Ai nostri, de ieri. Si de azi?

 

Scrisoarea lui C.I.C. Bratianu adresata lui Ion Antonescu

(24 septembrie 1942)

 

 

 

Domnule maresal,

Suntem in preajma iernei cu amenintare de foamete si de frig pentru populatia tarii si cu o profunda dezorganizare a vietii economice.

Armata noastra, inglobata in cea germana, se decimeaza pe frontal rusesc, pe cand vecinii nostri isi menajeaza puterile pentru a le avea intacte la sfarsitul razboiului. Armata romana nu mai conteaza ca armata nationala pentru apararea frontierelor tarii. Ea este incadrata in armata germana la peste 1000 km de tara si bagata continuu in primele linii de lupta.

Pentru ce ne impuneti toate aceste sacrificii? Ce vom avea la sfarsitul razboiului? Ce asigurari puteti avea ca Germania ne va reda Ardealul, pe care l-a dat ungurilor prin arbitrajul de la Viena? Pana azi se pare ca ea pregateste autonomia intregului Ardeal, daca ungurii nu-l vor cuceri.

In ce situatie vom fi si in cazul in care Germania nu va castiga razboiul, de vreme ce nu s-a menajat nimic pentru a ne invrajbi cu Anglia si statele Unite?

Razboiul cu Rusia, care dupa propaganda germana trebuia sa se termine la sfarsitul anului 1941, apoi la sfarsitul anului 1942, se va prelungi si in anul 1943.

V-am prevenit in mai multe randuri in anul 1941 si 1942 ca Romania nu trebuie sa-si trimita trupele sale in interiorul Rusiei, fara a-si pune in pericol chiar existenta sa – ca ea este amenintata sa fie strivita in conflictul armat a doua mari puteri, si ca pe de alta parte situatia ei economica devine din zi in zi mai critica. V-am sfatuit mai tarziu sa retrageti in interiorul tarii trupele noastre de pe Nistru si sa le rezervati pentru apararea noastra in contra ungurilor si bulgarilor.

In loc a asculta apelurile ce v-am facut ati trimis aproape toata armata noastra in interiorul Rusiei. Pentru a nu ajunge la o prabusire completa a tarii, al carei conducator sunteti, trebuie sa urmati exemplul Finlandei care a oprit trupele sale in apropierea frontierelor, sau al Ungariei, care nu le sacrifica pentru a distruge bolsevismul, ci vrea sa le aiba intacte pentru momentul final, cand cel ce va fi mai putin uzat va culege roadele razboiului, pentru care altii – ca noi – au facut sacrificii peste masura de mari.

Primiti, va rog domnule Maresal, asigurarea simtamintelor mele de inalta consideratiune.

                                         C.I. BRATIANU

Arhiva Istorica Centrala; fond Presedentia Consiliului de Ministri,      Cabinet I. Antonescu, dosar 61/1940, f.. 76.     

 

 

 

 

Scrisoarea de raspuns a maresalului Ion Antonescu adresata lui C.I.C. Bratianu

(29 octombrie 1942)

 

 

                      Domnule Bratianu,

 

Am lasat fara raspuns scrisorile dumneavoastra anterioare.

Am facut-o din intelepciune, fiindca urmaream unirea si nu vrajba.

Puteam sa va raspund, aducand la bara justitiei pe toti vinovatii de catastrofa morala si politica a tarii, printre care sunteti, in primul rand, si d-stra.

Natia o doreste si o asteapta de la mine.

Nu am facut-o, totusi, fiindca nu am voit sa atat si mai mult spiritele si, mai ales, nu am voit sa dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii nostri.

Am lasat ziua acestor rafuieli pentru mai tarziu.

Abuzati insa de rabdarea, de tacerea si de intelepciunea mea si, rand pe rand, in scurte intervale de timp, imi trimiteti, cand d-stra cand dl. Maniu avertismente, sfaturi si acuzatiuni.

In virtutea carui drept?

Ce reprezentati in aceasta tara, d-v(oa)stra toti fostii oameni politici, inafara de interesele d-stra egoiste si un trecut politic total compromis si dureros?

Uitati, domnule Batianu, ca eu sunt omul muncii mele si martirul greselilor acelora care au primit in 1918 Romania Mare si au adus-o, dupa 22 de ani de conducere, in prapastia de unde am luat-o eu in 1940, pe cand d-stra sunteti unul din profitorii si daramatorii unei mosteniri mari.

In mai putin de un sfert de secol, fiecare in parte si toti la un loc, ati prabusit lupta, sacrificiile si suferintele duse si indurate 20 de secole de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politica.

Orice aparare incercati si orice diversiune faceti d-stra, conducatorii politici de ieri, purtati pe umeri aceasta raspundere.

D-stra liberalii, mai mult ca altii, fiindca si din opozitie, si de la guvern, prin actiunea d-stra de dirijare si de indrumare a vietii noastre politice, economice, morale si spirituale, exercitata direct si indirect, de pe bancile ministeriale, din birourile bancilor si din culisele politice, ati dus tara la catastrofa din 1940.

Stati fata in fata cu constiinta d-stra, depanati cu corectitudine, pas cu pas, atat actele d-stra, cat si pe cele ale acelora cu care, rand pe rand, v-ati intovarasit si v-ati acuzat, in fata natiei dezolate, scandalizate si inmarmurite; rasfoiti toata colectia ziarelor din ultimii 40 de ani, incepand cu “Universul” si terminand cu “Viitorul” si cu ziarele jidovesti pe care se sprijinea nationalistul domn Maniu si va reamintiti: cine sunteti d-stra si d-lui; cate pacate ati facut; cum v-ati calificat singuri si cum v-a calificat natia; cate raspunderi aveti.

Pentru a va usura munca, va reamintesc, d-le Bratianu, ca impreuna cu dl. Maniu, v-ati acuzat public si zilnic in presa, in intruniri, in parlament de: “incapacitate”, “talharii”, “falsificari” si “furturi de urne” in alegeri; demonstratii ridicule, cu plata “si pe socoteala statului”; “traficarile de influenta” practicate de partizanii, deputatii, ministrii si presedintii corpurilor d-stra legiuitoare; “scandalurile cu contingentarile”, cu “graul britanic”, modul cum ati facut reforma agrara si cum “ati profitat de ea”; risipa avutului public; “concesionarile numeroase ale bunurilor statului”; “demagogie”; incorectitudine civica provocata de faptul ca atunci cand erati in opozitie dirijati ocult statul, in profitul intereselor d-stra si ale jidanilor din ale caror consilii de administratie – mari si mici – faceati parte, iar pe fotoliile ministeriale incurajati si favorizati, acopereati si musamalizati afacerile lor cu ale d-stra, in detrimentul statului.

Adaugati, la acest bogat si concludent stat de serviciu al partizanilor si al adversarilor d-stra de ieri, cu care – ca intotdeauna va gasiti in opozitie – sunteti azi prieteni:

               cazurile, pe care natia le tine numai in adormire, ale domnilor Tatarascu, Barsan, Boila, Aristide Blank si afacerea Skoda;

               ruinarea poporului, prin dobanzile oneroase care au prabusit economiile, avutul si munca tuturor, de la taran la marele proprietar, de la micul pana la marele negustor roman;

               imprumuturile externe, oneroase si umilitoare;

               introducerea controlului strain la Banca Nationala si Caile Ferate, comisioanele scandaloase, etc etc si veti avea, domnule Bratianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am platit atat de scump si pe care natia intreaga o are permanent in fata ochilor.

Totusi, d-le Bratianu, cu totii credeti ca toate acestea au fost uitate si, cu perfidia politicianista de alta data – de totdeauna – atat de bine cunoscuta, va asezati cu cinism pe acest trecut si – de la cel dintai dintre d-stra, pana la cel din urma – incercati sa acuzati si sa sabotati, pe sub mana, opera de indreptare si consolidare la care s-a antrenat toata natia si sa taiati elanul unui om care nu a avut, nu are si nu va avea nici mosii, nici vii, nici pivniti de desfacere, nici bani depusi, nici industrii, nici consilii de administratie, nici safeuri, in tara si strainatate, nici cupoane de taiat, nici timp de pierdut la club si care nu si-a pricopsit nici cumnatii, nici nepotii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.

Chiar daca am gresit, gresesc sau voi gresi, nu pot fi acuzat, domnule Bratianu, de nici unul dintre dvs. care, fiti incredintati, sunteti infierati si pusi chiar de generatie actuala pe banca acuzatilor.

Daca va fi sa fiu adus si eu pe aceasta banca, pentru ca fac tot ceea ce un om putea sa faca, nu numai pentru a salva un neam de la dezunire si de la prabusire, dar si pentru a-l intregi si a-i asigura o viata noua, in onoare si in munca, atunci in nici un caz nu veti fi d-voastra acuzatorii si, in nici un caz nu voi fi pus alaturi de d-stra si acuzat de aceleasi greseli ca d-stra.

Fac aceasta afirmare nu pentru ca ma simt vinovat cu ceva fata de tara, dar pentru ca stiu ce au suferit, din antichitate si pana azi, de la Socrate si Demostene pana la Clemenceau, atatia nenumarati – mici si mari – oameni care si-au servit poporul cu credinta, cu devotement si cu folos si, mai ales, pentru ca nu au uitat ca la Iasi, in tragica primavara din 1918, si chiar la Bucuresti, dupa Unire, s-a cerut trimiterea in judecata si chiar condamnarea fratelui d-stra, atat pentru ca facuse razboiul, cat si pentru desmatul creeat de nepriceperea d-stra a tuturor, chiar de catre aceea care cerusera intrarea in lupta; care il acuzasera in 1914-15 de lunga si desmatata perioada de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea in razboi si care, ca culme a cinismului lor, erau ei insisi vinovati de modul cum fusese administrate si ruinata tara.

Eu si multi altii inca in viata nu am uitat ridicolul acestei indrasneli pe care istoria l-a inregistrat.

Oricum ar fi insa eu nu voi putea fi acuzat de d-stra si nici pus pe aceeasi banca cu d-stra, pentru ca nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei si nici seful unei bande de corbi odiosi, care au ajuns la conducere prin “minciuna”, “promisiuni”, “furt de urne” sau prin “sprijin ocult Masonic si iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest si de vointa unanima a unei natii care, pentru a se salva, a facu apel la mine, iar nu la d-stra sau la dl. Maniu si nici la domnii care stau in jurul d-voastra si cu care ati facut si faceti sistem.

Niciodata, pentru a fi salvata, natiunea, armata si corpurile constituite nu au indicat numele d-stra sau al d-lui Maniu, in ultimii ani ai tragicei guvernari, care s-a sfarsit la 6 septembrie 1940.

D-stra v-ati strecurat si v-ati alaturat acestei multimi, cu discretia impusa de instinctul raspunderii pe care o aveati si a dorintei legitime de a va salva si nu ati facut nici un gest pentru a va valorifica drepturile la conducere, cand aceasta multime spulbera un regim care era de fapt al d-stra si cand aclama un om nou, care eram eu.

……………………………

Cand am intrat in razboi, cu prudenta caracteristica a politicienilor valorosi, nu v-ati manifestat nici pentru, nici contra.

Dupa ce am reluat Basarabia si Bucovina, v-ati grabit sa-mi cereti, si d-stra si domnul Maniu, sa ma opresc la Nistru.

V-am aratat consideratiunile militare, politice, economice si morale pentru care nu puteam sa o fac si v-am invitat, pentru a treia oara, sa luati conducerea, raspunderea si riscurile unei asemenea actiuni.

Bineinteles, ati refuzat.

Dupa omorurile de la Jilava si imediat dupa rebeliune, mi-ati trimis memorii prin care imi aratati situatia si imi dadeati noi sfaturi.

V-am oferit sa luati conducerea si sa faceti cum credeti ca esta mai bine.

Si unul si altul v-ati scuturat.

Luandu-va dupa cativa ofiteri, fara prestigiu militar, care au deraiat de pe linia principiilor sanatoase strategice, morale si politice, pe care poate ca nici nu le-au avut vreodata, mi-ati cerut sa retrag armata din Rusia si m-ati indemnat sa ma “aranjez” cu Anglia si cu America.

Ar fi o greseala si o felonie, iar greselile si feloniile se platesc scump.

Suntem la peste 1500 de km de tara, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la usa, depozitele sunt ale germanilor, caile ferate sunt in mana lor, aviatia are forta de distrugere pe care ar trebui sa o cunoasteti.

Retragerea fortelor din situatia lor actuala ar insemna parasirea frontului.

Exact ceea ce au facut rusii in Moldova in 1917-1918.

Va intrebati ce s-ar intampla daca germanii ar face cu noi astazi, in caz de parasirea frontului, ceea ce am facut noi, atunci, cu rusii?

Va dati seama ce s-ar alege de armata noastra, de disciplina noastra, de soldatii si caii nostri, de tunurile noastre, daca am incerca, in conditiile aratate mai sus, sa parasim frontul fara asemntimentul Comandamentului german?

Situatia aceasta, a oamenilor care la cea dintai greutate se descurajeaza ar denota usurinta, totala nepricepere militara si prostie.

Solutia ar fi si criminala, domnule Bratianu, fiindca nu s-ar prabusi numai armata, s-ar prabusi insasi tara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat si am ajunge in situatia Serbiei si Greciei.

Poftiti, domnule Bratianu, va ofer din nou conducerea statului si a guvernului.

Retrageti d-voastra armata si “aranjati-va” cu Anglia.

Numai ca trebuie sa intreb armata si poporul.

Sunt gata sa le pun aceasta intrebare, deschis si categoric, daca si d-stra sunteti gata sa va luati raspunderea.

A ma fi “oprit la Nistru” si a “retrageti astazi fortele din Rusia” insemneaza, pentru un om care mai poate inca judeca, a anihila dintr-o data totul, toate sacrificiile facute de la trecerea Prutului, actiune in contra careia nu v-ati pronuntat public; insemneaza a ne dezonora pentru vecie ca popor; insemneaza a creea tarii, in cazul victoriei germane, conditii dezastruoase, fara a ne asigura, in cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptam si avem datoria sacra sa luptam, nici granitele care vor voi sa ni le mai lase rusii, nici libertatile noastre si nici macar viata familiilor si copiilor nostri; in sfarsit, insemneaza, din cauza nestabilitatii si a feloniei pe care ma sfatuiti sa o practic – si aceasta este cea mai mare crima – a asigura tarii in viitoarea comunitate europeana o pozitie morala care ii va ridica drepturile idelaurilor sale si ar putea sa-i fie chiar fatala.

Gestul pe care mi-l cereti sa-l fac, domnule Bratianu, va face din neamul romanesc o victima a tuturor, fiindca concomitent cu dezorganizarea, prabusirea si distrugerea armatei, ar incepe instaurarea anarhiei in tara.

Comunistii, legionarii, jidanii, ungurii, sasii ar incepe agitatiile, lupta, distrugerea ordinei, a linistei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitura de picior unui neam care cu adevarat ar merita calificativul de netrebnic.

Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.

Iata, domnule Bratianu, la ce ar da nastere gestul pe care mi-l cereti sa-l fac.

Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare si al unui om de stat, nu numai inconstient, dar nebun.

Conducatorul nefericit al Frantei – si mai nefericite de azi – a declarat, intr-o recenta chemare la realitate a unui popor care a cazut si el victima josnica a unei guvernari venale, iudeo-democratice si masonice, ca are convingerea ca daca “Germania ar fi infranta, Sovietele ar impune maine legea in Europa si s-ar termina astfel cu independenta si patriotismul natiunilor”.

Am avut si am aceeasi convingere.

Raman la aceasta convingere, fiindca noi, mai curand ca altii, mai total ca altii, vom fi zdrobiti:

               pentru ca suntem punte intre slavi si zagazul care le sta de secole in calea expansiunii lor, catre vestul si sud-vestul Europei;

               pentru ca avem bogatiile pe care le avem; si

               pentru ca vom fi trambulina salturilor lor viitoare.

Tragand invataminte din trecut, cunoscand tendintele slave, plecand de la consideratiunile facute mai sus si indrumat de instinctual de conservare si de logica bunului simt, nu puteam, domnule Bratianu, un conducator responsabil sa ma “opresc la Nistru” si nici nu pot “sa retrag armata din Rusia”.

Ar fi o prostie din partea mea.

Este cu neputinta sa o faca cineva si ar fi si o greseala ireparabila pe care nu eu si d-voastra, ci neamul ar plati-o scump.

Maresalul Petain, intr-una din valoroasele sale cuvantari, a dat speculatorilor situatiunilor grele lectia care care li se cuvenea si care a fost aplaudata de toti oamenii cu constiinta clara si nepatata.

Raspunzand unor critici ale actiunii sale, el a spus: “Cand Franta este in neorocire, nu mai este loc pentru minciuni si himere.”

Nici la noi, domnule Bratianu, nu mai este loc pentru “minciuni si himere” si mai ales nu mai putem sa ne platim luxul de a face si prostii.

V-am raspuns, d-le Bratianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea d-stra din 24 septembrie, dar si la cele anterioare.

Este raspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns  si care este constient de greutatile si pericolele ceasului de fata, precum si de raspunderile lui.

V-am raspuns, cum v-am raspuns, fiindca nu ati inteles nici tinuta si nici intelepciunea cu care am voit sa trec atat peste greselile trecutului cat si peste marii vinovati din ele.

Ca oamenii cei mai lipsiti de pacat, uitand marile si numeroasele greseli politice care s-au comis sub sefia d-stra, continuand a considera comunitatea romaneasca ca pe o turma de sclavi pe care – impreuna cu celelalte organizatii politice, cu firma nationalista, insa in acord cu oculta iudeo-masonica, ati dezorganizat-o, ati demoralizat-o, ati exasperat-o si, in cele din urma, din neputinta, ati dus-o, mana in mana cu trinitatea Tatarascu-Urdareanu-Lupeasca la catastrofa din 1940 si la rebeliunea din 1941, indrazniti astazi, cand s-a pus regula in tara si viata nimanui nu mai este in pericol, sa ridicati capul, de dupa saltarele consiliilor de administratie, ale industriilor si ale multiplelor afaceri, pentru a ma acuza.

Ei bine, domnule Bratianu, cand cineva a fost seful unui partid care, de la mare la mic, de la primaria din sat pana la cabinetul ministrilor, are raspunderea destrabalarii, a dezmatului moral, a iudeo-masonizarii tarii, a venalitatii, a compromiterii viitorului neamului si a catastrofei granitelor, nu mai are calitatea sa vorbeasca in numele comunitatii romanesti, sa dea sfaturi de conducere altora si mai ales sa-i acuze ca lucrurile nu merg cum trebuie.

                      Maresal Antonescu

 

 

Arhiva Istorica Centrala; fond Presedentia Consiliului de         Ministri, Cabinet I. Antonescu, dos. 61/1940, f. 88-221

 

Solomonar

Reclame

Napoleon Bonaparte I

„Ce roman a mai fost si viata mea!” (Napoleon)

Pe colinele ce se intind la sud de Bruxelles, intre satele Belle-Aliance si Waterloo, in vara anului 1815, Napoleon dadea ultima lui batalie. In seara de 18 iunie cadea cortina peste ultimul act al epopeii napoleoniene. Invins, isi termina cariera poltica si militara omul pe care istoria avea sa-l priveasca drept un fenomen. Pentru prima oara in decursul a patruzeci de batalii, „Vechea garda” se retragea fara ordin sub presiunea inamicului. Strigatu „La Garde recule!” (Garda se retrage!), raspandit cu iuteala fulgerului, a produs o demoralizare urmata de panica. Ultima speranta de victorie era spulberata. Vestea infrangerii ajungea la Paris, la doua zile dupa ce, prin obisnuitele trei lovituri de tun, populatia capitalei fusese instiintata de victoria de la Ligny asupra prusienilor lui Blucher.

Vestea a produs o consternare generala, o deprimare in mase, o bucurie retinuta in randurile burgheziei liberale nesigure de cursul viitor al evenimentelor, una imensa in foburgul St. Germain, cuibul si focarul de intrigi al aristocratiei regaliste. Marea burghezie, pentru care Napoleon facuse totul spre a-i asigura interesele si a-i consolida pozitia, se pregatea febril sa primeasca cu supunere si devotament pe Ludovic al XVIII-lea care, dupa fuga sa rusinoasa, se reintorcea sub protectia baionetelor lui Wellington si a husarilor lui Blucher. Tradatorii tuturor regimurilor, care-si facusera din tradare o profesiune, nobilul Talleyrand si iacobinul Fouche, primul facut de Napoleon print de Benevent, al doilea duce de Otranto, ambii proveniti din tagma preoteasca, reusisera fara greutate sa asocieze la tradare pe toti aceia pe care Napoleon ii facuse printi, duci, conti si-i umpluse de averi, pe toti marii demnitari care pana atunci se intrecusera in slugarnicii si pe toti maresalii, acei „Bonaparti ratati” cum ii numeste Alber Vandal, care-l tradasera prima oara in 1814, dupa cateva luni il tradau pe Ludovic al XVIII-lea, iar acum il tradau a doua oara pe Napoleon.

Ramaneau alaturi de el si-l urmau cu un fanatism superstitios: grenadierii brazdati de rani si incaruntiti in batalii, masa taranimii in totalitatea ei si, fapt uimitor, il primeau cu strigate de „Traiasca Imparatul” lucratorii umili din cartierele sarace ale Parisului, sanchilotii, aceia pe care Napoleon recunostea ca i-a gasit saraci si-i lasa saraci.

Armata, taranii si lucratorii reprezentau o forta redutabila pe care insa Napoleon nu vrea s-o foloseasca pentru a nu adauga la nenorocirea Frantei calamitatile unui razboi civil. Dupa incercari dramatice, dar fara succes, de a obtine sprijinul Corpului Legislativ si al Senatului, de a polariza in juru-i toate energiile intr-o incercare suprema de rezistenta, resemnat, el renunta la tron si cauta un loc de retragere unde sa-si termine restul vietii, ca simplu particular sub numele de colonelul Muiron, numele aghiotantului sau care, in batalia de la Arcole, a cazut acoperindu-i trupul pentru a-l feri de gloantele austriecilor. Preferintele merg catre Lumea Noua, catre America, insa oceanul este sub controlul flotei engleze si el nu vrea sa infrunte riscul de a fi prins si a da astfel englezilor justificarea de a-l trata ca prizonier. Increzator in cavalerismul si generozitata lorzilor englezi, el isi incredinteaza soarta poporului englez. La 14 iulie 1815, generalul Gourgaud este insarcinat sa duca Printului Regent al Angliei faimoasa scrisoare:

Alteta Regala!…am terminat cariera politica si vin ca Temistocle sa ma asez in caminul poporului britanic. Ma pun sub protectia legilor sale. Cer aceasta Altetei Voastre ca celui mai puternic, celui mai constant si celui mai generos dintre inamicii mei.” Si, inainte ca Fouche, fostul lui ministru al Politiei generale, acum prim-ministru al lui Ludovic al XVIII-lea, sa-l poata aresta, Napoleon urca la bordul vasului Bellerophon, unde este primit cu toate onorurile de catre capitanul Frederich Maitland.

Dar in Anglia nu guverneaza regentul, ci lorzii si in acel moment la carma tarii se gaseau lorzii Liverpool, Castlereagh, Eldon, Sidmouth si, ca ministru al Coloniilor, lordul Bathurst, toti cinci discipoli si fosti colaboratori ai lui William Pitt, care le-a lasat mostenire ura contra Frantei si a lui Napoleon. Pentru oligarhia engleza, Napoleon nu era, si nu fusese niciodata, decat un „iacobin scelerat”, un „Robespierre calare”, un uzurpator al tronului „prea crestinilor Bourboni”. Acest corsican „parvenit” proclamase Egalitatea ca principiu social si nobilii lorzi nu prea intelegeau cum ar putea „omul de pe strada” sa fie egal cu ei. La fel gandeau si feudalii care conduceau in Austria, Rusia si Prusia. Incremeniti in prejudecatile lor de casta, erau revoltati sa vada ca sub domnia acestui „capcaun din Corsica” spalatoreasa Catherina Hubscher era ducesa de Danzig, ca Lannes, feciorul unui grajdar, era duce de Montebello, ca Murat, baiatul unui hangiu, era rege al Neapolului si toata nobilimea italiana cu sange albastru trebuia sa i se plece. In misticismul lor religios ei vedeau in aceasta rasturnare sociala opera unui ateu iacobin care vera sa strice „ordinea lasata de bunul Dumnezeu pe pamant”.

Napoleon isi facuse  idee romantica despre cavalerismul lorzilor, atunci cand credea ca acestia il vor primi magnific, asa cum in antichitate Artaxerxes, rege persilor, isi primise adersarul, pe marele atenian Temistocle, invingatorul de la Salamina. Tratat ca un banal prizonier periculos pentru linistea Europei, Napoleon este imbarcat pe vasul Northumberland si sub paza unui marinar grosolan, amiralul Cockburn, depus pe stancile de bazalt ale insulei Sf. Elena. Intr-o zadarnica incercare de a sterge amintirea unui trecut de infrangeri, printr-un ordin al lordului Bathurst acela care fusese imparat al Frantei, rege al Italiei, protector al Confederatiei Rinului si mediator al Elvetiei nu se va mai numi decat „generalul Bonaparte”. Sanctiuni severe i asteapta pe toti aceea care i se vor adresa cu Sire sau Majestate.

Masura era luata cu asentimentul tarului Alexandru I, acelasi care, dupa rasunatoarele infrangeri de la Austerlitz si Friedland, beneficiase larg de generozitatea invingatorului si la Tilsit se simtise fericit sa se imbratiseze cu Napoleon; era de acord si regele Prusiei, cel care dupa dezastrul de la Iena ii cersise tronul si-si trimisese sotia, renumita prin frumusete, sa ingenuncheze in fata lui si sa-l seduca prin gratiile ei; se alatura acestei masuri si imparatul Austrei, care dupa infrangerea de la Wagram, de frica, isi impinsese fiica in patul lui Napoleon, facandu-si-l ginere.

Privita retrospectiv, masura apare ridicola, fiindca 20 de ani de istorie nu se pot sterge prin simpla semnatura a unui lord al carui nume nu mai dainuieste astazi decat asociat cu acela al lui Napoleon. Vrand sa-l umileasca, nici lorzii, nici monarhii nu-si dadeau seama ca titlul de generalul Bonaparte era poate mai glorios decat acela de imparatul Napoleon. Era titlul pe care captivul il purtase la Lodi, la Arcole, la Rivoli si la Piramide, era titlul pe care-l purtase primul Consul, invingatorul de la Marengo si autorul Codului Civil.

Masura era stupida fiindca intr-o Europa feudala, in care monarhi incapabili, degenerati, uneori dementi (chiar in acea epoca George al III-lea al Angliei si Paul I al Rusiei erau socotiti nebuni), urcau pe tronuri automat, in virtutea formulei mistice a „dreptului divin”, Napoleon era un suveran acceptat de popor, de un popor care, in acel moment istoric, era din punct de vedere politic cel mai evoluat si cel mai constient. Cu logica lui stransa, Napoleon spunea: „…Daca nu sunt imparatul Napoleon, atunci nu sunt nici generalul Bonaparte, deoarece ambele titluri mi-au fost conferite de poporul francez”. In fine, era o dovada de mare naivitate din partea lorzilor si a monarhilor cand isi inchipuiau ca istoria va ratifica aceasta „solemna bufonerie”, cum o numeste chiar un englez, lordul Rosebery.

Tratamentul aplicat lui Napoleon la Sf. Elena a fost, cum spunea acelasi lord, „…un amestec de josnicie si lasitate, o politica de herpagoni si de spioni”. Instalat pe platoul de la Longwood, intr-o locuinta saracacioasa in care ploua, acoperita cu carton asfaltat, infestata de sobolani, avand in fata o priveliste dezolanta, fara vegetatie, desi ploua aproape in fiecare zi, unde vantul sufla cand arzator, cand rece ca gheata, si unde valurile oceanului cu vuietul lor monoton asalteaza stancile de bazalt, marind tristetea si deprimarea, omul obisnuit sa lucreze 15-18 ore pe zi se vede condamnat la inactivitate. „Satan- spune Merejkovski- n-ar fi putut inventa un infern mai teribil”. Aceasta drama a inactivitatii este si mai sugestiv redata de contele Chaptal: „Spiritul sau, corpul sau erau incapabile de oboseala. Cum se putea gasi la Longwood o intrebuintare pentru aceasta masina formidabila? Toata aceasta forta cerebrala nervoasa recadea asupra lui si-l strivea”. Cei aproape sase ani de la Sf. Elena sunt o continua si dramatica lupta cu timpul. Zilele sunt  lungi si noptile cu insomnii nesfarsite. Pentru a-si da iluzia unei activitati, pentru a insela timpul, pentru a se insela pe sine insusi, Napoleon isi propune sa-si dicteze memoriile, dar din tot ce si-a propus n-a realizat decat un sfert.

In 1819 dicteaza lui Bertrand si Montholon: campaniile lui Turenne, ale lui Frederic cel mare si Iulius Caesar, plus cateva observatii asupra „Eneidei” si asupra operei lui Voltaire. Dicteaza fara continuitate, trece de la un subiect la altul. Las Cases, Bertrand, Gourgaud, Montholon si valetul Marchaud scriu mereu, pana cand captivul, dezgustat de viata, de sicanele meschinului guvernator Hudson Lowe, doborat de chinurile bolii, inceteaza treptat orice activitate si se limiteaza la lecturi din autorii favoriti. Din suita sa, contele Las Cases este cel mai cult, cel mai inteligent si cel mai curtean. Lui ii dicteaza cel mai mult si cu el discuta mai des: istorie, literatura, geografie (domeniu in care Las Cases este specialist), ii povesteste viata, ii explica bataliile, politica si planul Imperiului universal pe care voia sa-l infaptuiasca, pentru ca, intr-una din zile, sa termine discutia prin cuvintele grele si melancolice: „Ce roman a mai fost si viata mea!”.

Dupa: Gheorghe Eminescu, Napoleon Bonaparte

Scrieri pe aceeasi tema: Jean Tulard, Napoleon

Andre Castelot, Napoleon Bonaparte

Napoleon Bonaparte, Memorii

Published in: on 01/08/2008 at 14:18  Comments (17)  
Tags: , , , , ,