursului şi Caprei, a Turcii şi plugusorului: Având în vedere toate cele spuse mai sus, vom putea spune fără să ne temem că greşim, că Moş Crăciun nu-i nici şeful spiriduşilor, nici mai ştiu io ce arătare comică, ci este emblema, mantra Regelui Lumii, a Principiului ce naşte şi renaşte din sine însuşi.

Deşi lapidar, pentru a nu mai reveni asupra unor explicaţii pe care le-am dat deja în articolele mele precedente, trag nădejde că m-am facut înţeles mai ales pentru cei care citesc blogul nostru fregvent, iar pentru ceilalţi, care abia acum au dat de el, nădăjduiesc că le-am deschis gustul pentru istoria adevarată şi pentru realităţile ascunse în spatele simbolurilor arhaice.

Bibliografie:

1.V. Lovinescu, Dacia HIperboreană, ed. Rosmarin

2.N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip

3.I. Ghinoiu, Mică enciclopedie de tradiţii româneşti (sărbători, obiceiuri,credinţe, mitologie), ed.Agora

Reclame

Dizertaţii pe marginea unei hieroglife

 

Am să vă atrag atenţia de aceasta dată asupra literei latine „P”. În mod sigur vi se va părea o literă banală pe care o utilizam zilnic facând parte din alfabetul latin. Aşa şi este din perspectiva omului modern care a uitat că în spatele lumii materiale întotdeauna se află ceva imaterial care o susţine şi o determină. Dar din perspectiva ştiinţei sacre, este cu totul altă poveste şi la această poveste mă voi referi în cele ce urmează. Voi lasă aci gandirea umană, discursivă, pentru a intrega hieroglifa lui „P”, în gândirea „intuitivă”, sintetică, cumva supraumană, dar care este accesibilă omului tocmai prin simbol ca esenţă a realităţii umane sau supraumane.

Toată lumea ştie că literele sunt simboluri , în concepţia unora arbitrare, ce reunite între ele traduc în formă vizibilă cuvinte. Ori cuvântul, când este spus sau scris generează stări, idei, într-un cuvânt crează ceva.Ce nu ştiu cei care consideră simbolurile literale arbitrare este că de fapt nimic nu este arbitrar ci totul funcţionează în virtutea unei perfecte analogii şi complementarităţi între Principiu şi manifestare, între cele vazute şi cele nevăzute. În Evanghelia după Ioan aflăm următoarea formulare: „La început a fost Cuvântul, iar Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu” . Apoi aflăm citind acelaşi evanghelist: „Şi Cuvântul a luat trup”. Iată omul ca simbol manifestat al lui Dumnezeu, microcosmosul reprezentând macrocosmosul în toată plenitudinea lui. Nu este nici o blasfemie aici deoarece ştiinţa scară ne învaţă că omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Şi mai mult: în timpurile vechi divinitatea supremă, creatoare a oamenilor şi a lumii materiale avea ca titlu de glorie şi măreţie chiar denumirea de Omu!

Consideraţii asupra literei P

Urmând aceste consideraţii, ce ar putea cuprinde zeci de pagini, ne-am abătut de la scopul prezentului articol, dar ele sunt de un real folos pentru a pricepe cum stau lucrurile cu litera „P”. Orice cuvânt are un început, pe care literaţii şi grămăticii, l-au numit iniţială. Vi se pare cumva arbitară această denumire? Iniţial în ordinea firească a lucrurilor înseamnă punct de pornire, Principiu, Principiu care va stabili forma şi înţelesul cuvântului.Vi se va părea de-a dreptul ciudat atunci când veţi afla că originea scrisului (contrar celor spuse de manualele de istorie) este în Ardeal şi că Ardeal în varianta Hardeal înseamnă Casa Domnului şi prin extensie Paradisul terestru! Numele poporului care locuia Paradisul terestru era acela de pelasgi. Iată cum Principiul (Zamolxe) corespunde Omului situat în Paradisul terestru stăpânit de pelasgi care aveau credinţa că erau născuţi din cer şi din pământ, din material şi imaterial.

Să revenim la tema iniţială şi să analizăm hieroglifa lui P şi implicaţiile sale. Dacă privim cu atenţie această literă vom observa că ea are forma unei săbii cu gardă dar şi forma unei chei. Aceste doua forme distincte dar complementare în esenţa lor se elagă de simbolismul lui Ianus şi de simbolismul axial. Ianus Bifrons, Principiul decompus în cele două componente de bază ale sale, principiul feminin şi principiul masculin, Zeul şi Zeiţa, Ianus/Iancus/Iancu-Iana/Ianca ,ce-i doi Zamolxe, închipuiţi ca doi şerpi în jurul caduceului hermetic ce odată ajunşi în vârful lui se contopesc în unul singur, dualitatea manifestată tinzând şi reuşind în cele din urmă să reconstruiască Principilu primordial, Aorul din vârful caduceului. Cele două feţe ale lui Ianus Bifrons sunt numite de multe ori în ştiinţa sacră Ianus Caeli şi Ianus Inferni iar Saturn şi Geea, ce-i doi Zamolxe, erau consideraţi ca stăpâni peste tarâmul subteran şi peste cel uranian. Iată cum ne dezleagă misterele lumii materiale şi spirituale o simplă literă.

januscoin2

Despre Ianus/Zamolxe se mai spune că este şi deţinătorul cheilor. Aici nu este vorba de chei în sensul material al cuvântului ci de cheia ştiinţei sacre alchimice, a ştiinţei „dizolvării” şi „coagulării” pe care alchimiştii au preluat-o sub forma „Solve e coagula”. Este cheia iniţierii în tainele lumii şi a celor de dincolo de lume, iniţiere care adună ceea ce a fost pierdut.Nu este ciudat totuşi că Iisus spunea în Evanghelii că a venit pentru cei rătăciţi (literal: „oile cele pierdute”)?

Pe de altă parte ne atrage atenţia o altă afirmaţie a lui Iisus şi anume: „Eu nu am venit să aduc pacea, ci sabia!” Peste tot pe unde apare în tradiţiile antice sabia este un simbol axial, ax care se află în strânsă legătură cu Polul, care la rândul său este identic cu ideea de Centru. Ori, pentru toţi autorii antici Axis Mundi (Axa Lumii) se afla sub Polul Getic (v. Maţial care se exprimă farte clar în acest sens). Axa Lumii mai este cunoscută şi sub numele de Columna Cerului sau Întreitul Stâlp al Cerului deasupra căruia coboară lumina sub forma unei săbii imagine figurată şi pe mormântul lui Avram Iancu de la Ţebea! (vezi imaginea din Kogaion Muntele sacru al getilor)Şi că tot vorbeam de complementarite şi întregire ceva mai devreme legătura între paradisul terestru şi paradisul ceresc se face tocmai de-a lungul Axei Lumii care se află în Bucegi unde se află şi cele mai vechi icoane din lume: Sfinxul şi Babele. Prin urmare, afirmaţia lui Iisus, spune sub formă de parabolă că el era trimisul Polului, al Centrului, al lui Zamolxe.

P din monograma lui Iisus Christos

Hieroglifa lui P apare bine definită şi în monograma lui Iisus Christos cunoscută lumii creştine sub numele de christma. Să analizăm un pic această figură şi înţelesurile ei care scapă privitorului profan. Întreaga figură este înscrisă într-un cerc, cercul întotdeauna semnifică lumea manifestată . Prin urmare este clar că avem de-a face cu un simbol, un simbol al cărui înţeles ne scapă de cele mai multe ori.Privind în spatele figurii (cu ochiul minţii) deducem acolo un Punct, Principiu care generează întreaga figură. La scară macrocosmică este Principiul care generează prin însăşi existenţa sa întreaga manifestare. La nivel material este centrul originar, Paradisul terestru care generează prin existenţa şi voinţa sa imperiul pelasg.Din punctul central se desprind patru raze care au un dublu sens manifestarea şi întoarcerea la origine. Mai mult cele patru raze reprezintă crucea sfântului Andrei. Ori Andros în greacă înbseamnă Om iar titlul de glorie al pelasgilor pentru Zamolxe era tocmai Omu Prin centrul acestei cruci trece litera P cu coada prelungită. Ea străbate , în viziunea mea , cele trei tărâmuri,lumea superioară, a arhetipurilor, lumea intermediară,a manifestării şi lumea inferioară sau a non-manifestării. Faptul că P îşi are bucla în ceea ce am numit lumea superioară ne dă explicaţia monogramei christice: Phosphoros „Cel strălucitor” Ori Zamolxe sub forma Apollo era tocmai zeul strălucirii solare. Dacă această monogramă îl desemnează pe Iisus ca trimis al cerului, prin înţelesurile deja menţionate ale literei P aflăm şi alte informaţii. Această literă îl desemnează pe Iisus ca trimis al Omului, al lui Zamolxe pelasgic, prin simbolismul său axial acela de sabie şi ca iniţiat trimis din Centrul Lumii pentru a duce lumina cunoaşterii celor ce s-au desprins de sursa originară.

180px-monograma_iisus_hristos2

Alte semnificaţii ale literei P

Vom observa încă de la început că toate cuvintele care desemnează atribute zamolxiene în limba română încep cu P.

Bunăoară, potenţă şi derivatele sale, pot, a putea, putere, este un atribut ce se referă la regalitatea sacră zamolxiană ce se întindea peste toate cele trei tărânuri şi de la care deriva şi regalitatea umană (v. Sacralitatea instituţiei voievodale româneşti). Mai mult numele lui Zamolxe ce-l desemneazpă ca stăpân al apelor în mitologia greacă este Poseidon, nume derivat din atributul de putere al lui Zamolxe, adică Posis + das (Zeul potent, care poate, puternic)

poseidonmelos-l3

A se observa că „Sabia” de lumină ce coboară peste Vârful Ascuns/ Stâlpul Cerului are drept echivalent în limba română paloş. Un cuvânt care începe tot cu litera P. Ciudat nu? Prin putinţele pe care ni le oferă ştiinţa literelor paloşul românes ne dă vechiul phal(o)us emblema lui Shiva ca zeu binevoitor şi atotputernic. Dar şi onphalos adică „Buric” aci cu sensul de „Buricul pământului”, Casa Domnului, Hardeal,Ardeal

Dacă adăugăm încă o buclă la P obţinem litera B. A şi B sunt primele litere ale alfabetului latin dar şi a alztor alfabete. Din prismă spirituală A este Impulsul, Principiul , Zamolxe care l-a generat pe B iar B a creat toate lucrurile. Foarte ciudat! Revenind la forma iniţială a lui P care prin modificarea esentei sale a dvenit B vedem că unul dintre cele mai importante simulacre megalitice ale Geei, principiul femin al lui Zamolxe Principiul Unic, se numeşte cu o denumire care începe tot cu iniţiala P: Panaghia, situată pe cea mai înaltă culme a Ceahlăului. Mai mult Geea purta supranumele de mama a zeilor şi a oamenilor, pământul matern, mama dela care porneşte manifestarea în lumea fizică. De altfel chiar şi textele gnostice insistă pe acest astect al principiului feminin.

Curios este încă un lucru. Dacă observăm cu atenţie întreaga catenă carpatică situată pe teritoriul ţării noastre şi prelungirea ce trece dincolo de Dunăre , în Bulgaria, putem ghici forma literei P!

16_harta

Acum să readunăm ce-am împrăstiat odată cu derivarea lui B din litera P. Astfel, vom „schilodi” litera P tăindu-i bucla. Vom avea un I. Iată că am revenit Iniţială, litera de la începul oricărui cuvânt, la Principiul cuvântului. Iar dacă vom privi de sus aceast I vom avea doar un punct, principul care generează toate formele şi toate ideile.

O complicaţie stranie a literei P

Am vorbitmai sus de Polul getic, ori semnul Polului de cele mai multe ori este svastica, svastică care face parte din zestrea ancestrală a poporului român, fiind găsită în toată cultura ţărănescă sub diferite forme. Cea mai ciudată dintre ele este svastica clavigeră ce are la terminaţiile braţelor niste motive ce seamănă cu litera P. Să aibîă acestea doar un sens pur ornamental? Poate acum, dar în trecut ele reprezentau ceva şi acest ceva era legat de iniţierea zamolxiană. De ce? Pentru că având în vedere că litera P are forma unei chei această svastică este formată în fapt de 4 chei.

images3

Semnificaţia acesteia este legată de ceea ce ne spunea Iisus în rugăciunea tatal nostru: precum în cer asa şi pe pămant” dar tine mai şi mai mult de acel solve e coaguala al alchimistilor deoarece Ianus Bifrons este stapânul iniţierii în Marile şi micile misterii. În sens mai larg, simbolismul svasticii formate din 4 p sau chei este tocmai conlucrarea iniţiatică între principiile creatore masculin şi feminin, Saturn/Apollo şi Geea/Rheea,şi între manifestările lor materiale el şi ea, femeia şi barbatul, ce toate tind să ajungă în Centru, la Principiu! Avem de-a face aci din nou cu simbolismul caduceului.

zamolxe