Hadrian (II)

 hadrian2

Trupele demoralizate şi moartea lui Traian puteau constitui un nou pericol în acele zile. Imperiul se afla într-o stare de agitaţie destul de gravă, iar duşmanii din afara graniţelor acestuia începuseră să se regrupeze. La foarte scurt timp după aclamarea sa ca împărat, Hadrian a ordonat evacuarea completa a trei regiuni: Mesopotamia, Asiria şi Armenia Mare. O a doua măsură importantă a fost îndepărtarea lui Quietus din Iudeea, măsură care i-a bucurat pe evrei deoarece Quietus fusese cel care, la ordinul lui Traian, masacrase evreii babilonieni. Numind în posturi cheie oameni de încredere, Hadrian părăseşte estul pentru a venera rămăşiţele pământeşti ale ilustrului său predecesor care porniseră în drumul lor spre Roma- o Romă pe care Hadrian nu avea să o vadă încă. În nord, în Dacia, se întrevedeau probleme. Quadratus Bassus (trimis acolo de Traian) murise şi el recent, garnizoanele romane din zonă erau slăbite. Se cereau măsuri urgente, una din ele fiind numirea unui înlocuitor pentru Bassus, şi anume Arvidius Nigrinus.

Hadrian nu uită nici problema succesiunii. Moneda bătută acum la Roma confirmă asta, având pe verso legenda “adagio”, cu Traian şi Hadrian strângându-şi mâinile, astfel legitimitatea succesiunii fiind evidentă. O altă măsură interesantă, dar explicabilă având în vedere firea înclinată spre superstiţii a împaratului a fost blocarea izvorului de la Daphne. Apele acestui izvor considerat profetic îi preziseseră că va domni, iat Hadrian nu voia ca ele să prezică acest lucru şi altcuiva.

Răvaşele au început să sosească de peste tot- unul dintre acestea însă l-a facut sa acţioneze, luând o decizie şocantă pentru Roma la acea data: cuceririle la nord de Dunărea Inferioară au fost abandonate- câmpiile Olteniei şi Munteniei, flancul sud-estic al Carpaţilor şi sudul Moldovei, precum şi demontarea podului de peste Dunăre. Începuse să se împrăştie zvonul că Hadrian intenţiona să abandoneze întreaga Dacie cucerită cu atâtea eforturi, prilej ca duşmanii săi să caute să-l îndepărteze. Foarte probabil este faptul că Hadrian şi-a petrecut iarna lui 118 la nordul Dunării, încercând să restabilească ordinea şi încheind o pace cu roxolanii. În locul lui Avidius Nigrinus la comanda Daciei a fost numit Marcius Turbo care, nefiind senator, stârnise asftel multe nemulţumiri în anumite cercuri de la Roma, nemulţumiri care începuseră să-l îngrijoreze pe Hadrian determinându-l să ia măsuri care nu-l vor face deloc popular. Cu toate acestea se impuneau măsuri dure, un prim complot împotriva împăratului fiind organizat. Nigrinus, indignat de numirea lui Turbo, a complotat spre a-l ucide pe Hadrian, precizează H.A. Fireşte, a avut şi complici: Lusius Quietus, îndepartat din postul său din Iudeea, C. Palma şi P. Celsus, ultimii doi bucurându-se de mari onoruri în vremea lui Traian. Executarea acestora a căzut în sarcina lui Attianus, tutorele său de odinioară. Măsura luată va arunca relaţia împăratului cu senatul într-un con de umbră puţin dorit de ambele părţi.

Spre mijlocul lui iulie al aceluiaşi an 118, Hadrian se afla de-acum în Italia. Va fi primit cu entuziasm pentru că avusese grijă ca înainte de venirea sa să fie împărţiţi bani plebeilor, precum şi pentru că, aşa cum precizează H.A., “în convorbirile cu oamenii de rând era foarte comunicativ, detestând pe cei care, sub motiv că trebuie respectată demnitatea imperială, nu-i priveau cu ochi buni asemenea plăceri în raporturile sociale”. Întâlnirea cu senatorii este descrisă în două feluri diferite: Dio spune că “Hadrian era atât de sensibil la ce se vorbea în popor încât a vorbit el însuşi, spre a se apăra de acuzaţii şi a jurat că nu el poruncise moartea lor” (a celor patru), pe când H.A. precizează: “Înaintea senatorilor el şi-a cerut iertare pentru ceea ce făcuse şi a jurat că niciodată nu va pedepsi un senator, decât atunci când Senatul însuşi, prin vot, va impune asta.”

Interesantă este devoţiunea lui Hadrian faţă de predecesorul său Octavian Augustus- o statuie a acestuia din urmă, realizată în anii tinereţii, reprezentându-l pe Augustus la o vârsta fragedă îşi găseşte locul în dormitorul împăratului, alături de larii (zeităţile) casei. De asemenea, renunţarea lui Hadrian la politica expansionistă (abandonarea teritoriilor din Asia precum şi a celor din sudul provinciei Dacia) avea ca justificare exemplul lui Augustus- care, totuşi, renunţase la politica expansionistă abia în ultimii ani ai domniei sale. Măsuri menite să câştige simpatia plebei au fost: o distribuţie suplimentară de grâne, dovada fiind o emisiune monetară din 118 (şi alta în 119), precum şi organizarea de jocuri şi lupte de gladiatori destul de costisitoare.  Scutirea masivă de datorii a celor care întârziaseră plata acestora către stat este descrisă de Marius Maximus în “Vita Hadriani” (principala sursă de inspiraţie pentru H.A.): “Fără să precupeţească nimic, în încercarea de a câştiga popularitatea, el a iertat pe debitorii din Roma şi din Italia de sume imense de bani, pe care aceştia le datorau fiscului şi a făcut acelaşi lucru în privinţa datornicilor din provincie. Pentru a recâştiga încrederea oamenilor, documentele conţinând sumele datorate (syngrafi) au fost arse în Forul lui Traian”. De asemenea, proprietăţile celor condamnaţi, care erau confiscate, intrau în tezaurul public (aerarium publicum). Aceste măsuri, printre altele, aveau să restabilească bunele relaţii între împărat şi Senat, relaţii devenite destul de subrede în urma executării celor patru complotişti.

Hadrian decide să continue şi programul iniţiat de Traian “alimenta”, programul social venit în spijinul copiilor săraci, care avea dublu scop: pe de o parte cinstirea predecesorului sau (care fusese zeificat), iar pe de altă parte întărirea poziţiei sale în Italia, loc unde s-a desfăşurat programul.

Pe plan militar, zonele “fierbinţi” ale imperiului erau asigurate: Catilius Severus guverna Siria, Ummidius Quadratus preluase conducerea Moesiei Inferior. Cum misiunea lui Turbo în Dacia şi Pannonia Inferior luase sfârşit, Sex. Iulius Severus a primit funcţia de legat precum şi comanda singurei legiuni cantonate pe teritoriul Daciei, XIII Gemina.  Severus va fi considerat, mai târziu, cel mai talentat dintre generalii lui Hadrian.

În altă parte a Imperiului, în Britannia, se duceau încă lupte, iar în Egipt revolta evreilor lăsase numeroase urme cărora trebuia să li se facă faţă. În această perioadă nu foarte stabilă a domniei sale, Hadrian pune la punct planul care-l va face celebru- vizitarea tuturor provinciilor întinsului imperiu, cu scopul de a-şi consolida puterea şi a restabili pacea atât de mult dorită.

Hadrian părăseşte Roma în 111 navigând, cel mai probabil, de la Ostia la Marsilia, monedele bătute câţiva ani mai târziu numindu-l “restaurator” (restitutor) al provinciei Gallia. “De aici- din Gallia- el a trecut în Germania”, ne spune mai departe H.A. Aşadar, scopul călătoriei sale era să vadă atât Germania cât şi Britannia, cu intenţia de a “aranja” personal lucrurile în aceste zone precum şi cu planuri legate de frontiere. Lăsese Roma pe mâini bune, menţinerea ordinii căzând în sarcina lui Turbo- Hadrian îşi va putea astfel continua drumul prin provincii ani buni de acum înainte.  Fireşte, nu singur.  În suita sa îi putem întâlni pe prefectul gărzii, S. Clarus, personaj foarte cult care-i servea şi ca secretar şi partener de discuţii, Sabina, Neratius Priscus şi mulţi alţi apropiaţi ai împăratului.

roman-army

În Germania, cortegiul a poposit la Moguntiacum (Mainz), unde era cantonată Leg. XXII Primigenia şi care constituia un start potrivit pentru derularea inspecţiilor pe frontieră. De acolo, el se putea lesne deplasa în regiunile de la est de Rin pentru a examina lucrările de întărire a graniţelor. Frontiera se proiecta inegal către nord, câmpia Watterau, inţesată de ferme ţărăneşti, suplimentând soldaţii romani. Hadrian dispune marcarea marginii imperiului cu palisade de lemn care, pe lânga scopul pur practic de marcare a frontierei reprezenta şi o metoda de a-i ţine pe soldaţi activi şi ocupaţi pe timp de pace.

A existat o serie largă de măsuri luate de Hadrian pentru restaurarea disciplinei militare. “Deşi mai degrabă dornic de pace decât de război, el şi-a antrenat soldaţii de parcă războiul era pe cale să înceapă”. În loc de ordine, împăratul dă legionarilor exemplu propriu insuflând în ei puterea propriei sale rezistenţe la munca fizică şi “mâncând bucuros sub cerul liber hrana simplă a legionarilor, şuncă şi brânză şi vin aspru”.

Dupa modelul înaintaşilor săi Scipio, Augustus şi Traian, Hadrian încearcă cu succes restabilirea străvechii discipline romane, “disciplina maiorum”. În cartea 69 a lui Dio Cassius se menţionează că Hadrian “a inspectat toate garnizoanele şi castrele, pe unele le-a mutat, în locuri mai potrivite, pe altele le-a închis, înfiinţând în locul lor noi tabere”  precum şi “atenţia deosebită manifestată de împărat nu doar faţă de echipamentul militar, de arme, maşini, tranşee, redute şi palisade, dar şi faţă de comportamentul social al soldaţilor şi ofiţerilor, faţă de traiul şi obiceiurile acestora. Tot ce înseamnă lux şi luxură au fost eliminate. Soldaţii au fost instruiţi pentru orice fel de bătălie, unii au fost decoraţi, alţii pedepsiţi şi Hadrian le-a arătat personal tuturor cum trebuie făcute lucrurile şi le-a oferit propriul exemplu de viaţă austera, renunţând la carul imperial şi preferând sa meargă pretutindeni pe jos sau călare, cu capul descoperit, indiferent că se afla sub soarele Spaniei sau cuprins de gerurile Germaniei”.

Anul 122 îl va găsi pe Hadrian în Britannia, H.A. precizând vizita precum şi contruirea Zidului care avea să “despartă pe barbari de romani”, deoarece “britonii nu puteau fi ţinuţi sub stăpânire romană”. Datorită violentelor mişcări ale britonilor din insulă, Hadrian decide să aducă o altă legiune, şi anume VI Victrix pentru a se alătura garnizoanei britanice. De asemenea, H.A. spune că “Hadrian a reparat multe abuzuri comise în Britannia şi a aşezat lucrurile” în zonă.

La scurt timp după sosirea sa aici, împăratul primeşte o scrisoare din partea proconsulului Asiei, L.S. Granianus, care-i cere să ia o hotărâre în legătură cu creştinii. Răspunsul lui Hadrian este unul surprinzător, cel puţin pentru posteritate, ştiute fiind persecuţiile multor împăraţi romani faţă de creştinii acelor perioade. Răspunsul său se regăseşte în “Istorie ecleziastică”, o traducere făcută de Eusebius după Iustin- Hadrian dă ordin ca creştinii să fie judecaţi în mod normal de crimele de care sunt acuzaţi înainte de a fi pedepsiţi, simpla apartenenţă la creştinism nefiind suficientă pentru a justifica persecuţiile. Totodată, Hadrian ameninţă cu aplicarea de pedepse foarte dure asupra celor care vor face acuzaţii mincinoase la adresa creştinilor.

Un document al unui veteran al armatei din Britannia ne vorbeşte despre ce a făcut împăratul la sosirea pe insulă: “Cavaleriştilor şi infanteriştilor care serveau în cele treisprezece alae şi în cele treizecişişapte de cohorte, aflaţi în Britannia sub conducerea lui Aulus Platorius Nepos, care l-a înlocuit în mod onorabil pe Pompeius Falco… Lor, copiilor şi urmaşilor lor, cetăţenia romană şi dreptul de a se căsători legal; cu soţiile pe care le aveau în momentul când le-a fost acordată cetăţenia sau, dacă sunt necăsătoriţi, cu soţiile pe care şi le vor lua (cu condiţia ca fiecare să aibă o singură soţie).

Vizitează linia de frontieră, moment în care ia decizia construirii zidului de piatră care-i va purta numele şi care există şi astăzi având o lungime de 117 km, 6 metri inalţime şi 3 metri grosime, străbătând de la est la vest Marea Britanie. Lipsa pădurilor este aceea care-l va determina să facă zidul din piatră si nu din lemn, cum s-a întâmplat în Germania. În interiorul zidului de piatră s-a turnat un amestesc de argila şi pietriş, mortarul fiind folosit doar pentru castrele turnate din milă în milă.

wall5

Neastâmpărul lui Hadrian îl mână prin alte şi alte locuri din Britannia pe care doreşte să le viziteze, peste tot având grija restaurării disciplinei care-l va face celebru în istoria Imperiului Roman. Patruzeci de ani mai târziu, tribunul senatorial al Leg. VI Victrix (pe vremea lui Hadrian), P. Laelianus, nu va uita lecţiile împăratului, rupând cu mâna lui podoabele de pe cuirasele legionarilor, total neeficiente şi poruncind ca şi căptuşelile moi ale şeilor să fie aruncate.

Alte măsuri au fost distribuirea de grâne, construirea de drumuri noi şi repararea celor deja existente. Hadrian nu a iernat în Britannia. Înainte de a pleca, ia o decizie oarecum personală: îi înlocuieşte din funcţie atât pe prefectul gărzii sale cât şi pe şeful Cancelariei, bănuindu-i de relaţii mult prea apropiate în raport cu Sabina, care îl însoţea în Britannia şi cu care relaţiile lui Hadrian erau, oricum, deja răcite. H.A. confirmă că “Hadrian obişnuia sa-i spioneze nu doar pe servitorii săi, ci şi pe cei ai prietenilor: prin intermediul unor agenţi el reuşea să afle tainele tuturor şi amicii săi nu aveau habar că le cunoaşte secretele, până când el însuşi nu le vădea acest lucru”- avem aşadar motive să credem că suspiciunile lui erau justificate.

Înainte de căderea iernii, Hadrian trece în Gallia cu gândul de a vizita Spania, traseul său urmând să treacă prin Lugdunum (Lyon), apoi să coboare pe valea Rhonului spre Pirinei- itinerarul i-a fost însă scurtat de o veste proastă. În Alexandria izbucniseră noi revolte provocate de dispute religioase, prefectul Egiptului, Haterius Nepos, solicitând expres şi de urgenţă sosirea împăratului la faţa locului. În iarna lui 123 Hadrian ajunge la Tarraco (Tarragona) în Spania, convocând o mare adunare în vederea luării unor decizii importante- în primul rând a solicitat o nouă recrutare de trupe (dilectus), menită să completeze Leg. VII Gemina, din care o mie de soldaţi fuseseră trimişi în Britannia. Tot în Tarraco are loc un nou atentat la viaţa împăratului- un sclav al gazdei sale “s-a repzit asupra lui cu o sabie, cuprins de furie”, precizează H.A. Hadrian îl dezarmează predându-l slujitorilor şi, pentru că s-a stabilit că omul era nebun, împăratul îl lasă pe mâna unor medici cu porunca să fie îngrijit şi tratat.

Chestiunile din Spania fiind rezolvate într-un timp relativ scurt, Hadrian se va îndrepta spre Răsărit de unde nu încetau să sosească mesaje îngrijorătoare.

(va urma)

 

Solomonar

 

 

 

 

Reclame

Ai nostri, de ieri. Si de azi?

 

Scrisoarea lui C.I.C. Bratianu adresata lui Ion Antonescu

(24 septembrie 1942)

 

 

 

Domnule maresal,

Suntem in preajma iernei cu amenintare de foamete si de frig pentru populatia tarii si cu o profunda dezorganizare a vietii economice.

Armata noastra, inglobata in cea germana, se decimeaza pe frontal rusesc, pe cand vecinii nostri isi menajeaza puterile pentru a le avea intacte la sfarsitul razboiului. Armata romana nu mai conteaza ca armata nationala pentru apararea frontierelor tarii. Ea este incadrata in armata germana la peste 1000 km de tara si bagata continuu in primele linii de lupta.

Pentru ce ne impuneti toate aceste sacrificii? Ce vom avea la sfarsitul razboiului? Ce asigurari puteti avea ca Germania ne va reda Ardealul, pe care l-a dat ungurilor prin arbitrajul de la Viena? Pana azi se pare ca ea pregateste autonomia intregului Ardeal, daca ungurii nu-l vor cuceri.

In ce situatie vom fi si in cazul in care Germania nu va castiga razboiul, de vreme ce nu s-a menajat nimic pentru a ne invrajbi cu Anglia si statele Unite?

Razboiul cu Rusia, care dupa propaganda germana trebuia sa se termine la sfarsitul anului 1941, apoi la sfarsitul anului 1942, se va prelungi si in anul 1943.

V-am prevenit in mai multe randuri in anul 1941 si 1942 ca Romania nu trebuie sa-si trimita trupele sale in interiorul Rusiei, fara a-si pune in pericol chiar existenta sa – ca ea este amenintata sa fie strivita in conflictul armat a doua mari puteri, si ca pe de alta parte situatia ei economica devine din zi in zi mai critica. V-am sfatuit mai tarziu sa retrageti in interiorul tarii trupele noastre de pe Nistru si sa le rezervati pentru apararea noastra in contra ungurilor si bulgarilor.

In loc a asculta apelurile ce v-am facut ati trimis aproape toata armata noastra in interiorul Rusiei. Pentru a nu ajunge la o prabusire completa a tarii, al carei conducator sunteti, trebuie sa urmati exemplul Finlandei care a oprit trupele sale in apropierea frontierelor, sau al Ungariei, care nu le sacrifica pentru a distruge bolsevismul, ci vrea sa le aiba intacte pentru momentul final, cand cel ce va fi mai putin uzat va culege roadele razboiului, pentru care altii – ca noi – au facut sacrificii peste masura de mari.

Primiti, va rog domnule Maresal, asigurarea simtamintelor mele de inalta consideratiune.

                                         C.I. BRATIANU

Arhiva Istorica Centrala; fond Presedentia Consiliului de Ministri,      Cabinet I. Antonescu, dosar 61/1940, f.. 76.     

 

 

 

 

Scrisoarea de raspuns a maresalului Ion Antonescu adresata lui C.I.C. Bratianu

(29 octombrie 1942)

 

 

                      Domnule Bratianu,

 

Am lasat fara raspuns scrisorile dumneavoastra anterioare.

Am facut-o din intelepciune, fiindca urmaream unirea si nu vrajba.

Puteam sa va raspund, aducand la bara justitiei pe toti vinovatii de catastrofa morala si politica a tarii, printre care sunteti, in primul rand, si d-stra.

Natia o doreste si o asteapta de la mine.

Nu am facut-o, totusi, fiindca nu am voit sa atat si mai mult spiritele si, mai ales, nu am voit sa dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii nostri.

Am lasat ziua acestor rafuieli pentru mai tarziu.

Abuzati insa de rabdarea, de tacerea si de intelepciunea mea si, rand pe rand, in scurte intervale de timp, imi trimiteti, cand d-stra cand dl. Maniu avertismente, sfaturi si acuzatiuni.

In virtutea carui drept?

Ce reprezentati in aceasta tara, d-v(oa)stra toti fostii oameni politici, inafara de interesele d-stra egoiste si un trecut politic total compromis si dureros?

Uitati, domnule Batianu, ca eu sunt omul muncii mele si martirul greselilor acelora care au primit in 1918 Romania Mare si au adus-o, dupa 22 de ani de conducere, in prapastia de unde am luat-o eu in 1940, pe cand d-stra sunteti unul din profitorii si daramatorii unei mosteniri mari.

In mai putin de un sfert de secol, fiecare in parte si toti la un loc, ati prabusit lupta, sacrificiile si suferintele duse si indurate 20 de secole de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politica.

Orice aparare incercati si orice diversiune faceti d-stra, conducatorii politici de ieri, purtati pe umeri aceasta raspundere.

D-stra liberalii, mai mult ca altii, fiindca si din opozitie, si de la guvern, prin actiunea d-stra de dirijare si de indrumare a vietii noastre politice, economice, morale si spirituale, exercitata direct si indirect, de pe bancile ministeriale, din birourile bancilor si din culisele politice, ati dus tara la catastrofa din 1940.

Stati fata in fata cu constiinta d-stra, depanati cu corectitudine, pas cu pas, atat actele d-stra, cat si pe cele ale acelora cu care, rand pe rand, v-ati intovarasit si v-ati acuzat, in fata natiei dezolate, scandalizate si inmarmurite; rasfoiti toata colectia ziarelor din ultimii 40 de ani, incepand cu “Universul” si terminand cu “Viitorul” si cu ziarele jidovesti pe care se sprijinea nationalistul domn Maniu si va reamintiti: cine sunteti d-stra si d-lui; cate pacate ati facut; cum v-ati calificat singuri si cum v-a calificat natia; cate raspunderi aveti.

Pentru a va usura munca, va reamintesc, d-le Bratianu, ca impreuna cu dl. Maniu, v-ati acuzat public si zilnic in presa, in intruniri, in parlament de: “incapacitate”, “talharii”, “falsificari” si “furturi de urne” in alegeri; demonstratii ridicule, cu plata “si pe socoteala statului”; “traficarile de influenta” practicate de partizanii, deputatii, ministrii si presedintii corpurilor d-stra legiuitoare; “scandalurile cu contingentarile”, cu “graul britanic”, modul cum ati facut reforma agrara si cum “ati profitat de ea”; risipa avutului public; “concesionarile numeroase ale bunurilor statului”; “demagogie”; incorectitudine civica provocata de faptul ca atunci cand erati in opozitie dirijati ocult statul, in profitul intereselor d-stra si ale jidanilor din ale caror consilii de administratie – mari si mici – faceati parte, iar pe fotoliile ministeriale incurajati si favorizati, acopereati si musamalizati afacerile lor cu ale d-stra, in detrimentul statului.

Adaugati, la acest bogat si concludent stat de serviciu al partizanilor si al adversarilor d-stra de ieri, cu care – ca intotdeauna va gasiti in opozitie – sunteti azi prieteni:

               cazurile, pe care natia le tine numai in adormire, ale domnilor Tatarascu, Barsan, Boila, Aristide Blank si afacerea Skoda;

               ruinarea poporului, prin dobanzile oneroase care au prabusit economiile, avutul si munca tuturor, de la taran la marele proprietar, de la micul pana la marele negustor roman;

               imprumuturile externe, oneroase si umilitoare;

               introducerea controlului strain la Banca Nationala si Caile Ferate, comisioanele scandaloase, etc etc si veti avea, domnule Bratianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am platit atat de scump si pe care natia intreaga o are permanent in fata ochilor.

Totusi, d-le Bratianu, cu totii credeti ca toate acestea au fost uitate si, cu perfidia politicianista de alta data – de totdeauna – atat de bine cunoscuta, va asezati cu cinism pe acest trecut si – de la cel dintai dintre d-stra, pana la cel din urma – incercati sa acuzati si sa sabotati, pe sub mana, opera de indreptare si consolidare la care s-a antrenat toata natia si sa taiati elanul unui om care nu a avut, nu are si nu va avea nici mosii, nici vii, nici pivniti de desfacere, nici bani depusi, nici industrii, nici consilii de administratie, nici safeuri, in tara si strainatate, nici cupoane de taiat, nici timp de pierdut la club si care nu si-a pricopsit nici cumnatii, nici nepotii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.

Chiar daca am gresit, gresesc sau voi gresi, nu pot fi acuzat, domnule Bratianu, de nici unul dintre dvs. care, fiti incredintati, sunteti infierati si pusi chiar de generatie actuala pe banca acuzatilor.

Daca va fi sa fiu adus si eu pe aceasta banca, pentru ca fac tot ceea ce un om putea sa faca, nu numai pentru a salva un neam de la dezunire si de la prabusire, dar si pentru a-l intregi si a-i asigura o viata noua, in onoare si in munca, atunci in nici un caz nu veti fi d-voastra acuzatorii si, in nici un caz nu voi fi pus alaturi de d-stra si acuzat de aceleasi greseli ca d-stra.

Fac aceasta afirmare nu pentru ca ma simt vinovat cu ceva fata de tara, dar pentru ca stiu ce au suferit, din antichitate si pana azi, de la Socrate si Demostene pana la Clemenceau, atatia nenumarati – mici si mari – oameni care si-au servit poporul cu credinta, cu devotement si cu folos si, mai ales, pentru ca nu au uitat ca la Iasi, in tragica primavara din 1918, si chiar la Bucuresti, dupa Unire, s-a cerut trimiterea in judecata si chiar condamnarea fratelui d-stra, atat pentru ca facuse razboiul, cat si pentru desmatul creeat de nepriceperea d-stra a tuturor, chiar de catre aceea care cerusera intrarea in lupta; care il acuzasera in 1914-15 de lunga si desmatata perioada de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea in razboi si care, ca culme a cinismului lor, erau ei insisi vinovati de modul cum fusese administrate si ruinata tara.

Eu si multi altii inca in viata nu am uitat ridicolul acestei indrasneli pe care istoria l-a inregistrat.

Oricum ar fi insa eu nu voi putea fi acuzat de d-stra si nici pus pe aceeasi banca cu d-stra, pentru ca nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei si nici seful unei bande de corbi odiosi, care au ajuns la conducere prin “minciuna”, “promisiuni”, “furt de urne” sau prin “sprijin ocult Masonic si iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest si de vointa unanima a unei natii care, pentru a se salva, a facu apel la mine, iar nu la d-stra sau la dl. Maniu si nici la domnii care stau in jurul d-voastra si cu care ati facut si faceti sistem.

Niciodata, pentru a fi salvata, natiunea, armata si corpurile constituite nu au indicat numele d-stra sau al d-lui Maniu, in ultimii ani ai tragicei guvernari, care s-a sfarsit la 6 septembrie 1940.

D-stra v-ati strecurat si v-ati alaturat acestei multimi, cu discretia impusa de instinctul raspunderii pe care o aveati si a dorintei legitime de a va salva si nu ati facut nici un gest pentru a va valorifica drepturile la conducere, cand aceasta multime spulbera un regim care era de fapt al d-stra si cand aclama un om nou, care eram eu.

……………………………

Cand am intrat in razboi, cu prudenta caracteristica a politicienilor valorosi, nu v-ati manifestat nici pentru, nici contra.

Dupa ce am reluat Basarabia si Bucovina, v-ati grabit sa-mi cereti, si d-stra si domnul Maniu, sa ma opresc la Nistru.

V-am aratat consideratiunile militare, politice, economice si morale pentru care nu puteam sa o fac si v-am invitat, pentru a treia oara, sa luati conducerea, raspunderea si riscurile unei asemenea actiuni.

Bineinteles, ati refuzat.

Dupa omorurile de la Jilava si imediat dupa rebeliune, mi-ati trimis memorii prin care imi aratati situatia si imi dadeati noi sfaturi.

V-am oferit sa luati conducerea si sa faceti cum credeti ca esta mai bine.

Si unul si altul v-ati scuturat.

Luandu-va dupa cativa ofiteri, fara prestigiu militar, care au deraiat de pe linia principiilor sanatoase strategice, morale si politice, pe care poate ca nici nu le-au avut vreodata, mi-ati cerut sa retrag armata din Rusia si m-ati indemnat sa ma “aranjez” cu Anglia si cu America.

Ar fi o greseala si o felonie, iar greselile si feloniile se platesc scump.

Suntem la peste 1500 de km de tara, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la usa, depozitele sunt ale germanilor, caile ferate sunt in mana lor, aviatia are forta de distrugere pe care ar trebui sa o cunoasteti.

Retragerea fortelor din situatia lor actuala ar insemna parasirea frontului.

Exact ceea ce au facut rusii in Moldova in 1917-1918.

Va intrebati ce s-ar intampla daca germanii ar face cu noi astazi, in caz de parasirea frontului, ceea ce am facut noi, atunci, cu rusii?

Va dati seama ce s-ar alege de armata noastra, de disciplina noastra, de soldatii si caii nostri, de tunurile noastre, daca am incerca, in conditiile aratate mai sus, sa parasim frontul fara asemntimentul Comandamentului german?

Situatia aceasta, a oamenilor care la cea dintai greutate se descurajeaza ar denota usurinta, totala nepricepere militara si prostie.

Solutia ar fi si criminala, domnule Bratianu, fiindca nu s-ar prabusi numai armata, s-ar prabusi insasi tara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat si am ajunge in situatia Serbiei si Greciei.

Poftiti, domnule Bratianu, va ofer din nou conducerea statului si a guvernului.

Retrageti d-voastra armata si “aranjati-va” cu Anglia.

Numai ca trebuie sa intreb armata si poporul.

Sunt gata sa le pun aceasta intrebare, deschis si categoric, daca si d-stra sunteti gata sa va luati raspunderea.

A ma fi “oprit la Nistru” si a “retrageti astazi fortele din Rusia” insemneaza, pentru un om care mai poate inca judeca, a anihila dintr-o data totul, toate sacrificiile facute de la trecerea Prutului, actiune in contra careia nu v-ati pronuntat public; insemneaza a ne dezonora pentru vecie ca popor; insemneaza a creea tarii, in cazul victoriei germane, conditii dezastruoase, fara a ne asigura, in cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptam si avem datoria sacra sa luptam, nici granitele care vor voi sa ni le mai lase rusii, nici libertatile noastre si nici macar viata familiilor si copiilor nostri; in sfarsit, insemneaza, din cauza nestabilitatii si a feloniei pe care ma sfatuiti sa o practic – si aceasta este cea mai mare crima – a asigura tarii in viitoarea comunitate europeana o pozitie morala care ii va ridica drepturile idelaurilor sale si ar putea sa-i fie chiar fatala.

Gestul pe care mi-l cereti sa-l fac, domnule Bratianu, va face din neamul romanesc o victima a tuturor, fiindca concomitent cu dezorganizarea, prabusirea si distrugerea armatei, ar incepe instaurarea anarhiei in tara.

Comunistii, legionarii, jidanii, ungurii, sasii ar incepe agitatiile, lupta, distrugerea ordinei, a linistei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitura de picior unui neam care cu adevarat ar merita calificativul de netrebnic.

Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.

Iata, domnule Bratianu, la ce ar da nastere gestul pe care mi-l cereti sa-l fac.

Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare si al unui om de stat, nu numai inconstient, dar nebun.

Conducatorul nefericit al Frantei – si mai nefericite de azi – a declarat, intr-o recenta chemare la realitate a unui popor care a cazut si el victima josnica a unei guvernari venale, iudeo-democratice si masonice, ca are convingerea ca daca “Germania ar fi infranta, Sovietele ar impune maine legea in Europa si s-ar termina astfel cu independenta si patriotismul natiunilor”.

Am avut si am aceeasi convingere.

Raman la aceasta convingere, fiindca noi, mai curand ca altii, mai total ca altii, vom fi zdrobiti:

               pentru ca suntem punte intre slavi si zagazul care le sta de secole in calea expansiunii lor, catre vestul si sud-vestul Europei;

               pentru ca avem bogatiile pe care le avem; si

               pentru ca vom fi trambulina salturilor lor viitoare.

Tragand invataminte din trecut, cunoscand tendintele slave, plecand de la consideratiunile facute mai sus si indrumat de instinctual de conservare si de logica bunului simt, nu puteam, domnule Bratianu, un conducator responsabil sa ma “opresc la Nistru” si nici nu pot “sa retrag armata din Rusia”.

Ar fi o prostie din partea mea.

Este cu neputinta sa o faca cineva si ar fi si o greseala ireparabila pe care nu eu si d-voastra, ci neamul ar plati-o scump.

Maresalul Petain, intr-una din valoroasele sale cuvantari, a dat speculatorilor situatiunilor grele lectia care care li se cuvenea si care a fost aplaudata de toti oamenii cu constiinta clara si nepatata.

Raspunzand unor critici ale actiunii sale, el a spus: “Cand Franta este in neorocire, nu mai este loc pentru minciuni si himere.”

Nici la noi, domnule Bratianu, nu mai este loc pentru “minciuni si himere” si mai ales nu mai putem sa ne platim luxul de a face si prostii.

V-am raspuns, d-le Bratianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea d-stra din 24 septembrie, dar si la cele anterioare.

Este raspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns  si care este constient de greutatile si pericolele ceasului de fata, precum si de raspunderile lui.

V-am raspuns, cum v-am raspuns, fiindca nu ati inteles nici tinuta si nici intelepciunea cu care am voit sa trec atat peste greselile trecutului cat si peste marii vinovati din ele.

Ca oamenii cei mai lipsiti de pacat, uitand marile si numeroasele greseli politice care s-au comis sub sefia d-stra, continuand a considera comunitatea romaneasca ca pe o turma de sclavi pe care – impreuna cu celelalte organizatii politice, cu firma nationalista, insa in acord cu oculta iudeo-masonica, ati dezorganizat-o, ati demoralizat-o, ati exasperat-o si, in cele din urma, din neputinta, ati dus-o, mana in mana cu trinitatea Tatarascu-Urdareanu-Lupeasca la catastrofa din 1940 si la rebeliunea din 1941, indrazniti astazi, cand s-a pus regula in tara si viata nimanui nu mai este in pericol, sa ridicati capul, de dupa saltarele consiliilor de administratie, ale industriilor si ale multiplelor afaceri, pentru a ma acuza.

Ei bine, domnule Bratianu, cand cineva a fost seful unui partid care, de la mare la mic, de la primaria din sat pana la cabinetul ministrilor, are raspunderea destrabalarii, a dezmatului moral, a iudeo-masonizarii tarii, a venalitatii, a compromiterii viitorului neamului si a catastrofei granitelor, nu mai are calitatea sa vorbeasca in numele comunitatii romanesti, sa dea sfaturi de conducere altora si mai ales sa-i acuze ca lucrurile nu merg cum trebuie.

                      Maresal Antonescu

 

 

Arhiva Istorica Centrala; fond Presedentia Consiliului de         Ministri, Cabinet I. Antonescu, dos. 61/1940, f. 88-221

 

Solomonar

Antonescu mai putin cunoscut!

            Nascut la 2/14 iunie 1882, la Pitesti, intr-o familie de militari, Ion Antonescu este absolventul (1913) Scolii Superioare de Razboi. In perioada 12 noiembrie-5 decembrie 1916 indeplineste functia de sef al Biroului Operatii la Grupul de armate Prezan, iar in perioada 5 decembrie 1916-1 aprilie 1918 este sef al Biroului Operatii la Marele Cartier General Roman.

            In perioada 28 decembrie 1937-29 mai 1938- ministru al apararii nationale, iar in 12 iulie 1949 demisioneaza din armata, pentru ca la 5 septembrie 1940 sa fie investit cu puteri depline pentru a forma Guvernul Romaniei: “Investim pe d-l. General Ion Antonescu, presedintele Consiliului de Ministri, cu depline puteri pentru conducerea Statului Roman” (Carol al II-lea, 5 sept. 1940, Art. 1)

            Ion Antonescu ajunge sef al statului intr-o perioada grea din punct de vedere al partidelor politice de dreapta; conducerea tarii facuse greseli grave, iar pe plan militar se facuse atat de putin incat, in prag de razboi, Romania era practice neinarmata. Pentru a-si salva tronul, Carol al II-lea a inceput sa formeze un guvern de coalitie, autoritar, ordonand generalului Antonescu sa faca acest lucru. “Garda de Fier” (condusa de Horia Sima) a incercat (3-4 sept. 1940) sa dea o lovitura de stat, mizand pe ajutorul german.

            Devenit conducatorul statului roman, grl. Antonescu a lansat, incepand cu 6 septembrie, o multime de proclamatii si apeluri: “[…]sa ne luam solemn angajamentul ca de azi ne unim in munca si in fratie, in gandire si in simtire, in dreptate si in lege, in disciplina si cumpatare, in ordine si in credinta, pentru ca prin munca sa ne intarim, sa prosperam si sa fim gata.”

            Fire autoritara, Antonescu nu voia sa lege angajamente si colaborari cu parteneri politici, singura forta politica importanta ce i se oferea fiind legionarii. Cu toate astea, la 14 septembrie 1940, odata cu constituirea unui nou guvern (Internele si Externele sunt incredintate legionarilor), un decret regal proclama Romania “stat national-legionar”.

            In aceasta dualitate a puterii (Sima-Antonescu) a inceput anevoiosul razboi epistolar; Antonescu ii scria lui Sima in 16 oct. 1949 ca legionarii erau vinovati de haosul din tara. Politia legionara facea arestari, perchezitiona, chiar jefuia, adancind climatul de haos si insecuritate.

            In acest timp, Romania trebuia sa isi defineasca optiunile de politica externa, neputand ramane neutra fie si numai pentru ca, la fel ca si Polonia (de acum sfasiata intre Germania si URSS) era situata la granita celor doua mari puteri, asadar nu avea de ales. Antonescu ii spune lui Mussolini, intr-o vizita in Italia, ca abuzurile comise de unguri in partea ocupata a Transilvaniei erau “un act de ofensa adus Axei prin faptul ca ungurii, a doua zi dupa arbitraj, au rupt acest angajament”. Intalnirea ulterioara cu Hitler a fost mult mai reusita, intre cei doi sefi de stat stabilindu-se un raport personal, intemeiat pe incredere si stima reciproca. Alianta cu Germania nu s-a facut intamplator- Antonescu vedea in Germania singura forta capabila a forta mana Ungariei sa puna capat supliciilor din Transilvania. In octombie 1940 incepe sosirea primelor unitati ale Wehrmachtului in Romania. Totodata, Hitler s-a anagajat sa ofere armament modern armatei romane.

            In acest timp, pe plan extern, ministrul de externe al Romaniei, Mihai Antonescu, convins fiind ca Germania va pierde razboiul, a discutat cu ambasadorul Italiei propunandu-i acestuia o interventie pe langa Mussolini pentru a gasi o solutie prin care Romania si Italia sa poata iesi din razboi, problema ramasa nerezolvata.

            Operatiunea germana in sud (zona in care rusii aveau comasate trupe numeroase) il determina pe Hitler sa ii ceara lui Antonescu ca armata romana sa-si continue operatiunile intre Bug si Nipru (zona Krivoi Rog- Nicopol).


            In iunie 1941, grl. Antonescu pleaca pe frontul din Moldova  in calitate de “comandant de capetenie al armatei romane”. In data de 22 iunie 1941, la ora 03:30 incepe aplicarea “planului Barbarosa” (intre Marea Baltica si Marea Neagra). Trupele romane actioneaza conform proclamatiei adresate de Antonescu catre armata: “Ostasi, va ordon: treceti Prutul. Zdrobiti vrajmasii din rasarit si miazazi si miazanoapte. Dezrobiti din jugul rosu al bolsevismului pe fratii vostri cotropiti […]”, ceea ce va duce la eliberarea intregii Basarabii si a Bucovinei de Nord.

            La 39 iulie 1941, Antonescu aproba (la solicitarea lui Hitler) ca trupele romane sa depaseasca Nistrul, asigurandu-l pe Fuhrer ca “voi merge pana la capat in actiunea ce am pornit spre rasarit”. Aramat romana a fost folosita pe aripa dreapta a acestui front, orientandu-se pe cucerirea Odessei (important port la Marea Neagra) care, desi pricinuind mari pierderi armatei romane (rezista pana la 16 octombrie) a fost cucerita, insemnand un mare succes pentru trupele romanesti.

            Un fragment al scrisorii lui C.I.C. Bratianu adresata lui Ion Antonescu (24 septembrie 1942) arata astfel:

            “Armata noastra, inglobata in cea germana, se decimeaza pe frontal rusesc, pe cand vecinii nostri isi menajeaza puterile pentru a le avea intacte la sfarsitul razboiului. Armata romana nu mai conteaza ca armata nationala pentru apararea frontierelor tarii. Ea sta incadrata in armata germana la peste 1000 de km de tara si bagata continuu in primele linii de lupta.

            Pentru ce ne impuneti toate aceste sacrificii? Ce vom avea la sfarsitul razboiului? Ce asigurari puteti avea ca Germania ne va reda Ardealul, pe care l-a dat ungurilor prin arbitrajul de la Viena? Pana azi se pare ca ea pregateste autonomia intregului Ardeal, daca ungurii nu-l vor cuceri.”

            Antonescu isi justifica actiunile in acest mod:

                                                            “(29 octombrie 1942)

                                                            Domnule Bratianu,

            Am lasat fara raspuns scrisorile dumneavostra anterioare.

            Am facut-o din intelepciune, fiindca urmaresc unirea, si nu vrajba.

            Puteam sa va raspund, aducand la bara justitiei, pe toti vinovatii de catastrofa morala si politica a tarii, printre care sunteti, in primul rand, si dvs.

            Natia o doreste si o asteapta de la mine.

           

            Uitati, d-le Bratianu, ca eu sunt omul muncii mele si martirul greselilor acelora care au primit in 1918 Romania Mare si au dus-o, dupa 22 de ani de conducere, in prapastia de unde am luat-o eu in 1940, pe cand dvs sunteti unul din profitorii si daramatorii unei mosteniri mari.

           

            D-voastra liberalii, mai mult ca altii, fiindca si din opozitie si de la guvern, prin actiunea d-voastra de dirijare si de indrumare a vietii noastre politice, economice, morale si spirituale, exercitata direct si indirect, de pe bancile ministeriale, din birourile bancilor si din culisele politice, ati adus tara in catastrofa din 1940.

           

            Suntem la peste 1500 de km de tara, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la usa, depozitele sunt ale germanilor, caile ferate sunt in mana lor, aviatia are forta de distrugere pe care ar trebui sa o cunoasteti.

            Retragerea fortelor din situatia lor actuala ar insemna parasirea frontului.

            Exact ceea ce au facut rusii in Moldova in 1917-1918.

            Va intrebati ce s-ar intampla cu noi daca germanii ar face cu noi astazi, in caz de parasire a frontului, ceea ce am facut noi, atunci, cu rusii?

            Va dati seama ce s-ar alege de armata noastra, de disciplina noastra,, de soldatii si caii nostri, de tunurile noastre, daca am incerca, in conditiile aratate mai sus, sa parasim frontal fara asentimentul Comandamentului german?

            Situatia aceasta, a oamenilor care la cea dintai greutate se descurajeaza, ar denota usurinta, totala nepricepere militara si prostie.

            Solutia ar fi si criminala, domnule Bratianu, fiindca nu s-ar prabusi numai armata, s-ar prabusi insasi tara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat si am ajunge in situati Serbiei si Greciei.

           

            A ma fi “oprit la Nistru” si a “retrage astazi fortele din Rusia” insemneaza, pentru un om care mai poate judeca inca, a anihila dintr-odata totul, toate sacrificiile facute de la trecerea Prutului, actiune in contra careia nu v-ati pronuntat public; inseamna a ne dezonora pentru vecie ca popor; inseamna a creea tarii, in cazul victoriei germane, conditii dezastruoase, fara a ne asigura, in cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptam si avem datoria sacra sa luptam, nici granitele care vor voi sa ni le mai lase rusii, nici libertatile noastre si nici macar viata familiilor si a copiilor nostri; in sfarsit, insemneaza, din cauza instabilitatii si a feloniei pe care ma sfatuiti sa o practic- si aceasta este cea mai mare crima- a asigura tarii in viitoarea comunitate europeana o pozitie morala care ii va ridica drepturile idealurilor sale si ar putea sa-i fie chiar fatala.

            Gestul pe care mi-l cereti sa-l fac, domnule Bratianu, va face din neamul romanesc o victima a tuturor, fiindca concomitent cu dezorganizarea si distrugerea armatei, ar incepe instaurarea anarhiei in tara.

            Comunistii, legionarii, jidanii, ungurii, sasii ar incepe agitatiile, lupta, distrugerea ordinei, a linistei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitura de picior unui neam care cu adevarat ar merita calificativul de netrebnic.

            Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.

            Iata, domnule Bratianu, la ce ar da nastere gestul pe care mi-l cereti sa-l fac.

            Ar fi gestul nefericit al unui stat lipsit de onoare si al unui om de stat, nu numai inconstient, dar nebun.

           

            Ei bine, domnule Bratianu, cand cineva a fost seful unui partid care, de la mare la mic, de la primaria din sat pana la cabinetul ministrilor, are raspunderea destrabalarii administrative, dezmatului moral, a iudeo-masonizarii tarii, a venalitatii, a compromiterii viitorului neamului si a catastrofei granitelor, nu mai are calitatea sa vorbeasca in numele comunitatii romanesti, sa dea sfaturi de conducere altora si mai ales sa-i acuze ca lucrurile nu merg cum trebuie.

                                                            Maresalul Antonescu”

            A fost Antonescu un dictator fascist? In opinia lui Florin Constantiniu, dictatura lui Antonescu nu a cunoscut formele aberante de represiune din cel de-al Treilea Reich. Absenta partidului fascist unic inlatura caracterizarea regimului sau ca fascist. Dictatura lui Antonescu nu a cunoscut formele aberante din URSS si Germania. In anii 1940-1944 au fost anchetate, arestate, condamnate sub acuzatia de activitate politica 10.566 de personae, dintre care 5.436 au fost comunisti sau afiliatii lor. Au fost pronuntate 313 condamnari la moarte, insa numai 72 de sentinte au fost executate. De retinut ca NU au fost executati comunistii care actionau ca agenti ai URSS, savarsind acte de sabotaj si spionaj.

            Cu privire la problema evreiasca din Romania, afirmatia lui Antonescu cum ca evreii din Muntenia si Moldova traiesc datorita lui este un adevar partial cercetat.

            Motivul acestei hotarari de a nu deporta evreii in Polonia cum si alte hotarari luate de maresalul Antonescu sunt umbrite de o cercetare istorica incompleta, deseori bazata pe criterii politice si de interese de moment si nu pe o cercetare ampla bazata pe documente si marturii care exista din abundenta in arhivele serviciilor secrete romane si arhivele de stat, precum si arhivele din alte carti (Gh. Buzatu, “Romania in arhivele Kremlinului”).

            Totusi, responsabilitatea lui Antonescu este zdrobitoare in ceea ce priveste moartea evreilor din Bucovina si Basarabia, moartea deportatilor din Transnistria. De mentionat faptul ca raspunderea nu cade exclusiv asupra personalitatii maresalului Antonescu, avand in vedere situatia existenta la acea ora in intreaga Europa, mai ales in Germania, aliata Romaniei. Evreii din Romania ii datoreaza lui Antonescu atat viata cat si, din nefericire, moartea.

            In privinta legislatiei dure antievreiesti, Antonescu afirma: “Jidanii sunt vinovati in mare parte de nenorocirile care s-au abatut asupra acestei tari, afirmand de asemenea ca “nu toti evreii sunt la fel”, ceea ce se va reflecta in politica lui antisemita, mai ales in privinta exceptiilor facute in cadrul legislatiei anti-semite in special in favoarea evreilor care-si dobandisera cetatenia in urma Razboiului de Independenta din 1877, a ranitilor si decoratilor din primul Razboi Mondial si a familiilor lor.

            Etichetarea maresalului Antonescu ca si “erou national” sau “criminal de razboi” este pripita, bazandu-se pe insuficiente materiale de arhiva, a caror studiere necesita un timp mai indelungat si o echidistanta profesionala.

            “Neamul evreiesc a supt, a saracit, a speculat si oprit dezvoltarea neamului romanesc timp de cateva secole; nevoia de a ne scapa de aceasta plaga a romanismului este de nediscutat.”- aceste afirmatii facute de catre maresalul Antonescu exista in cartea “Evreii sub regimul Antonescu”, de Radu Ioanid. Fraza este selectata INCOMPLET si, intr-o masura, deviaza parerea cititorului pe o pista incorecta. Citatul dupa Antonescu face parte din Ordinul Directiei generale de Politie nr. 131 din 5 iulie 1941, ordin dat de catre Antonescu in urma pogromului din vara anului 1941 de la iasi, semnat de catre directorul general al politiei staului, d-l general de divizie Em. Leoveanu, pe care il voi reda in intregime in cele ce urmeaza:

                                                “Ordin circular

                                    D-lor chestori si sefi de politie

            Avem onoarea a va inainta mai jos, in copie, ordinal Ordinul Directiei generale de Politie nr. 131 din 5 iulie 1941, cabinetul rugandu-va sa binevoiti a lua la cunostinta si a dispune masuri de executare si de control cunoscand ca orice abatere sau caz intamplat pe teritoriul Dvs. va atrage raspunderea personala a sefului autoritatii politienesti.

            COPIE:

            Domnule Ministru de Interne cu ordinul nr.4916 din 4 iulie a.c. strict secret, arata ca Dl. General Antonescu, conducatorul statului, luand cunostinta de cele intamplate la Iasi in zilele de 28 VI. a.c., a dat ordinul urmator:

            “Dezordinele intamplate acum cateva zile la Iasi au pus armata si autoritatile intr`o lumina cu totul nefavorabila, cu ocazia evacuarei Basarabiei, a fost pentru armata o adevarata rusine ca s`a lasat insultata si atacata de evrei si comunisti, fara a reactiona. Rusinea este si mai mare cand soldatii din proprie initiativa si de multe ori, numai in scopul de a jefui sau maltrata, ataca populatia evreiasca si omoari la intamplare, astfel cum a fost cazul la Iasi.

            Neamul evreiesc, a supt, a saracit, a speculat si oprit dezvoltarea neamului romanesc timp de cateva secole; nevoia de a ne scapa de aceasta plaga a romanismului este de nediscutat, DAR numai Guvernul are dreptul de a lua masurile necesare. Aceste masuri se afla in curs de aplicare si ele vor fi continuate dupa normele ce voiu hotari. Nu este admisibil ca fiecare cetatean sau fiecare soldat sa-si asume rolul de a solutiona problema evreiasca prin jafuri si masacre.      

            Prin asemenea procedee, aratam lumii ca suntem un popor nedisciplinat si necivilizat si punem autoritatea si prestigiul Statului Roman intr`o lumina cu totul neplacuta. Opresc dar, cu desavarsire, orice actiune pornita din initiativa individuala si fac raspunzatoare autoritatile militare si civile de executarea intocmai a acestui ordin.

            Crime de asemenea natura, constituiesc o pata rusinoasa pentru neamul intreg  si ele sunt platite mai tarziu de catre alte generatii de cat aceia care le-au comis. Cei ce se vor abate ori s`au abatut dela  ordinul de mai sus, vor fi dati in judecata si li se vor aplica sanctiunile cele mai severe, prevazute de lege.”

            Acest ordin va fi adus la cunostinta tuturor unitatilor politienesti in subordine, raportand de executare.

            DIRECTORUL GENERAL AL POLITIEI STATULUI

            General de Divizie Em. Leoveanu

            L.S.

 

            Pentru conformitate:

Ss indescifrabil”

(pastrat in Arhivele SRI)

 

Bilbiografie selectiva:

1.                  Iosif Constantin Dragan, “Istoria Romaniei”, Edit. Europa Nova, Buc., 1994;

2.                  Folrin Constantiniu, “O istorie sincera a poporului roman”, Edit. Univers Enciclopedic, Buc. 1997;

3.                  Arhiva Istorica Centrala, fond Presedentia Consiliului de Ministri, Cabinet I. Antonescu, dosar 61/1940, f. 76;

4.                  Arhiva Istorica Centrala, fond Presedentia Consiliului de Ministri, cabinet I. Antonescu, dos. 61/1940, f. 88-221.

Solomonar