( jurnal de front II)
O fată tânără şi plăpândă care dorea să devină învăţătoare si a devenit… Ioana d’Arc a României. O chema Ecaterina Teodoroiu, Cătălina o alintau soldaţii…Soldat voluntar, apoi sublocotenent al companiei 7 din cadrul regimentului 43/59 infanterie Gorj, iar Mărăşeştii au făcut-o… nemuritoare!
…18 noiembrie 1916….
Ploua cu găleata. Tranşeele erau pline de apă şi noroi amestecate cu sânge. De dimineaţă poziţiile româneşti fură potopite de tirul artileriei nemţeşti. Obuzele măturau metru cu metru amplasamentul armatei române. Vaierele răniţilor şi ale muribunzilor se împleteau cu vacarmul exploziilor şi şuierul gloanţelor. După câteva ceasuri de bombardament intens glasul tunurilor a amuţit şi a urmat atacul infanteriei . În aceea zi, tranşeele au trecut de mai multe ori dintr-o mână în alta. Baioneta, patul armei, glontul, nu rareori pumnul si dinţii făceau legea între liniile combatante. Spitalul de campanie din spatele liniilor româneşti nu mai facea faţă. Spre seară se lăsă pacea, o pace aparentă căci în scurt timp tunurile nemţeşti începură din nou canonada. Din nou miros de carne arsă , gemete de răniţi şi muribunzi. Din nou zeci de morţi…
Alături de camarazii săi , pe fundul tranşeei înecate în noroi, Cătălina se adăpostea de pământul şi schijele împrăstiate de obuzierele nemţilor. Stătea şi aştepta, împreună cu ceilalţi soldaţi încetarea canonadei si poate.. un nou ordin de atac. Un obuz cade în apropierea lor.. oameni sunt împroşcaţi cu noroi, sufocati de fum, parjoliti de explozie. Cătălina întinsă pe jos gemea…Durerea ce venea de undeva de la picioare era aproape de nesuportat. Schijele îi rupseră amândouă picioarele. Sergentul se repezi la ea:
-Domnişoară Cătălina, domnişoară Cătălina! Îi ţinea capul în braţe si plângea, nu-i mai păsa că şi el putea avea aceeaşi soartă.
Se reculese însă repede si împreună cu un alt soldat o duseră în spatele liniei la spitalul de campanie. Trebuia dusă de urgenţă la un spital adevărat dar, blestemata de autoambulanţă nu voia sa pornească. Cătălinei i se făcu o injectie cu morfină să-i ogoiască durerile. Sanitarii încercau să pună maşina în mişcare. O maşină se opri în dreptul ambulanţei. Era generalul Dragalina:
-Ce-i?
-Să trăiţi domnule general! O am de transportant pe Ecaterina Teodoroiu, de urgenţă la spital şi blestemata asta nu vrea să pornească.
-Urca-ţi-o în maşina mea!
-Hai repede! Targa! Mai repede, mai repede!
Ajuns în maşină generalul o întrebă pe un ton aproape părintesc:
-Te doare?
-Acum e mult mai bine domnule general. Mi-au făcut o injecţie cu morfină şi durerea e mai suportabilă.
-Spune-mi , zise generalul, nu ţi-e greu, ca fată , singură, pe front?
Cătălina încercă un zâmbet trist:
-M-am obişnuit domnule general! Mi-e bine cu camarazii mei!
-Nici de moarte nu ţi-e frică, Cătălino?
-Nu de moarte, domnule general, ci de frica morţii… durerea cea mare în faţa morţii e că… pleci … fără a te putea lua cu tine.
Apoi zise ca pentru sine:
-Să nu mă uitaţi domnule general!
Durerile se mai ostoiră si adormise. Un somn adânc, fără vise. Fu dusă la un spital din localitatea Filiaşi şi transferată apoi la Iaşi pentru intervenţia chirurgicală de care avea nevoie. Era în recuperare de câteva săptămâni când şefa Crucii Roşii vizită spitalul din Iaşi.
-Bună ziua Majestate! salută milităreşte căpitanul doctor: Avem aici pe Ecaterina Teodoroiu
-Vreau s-o văd neaparat!
Regina fu surprinsă să zăreasca în patul de campanie o fetişcană plăpândă, chiar fină. Cătălina se prezentă milităreşte:
-Sublocotenent Ecaterina Teodoroiu, regimentul 43 infanterie Gorj.
-Am auzit de tine şi de faptele tale de arme. Mi s-a spus că te-ai însănătoţit şi în curând vei pleca de aici. Am să te rog să mă cauţi, voi găsi ceva potrivit pentru tine.
-Vă mulţumesc Majestate, dar… locul meu e pe front, între camarazii mei!
Primăvara lui 1917 o găseşte pe Cătălina întremată complet.
Pe peronul gării Iaşi regele o va decora cu Virtutea Militara:
-Pot să fac ceva pentru tine, sublocotenet?
– Majestate, doresc să mă întorc în linia întâi , la plutonul meu!
Trenul o va duce direct pe linia frontului.
-Domnule general, raportă aghiotantul,sublocotent Ecaterina Teodoroiu vrea să vă vadă!
Generalul ieşi:
-Ce pot face pentru tine duduie?
-Domnule general lupt de 7 luni pe front, am fost rănită de două ori, şi dumneavoastră îmi spuneţi duduie?
-Ai dreptate! Te-ascult sublocotenet!
-Nu am primit încă numirea la compania mea domnule general!
Generalul se întoarse spre aghiotantul său:
-Azi îi faci numirea, s-a-nţeles?!
Se duse direct la oamenii ei. Sergentul o zări de departe şi strigă cuprins de bucurie:
-A venit Cătălina! A venit Cătălina noastră!
…23 august 1917… Mărăşeşti…Dealu Secului…ziua în care a căzut.. o stea
În zori, asupra poziţiilor româneşti se abătu o grindină de strapnele şi obuze. Tirul artileriei încetase si acum nemţii atacau sub protecţia focului nimicitor al mitralierelor. Mereu în mijlocul soldaţilor ei Cătălina îi încuraja „ Trageţi în ei!” „ Nu vă fie frică, sunt cu voi!”. Atacurile germane sunt urmate de contraatacuri româneşti. Obuzele sfârtecau trupurile soldaţilor, gloanţele suierau a moarte, mitralierele lătrau tenebros. Nimeni nu se dădea bătut în încleştarea asta. Cătălina era în fruntea soldaţilor. Nu-i era frică de gloanţe, nu-i era frica de explozii, nu se temea de baionetele hrapareţe ale inamicului. Îşi îndemna soldaţii înainte.. nici un pas înapoi.
Se vedea mireasă.. O mireasă albă, frumoasă între sutele de cadavre şi muribunzi… Soldaţii plângeau coborând sub ţărână … o stea. Două gloanţe trase de aproape opriseră din bătaia ei înflăcărată inima a „ eroinei de la Jiu”.
Noi, cei care suntem în viaţă, să îngenunchem în faţa Majestăţii celei ce si-a dat viaţa pentru ţară şi a devenit … o stea între luminile neamului!
(„povestea „are la bază ecranizarea Marele Război)
zamolxe
Quadratus 