Sacrul feminin (II)

Maica Domnului  – stăpână şi regină

 Unul dintre cele patru tipuri fundamentale ale iconogrfaiei Maicii Domnului în biserica creştină este imaginea „ celei care tronează”. Prin urmare, Maica Domnului  este reprezentată în aceste icoane ca o regină şi stăpână.. Dar această reprezentare a Maicii Domnului nu este lipsită de maternitate întrucât ea tine la piept pe pruncul Isus fiind reprezentată de cele mai multe ori  în poziţie frontală.

Maica_Domnului_tronand_27

Se spune că această imagine datează din vremea împăratului Constantin cel Mare ceea ce ar da apă la moară influienţei bizantine  şi romane la Dunărea de Jos. Noi însă, vom spune că prototipul acestei imagini ce o reprezintă pe Maica Domnului ca regină este mult mai vechi, datând dintr-o perioadă în care nici Roma şi nici Imperiul Bizantin nu exista încă. Susţinerea acestei ipoteze de lucru ne-o oferă tradiţiile antice legate de Pământul Mumă, de Marea Zeiţă şi imaginea oferită de sculptorul Phidias Matroului din Athena, unde Geea, cunoscută şi sub numele de Rheea, este reprezentată în poziţie frontală, sezând pe un tron, purtând pe cap coroană şi flancată de doi lei, emblemă a puterii şi a majestăţii, tocmai după cum icoana creştină, în general, o prezintă flancată de doi sfinţi sau îngeri.

În tradiţia românescă Maica Domnului este  împământenită ca regină şi stăpână: „ Pământul este al Maicii Domnului  pentru că ne hrăneşte” spune o credinţă din Bucovina. Deducem de aici că Maica Domnului este stăpâna, regina pământului . Aflăm apoi că România este numită de tradiţie Grădina Maicii Domnului şi, aceasta nu întâmplător, dacă avem în vedere identitatea menţionată de mai multe ori între Maica Domnului şi Geea.

 În această calitate a sa de regină şi stăpână  Geea purta numele de Rheea după cum ne spun tradiţiile greceşti moştenite de la pelasgi.Acest cuvânt la origine nu însemna altceva decât „regină”. Ne ajută  la a stabili această etimologie cuvântul românesc Rai care, s-a mai păstrat în tradiţiile populare sub forma Raiu Împărat desemnând  tocmai titlul de rege: Împărat, Rege al  Lumii. Mai mult, în tradiţiile greceşti şi romane, termenul Rheea era de foarte multe ori înlocuit cu cel de Basilea sau Regina, amândouă având înţelesul de regina

Rheea era venerată în special ca „mamă a munţilor” domnind peste codrii, văi şi izvoare, protectoare a turmelor şi a păstorilor şi stăpână a animalelor iar locurile sale de cult  erau pe înălţimile munţilor, fiind marcate de simulacre megalitice, la care se adaugă,izvoarele râurile şi peşterile. Aici, credem noi, este cazul să menţionăm anumite tradiţii româneşti care  fac referire tocmai la această calitate de stăpână şi doamnă a animalelor. Iată o colindă în care Maica Domnului ca stăpână a animalelor harăzeşte soarta cailor: „”Fire-aţi voi cai blestemaţi /De mine de fiul meu/Şi de dragul Dumnezeu! /Şi voi cai să n’aveţi saţ,/ Numa’n ziua de Ispas /Dar ş’atunci numa un ceas” sau  „Fire-aţi cailor să fiţi/De mine afurisiţi/Şi de Domnul pe vecie/ Mersul fuga să vă fie/Ziua, nopatea să mâncaţi/Rar voi să vă săturaţi”. Tot Maica Domului este cea care hărăzeşte şi destinul boilor: „Boulenilor iubiţi/ Binecuvântaţi să fiţi/ Şi de Domnul şi de mine/ Şi de fiul care vine/ La umblat s-aveţi pas lin/ La mâncare saţ deplin/ Câte-un ceas voi să mâncaţi/ Iar un ceas să rumegaţi” Că este vorba de vechea divinitate a naturii, acum înfăţisaţă sub o formă nouă, cum spune Densuşianu, ne-o demonstrează din nou unele legende semiîncreştinate în care Maica Domnului hărăzeşte destinul plantelor:” Irod aflase că în ţinuturile pe care le stăpânea se născuse Mesia , regele trimis de Dumnezău pentru mântuirea neamului omenesc. În mânia lui Irod a poruncit slujilor sale să gasescă pruncul şi să-l omoare. Atunci, Maica Domnului şi-a luat pruncul din iesle şi a fugit pentru a scăpa de mânia regelui. În calea ei Maica Domnului a întalnit un plop pe care l-a rugat să o adăpostească.Dar plopul nu a vrut să-i dea adăpost  temându-se ca nu cumva mânia lui Irod să cadă şi asupra lui. Maica Domnului s-a dus mai departe dar nu înainte de  spune plopului: – Rămâi cu bine plopule dar dacă ţi-e frica de Irod, să tremuri de frică toată viaţa. De atunci plopul nu mai are linişte şi frunza lui tremură fie că-i vreme bună, fie că-i vreme rea. A mai mers Maica ce a mai mers şi apoi a întâlnit un brăduţ pe care l-a rugat să-i ofere umbră si adăpost. Bradul a încuviinţat iar Maica Domnului l-a binecuvântat: – Brăduţule.. să fii cel mai iubit dintre copaci,să rămâi veşnic tânăr şi verde şi vara, şi iarna, să bucuri oamenii şi să fi simbolul celor mai importante momente ale vieţii omului. De atunci bradul este nelipsit la nuntă, la botez înmormântare, Crăciun, Sf Nicolae” Şi colindele ne arată acelaşi caracter al Maicii Domnului:” Bine plopul d-auzare/ Da’ în samă nu bagare/ Şi mai tare îmi sunare/Rău Maica îl blestemare/Fire-ai ploape blestemat/De mine de Dumnezeu/ Mai tare de fiul meu/Bată vântu-ncet, nu tare/ frunza ta să n-aibă stare” iar bradului îi spune:” Fire-ai iarna ca şi vara/ Primăvara să-nfloreşti/ flori vânăte, mohorâte”

 Importanţa Geei  ca stăpână şi regină în părţile Dunării de Jos este demonstrată şi de numeroasele toponime mitice rămase încă în memoria poporului român. Ştim că Matroum în limba greacă înseamnă loc sfânt dedicat cultului unei divinităţi numită Mama Zeilor şi că această denumire  era deja considerată arhaică în vremea lui Pausanias. După părerea lui Densuşianu această denumire de matroum dată sanctuarelor Mamei Mari se reducea la un vechi cuvânt pelasg, Motru.În România actuală există numeroase toponime  care păstrează acest termen străvechi: Motru ( râu), Gura Motrului (mănăstire şi localitate) precum şi alte locuri din părtile Olteniei montane

 Baba  Dochia

 Baba Dochia este unul dintre cele mai ambigue personaje din mitologia română. Legendele construite în jurul acestui personaj tind toate spre o aceeaşi finalitate: pierificarea sau îngheţarea, care la drept vorbind este tot o „pietrificare”,  Babei Dochia. Cea mai cunoscută tradiţie în legătură cu acest personaj mitologic este aceea în care Baba Dochia iese prea devreme cu oile la păşunat  iar în urma unui viscol năpraznic care o prinde în munţi  îngheaţă transformându-se , în unele variante, în stană de piatră. O altă tradiţie ne spunecă că Dochia era fiica lui Decebal  şi că urmărită de împăratul Traian, aceast adeghizată în ciobaniţă, este pe cale să fie prinsă în Munţii Ceahlău, dar rugându-se fiebinte lui Zamolxe, acesta este cuprins de milă şi o transformă în stana de piatră împreună cu oiţele ei.” Între Piatra Detunată/ Ş-al Sihastrului Picior, /Vezi o stâncă ce-a fost fată/ De un mare domnitor. /Acolo e rea furtuna/ E locaşul cel cumplit, /Unde vulturul răsună/ Al său cântec amorţit. /Acea doamnă e Dochia /Zece oi –s a ei popor/ Ea domnează-n vizunie/Peste turme şi păstori./La frumuseţe şi la minte/ Nici-o giuna nu-i samănă/ Vrednică de-a ei părinte,/ De Decebal, ea era. /Dar cum Dacia-a -mpilat-o/ Fiul Romei cel mărit, /Pe cel care-ar fi scăpat-o /De-a iubi a giuruit./ Traian vede astă zână/ Deşi e biruitor,/ Frumuseţei ei se-nchină/ Se subjugă de amor. /Împăratu-n van cată/ Pe Dochia a-mblânzi./ Văzând patria ferecată, /Ea se-ndeamnă a fugi/
Prin a codrului potecă/ Ea ascunde al ei trai, /Acea doamnă tinerică/ Turma paşte peste plai/ A ei haină aurită/ O preface în saiag, /Tronu-i iarba inverzită/ Schiptru-i este un toiag/ Traian vine-n astă ţară/ Şi de-a biru-i deprins/ Spre Dochia cea fugară /Acu mâna a întins/Atunci ea, cu graiu ferbinte/ „Zamolxis, o zeu ! strigă,/ Te giur pe al meu părinte/ Astăzi, rog nu mă lăsa!”/ Când întinde a sa mână/ Ca s-o strângă-n braţ Traian, /De-al ei zeu scutită zâna/ Se preface-n bolovan./ El petroasa ei icoană/ Nu-ncetează a iubi, /Pre ea pune-a sa coroană/ Nici se poate despărţi/ Acea piatră chiar vioaie/ De-aburi coperă-a ei sân/ Din a ei plâns naşte ploaie/Tunet din al ei suspin. /O ursit-o priveghează, /Şi Dochia deseori /Preste nouri luminează/ Ca o stea peste păstori.” Şi într-adevăr, Gheorghe Asachi în poemul său „Traian şi Dochia” citat mai sus, cuprinde toate tradiţiile româneşti legate de Baba Dochia. 

dochia

Legedele Babei Dochia  ca şi toponimia ei sunt  răspândite pe întreg teritoriul RomânieiPeste tot pe unde sunt întâlnite aceste legende  ele sunt legate de anumite structuri megalitice căreia poporul le dă denumirea de „ babe” denumire ce are întotdeauna sensul de batrână, bunică sau mamă mare.

babe

Ori, acest titlu de mamă mare este atribuit întotdeauna, în mitologia greco romană, preluată în timpuri străvechi de la pelasgi, doar Geei, Marea Zeiţă, Mama cea Mare a zeilor şi a oamenilor deopotrivă. Denumirea aceasta de babă atribuită Marii Zeiţe a pământului – Geea –  pare a avea un carcater specific naţional în părţile de nord ale Dunării de Jos cu atât mai mult cu cât în scrierile antichităţii Dacia purta diferite denumiri foarte aproapiate de numele Dochiei:Dakia, Dahia cu varianta Tahia, cunoscută în Extremul Orient, Dak’ia. Prin urmare Dochia nu are nici o legătură cu  muceniţa creştină Eudochia/Evdochia care se dovedeste doar o tentativă nereuşită de „încreştinare” a vechii divinităţi naţionale a pelasgo-dacilor. Sigurul lucru pe care îl au în comun cele două personaje este doar faptul că ziua consacrată lor este situată la începutul lui martie.

Şi într-adevăr, în tradiţia românescă primele 9 sau doisprezece zile din luna martie sunt consacrate Dochiei fiind cunoscute sub numele de „zilele babelor”, caracterul de divinitate meteorologică al Dochiei, reflectând caracterul schimbător al vremii în trecerea sa de la iarnă la primăvară care, uneori, are şi caracter oracular, în această perioadă putându-se face şi predicţii ce trasează soarta anului  ce urmează . Mai mult, după cum ne spune Festus, Matronalele s-au „Saturnalele feminine”erau celebrate de romani la începutul lui Martie sau în calendele lui Marte

Caracterul schimbător al vremiidin această perioadă de început de martie se datorează conform credinţelor populare lepădării cojoacelor de către Baba Dochia. Ca urmare a zăpezilor pe care le stârneşte fiecare cojoc aruncat, omătul ce cade atunci, poartă fiecare câte o denumire „omătul oilor”, „omătul caprelor” sau „omătul mieilor”. Caracterul oracular al acestor zile nu poate fi pus în legătură decât cu Muma Pământ, Geea, Dochia, Mama cea Mare a poporului pelasgilor, întrucât ea era venerată şi ca divinitate  profetică, la Delphi,lângă oracolele apolinice, aflându-se şi un oracol al Geei, întemeiat de pelasgi. De asemenea stă mărturie pentru această ipoteză de lucru existenţa sibilelor, denumire ce derivă din cuvântul Cybele, epitet al Mamei Mari acordat  de pelasgii din Asia Mică datorită veneraţiei acordate acesteia pe muntele Cybelle din Frigia  Cel puţin una dintre aceste sibile era de origine dacică, în speţă cea cunoscută sub numele de Erythree sau Roşiană, toponimele Munţilor Apuseni păstrând amintirea ei, cele mai cunoscute fiind Roşia şi Roşia Montană.

 Cititnd  legenda publicată de Ghe. Asachi vedem că  Dochia a fost transformată în bolovan de către Zamolxe pentru a nu cădea în mâinile împăratului roman. Transformarea în boloan a Dochiei, o transformă în mod implicit într-o statuie. Pe culmile Carpaţilor există o sumedie de megaliţi, singuri sau în complex, ce poartă numele Babei Dochia. Cea mai cunoscută astfel de structură megalitică este Dochia cu oiţele ei  din Munţii Ceahlău, motiv pentru care poporul a dat Ceahlăului denumirea de Munţii Dochiei, spunând că „ Dochia şade în Ceahlău”. Acest simulacru megalitic al Mamei Mari ca reprezentare a Marii Zeiţe a pelasgilor dacilor si românilor este pomenit şi descris pentru prima dată de Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, în lucrarea sa Descrierea Moldovei. Ceea ce este de-a dreptul interesant este că simulacrul Dochiei este plasat, atât de poezia lui Asachi cât şi de Dimitrie Cantemir lângă Vârful Toaca, ceea ce o pune în legătură cu uriaşii. Un fapt care ne poate ajuta să identificăm pe Dochia cu Geea, Marea Mamă a zeilor şi a oamenilor,  este  simulacrul existent în Munţii Banatului, în zona Cazanelor, care poartă denumirea de Baba Caia sau Maica Bătrână Gaia sau Geea.

 Legătura  Babei Dochia cu munţii şi păstoria  este si ea explicabilă prin vechile tradiţii pelasge întrucât Rheea, forma mai nouă a divinităţii pământului, în calitate de stăpână şi regină,era adorată şi ca mamă munţilor, în această calitate fiindu-i consacrate piscurile munţilor şi simulacrele megalitice care le marchează iar pelasgii după  toate informaţiile se ocupau cu agricultura şi păstoritul tranhumant. Plasarea  pe înalţimi a megaliţilor reprezentând-o pe Baba Dochia limpezesşte întrucâtva caracterul meteorologic al  aceastei divinităţi întrucât, ca divinitate cerescă şi parteneră a lui Zamolxe/Saturn, similacrele sale erau ridicate în locurile unde se se formau intemperiile şi norii, adică pe coamele cele mai înalte ale munţilor. După părerea lui Densuşianu legendele acestea despre pietrificarea Dochiei identice cu cele despre Niobe greacă sau Venera romană şi micro asiatică, se reduc la străvechimea pelasgă, şi care, vorbeau toate despre simple simulacre ale marii divinităţi a pământului

Ca divinitate naţională, Dochia  apare în Dacia Romană sub denumirea de Dacia Terra, Dacia Augusta, întocmai după cum este descrisă de Asachi în poezia sa, şi Dacia felix. Or am spus că Dochia  reprezenta în fapt Dacia  identificată, ca în multe alte legende,  ca rudă de prim rang a oricărui conducător. Pietrificarea ne atrage atenţia la un lucru deosebit de important dacă luăm în calcul că legendele sunt transmise criptat poporului care le păstrează petru posteritate, anume: neromanizarea Daciei ! Dacia, în mometul ocuparii sale de către romani, se închide ermetic în tradiţiile sale, păstrate fie sub denumirea unor zeităţi romane, fie prin păstrarea tradiţiilor străvechi în forme care depăşeau puterea de înţelegere a romanilor. Prin urmare Împăratul Traian este sedus nu de frumusetea răpitoare a vreunei fete din Dacia, fie ea şi de neam regal, ci de bogaţiile Daciei, pe care le-a jefuit fără a da nimic în schimb încercând să salveze Imperiul de la faliment. Prin urmare, nimic din mitologia si credinţele poporului român nu se datorează „acţiunii civilizatoare” a romanilor

În unele variante ale legendei întâlnite în Maramures o găsim pe Baba Dochia în ipostaze asemnătoare cu Fata sau Muma Pădurii sau în chip de cerşetoare ceea ce o apropie în mod sensibil de solomonari şi iniţierea zamolxiană.

În colindele româneşti Baba Dochia  apare şi sub numele de Dochiana sau Iana Dochiana or  Iana Sânziana, ultima calitate apropiind-o sensibil de Diana Regina cu cortegiul ei de zâne, decelabilă în basmele româneşti  sub numele de Zâna Zânelor.

 Ileana Cosânzeana

 Din descrierile pe care i le oferă atât tradiţia populară cât şi cea cultă, care le-a preluat din literatura poporală, tindem să credem că Ileana Cosânzeana este identică cu Dochia. În fapt una si aceeaşi diviniate cu Marea Zeiţă, în ipostaza sa de zeiţă a lunii, ce crează noi deschideri, spre Hekate ca divinitate a lumii subterane prin aplicaţiile ei în domeniile magiei şi vrăjitoriei populare, fiind numită si „cea care leagă” dar şi spre Diana Regina ca stăpână a animalelor, a pădurilor şi a munţilor celor înalţi.

De altfel Aron Densuşianu  este de părere că numele popular al Ilenei Cosânzenei derivă chiar din Iana Diana considerată soră a soarelui la latini şi zeiţă a lunii. În această ipostază ea poate fi identificată cu Sânziana, Crăiasa Zânelor, identică în acelaşi timp, cu Zâna Zanelor. De altfel  în basmul popular cu acelaşi nume, cules de Petre Ispirescu ,Zâna Zânelor ne apare însoţită de şase tovarăşe care se vor transforma în bufniţe, simbol al înţelepciunii la vechii greci dar şi simbol al nopţii, pentru că  este o pasăre nocturnă prin excelenţă, şi mai apoi în porumbei.

Ceea ce este de-a dreptul interesant, este faptul că această Ileana Cosânzeană  are legături şi cu Maica Domnului, în ipostaza sa de zeiţă a lunii, fiind considerată în popor, drept „Ochiul Maicii Domnului”. Unele imagini legate de descrierea Ilenei Cosânzeana o descriu ca pe o fata extrem de frumoasă: „ la soare te puteai uita da la dânsa ba”, „frumoasă ca o floare,într-o iarnă fără soare”, ceea e o identifică cu Dochiana cea frumoasă care, la rândul său, în descântecele româneşti, este numită şi mamă: „Era mândră jupâneasă/Dochiana cea frumoasă/ Suflecă la mâneci albe/ Şi-arata braţele dalbe…Apoi mama plămădea/ Şi lăsa până dospea/ apoi colaci învârtea.

zeita-diana-din-efes1

 În unele colinde  ale românilor se celebrează tinereţea,  frumuseţea extraordinară şi castitatea  Mamei Mari întocmai după cum o schiţează V. Alecsandri  pe Ileana Cosânzeana:”Ileana Cosânzeana.. persnifică tinereţea, frumuseţea, nevinovăţia virginală, suflet îngeresc, într-un cuvânt, perfecţiunea lumii  sub chipul de copilă gingaşă şi răpitoare”. Ea este identică din acest punct de vede cu Fecioara Lumii din textele gnostice

 Există şi tradiţii care spun că Ileana Cosânzeana are trei feluri de îmbrăcăminte:una ca ceriul cu luna şi cu stelele,alta ca şi câmpul cu florile şi încă una ca marea cu valurile aurite de soare, or acese trei îmbrăcăminţi o identifică cu tripla Hekate şi o desemnează ca stăpână peste cer ca zeiţă a lunii, ca stâpână a florei medicinale şi zână a apelor. Şi într-adevăr, flora medicinală în tradiţia poporului român, este pusă direct sub protecţia lunii. Cele mai eficace buruieni de leac, plante spurcate sau arborii demonici cresc şi rodesc sub auspiciile lunii pline. Efectele miraculoase ale acestor plante se produc de obicei în nopţile cu lună plină, din care cauză vrajitoarele şi vrăjitorii,  le culeg la miezul nopţii când luna este în deplina sa putere sau „când bate toaca în cer” şi cântă pentru prima dată cocoşii. Culesul acestor plante se face întotdeauna însoţit de un ritual special. Cea mai propice noapte pentru culesul acestor plante de leac sunt nopţile de Sânziene în care se crede că „ cerurile se deschid şi zânele coboară printre oameni. Există numeroase poveşti bătrâneşti care afirmă faptul că ele,zânele, pot fi văzute de către cei puri, nelumiţi încă. Aceaste atribute o leagă pe Ileana Cosânzeana de  ipostaza Marii Zeiţe a pămntului  atât în calitate de zeiţă celestă  ca patroană a lunii cât şi a plantelor de leac dar şi patroană a farmecelor, ipostaze în care este identică cu Selene romană şi Artemis Basileia a grecilor, în aceste din urmă calităţi ea fiind stapănă peste codrii , peste văi şi peste izvoare, ocupându-se cu vânatul şi vânătoarea (Mater ferarum).

DianaLouvre

 

 Într-adevăr, în folclorul românesc un alt atribut mitic al  Ilenei Cosânzeana este cel al vânatului şi vânătorilor, ea fiind deseori întovăraşită  de cerbul cu stea în frunte şi de ciutele de munte. În unele variante  ea însăşi este identificată cu o ciută. Şi dacă punem această ciută în tovărăşia Cerbului atunci avem cuplul zamolxian, întrucât Cerbul Sur  din colindele româneşti, poate fi identificat cu divinitatea solară şi celestă a lui Apollo/ Zamolxe. Mai mult, dacă privim muntele sacru al dacilor, Kogaionul, identificat cu munţii Bucegi, vom avea imaginea unui cerb! Iar aici sunt şi stâncile numite Babele, altare închinate Zeiţei Mamă, în calitatea sa celestă, identificată cu Selena. Uneori, Ileana Cosânzeana îl ajută pe vânător sa prindă vânatul, alteriori ascunde vânatul din faţa lui.

Ca patroană a florei de leac ea este identică cu Maica Domnului  care apare în colindele româneşti ca vindecătoare. În unele descântece Maica Domnului zice către cel beteag: „Că eu te-oi învrednici/ În mâna dreaptă/ Cu bucuim întraurit…” Şi într-adevăr, în colindele şi descântecele româneşti, mama zeilor ne mai apare şi sub numele de Maica Domnului  ca protectoare a vieţii şi sănătăţii care aduce ajutor şi mângiere bolnavilor.” La umbra pădurilor şi sub acoperământul stâncilor, preoţii şi preotesele Mamei Mari practicau în aceste timpuri extrem de religioase, arta divinaţiunii şi stiinţele primitive medicale”

Şi ca sa fim lămuriţi întru totul cine este această Ileana Cosânzeana vom spune că,  ţăranii din Moldova cred despre dânsa că ”Ileana Cosânzeana personifică Moldova cu podoabele şi avuţiile pământului sau cu farmecul răpitor care flutură în câmpiile sale” Imaginea este identică cu cea a Maicii Domnului, protectoare României, care în timpurile romane ale Daciei era numită Dacia Augusta, Dacia Terra şi Dacia felix.

harta rom

 Mai mult imaginea aceasta are deschidere si spre divinitatea Dacia/ Dochia care, pe monedele din epoca romană apare ca  purtând pe cap cuşma dacică având ca scaun o stâncă (vezi simulacrul Dochiei din Ceahlău) şi purtând spice în mâna dreaptă iar în stânga un sceptru imperial înfăţişând o acvilă.Langă ea stau doicopii, dintre care unul îi oferă spice de grâu iar altul un strugure, atribute ale Mamei Mari a zeilor şi a omaneilor, ca patroană a griculturii şi viticulturii.

 

Tocmai cum tradiţia ne spune că : „ Pe a treia-o cheamă/ Nina Dochiană/ dar strugurile ei / în zadar se coc”. În ceea ce priveşte spicele din mâna zeiţei acestea se pare ca sunt legate de vechiul cult al Geei, dus de pelasgi la Delos, şi de fecioarele  pe care aceştia le trimiteau acolo cu daruri  înfăşurate în paie de grâu

 Diferitele numiri pe care le îmbracă sacrul feminin în mitologia românescă  au un substrat arhaic ce trece dincolo de timpurile dace, ajungând în timpurile erei pelasge iar multiplele denumiri ale acestui sacru feminin reprezintă una si aceeaşi divinitate: Mama  cea mare a zeilor şi oamenilor, protectoarea Daciei străvechi şi a neamului pelasg dar şi protectoarea României şi a românilor, ca descendenţi ai pelasgilor.

 Bibliografie:

N. Densuşianu, Dacia preistorica, ed Arhetip, Buc.,2002

A. Pele. Etnonimele românilor. Dac/get, Ed Abaddaba, Oradea, 1999

R. Vulcanescu, Mitologia romană. Ed Academiei RSR, BUc.; 1985

P. Bilţiu/ Maria Bilţiu, Izvorul fermecat, Ed gutinul, Baia Mare, 1999

Strabon , Geographia,XII.5.3

Dimitrie Cantemir, descrierea Moldovei, ed.Minerva,buc.,1973

E Delcea/ P-L-Tonciulescu, Secretele terreei. Istoria începe în carpaţi, Ed Obiectiv, Craiova

P.L. Tonciulescu, Ramania, paradisul regăsit, Ed Obiectiv, Craiova

Hermes Trismegistus, Corpus hermeticus. Ed Herald, Buc.

Herodot,IV.33-35

http://www.didactic.ro/files/1/icoana_maicii_domnului.doc

http://www.crestinortodox.ro/colinde/68382-maica-domnului-in-colindele-religioase-romanesti

http://www.iuliu-maniu.ro/Revista%202003.doc

http://p100.ezboard.com/Legendele-Moldovei/fbalkansfrm185.showMessage?topicID=27.topic

Reclame

Eminescu şi taina Daciei

 

(Încheieri asupra  poeziei eminesciene despre daci)

                             Articol scris pentru concursul  lui VisUrat si Arhi  

 

Lecturând blasfemiile aduse acestui simbol naţional, care este Mihai Eminescu, de către un înalt  reprezentant al (in)culturii române, am hotărât a răspunde agresiunii prin acest articol.  Deşi nu trag nădejde a schimba părerea respectivului domn, sper ca, măcar unii dintre români, să conştientizeze valoarea acestui poet care a reuşit să cuprindă în sufletul său, întreaga simţire a neamului românesc şi care, prin aceasta, nu este perimat, ci a fost şi va rămâne mereu actual, constituind unul dintre simbolurile noastre naţionale.

Vă întreb eu pe dumneavoastră, acceptaţi „cadavrul din dulap”, cum îl numeşte respectivul domn pe Mihai Eminescu,  sau/şi şi alte simboluri naţionale ori acceptaţi  „nivelarea” şi cultivarea non-valorilor?

 Răspunsul vă aparţine  în totalitate, singura mea rugăminte este  aceea de a fi  cinstiţi cu voi înşivă ! Numai că, de răspunsul dumneavoastră depinde de cum vom fi „văzuţi” în Europa celor care încă mai doresc valori.

În cele ce urmează mă voi apleca asupra  unui aspect mai puţin cunoscut al geniului eminescian: poezia patriotică, în speţă cea care elogiază străbunii daci şi Dacia străveche.

Un aspect destul de puţin cunoscut care mă face să cred ca Eminescu nu era numai un poet de geniu  ci şi un inţiat în Tainele Daciei străvechi.  

 

Mitul dacic

 

Mitul dacic ocupă în creaţia lui Mihai Eminescu un loc privilegiat. Istoria şi spiritualitatea dacilor, reprezintă pentru el un timp eroic, ce se deapănă într-un spaţiu edenic aflat sub tutela zeului Zamolxe, egalul lui Odin cu care stă personal la masă.

 Sub pecetea dacismului, Eminescu exprimă cel mai bine, panorama civilizaţiilor, care, în succesiunea lor pe firmamentul istoriei, evocă poetului motivul „deşertăciunii deşertăciunilor”.

 Singurul lucru pe care-l consideră peren, este moştenirea dacică pe care o extinde până în vremea „descălecatelor” şi mai departe,desluşind-o în legendele populare aşa cum a învăţat de la Nicolae Densuşianu, cu care s-a cunoscut la Sibiu.

În spiritul poetic comun epocii sale, romantismul, prin poeziile sale având ca temă dacismul, Mihai Eminescu se încumetă să scrie o epopee lirică a mitului dacic, care cuprinde istoria de la mitul creaţiei şi până în vremea marilor voievozi români. În această ordine de idei, Dacia mitică rămâne undeva în afara timpului istoric, iar miturile sale devin nişte repere fără de care neamul românesc ar rătăci prin istorie. În conformitate cu adevărul istoric, Dacia lui Mihai Eminescu nu cunoaşte barbaria!

De multe ori romanitatea atât de elogiată de istoricii noştri oficiali este raportată la dacism, prin acest antagonism punându-se în valoare nu numai vechimea exemplară a civilizaţiei dacice ci şi decadenţa „Imperiului Lumii” – Roma.

În viziunea eminesciană, Roma devine o civilizaţie coruptă, perimată şi sortită pieirii. În antiteză, Dacia, apare purificată prin jertfă de sânge, hărăzindu-i-se un viitor ce transpare în poezia  „Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie”.

Cucerirea romană  nu are efecte benefice asupra Daciei, cuceritorii fiind supuşi blestemului lui Decebal, si prin aceasta, a întregului popor dac, păstrător al legii şi datinii străbune.

În dacismul lui Mihai Eminescu, se face o disociere clară între lumea romană şi cea a dacilor  hiperboreeni prin „Dunărea bătrână” care desparte cele două civilizaţii antagonice.

 Prin toate cele prezentate până acum despre dacismul lui Eminescu se poate observa că el este în perfectă consonanţă cu istorici ca A.D. Xenopol şi N. Densuşianu, care au ridicat civilizaţia dacică străveche pe cele mai înalte culmi ale gloriei.

 

Dochia

 

Eminescu evocă figura Dochiei, divinitatea supremă a Daciei, ipostaza feminină a lui Zamolxe, sub forma, sorei sau fiicei lui Decebal. Aceasta este o viziune încifrată, mistică, iniţiatică. Rangul de rudenie de sânge de ordinul întâi dintre Decebal şi Dacia se datorează unirii destinului regelui dac cu destinele ţării, întrucât această divinitate reprezenta chiar pământul vechii Dacii.

Ca  şi în legendele populare, Dochia este amintită de Eminescu sub diverse nume: Crăiasă, Zână sau Regină, toate ceste titluri însumând mitologia antică cu privire la Dochia.

În ipostaza de Zeiţă Regină, având-o ca model pe Diana Regina romană, a cărei origine se reduce la Dunărea de Jos, după părerea lui Nicolae Densuşianu, Dochia apare în Memento Mori

 

Sara sunã-n glas de bucium şi cerboaicele albe-n turme

 Prin cărările de codru, de pe frunze-uscate umbre

Vin rupând verzile crenge cu tălăngile de gât;

 Şi în mijlocul pădurii ocolesc stejarul mare

Pân. din el o-mpãrãteasã iese albã, zâmbitoare,

Pe-umăr gol doniţă albã stemã-n pãrul aurit

 

Alteori Dochia apare sub forma zeiţei trace Bendis, patroană a animalelor şi a buciumului ca însemn regal, ca în finalul poemului Sarmis:

 

Din codrii singuratici un corn părea că sună

Sălbaticele turme la ţărmuri se adună

Din stuful de pe mlaştini, din valurile ierbii

Şi din poteci de codru vin ciutele şi cerbii,

Iar caii albi ai mării şi zimbrii zânei Dochii

 Întind spre apă gâtul, spre ceruri nalţă ochii

 

Ceea ce este interesant, este faptul ca această zeiţă personificare a Daciei, apare în poezia „Strigoii” în ipostaza Fecioarei Maria cu pruncul:

 

El (Arald) vede de departe pe scumpa lui  Mărie

Şi vântul sună-n codri cu glas duios şi slab

………………………………………………….

Călări ei intră-nuntru şi porţile recad

Pe veci pierită-n noaptea măreţului mormânt

În sunete din urmă pătrunde-n fire cânt

Jelind-o pe Crăiasa cu chip frumos şi sfânt

Pe-Arald copilul rege al codrilor de brad

 

Aceeaşi zeitate apare şi în poezia Rugăciune, apărută în 1880, identificată de această dată clar, cu Fecioara Maria:

Crăiasă alegându-te,

Îngenunchem rugându-te,

 Înalţă-ne , ne mântuie

 Din valul ce ne bântuie,

Fii scut de întărire

Şi zid de mântuire,

Privirea-ţi adorată

 Asupra-ne coboară

O maică Preacurată

Şi pururea Fecioară

Marie!

 

Noi ce din mila Sfântului

Umbră facem pământului,

Rugămu-ne-ndurărilor

Luceafărului mărilor

Ascultă-a noastre plângeri,

Regină peste îngeri.

În neguri te arată

Lumină, dulce,clară

O Maică Preacurată

Şi pururea Fecioară

Marie!

 

Având în vedere această evocare a Dochiei ca Sfanta Maria Fecioară, nu ne mai miră deloc că în ajunul morţii sale, în ospiciul Şuţu poetul şi-a scris pe nisipul din curtea spitalului ultimele cuvinte, care din nou vin să arate că Eminescu este un poet iniţiat: ”Iisus Christos – Regele Daciei”

Surprinzător nu?

 

Eminescu şi Taina Daciei

 

Memento mori, este poezia care mă îndeamnă să mă întreb: Ştia, oare, Eminescu mai mult decât spunea? Posibil da ! Pentru că în această poezie, Eminescu ne atrage atenţia asupra sacralităţii pământului Daciei cu lux de amănunte.

Iară fluviul care taie infinit-acea grădină
Desfăşoară-n largi oglinde a lui apă cristalină,
Insulele, ce le poartă, în adâncu-i nasc şi pier;
Pe oglinzile-i măreţe, ale stelelor icoane
Umede se nasc din fundu-i printre ape diafane,
Cât uitându-te în fluviu pari a te uita în cer.

Şi cu scorburi de tămâie şi cu prund de ambră de-aur,
Insulele se înalţă cu dumbrăvile de laur,
Zugrăvindu-se în fundul râului celui profund,
Cât se pare că din una şi aceeaşi rădăcină
Un Rai dulce se înalţă, sub a stelelor lumină,
Alt Rai s-adânceşte mândru într-al fluviului fund.

Pulbere de-argint pe drumuri, pe-a lor plaiuri verzi – o ploaie –
Snopi de flori cireşii poartă pe-a lor ramuri ce se-ndoaie
Şi de vânt scutură grele omătul trandafiriu
A-nfloririi lor bogate, ce mânat se grămădeşte
În troiene de ninsoare, care roză străluceşte,
Pe când salcii argintoase tremur sânte [sfinte] peste râu.

Aeru-i văratic, moale, stele izvorăsc pe ceruri,
Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri,
Vântu-ngreunând cu miros, cu lumini aerul cald;
Dintr-un arbore într-altul mreje lungi diamantine
Vioriu sclipesc surprinse într-a lunei dulci lumine,
Rar şi diafan ţesute de painjeni de smarald. (…)

Ăsta-i Raiul Daciei veche,-a zeilor împărăţie:
Într-un loc e zi eternă – sară-n altu-n vecinicie,
Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai;
Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei
După moarte vin în şiruri luminoase ce învie –
Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la Rai. 
 

 Vedem aici  imaginea  Paradisului terestru ! Dacia este prezentată ca o legătură între lumi, cerul pământul şi subteranul legându-se în mod armonios în acest spaţiu sacru. Prin aceasta Dacia este ridicată deasupra tuturor celorlalte civilizaţii antice devenind paradisul ideal la care au râvnit toţi (si la care încă mai râvnesc destui). O Dacie paradisiacă, închipuind cetatea Ierusalimului Ceresc aflată  cumva în afara timpului, şi pe care poetul o opune celorlalte mari civilizaţii care desemnează panorama deşertăciunilor. O panoramă a deşertăciunilor care ne arată măreţia si decadenţa acestor imperii şi civilizaţii construite de gândirea şi voinţa omului.

 În viziunea poetului, Dacia este altceva, este spirit ce se perpetuiază peste timp, deşi cunoaşte decadenţa odată cu ocupaţia romană. Traian , cuceritorul Daciei şi cel care a stricat orânduiala arhaică şi paradisiacă a vechii Dacii, cade însă sub blestemul lui Decebal

– Vai vouă, romani puternici! Umbră, pulbere şi spuză
Din mărirea-vă s-alege! Limba va muri pe buză,
Vremi veni-vor când nepoţii n-or pricepe pe părinţi –
Cât de naltă vi-i mărirea tot aşa de-adânc’ căderea.
Pic cu pic secând paharul cu a degradărei fiere,
Îmbăta-se-vor nebunii – despera-vor cei cuminţi.
……………………………………
Moartea voastră: firea-ntreagă şi popoarele o cer.

 

Addenda (adăugire). Moartea lui Eminescu dictată de structurile puterii

 

Se ştie foarte mult (deşi uneori prost) despre opera poetică a lui Mihai Eminescu, dar se ştie foarte puţin despre activitatea sa gazetărească, care este cel puţin la fel de prolifică ca şi cea poetică. Această activitate de gazetar, a atras asupra poetului, o campanie mârşava de discreditare pusă la cale de structurile puterii din acea vreme, pentru că Eminescu – o voce îndrăgită şi cu autoritate, punea beţe în roate imperialismului austro-ungar şi celui ţarist.

 În presa timpului, şi mai ales în ziarul Timpul, al cărui redactor era, Mihai Eminescu demarează campanii de presă privind chestiunea Basarabiei, ridiculizând guvernul pentru înstrăinarea acestui pământ românesc şi demască politica de deznaţionalizare dusă de guvernul ţarist.

El activează şi în rândul Societăţii „Carpaţii”, militând pentru drepturile românilor din Transilvania.

În acelaşi ziar Timpul, Eminescu denunţa expansiunea catolicismului în România, articol sancţionat cu o notă diplomatică de baronul  von Mayr, ambasador al Austro-Ungariei la Bucureşti.

În alt articol, publicat în 1883, realizează un tablou al maghiarizării numelor româneşti în Transilvania, ridiculizându-l Pe Carol I pentru lipsa de autoritate în această chestiune.

Într-un cuvânt, Mihai Eminescu  a întreprins tot felul de acţiuni subversive, îndreptate împotriva imperiilor vecine care stăpâneau teritorii ce nu li se cuveneau.

Aceste acţiuni politice ale lui Eminescu, au condus la defăimarea sa şi în cele din urmă, chiar la asasinarea sa de către cei interesaţi să menţină starea de facto în regiunile menţionate.

Mihai Eminescu este luat  cu forţa şi internat la ospiciu lansându-se zvonul unui nebunii inexplicabile asociată unei boli venerice (sifilis), activitatea sa gazetărească fiind trecută sub tăcere şi pusă la index de structurile puterii. Titu Maiorescu, îşi aduce şi el aportul ridicând manuscrisele poetului.

În timpul şederii sale în ospiciu, Eminescu este otrăvit lent cu mercur, chipurile pentru a i se trata sifilisul şi moare în disgraţie în anul 1889.

Concluzie: Mihai Eminescu nu a murit de moarte bună, în urma unei boli, fie ea şi venerică ci a fost victima unei maşinaţiuni politice menite să-l discrediteze şi în cele din urmă să-l scoată din circuit!

 

Noii detractori ai lui Eminescu

 

În prezent, ne confruntăm cu o problemă gravă, Mihai Eminescu este în continuare supus discreditării, culmea, tocmai de  către cei care ar trebui să-l promoveze !

Preşedintele Institutului Cultural Român nu numai că „are ceva” cu poetul nostru naţional, dar are ceva şi cu limba şi cu poporul român !

 Iată ce scria dumnealui în volumul Politice apărut la editura Humanitas în 1996: „ Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu” sau în altă parte: „feţe patibulare…maxilare încrâncenate… guri vulgare…trăsături rudimentare…o vorbire agramată şi bolovănoasă”.

Toate ca toate, dar când cineva atentează la limbă română, este absolut grav, limba noastră care a fost ridicată  pe culmile gloriei de poetul nepereche Mihai Eminescu !

Limba română şi poetul Mihai Eminescu – doua simboluri naţionale care se doresc a fi desfiinţate!

După părerea  aceleiaşi „minţi luminate”cu pretenţii elitiste, „româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim” iar  Eminescu devine subit, după ce atâtea generaţii s-au desfătat cu versurile sale „cadavrul nostru din debara”

 Cu toate acestea noi ne „încăpăţânăm” să ne vorbim limba aşa cum o fi ea, să fim un popor, bun rău cum om fi, şi să-l ţinem în viaţă pe Mihai Eminescu citindu-i poeziile (sâc!)

 Dacă în România noastră ni se face o „propagandă” de asemenea fel, atunci nu trebuie  să ne mai mire faptul că anumite voci iredentiste fac „gargara”. Un anume Nagy Joszef Barna, preşedinte al Organizaţiei Tinerilor Maghiari, într-un cotidian maghiar din Oradea spune:” Dacă opera lui Eminescu nu ar fi obligatorie în programa şcolară sau dacă nu s-ar găsi unii profesori maghiari  – ca acesta (directorul adjunct de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” din Oradea- n.n) care să-l comemoreze, nici naiba nu iar citi opera”. Şi  termină cu emfază :” Nici un om cu mintea întreagă nu stă să-l citească, în timpul său liber pe Eminescu, dar nici să-i publice opera. Până şi comparaţia este jignitoare pentru un om ca Wass Albert (poet maghiar condamnat pentru crime de război în România anului 1946-n.n) – îmi cer scuze pentru că-i pomenesc pe amândoi pe aceeaşi pagină! – pentru că nu se poate compara un elefant cu un purice bolnav mintal”

Lecturând aceste două pasaje, „elocvente” zic eu, vă întreb pe dumneavoastră, cei care mă citiţi, cum este posibil aşa ceva în România?

Aşa cum arata d-na Cezarina Bărzoi si  dl. Ionuş Băiaş (v. Bibliografia): „Asasinarea lui Eminescu a continuat şi continuã şi în prezent prin trecerea sub tăcere a activităţii sale de jurnalism politic, a atitudinilor sale naţionaliste şi anti iudeo-masonice. Continuã prin prezentarea sa în şcoli în mod voit deformat, în ipostazã numai de poet genial, sărac şi fustangiu. Continuã şi prin eliminarea din opera sa poeticã a acelor poezii cu caracter profund naţional, cum ar fi versiunea adevărata a poeziei Doina. Continuã prin atacurile tot mai dese şi abia disimulate ale aşa-zisei elite culturale române. … Dar cel mai mult, continuã prin lipsa noastră de cinstire a marelui român Mihai Eminescu, prin lipsa de informare asupra operei, a luptei şi a dorinţelor sale pentru neamul românesc.”

 Mihai Eminescu, poetul nostru nepereche, nu se poate apăra de abjecţiile cu care-l împroaşcă cei ce-l vor acoperit de uitare. E datoria noastră, a celor ce-am ramas, sa-l apărăm, să-i facem cunoscută întreaga operă, să-i pastrăm neîntinată amintirea. E datoria noastră a celor ce credem în viitorul României, să nu-l pierdem nici pe Mihai Eminescu, nici limba română , nici nimic altceva din ceea ce aparţine spiritualităţii şi culturii poporului roman !

                                                                                                              

                                                                             zamolxe

Bibliografie:

 

1. http://www.fgmanu.net/cultura/eminescu.htm

2. http://civicmedia.ro/acm http://www.oglindaliterara.ro/arhiva/index.php?ar=1669/index.php?option=com_content&task=view&id=630&Itemid=82

3. http://neamul-romanesc.com/opinii-si-atitudini/dr-napoleon-savescu-%E2%80%9Espunem-dupa-eminescu-in-romania-totul-trebuie-dacizat%E2%80%9C/

4. http://revista-ecoul.com/eminescu-%E2%80%9D-la-aniversara-%E2%80%9C/profghcnistoroiudoi-luceferi-ai-ortodoxiei/

5. http://sinaxis.wordpress.com/2008/03/19/eminescu-si-ortodoxia-dacia-si-cetatea-raiului-viii/

6. http://www.oglindaliterara.ro/arhiva/index.php?ar=1669

7. http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=6096

8. http://www.pro-saeculum.ro/arhiva/1-19/10.pdf