Glastonbury şi „Pământul Soarelui”

 

Printre locurile cu o însemnătate deosebită în legenda Sfântului Graal, de o atenţie specială se bucură Glastonbury, deoarece legenda spune că aici ar fi poposit Iosif din Arimateea atunci când a pus piciorul pe pământul Angliei, aducând cu sine Sfântul Graal, tot aici presupunându-se a fi şi mormântul regelui Arthur şi al reginei sale Guinevere. Dar, nu numai atât…

Glastonbury şi regiunile învecinate a constituit într-o vechime mai mult sau mai puţin depărtată un imens templu solar delimitat de traseul pe sol a unor efigii gigantice reprezentând bolta cerească reflectată pe suprafaţa Pământului. Traseul efigiilor denotă faptul că amplasamentul nu a fost ales arbitrar, ci în virtutea unei anumite „predestinări”. Or, aceasta implică stăpânirea cunoaşterii „tradiţionale”, moştenită de călugării de la Glastonbury de la înaintaşii lor, druizii celţi, primită de aceştia de la civilizatorii lor indepărtaţi, pelasgii, cunoscuţi sub numele de Tuatha de Danaan în legendele celtice.

În amsamblul său, figura de la Glastonbury este un imens Zodiac în care, într-o anumită măsură, am putea vedea prototipul „Mesei Rotunde” a cavalerilor Graalului, ea reunind în jurul său 12 personaje asemenea Zodicului. Cu toate acestea, este bine să nu cădem în ispita de a vedea în aceste personaje doar nişte constelaţii, întrucât ar fi o interpetare prea modernă şi „naturistă” („boala” savanţilor moderni). Aceasta, cu atât mai mult cu cât efigiile de la Glastonbury ne relevă în mod enigmatic şi încifrat o poveste a unui alt ţinut, a Pământului Soarelui, a ”Ţării Sfinte” – denumiri aplicate Centrului Spiritual Suprem.

Zodiacul de la Glatonbury şi Cavalerii Templieri

Se pare că templierii au avut un rol însemnat în păstrarea efigiilor de la Glastonbury, fapt ce concordă într-o anumită măsură cu titulatura lor de „păzitori ai Ţării Sfinte”. În acest sens, este demn de remarcat faptul că, aşezările monastice ale templierilor aproape întotdeauna se află în apropierea unor monumente megalitice sau a unor vestigii preistorice, ceea ce nu este deloc o pură coincidenţă. Urmărind în detaliu legendele Graalului devine evident că între aceste efigii şi titlurile de „Păzitori ai Sfântului Graal” şi „Păzitori ai Ţării Sfinte” deţinute de templieri, există o corespondenţă ce nu poate fi trecută cu vederea.

Dacă ne raportăm la sensul imediat şi exterior al titlului de „Păzitori ai Ţării Sfinte” deţinut de templieri, ajungem în mod nemijlocit la conexiunea cu Cruciadele şi rolul lor declarat de apărători ai pelerinilor peregrini în Palestina la locurile sfinte. Din puncul de vedere al unei logici superficiale – problemă rezolvată! Însă, având în vedere că templierii erau un ordin monastic şi iniţiatic, prin însuşi definiţia cuvântului iniţiatic, se elimină posibilitatea unei mulţimi considerabile a membrilor ordinului, astfel încât ei să formeze o armată demnă de a face faţă presiunilor păgânilor asupra Ţării Sfinte. Deci, din puctul nostru de vedere, nu la rolul lor războinic se referă aceasta titulatură.

Pentru creştini, „Ţara Sfântă” era, prin excelenţă, Palestina; „problema devine mai complexă când ne dăm seama că diferitele grupări orientale, al căror caracter iniţiatic este neîndoielnic, cum ar fi hassassinii sau druzii şi-au luat şi ele titlul de „Păzitori ai Ţării Sfinte”. Aici, într-adevăr nu mai poate fi vorba de Palestina. Atunci despre ce poate fi vorba cu această misterioasă denumire?

Denumirea „Ţara Sfântă”, în a căror păzitori se erijau templierii, are un dublu sens, ca în cazul tuturor simbolurilor autentice. Ea nu desemnează doar Centrul suprem sau cel subordonat, care în fapt este o imagine a Centrului, ci şi tradiţia ce emană de la acest Centru, care apoi este preluată in funcţie de gradul de perceptie si păstrată mai departe în centrul subordonat până la opacizarea sau dispariţia totală a acestuia. Această calitate a templierilor, de „păzitori ai Ţării Sfinte”, nu vine deloc în contradicţie cu aceea de „păstratori ai Sfântului Graal”, atribuită tot acestui ordin monastic, întrucât Graalul însuşi se bucură de o multitudine de sensuri. În tradiţia medievală, Graalul este atât un vas cât şi o carte, cartea desemnând tradiţia primordială sau subordonată, după caz, iar vasul semnificând starea corespunzătoare deţinerii efective a acestei tradiţii.

Dacă templierii au avut un anumit rol în păstrarea efigiilor de la Glastonbury, înseamnă că această aşezare era o imagine a Centrului Suprem, iar templierii aveau un dublu rol: atât de păstratori si apărători a doctrinei primordiale moştenite de către celţi de la înaintaşii lor Tuatha de Danaan (pelasgii hiperborei), cât şi aceea de a păstra oarecare legături cu exteriorul, dar mai ales de a păstra relaţiile dintre doctrina primordială şi cea druidică subordonată Tradiţiei Mamă.

Acum ne mai rămâne să vedem dacă afirmaţiile făcute până aici pot fi verificate prin realităţile din teren, şi dacă efigiile de la Glastonbury ne spun o poveste legată de Centrul Lumii.

Particularităţile zodiacului de la Glastonbury. Balanţa

Figura zodiacală de la Glastonbury prezintă unele particularităţi care pot fi privite ca o marcă a autenticităţii sale.

În primul rând, este de remarcat absenţa semnului Balanţei. Această absenţă, oarecum anormală în ciclul zodiacal, se datorează faptului că Balanţa nu a fost întotdeauna un semn zodiacal, ea fiind la origine un simbol polar, numele ei fiind atribuit fie constelaţiei Ursa Mare, fie complexului format din Ursa Mare şi Ursa Mică, constelaţii de care se leagă în mod nemijlocit numele Regelui Arthur. Din această cauză, trebuie să admitem că efigiile de la Glastonbury, în centrul cărora Polul este reprezentat sub forma unui cap de şarpe ce ne trimite cu gândul la Dragonul Celest, este anterioară perioadei în care balanţa a intrat în zodiac.

În conformitate cu tradiţia menţionată de Sefer Ieţira ebraică, „Dragonul stă în mijlocul cerului asemeni unui rege pe tronul său”. Foarte interesantă afirmaţia deoarece, la celţi dragonul este un simbol al conducătorului, iar Arthur este fiul lui Uther PenDRAGON! Mai mult, stindardul ridicat de regele Arthur în onoarea tatălui său, şi devenit, mai apoi, stindardul sub care Cavalerii Masei Rotunde sau Cavalerii Graalului dacă vreţi, şi-au păstrat independenţa, era un dragon de tip dacic! Acest Dragon, devenit stindard al cavalerilor Graalului, este reprezentat tricolor, roşu pe burtă, galben pe laterale şi albastru pe spate! Nu sunt acestea culorile naţionale ale descendenţilor pelasgilor şi dacilor, românii? Pe cine sau ce reprezenta acest steag? Cum am arătat în articolul intitulat „Simbolismul lupului şi al sarpelui. Dragonul Dacic”, acest stindard îl reprezintă tocmai pe Zamolxe/Saturn/Apollo – Regele Lumii, ce întotdeauna îşi are reşedinţa neschimbătoare în Centru, care este echivalent la rândul său cu noţiunea de Pol.

Nu vorbea oare Iisus de „înţelepciunea Şarpelui”? „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii” – spunea el, îndemnându-i pe evrei să revină la tradiţia primordială, legitimă, abandonată prin renegarea lui Avraam, tatal credinţei iudaice. Or, această înţelepciune despre care vorbeste Iisus, emană de la Centru al cărui stăpân este Zamolxe! Înţelepciunea Şarpelui despre care vorbeşte Iisus, de această dată în tradiţia indiană, este pusă sub patronajul celor 7 rşi polari, iar Ursa Mare este formată din 7 stele, care la rândul lor, sunt reprezentate în tradiţia creştină înconjurând capul fecioarei Maria legitimând-o drept Marea Mamă, principiul feminin al lui Zamolxe, identic cu Fecioara Lumii din tradiţia gnostică şi hermetică.

Simbolismul acesta, reprezentând în mod ciudat Balanţa, prin capul Şarpelui, devine astfel o imagine legitimă a Polului spiritual care întotdeauna este pus în legătură cu Tula, capitala hiperboreană, de unde a emanat tradiţia primordială. Or, acest Centru identic cu Polul în tradiţiile esoterice, este pus în legătură cu Puterea (vezi art. Disertaţii pe marginea unei hieroglife), iar conducătorul său este Poseidon (Posis Das/Zeul puternic) înfăţişat purtând tridentul ca investitură a puterii peste cele trei lumi ( v. Art Un Obicei străvechi – Căluşul). Foarte ciudat, întrucât Tulcea, cunoscută sub numele antic Aegyssus, este tocmai la baza tridentului închipuit de cele trei braţe ale Dunării, iar Dacia este întotdeauna identificată de către autorii antici cu Hiperborea Apollinică sau Pământul Soarelui.

Mai mult, revenind la numele lui Arthur care-şi cinsteste tatăl prin ridicarea dragonului dacic, o să spun că numele lui nu este legat doar de Dragon prin intermediul lui Uther Pendragon, tatăl său, ci şi de urs, care din nou este un simbol al puterii şi o desemnare a lui Zamolxe. În ceea ce priveşte numele Arthur, trebuie să recunoaştem că, forma exactă a numelui, dată de manuscrisele în franceza veche, este Atus sau Artu, ceea ce ne conduce la rădăcina „art”, adevărata bază filologică a numelui. În acestă formă, mărturia limbilor celtice este lipsită de ambiguitate: este vorba de vechiul nume al ursului. „Există în toate limbile celtice o serie de cuvinte arhaice derivate ale temei „arto” – urs. Ele au ieşit foarte curând din uzaj dar au subzistat în galică şi au rămas aici până la sfârşitul Evului Mediu într-un număr apreciabil de toponimice şi antroponimice irlandeze, galeze şi bretone. Principalul dintre acestea este numele regelui Arthur, pe care este inutil să încercăm să-l explicăm print-un antroponim latin Arturius.. reise că numele ursului a făcut obiectul unei metafore aplicate regelui” Şi pentru a ne lămuri şi mai exact cum stau lucrurile cu acest personaj ursin, pe marginea unui text latin intitulat „Historia Britonum”, există o glosă în legătură cu numele celtic Arthur: „Arthur, latine translatuum, sonat ursus teribilem” adică „Tradus în latină, numele lui Arthur înseamnă urs îngrozitor”. De aici deducem că în limbile celtice se produce o asimilare între războinic şi urs, evidentă în galeză unde „arth” care semenează în acelaşi timp, atât războinicul cât şi ursul. Există însă în galeză numele propriu Arth-bleid ce înseană ursul lup sau războicul lup la fel cum în irlandeza veche „art” desemnează atât războinicul cât şi ursul.

Misterioasa paralelă din galeză Arth- bleid – ursul lup ne trimite din nou la tradiţia primordială moştenită de celţi de la acei Tuatha de Dannan şi la însemnele zamolxiene. Cum aşa? Aşa! Pentru că, dacă şarpele este faţa spirituală, iniţiatică a lui Zamolxe, lupul este faţa „vizibilă” şi războinică a aceluiaşi zeu. Să nu uităm că Apollo, identificat cu Zamolxe, purta epitetul de Lykaios, adică tocmai lup, iar prin uciderea şarpelui Python, Apollo devine războinicul. Iată şi misterul iniţierii zamolxiene, şi in general a oricărei căi autentice de iniţiere: „uciderea laturii materiale „razboinice” a iniţiatului şi identificarea cu latura „serpească”, spirituală! Toate bune, dar încă nu se vede ce treabă au toate astea cu ursul…

Oare nu se numeau războincii daci „lupi”, titlu confirmat de etnonimul frigian „Daous” care-i desemna ca popor? Lecturând basmul românesc Harap-Alb, vom vedea că eroul înfrânge ursul identificându-se cu el, arătându-ne, într-un limbaj simbolic, identificarea lui Apollo cu şarpele, prin înfrângerea lui Python. Mai mult, numele eroului din basmul Harap-Alb, nu este un nume propriu-zis, ci o alipire de termeni însemnând Negru-Alb, contrast tipic zamolxian, aşa cum am arătat în articolul „Din lada de zestre a neamului…” când am vorbit despre Moş Crăciun. Faptul este confirmat de descoperirea din mormântul de la Fântânele, unde găsim imaginea pictată a unui pătrat tăiat de diagonale în patru triunghiuri două roşii şi două albe, şi laturile alternând aceleaşi două culori. Iată pe Apollo (Albul, Zamolxe masculin) şi Artemis ( Roşioara, Zamolxe feminin), cei doi serpi ai caduceului hermetic, tinzând să se reunească, în varful său, în Principiul Unic Zamolxe sau, daca vreţi, cele două feţe ale lui Ianus şi cele două tăişuri ale securii cu care unele tradiţii desemnează Polul sau Axa Lumii.

Sub acest ultim aspect este de semnalat ciocanul lui Thor, Mjolnir, care contrar părerilor mitologistilor, care vor să facă din el un zeu de sine stătător, nu este altceva decât o latură a lui Odhin, iar Odhin are ca însemne sacre doi lupi si doi corbi!

Atât securea dublă cât şi simbolismul dublu a lui Ianus, au aceeaşi formă cu Balanţa, care în zodiacul de la Glastonbury semnifică ideea de Pol sau Centru!

Ca să întelegem şi mai bine cum stau lucrurile, voi spune că Harap-Alb înfrânge ursul, asemenea lui Arthur identificându-se cu el. Ori, Harap-Alb este fiul „Împăratului” aspectul său rennoit, după cum Apollo nu este altceva decât aspectul rennoit a lui Saturn/ Zamolxe, prin urmare având în sine insuşi capacitatea de a deveni el insuşi „împărat”! Ori, tocmai acest Zamolxe, la daci, purta titlul de zeu moş. Epitetul Moş este cel care ne aduce şi mai aproape de identitatea cu ursul, pentru că, în tradiţia românească, ursul se numeste tocmai moş (Martin). Şi tot aici, trebuie menţionată şi mărturia lui Porrhirius, care devine deosebit de interesanta în această discuţie. El ne spune că, la naştere, Zamolxe a fost învelit într-o piele de urs. Nu este vorba aici de o naştere în sensul propriu-zis al cuvântului, ci de o naştere a doua oară, o reînnoire, un nou aspect al zeului, anume acela de urs, după vorba românească „Lupul îşi schimbă părul, da năravu ba”. Observaţi? Din nou, Lupul care-şi poate schimba forma după cum doreşte, în funcţie de necesităţile ciclului, dar esenţa sa rămâne aceeaşi. Şi ca să fim noi si mai lămuriţi de imixtiunea ursului în treburile noastre, ca imagine a Regelui Lumii şi stăpân al Centrului, aflăm că„ reprezentările de ursuleţi au origine tracă şi că acest motiv decorativ a jucat un rol important în stilul animalier tracic, respectiv traco-getic,care a influienţat arta scitică”. Semnificaţia ursului apare şi mai transparentă atunci, când în tezaurul de la Agighiol şi în cel cunoscut sub numele de „tezaurul de la Craiova”, capul de urs este însoţit de corpul de şarpe, jucând tocmai rolul simbolismului decriptat mai sus.

Păsările „polare”

În zodiacul de la Glastonbury, semnul Vărsătorului beneficiază de o imagistică oarecum suprinzătoare, fiind reprezentat printr-o pasăre în care putem recunoaşte mistica Pasăre Phoenix, care poartă în cioc o cupă, cupă care, având în vedere strânsa legătură dintre Phoenix şi ideile de regenerare şi viaţă veşnică, nu este alta decât Sfântul Graal. Urmând tradiţia arabă, pasărea Phoenix nu se aşează niciodată pe pământ în nici un alt loc afară de muntele polar, iar muntele polar, în tradiţia menţionată, este Muntele Qaf sau Muntele Capului (Bucegi – unde se află marele cap sculptat, cunoscut sub denumirea de Sfinxul românesc), locul unde se află Columna Cerului sau Axis Mundi/ Axa Lumii, pe care autorii antici greci şi romani o numeau Polus Geticus.

Ori, această denumire de Polus Geticus semnifică foarte clar faptul că Polul se afla în Geţia/ Dacia! Vine să confirme ceea ce am spus în legătură cu Phoenixul un bestiarul din Aberdeen, oras aflat tocmai în Anglia, unde este localizat şi „zodiacul” despre care discutăm, unde Phoenixul este reprezentat sub un soare sau stea cu 8 raze, or, octogonul (steaua cu opt raze) este un simbol tipic românilor şi simbol al Polului!

Relatările despre această enigmatică pasăre ne spun că atunci când se naşte un nou exemplar prin autocombustia precedentului, tânăra pasăre adună rămăţiţele precedentei şi le duce la Heliopolis. Acest Heliopolis – oraşul soarelui – nu trebuie raportat la Heliopolisul Egiptean, care în fond este o imagine a Heliopolisului ce era capitala Siriei primitive şi a Pământului solar, ci la Hiperboreea Apolinică, sau Avalon dacă vreţi, a cărei capitală era Thula. Şi tocmai în acest spaţiu al Hiperboreei dacice aflăm aşezarea Heliopolis (Helis/Oraşul soarelui), atestată în vremea lui Dromichete! Cu atât mai mult, cu cât, aici se afla şi insula cu templul cel sfânt al lui Apollo, cunoscută anticilor ca Insula Leuke ( Albă/Luminoasă), iar în Evul Mediu, în imediata vecinătate a insulei, pe tărmul Mării, se afla Cetatea Alba. Această Cetate Albă face legătura simbolică între natura războinică a păzitorilor tradiţiei primordiale apolinice şi cavalerii templieri despre care vorbeam la inceputul acestui articol. Ori tocmai acest Heliopolis, cetatea Soarelui apare reprezentat pe paftaua lui Negru-Voda, întemeietorul statului medieval român de la sud de Carpaţi, în mijlocul ei tronând o lebădă, pasărea heraldică a lui Apollo!

În acelaşi zodiac despre care vorbim, mai apare o pasăre, anume o lebădă clocind Oul Lumii, a cărei aripă corespunde stelelor din Ursa Mare, astfel simbolismul său fiind mai degrabă polar decât zodiacal. Or, Lebăda în greceşte se numeşte Kyknos iar mitologia greacă ne spune că acesta a fost fiul lui Apollo şi al Hyriei care nu este decât o coruptelă a adevăratului nume al pământului solar, Siria primitivă! Şi ca să fim noi şi mai lămuriţi care este această Sirie, şi pentru a nu face confuzia cu Siria istorică locuită de fenicieni, vom spune că, după autorii antici, Polul Getic era situat sub stelele Ursei Mari!

În concluzie, zodiacul de la Glastonbury, în lumina celor prezentate mai sus reprezintă o imagine druidică, încriptată, a locului unde îşi are originea tradiţia druidică moştenită de cavalerii templieri! Glastonbury nu este el insuşi pământul Soarelui, cum greşit s-a zis, ci este o hartă ale cărei elemente trimit la Siria Primitivă, Pământul Soarelui, Hiperboreea, Dacia străveche, care la arienii vedici migraţi sub conducerea printului Rama spre Valea Indusului, purta numele, foarte apropiat fonetic, de Surya! Oare nu tine vulturul din stema României o cruce în cioc, cruce ce semnifică întotdeauna manifestarea principiului, a doctrinei hiperboreene, apolinice, în cele patru zări?

Bibliografie:

1.R. Guenon, Simboluti ale ştiinţei sacre, ed. Humanitas, Bucureşti

2.Phillipe Walter,Arthur.Regele şi ursul, ed Artemis, Bucureşti

3.Dan Oltean, Religia Dacilor, Ed Saeculum I.O, Bucureşti

4.Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, Muntele Sacru al dacilor, Ed Stefan, Bucureşti

5.Olivia/ Al Srachină,Tricolorul – trafdiţie şi permanenţă, în Rev. Manuscriptum, nr2/1986, anul XVI

zamolxe

Reclame

Misteriosul Avalon

 

…misteriosul tărâm al legendelor si cântecelor eroice celtice. Avalon… locul  unde sufletul merge pentru a se vindeca şi a se revigora cu energii divine… misteriosul tărâm despre care legendele lumii celtice spun întotdeauna că există acum şi în veci…nicăieri şi pretutindenea …Un ţinut în afara timpului căci în el  sălăşluieşte  Eternitatea…existent în spaţiu şi timp  pentru a certifica lucrurile din afara timpului…Pâmânt sfânt unde se împleteşte puterea şi credinţa… unde ne întoarcem din nou acasă.

avalon

Avalon-Insula merelor

Numele Avalonului derivă din  celticul afal/abal ce se tălmăceşte cu înţelesul măr.Prin urmare, Avalonul este „ insula merelor”. Or, mărul în tradiţia celtică este considerat Arborele Vieţii ce susţine şi leagă între ele cele trei tărâmuri  fiindu-le în acelaşi timp sursă a hranei spirituale. Conform legendelor celtice acest măr creşte pe o insulă din Cealaltă Lume purtând pe ramurile sale fructele imortalităţii, din care dacă mănâncă cineva, se vindecă de orice boală şi  devine cunoscător al  tainelor de dincolo de lume ( iniţiat). Din acest punct de vedere  Avalonul este  identic cu  Centrul Spiritual Suprem, cu Paradisul Terestru care este identic cu Centrul Lumii.  Mai mult, el este identic  cu  Grădina Hesperidelor, unde cresc merele de aur, pe care autorii antici o plasează în regiunile hiperboreene  în apropiere de Coloanele lui Hercule, situate  la Okeanos Potamos, vechea denumire a Istrului ( Dunărea). Dacă vom decoperi  locul unde  creşte Mărul tradiţiei celtice atunci înseamnă că suntem  în inima Avalonului! Şi iată că urmaşii pelasgilor, a oamenilor divini, a acelor Tuatha de Danaan, strămoşi ai celţilor, care după ce îşi îndeplinesc misiunea civilizatoare se retrag  din nou în Avalon ne oferă  cel puţin o parte (pentru început) din dezlegarea misterului.

lgapples-of-avalon

 Tradiţia românescă ne surprinde cu următoarele  afirmaţii: Pământul este o insulă de argint cu osie de aur. Acolo ( în acea „ insulă”) e Cetatea lui Dumnezeu şi…Mărul Roşu. Toate apele lumii ies din Mărul Roşu, se răspândesc în lume şi se întorc la Mărul Roşu. Marea în care e ( a se înţelege cu care se învecinează) Mărul Roşu  se cheamă Marea Neagră iar Mărul Roşu este Osia Pământului. El se găseşte acolo unde-i Buricul Pământului iar pe Buricul Pământului este  Muntele Sfânt. Hm.. fără comentarii! Vom explica doar că  Osia Pământului este  Columna Cerului, Axis Mundi a legendelor vechi şi că ea se află în Muntele  Sfânt al întregii antichităţi: Bucegiul! Ori Buricul Pământului  este identic cu Centrul Lumii cu acel Polus Geticus de la care se adapă toate tradiţiile ortodoxe. Inclusiv cea celtică.

Avalon – insula lui Apollo

Atenţia ne este atrasă acum de o complicaţie fonetică ce face din Avalon „ Insula Strălucirii”. Spuneam  că  numele Avalonului are ca rădăcină  cuvântul celtic „ abal”( măr). Numai că aceeaşi rădăcină stă şi la baza numelui zeului Ablun care nu este altul decât  Apollo/ Zamolxe zeul cerului şi al soarelui hiperborean. Din acest punct de vedere, Avalonul, devenit prin această complicatie fonetică Insula lui Apollo, este identic cu  Insula Leuke  din Marea Neagră ( Cronidă), identică la rândul său cu sweta-dwipa Insula Strălucirii din tradiţia hindusă, care  este sediul zeului solar Vishnu purtătorul  crucii hiperboreene, svastika. Ori svastika este un simbol al Polului  care Pol în toate tradiţiile autentice este simbolul Centrului. Pentru că centrul  despre care este vorba, este punctul fix pe care toate tradiţiile se invoiesc  să-l desemneze ca Pol, deoarece în jurul său se efectueză rotaţia lumii. Ori în acest Centru întotdeauna se înalţă Arborele Vieţii şi Muntele Sfânt. Mai mult, svastika , emblemă a lui Apollo şi a lui  Vishnu totodată, „ este simbolul si emblema Polului; căci în adevăr lumea se  învârteşte în jurul lui, Polul însuşi rămânând imobil şi neafectat de mişcarea pe care o produce”. Şi iată că  insula lui Ablun/ Apollo/ Zamolxe devine pe nesimţite „ insula de sticlă” denumire aplicată şi Avalonului care în simbolistica sa primară nu reprezintă altceva decât ideea de inviolabilitate. Tot legată de ideea de inviolabilitate este legată si tradiţia celtică a „ceţurilor Avalonului”.

gardianul avalonului

Legendele celtice spun că  insula Avalon  era învăluită în ceaţă , ceaţă care o delimita de lumea muritorilor si  care o ascundea privirilor celor neavizaţi.  Această „ceaţă” este tot una cu Vălul Mayei din tradiţia extrem orientală care, odată „ ridicat”, arată adevărul ascuns în spatele iluziei. De fapt Maya  este identic cu numele Maria  aplicat  Marii Zeiţe hiperboreene, denumită  de unele tradiţii  zeiţa cu 1000 de feţe. Doar cel ce ridică „ ceţurile Avalonlui” este capabil să vadă adevărata faţă a Fecioarei Lumii din textele gnostice de mai târziu.

 Revenind la ideea de Pol spiritual,  identică în tradiţiile arhaice cu cea de Centru al Lumii, la care se pretează şi  Avalonul, vom spune  că acesta niciodată nu a fost plasat în Anglia. Nu avem nici o mărturie în acest sens nici istorică nici mitică şi nici de altă natură. Însă  poetul roman Marţial  ne oferă cu ce-a mai mare precizie, valorificând o tradiţie  care era încă vie în  perioada romană clasică, localizarea acestui Pol. În Epigramele sale el se adresează soldatului Marcellinus spunând: „ Soldat Marcellin, tu mergi acum să iei pe umerii tăi cerul hiperborean si astrele Polului getic”

branacaprei211

Ori a spune Geticus Polus  înseamnă o desemnare clară  a faptului că Polul se afla  în Dacia!

bucegi2

Această exprimare nu este o figură de stil poetică deoarece romanii cunoşteau foarte bine existenţa şi a altor popoare la nord de geţi!

 

Avalonul ca pământ solar şi polar totodată este identic în acelaşi timp cu Siria primitivă despre care Homer ne spune că este o insulă dincolo de Ogygia, descriere ce o face să fie  tot una cu  Thula hiperboreeană, pământul Soarelui, pământul lui Apollo. Ori Apollo era zeul suprem al luminii solare şi al cerului hiperborean. Mai ştim  de asemenea  că  reşedinţa de scaun a  Siriei primitive era Heliopolis, „ Oraşul Soarelui”. Dacia  ne oferă din nou surprize şocante. Densuşianu  plasează  Ogygia, cu o documentaţie care nu lasă loc la interpretări,  în Dacia Hiperboreană, iar  în Muntenia  a existat cetatea Heliopolis, considerată capitală a statului dac pe vremea lui Dromichaites/ Dromichete. Că  Siria primitivă era Dacia Hiperboreană si nu  Siria istorică ne-o dovedeste o altă tradiţie hiperboreană, anume cea sanscrită, unde Soarele este pomenit cu numele de Surya, termen foarte apropiat  fonetic de Siria!

Avalon-tărâmul femeilor

Tradiţiile bretone si irlandeze ne spun că  Avalonul era condus de un număr de trei preotese păzitoare  ale Copacului Vieţii, mărul  tradiţiei celtice, identificat cu Mărul  Roşu al tradiţiei româneşti.Încă o identificare a  Avalonului cu Grădina Hesperidelor, şi ele în număr de trei, plasată de Densuşianu si V Lovinescu la Dunărea de Jos, în Dacia. De asemenea Apollo/ Zamolxe, zeul cerului şi al soarelui hiperborean, era  patronul muzelor, semidivinităţi feminine.

Pe de altă parte  ciclul legendelor arthuriene este strâns legat de tradiţia „avalonică”. Explicam într-un articol anterior ( Sf Graal) că Arthur era trimisul Polului iar acum  am afirmat, ca şi cu alte ocazii, că Polul era în Dacia. Or, întreaga viaţă a lui Arthur, şi chiar moartea sa este legată de femei. Arthur îşi leagă  epopeea de nume precum : Igraine ( mama sa), Morgane le Fay ( stapâna insulei Avalon şi conducătoarea preoteselor de aici) acestea fiind de departe cele mai importante. Dată fiind importamţa lor  să ne oprim  un pic sa le studiem si să le descoprim secretul.

Igraine, este mama lui Arthur şi fiind considerată de legendele celtice  ca deţând „ sângele” Avalonului, secretele iniţierii. Doar că umblând să  căutam înţelesul  cuvântului Igraine  aflăm că acesta  înseamnă lebădă. Phillipe Walter ne spune că în mitologie, gâsca este analogul lebedei sau al raţei. Cuvântul sanscrit hamsa desemnează  pe rând cand lebăda când raţa când gâsca şi că în textele lor mitologice  celţii nu par a face o distincţie clară între gâscă şi lebădă chiar dacă femeile din Cealaltă Lume  iau acolo înfăţişarea lebedelor. În consecinţă Igraine  este o zână pasăre, o Doamnă Lebădă /Gâscă care trimite la credinţele celtice despre femeia creatoare, femeia care procreează: Marea Mamă a zeilor şi a oamenilor deopotrivă.

DSC_1515

 Din nou misterele Avalonului celtic se revelează în realitatea legendară daco-românescă. Paftaua descoperită în mormântul lui Negru Vodă ne relevă un castel cu patru turnuri  care, în Centru, chiar sub poarta de intrare ne  arată imaginea unei lebede cu cap de femeie, simbol apollinic, hiperborean şi primordial ca şi hamsa tradiţiei  hinduse.

180px-Pafta_sec_XIV

 Ori, am spus deja că în imaginarul celtic Avalonul era Centrul Lumii acolo unde se ridica Axa lumii , mărul  cu poamele de aur din Grădina Hesperidelor identificat cu Mărul Roşu al tradiţiei  româneşti. Castelul  este  Camelotul, capitala regelui Arthur, imagine a Ierusalimului Ceresc şi a Avalonului  ca centru Spiritual al lumii, în care mama lui Arthur , Igraine este Regina-Mamă. De altfel  Marea Zeiţă a antichităţii chiar purta la pelasgii de la Dunărea de Jos titlul de Rhea ( Regină). Identificată cu Zâna Zânelor în  legendarul românesc ea chiar locuieste în nişte palate subterane dintr-o pesteră situată într-un munte înalt ( v. Zâna Zânelor sau iniţierea zamolxiană). Iată  şi misterele iniţiatice ale Avalonului, locul unde se află castelul Sf Graal, cupa renaşterii. Dintr-un alt punct de vedere Marea Zeiţă a antichităţii pelasge, identificată cu Maica Domnului  în creştinism, este Regina Cerului.  Oare, putea Camelotul, simbol al regalităţii divine a regelui Arthur, identificat cu miticul Avalon ( Centrul Lumii), să fie plasat în altă parte decât acolo unde lebăda (Igraine) se uneşte cu dragonul (Uther Pendragon)  ? Având în vedere cele spuse pană acum  eu cred că nu.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                    Cu Cu atât mai mult cu cât  legendarul românesc ne spune  că atât castelul lui Ler Împărat/ Zamolxe/ Apollo cât si cel al Zânei Zânelor/ Doamna Lebadă erau plasate pe un Munte Înalt care se află  acolo unde este Buricul Pământului  sau Osia Lumii  echivalentă cu maărul tradiţiei celtice.  Iată şi originea vulturului bicefal. Garuda, vulturul tradiţiei hinduse unit cu lebăda sacră ,Hamsa! Cerul şi Pământul în fuziune în Centrul Lumii. De fapt Lebăda de pe paftaua lui Negru Vodă  este plasată pe un câmp albastru ceea ce trimite exact la calitatea de Regină a Cerului…. la unirea dintre Rege şi Regină. Iată din noi  misterele Avalonului dezlegate de tradiţia românescă a regalităţii sacre.

 O altă femeie  cu implicaţii  importante în viaţa regului Arthur şi a Camelotului este Morgane La Fay. Deşi asupra acestui nume s-a purtat o vie controversă legată de semnificaţia sa , vom opta pentru etimologia „mor” (mare) + „rigain” ( regină). Prin urmare Morgane este Marea Regină. În vechea triadă celtică acestă Morgane/Morrigan este  zeiţa războiului. Marea Zeiţă , Zeiţa Mamă întrucât era unica divinitate  feminină a pelasgilor şi dacilor era adorată şi în ipostaza de zeiţă a războiului sub numele de Leto/ Lete/ Letea. Ori acest nume s-a păstrat în toponimia Deltei Dunării sub forma Grindului Letea. Dar , din punctul de vedere al etimologiei propuse, Morgane este identică cu Igraine Crăiasa lebedelor sau femeilor Avalonului care  pe teritoriul sfânt se transformau în lebede. De fapt  ea este aceea care,  atunci când Arthur suferind din pricina rănii, îl duce în Avalon pentru vindecare venind într-o barcă. Este barca solară identică cu carul lui Apollo reprezentat  de multiple descoperiri arheologice de care votive din mormintele tracilor la care sunt înhamate păsări.

bujoru-uzs1f

Prin urmare Igraine  şi Morgane la Fay este una si aceeaşi mare zeiţă , Doamnă a Avalonului odata prin calitatea sa regină mama a Camelotului identificată cu lebăda gravată pe  paftaua lui Negru Vodă; a doua oară prin investititura lui Arthur  cu însemnul suvearnităţii sacre: Sabia.  Şi într-adevăr, tradiţia spune că  sabia lui Arthur; Excalibur, a fost  faurită în Avalon. Este aceeaşi sabie despre care vorbeşte Isus: „ Nu am venit să aduc pacea, ci sabia”! Iar suveranitatea sacră nu putea fi mandatată decat din Centrul Lumii!

excalibur

Avalon. Ţinutul vieţii şi al morţii

După anumite tradiţii ale lumii celtice Avalonul  mai era numit  şi Ţinutul celor Vii prin vii înţelegându-se rasa divină originară, acei Tuatha de Danaan, strămoşi ai celţilor. Ori singura rasa pe care  tradiţiile vechi o numeau divină şi asemenea zeilor ,după  mărturiile greceşti de data aceasta, erau pelasgii. Pelasgii sub numele de hiperborei locuiau în Hiperboreea, centrul hiperborean extinzându-şi  atributele şi epitetele şi asupra centrului atlantic. Aceasta înseamnă că  Atlantida şi Hiperboreea sunt unul si acelaşi centru Spiritual al Lumii. Ori în legătură cu  Atlantida, toate mărturiile, inclusiv cele celtice, sunt de acord în a spune că a dispărut  ca urmare a unui îngheţ sau a unui potop. De fapt, tradiţia celtică numeşte acest teritoriu  chiar cu titulatura de „ pământul de sub valuri”. Platon vine şi completează informaţia spunând că Atlantida a dispărut ca urmare a unui cutremur sub valurile oceanului.  

Probabil veţi spune că bat câmpii cu succes…dar Atlantida era Insula Carpaţilor!  Palton în dialogul Kritias ne oferă informaţii destul de bogate în legătură cu Atlantida şi aspectul ei geografic. Astfel: „ După datină, ţara toată era foarte înaltă şi ieşea pieptiş din mare; împrejurul nu era decât şesul înconjurând orasul, el însuşi împreşmuit de un inel muntos ce cobora pană pe ţărmul mării, şesul era neted, în terase, şi mai lung decât larg masurând de la uncapăt la altul 3000 de stadii în lungime şi 2000 de stadii pe povârniş, de la mare pana în centru, ţinutul aesta al insulei întregi era îndreptat spre miazăzi şi la adăpost de vânturile îngheţate care veneau de la miazănoapte. Cât priveşte munţii înconjurători, erau în vremea aceea vestite numărul lor, înalţimea, frumuseţea fară pereche faţă de toţi care sunt azi”. Luând o hartă fizică a României  descoperim cu stupoare  ca este vorba de Ardeal!

romania_relief

Depresiunea Transilvaniei este  înconjurată de un inel muntos format din Munţii Carpaţi caz singular în lume şi atunci şi acum. Teritoriul este foarte înalt pentru că în interiorul arcului carpatic nu este o zonă de şes ci de dealuri teraste ce coboară în altitudine spre depresiunile marginale, altitudinea medie  fiind de 400-600m. Într-adevăr  pe lung de la N la S  depresiunea Transilvaniei este mai lungă  iar pe lat este mai  îngustă. Ardealul propriu zis este ferit de vânturile de miazănoapte dar şi îndreptat  spre S dacă tinem cont de curbura pe care o are  spre  partea sudică. Poate observa oricine ca Ardealul are o climă mai blândă decât restul ţării  favorizată fiind de influienţele  climatului oceanic. Fără  a mai pune la socoteală că în zona mediteraneană,  unde a fost plasată  Atlantida, nu bat vânturile de miazănoapte ( crivătul în special). Prin urmare Atlantida trebuia să fie plasată undeva  la latitudinea paralelei de 45 de grade unde acestea sunt destul de fregvente dar nu stăpânesc întrutotul. Vom spune şi că în dialogul Kritias  nu se pomeneşte de Oceanul Atlantic ci de Marea Atlantică adică Marea de lângă Muntele Atlas. Şi într-adevăr în trecutul erelor geologice Transilvania era o veritabilă insulă înconjurată fiind de  Okeanos Potamos ( Dunărea) care ocupa  întreaga  suprafaţă a Bărăganului actual, Marea Neagră şi Marea Panonică.  Luând din nou harta  vedem că muntii înconjurători sunt în numar de 7 ( mai multi după textulş citat): 3 grupe în carpaţii Orientalim 3 în Carpaţii Meridionali şi una singură constituind Apusenii!

Analizând textele lui Platon Densuşianu ajunge la o concluzie clară: „Din punct de vedere istoric, aici nu poate fi vorba de o dispariţiune sau submersiune totală a ţării ori a ţinutului numit Atlantis, ci numai de o inundare extraordinară, însă trecătoare.. probă în această privinţă o avem de la Diodor ( din Sicilia n.n) care ne vorbeşte despre unele tradiţiuni istorice ale atlanţilor (sau ale locuitorilor de lângă muntele Atlas) culese mai târziu de timpurile cele depărtate despre care vorbesc preoţii din Sais”. Vom spune acum că aceasta este  partea reală, istorică a tradiţiilor legate de o cultură şi civilizaţie care de la un anumit moment avea să devină ascunsă şi de negăsit  în lumea celtică. Iată o o altă faţetă a „ceţurilor Avalonului”.

 Spuneam că Avalonul  se mai numea si „pământul celor vii” sau Insula  celor vii. Datorită pierderii acelei tradiţii primordiale  aduse de Tuatha de Danaan veniţi din regiunea hiperboreană şi a retragerii lor în niste locaţii subterane sau  chiar în Avalon, Insula Viilor  s-a confundat adesea cu „ regiunea Morţilor” înţelegându-se prin aceasta rasa dispărută ca şi dispariţia  înţelepciunii pe care o aduseră aceştia. Afirmaţia lui Densuşianu poate fi verificată prin etapele succesive ale ocultării acestei tradiţii primordiale  primită de celţi de la hiperborei. În primul rând, dispariţia tuathanilor, retragerea în  Centrul Suprem, de unde au venit şi apoi, dispariţia doctrinei druidice în confruntarea cu creştinismul.

CelticTrinityKnot

Pământul  uitat de timp

Tuathanii sau hiperboreii nu au dispărut aşa cum lasă să se înţeleagă legenda Atlantidei. Ei există si au existat  întotdeauna. „ În sfârşit cât despre superioritatea  tradiţiei dacice până în Evul mediu, în epoca întemeierii principatelor române, aceasta nu are nimic neverosimil; în privinţa epocilor mai moderne, poate să nu fie vorba decât de o transmie mai putin consistentă; evident este destul de dificil să găseşti ceva care să permită să fii absolut afirmativ în această  problemă, ca şi atunci când este vorba să ştii până în ce moment tradiţia druidică, pe de altă parte, a rămas cu adevărat vie… Acesta (Regele Lumii-n.n) joacă un rol important în istoria Ioanei d’Arc, şi unii o consideră ca titlu al şefului unui anumit centru spiritual care, în acea epocă, ar fi existat încă undeva în Europa, fără să poată fi localizat însă într-un mod precis. Mă întreb dacă nu se poate face o apropiere cu numele acela de Căliman, Caraiman al cărui sens este în orice caz foarte apropiat” spune R. Guenon în corespondenţa sa cu V Lovinescu.

Însuşi Lovinescu ne spune următoarele: „ (Dacia) a fost centrul suprem al unei tradiţii mult mai puternice şi mai pure decât tradiţia celtică. Ocupaţia romană a durat numai de la 110 la 275 d.Ch, în total 185 de ani.Şi mai puţin de o treime din Dacia a fost ocupată; Transilvania şi Oltenia actuală. În tot restul ţării  dacismul  a subzistat fără să fie tulburat….Centrele spirituale ale dacilor se găseau în masivele centrale ale munţilor cei mai sălbatici şi mai de nepătruns din Europa. După părăsirea de către romani , avalanşa invaziilor barbare, care a durat mai mult de 1000 de ani, s-a preciptat peste Dacia făcând astfel imposibilă nu numai viaţa citadină ci chiar viaţa agricolă. O imensă pădure a acoperit Dacia şi viaţa pastorală s-a generalizat din nou mai ales în munţii centrali inaccesibili… În jur, barbarii goţi, ostrogoţi, vandali,gepizi,slavi,cumani,pecenegi, unguri, mongoli au făcut vid. Să lasăm pe istorici să se lamenteze si să constatăm că  că acest fapt a  ocrotit  tot ceea ce trebuia să rămână neviolat…Tradiţia dacică a continuat să subziste netulburată, în afara istoriei care se făcea în jurul ei. Astfel , când în sec XIII-XIV când au fost întemeiate principatele  Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei, a căror reunire avea să formeze  România modernă, Dacia era neatinsă de istorie, ea se găsea în sensul cel mai riguros şi literal al cuvântului ,în aceeaşi stare ca pe vremea în care domnea peste ea Ler Împărat”! „Apa trece , pietrele rămân” spune tradiţia românescă şi  acei ţărani de prin crângurile şi cătunele munţilor,puţini şi bătrânicare mai stiu  legendele  şi tradiţiile legate de Centrul Lumii, de Regele Lumii şi de Marea Maică Dochia se încăpăţânează  cu îndârjire să păstreze intactă Întelepciunea Sf Graal şi inviolabilitatea  misteriosului Avalon, locul unde se ascunde aceasta.

zamolxe

 Bibliografie:

1.Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Buc,1997

2.V.Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Buc, 1996

3.N Densuşianu, Dacia Preistorică, Buc, 2002

4. M.Eliade, Arta de a muri ( antologie), Cluj,2006

5. A Bucurescu, Dacia magică, Buc, 1999

6.Phillipe Walter, Arthur, ursul şi regele,Buc, 2006

7. Julius Evola, Misterul Graalului,Buc,2008

8. E. Delcea, Secretele Terrei.Istoria începe în Carpaţi, Craiova, volIV

9. Oriens revista de studii tradiţionale, Oradea,2006

În ce credeau egiptenii?…

 

   În ultimii ani au apărut pe micul ecran tot felul de documentare , despre măreţia Egiptului Antic. În majoritatea cazurilor, în  aceste proiecte, doar comerciale , sunt prezentate multe aberaţii, îndeosebi despre credinţa egiptenilor.

   În cele ce urmează, o să relatez în câteva cuvinte despre religia Egiptului Antic, zic eu cât mai aproape de realitate.

   Este evident că această religie aparţine unor timpuri destul de îndepartate  în istorie, abordarea ei întâmpinând astfel anumite dificultăţi inerente. Mai ales în cazul Egiptului dificultăţile fiind mai mari deoarece întreaga structura religioasă a disparut lăsând în urmă o serie de monumente arhitecturale şi literare care să fie interpretate. Din această cauză trebuie să ne bazăm şi pe izvoarele dobândite de la alte popoare , dat fiind faptul că egipetenii  împărtăşeau cu celelate popare primitive credinţa în existenţa unei oridini cosmice.

   Există trei sfere pe care egiptenii le recunoşteau ca manifestări ale divinului: puterea din soare, puterea din pământ şi puterea din acea clasă de animale care formau posesiunea cea mai de preţ a omului, vitele cornute, cu semnificaţia care îi era dată – de creaţie, înviere şi procreaţie. Pentru egiptenii antici revenirea strălucitoare a soarelui din lumea subpământeană şi învierea anuală a vegetaţiei au fost exemple clare ale puterii triumfătoare ale Divinului.

   Acest ciclu anual va sta la baza credinţei în zeul care moare şi reînvie dovedindu-şi divinitatea prin învierea sa din morţi.

   La temelia acestor evenimente cosmice care revelau natura vieţii divine se afla ordinea cosmică exprimată prin Maat. Aceasta a fost adusă la viaţă de către zeul Soare încă de la începutul începuturilor.

   Înainte de anul 4000 î.Hr., deci înainte ca primul rege Menes să fi realizat unitatea Egiptului, fiecare trib era independent, având zei proprii, temple, preoţi, rituri şi credinţe specifice. După unficare fiecare trib a păstrat o oarecare autonomie religioasă, care însă a fuzionat într-o structură religioasă caracteristic egipteană. Au fost păstraţi zeii fiecărui trib, formându-se un panteon, însă fiecare zeitate locală îşi avea cultul ei aparte. Întalnim aproximativ 60 de zei, treptat formându-se relaţii de înrudire între ei.

    Curios este faptul ca multiplicitatea zeilor se datora de multe ori numelor pe care le aveau, şi nu zeilor. Ca de exemplu: zeul creator în Heliopolis era numit Atum, Ptah la Memphis, Amon la Theba , etc. Toate aceste zeităţi au aceleaşi atribute, aceaşi natură şi funcţii, diferenţele fiind doar în prezentarea lor externă şi poate în câteva trăsături accidentale. Adoratorii unui zeu local pretindeau ca acesta unea în el toate celelalte zeităţi.

   Practic de aici putem trage urmatoarea concluzie : la egipteni antici existau o sumedenie de zei , majoritatea fiind însă unul şi acelaşi , doar numele fiind diferite; o religie destul de complicată pentru omul de rând care locuia in Egiptul Antic.

ra

Până astăzi sunt păstrate multe mituri egiptene unele chiar strâns legate de creştinism , fiind destule asemănari intre Iisus şi Horus , dar acestea le vom discuta în altă zi.

osiris16

   Întreaga literatură religioasă a fost împarţită in trei părţi

         textele pirmidelor

         textele sarcofagelor

         Cartea Morţilor

Fară îndoiala, Cartea Morţilor este deosebit de importantă pentru înţelegerea vieţii religioase în Egiptul antic. Scopul „Cărţii” era de a fixa un ghid de comportare pentru cei morţi in timpul judecăţii lui Osiris şi de a le asigura fericirea în viata viitoare.

       Ce am scris în articolul de mai sus e doar o mică prezentare a ceea ce reprezenta credinţa egiptenilor. S-ar putea să urmeze lucruri şi mai interesante……

 

dorian