Hadrian (II)

 

Trupele demoralizate şi moartea lui Traian puteau constitui un nou pericol în acele zile. Imperiul se afla într-o stare de agitaţie destul de gravă, iar duşmanii din afara graniţelor acestuia începuseră să se regrupeze. La foarte scurt timp după aclamarea sa ca împărat, Hadrian a ordonat evacuarea completa a trei regiuni: Mesopotamia, Asiria şi Armenia Mare. O a doua măsură importantă a fost îndepărtarea lui Quietus din Iudeea, măsură care i-a bucurat pe evrei deoarece Quietus fusese cel care, la ordinul lui Traian, masacrase evreii babilonieni. Numind în posturi cheie oameni de încredere, Hadrian părăseşte estul pentru a venera rămăşiţele pământeşti ale ilustrului său predecesor care porniseră în drumul lor spre Roma- o Romă pe care Hadrian nu avea să o vadă încă. În nord, în Dacia, se întrevedeau probleme. Quadratus Bassus (trimis acolo de Traian) murise şi el recent, garnizoanele romane din zonă erau slăbite. Se cereau măsuri urgente, una din ele fiind numirea unui înlocuitor pentru Bassus, şi anume Arvidius Nigrinus.

Hadrian nu uită nici problema succesiunii. Moneda bătută acum la Roma confirmă asta, având pe verso legenda “adagio”, cu Traian şi Hadrian strângându-şi mâinile, astfel legitimitatea succesiunii fiind evidentă. O altă măsură interesantă, dar explicabilă având în vedere firea înclinată spre superstiţii a împaratului a fost blocarea izvorului de la Daphne. Apele acestui izvor considerat profetic îi preziseseră că va domni, iat Hadrian nu voia ca ele să prezică acest lucru şi altcuiva.

Răvaşele au început să sosească de peste tot- unul dintre acestea însă l-a facut sa acţioneze, luând o decizie şocantă pentru Roma la acea data: cuceririle la nord de Dunărea Inferioară au fost abandonate- câmpiile Olteniei şi Munteniei, flancul sud-estic al Carpaţilor şi sudul Moldovei, precum şi demontarea podului de peste Dunăre. Începuse să se împrăştie zvonul că Hadrian intenţiona să abandoneze întreaga Dacie cucerită cu atâtea eforturi, prilej ca duşmanii săi să caute să-l îndepărteze. Foarte probabil este faptul că Hadrian şi-a petrecut iarna lui 118 la nordul Dunării, încercând să restabilească ordinea şi încheind o pace cu roxolanii. În locul lui Avidius Nigrinus la comanda Daciei a fost numit Marcius Turbo care, nefiind senator, stârnise asftel multe nemulţumiri în anumite cercuri de la Roma, nemulţumiri care începuseră să-l îngrijoreze pe Hadrian determinându-l să ia măsuri care nu-l vor face deloc popular. Cu toate acestea se impuneau măsuri dure, un prim complot împotriva împăratului fiind organizat. Nigrinus, indignat de numirea lui Turbo, a complotat spre a-l ucide pe Hadrian, precizează H.A. Fireşte, a avut şi complici: Lusius Quietus, îndepartat din postul său din Iudeea, C. Palma şi P. Celsus, ultimii doi bucurându-se de mari onoruri în vremea lui Traian. Executarea acestora a căzut în sarcina lui Attianus, tutorele său de odinioară. Măsura luată va arunca relaţia împăratului cu senatul într-un con de umbră puţin dorit de ambele părţi.

Spre mijlocul lui iulie al aceluiaşi an 118, Hadrian se afla de-acum în Italia. Va fi primit cu entuziasm pentru că avusese grijă ca înainte de venirea sa să fie împărţiţi bani plebeilor, precum şi pentru că, aşa cum precizează H.A., “în convorbirile cu oamenii de rând era foarte comunicativ, detestând pe cei care, sub motiv că trebuie respectată demnitatea imperială, nu-i priveau cu ochi buni asemenea plăceri în raporturile sociale”. Întâlnirea cu senatorii este descrisă în două feluri diferite: Dio spune că “Hadrian era atât de sensibil la ce se vorbea în popor încât a vorbit el însuşi, spre a se apăra de acuzaţii şi a jurat că nu el poruncise moartea lor” (a celor patru), pe când H.A. precizează: “Înaintea senatorilor el şi-a cerut iertare pentru ceea ce făcuse şi a jurat că niciodată nu va pedepsi un senator, decât atunci când Senatul însuşi, prin vot, va impune asta.”

Interesantă este devoţiunea lui Hadrian faţă de predecesorul său Octavian Augustus- o statuie a acestuia din urmă, realizată în anii tinereţii, reprezentându-l pe Augustus la o vârsta fragedă îşi găseşte locul în dormitorul împăratului, alături de larii (zeităţile) casei. De asemenea, renunţarea lui Hadrian la politica expansionistă (abandonarea teritoriilor din Asia precum şi a celor din sudul provinciei Dacia) avea ca justificare exemplul lui Augustus- care, totuşi, renunţase la politica expansionistă abia în ultimii ani ai domniei sale. Măsuri menite să câştige simpatia plebei au fost: o distribuţie suplimentară de grâne, dovada fiind o emisiune monetară din 118 (şi alta în 119), precum şi organizarea de jocuri şi lupte de gladiatori destul de costisitoare.  Scutirea masivă de datorii a celor care întârziaseră plata acestora către stat este descrisă de Marius Maximus în “Vita Hadriani” (principala sursă de inspiraţie pentru H.A.): “Fără să precupeţească nimic, în încercarea de a câştiga popularitatea, el a iertat pe debitorii din Roma şi din Italia de sume imense de bani, pe care aceştia le datorau fiscului şi a făcut acelaşi lucru în privinţa datornicilor din provincie. Pentru a recâştiga încrederea oamenilor, documentele conţinând sumele datorate (syngrafi) au fost arse în Forul lui Traian”. De asemenea, proprietăţile celor condamnaţi, care erau confiscate, intrau în tezaurul public (aerarium publicum). Aceste măsuri, printre altele, aveau să restabilească bunele relaţii între împărat şi Senat, relaţii devenite destul de subrede în urma executării celor patru complotişti.

Hadrian decide să continue şi programul iniţiat de Traian “alimenta”, programul social venit în spijinul copiilor săraci, care avea dublu scop: pe de o parte cinstirea predecesorului sau (care fusese zeificat), iar pe de altă parte întărirea poziţiei sale în Italia, loc unde s-a desfăşurat programul.

Pe plan militar, zonele “fierbinţi” ale imperiului erau asigurate: Catilius Severus guverna Siria, Ummidius Quadratus preluase conducerea Moesiei Inferior. Cum misiunea lui Turbo în Dacia şi Pannonia Inferior luase sfârşit, Sex. Iulius Severus a primit funcţia de legat precum şi comanda singurei legiuni cantonate pe teritoriul Daciei, XIII Gemina.  Severus va fi considerat, mai târziu, cel mai talentat dintre generalii lui Hadrian.

În altă parte a Imperiului, în Britannia, se duceau încă lupte, iar în Egipt revolta evreilor lăsase numeroase urme cărora trebuia să li se facă faţă. În această perioadă nu foarte stabilă a domniei sale, Hadrian pune la punct planul care-l va face celebru- vizitarea tuturor provinciilor întinsului imperiu, cu scopul de a-şi consolida puterea şi a restabili pacea atât de mult dorită.

Hadrian părăseşte Roma în 111 navigând, cel mai probabil, de la Ostia la Marsilia, monedele bătute câţiva ani mai târziu numindu-l “restaurator” (restitutor) al provinciei Gallia. “De aici- din Gallia- el a trecut în Germania”, ne spune mai departe H.A. Aşadar, scopul călătoriei sale era să vadă atât Germania cât şi Britannia, cu intenţia de a “aranja” personal lucrurile în aceste zone precum şi cu planuri legate de frontiere. Lăsese Roma pe mâini bune, menţinerea ordinii căzând în sarcina lui Turbo- Hadrian îşi va putea astfel continua drumul prin provincii ani buni de acum înainte.  Fireşte, nu singur.  În suita sa îi putem întâlni pe prefectul gărzii, S. Clarus, personaj foarte cult care-i servea şi ca secretar şi partener de discuţii, Sabina, Neratius Priscus şi mulţi alţi apropiaţi ai împăratului.

În Germania, cortegiul a poposit la Moguntiacum (Mainz), unde era cantonată Leg. XXII Primigenia şi care constituia un start potrivit pentru derularea inspecţiilor pe frontieră. De acolo, el se putea lesne deplasa în regiunile de la est de Rin pentru a examina lucrările de întărire a graniţelor. Frontiera se proiecta inegal către nord, câmpia Watterau, inţesată de ferme ţărăneşti, suplimentând soldaţii romani. Hadrian dispune marcarea marginii imperiului cu palisade de lemn care, pe lânga scopul pur practic de marcare a frontierei reprezenta şi o metoda de a-i ţine pe soldaţi activi şi ocupaţi pe timp de pace.

A existat o serie largă de măsuri luate de Hadrian pentru restaurarea disciplinei militare. “Deşi mai degrabă dornic de pace decât de război, el şi-a antrenat soldaţii de parcă războiul era pe cale să înceapă”. În loc de ordine, împăratul dă legionarilor exemplu propriu insuflând în ei puterea propriei sale rezistenţe la munca fizică şi “mâncând bucuros sub cerul liber hrana simplă a legionarilor, şuncă şi brânză şi vin aspru”.

Dupa modelul înaintaşilor săi Scipio, Augustus şi Traian, Hadrian încearcă cu succes restabilirea străvechii discipline romane, “disciplina maiorum”. În cartea 69 a lui Dio Cassius se menţionează că Hadrian “a inspectat toate garnizoanele şi castrele, pe unele le-a mutat, în locuri mai potrivite, pe altele le-a închis, înfiinţând în locul lor noi tabere”  precum şi “atenţia deosebită manifestată de împărat nu doar faţă de echipamentul militar, de arme, maşini, tranşee, redute şi palisade, dar şi faţă de comportamentul social al soldaţilor şi ofiţerilor, faţă de traiul şi obiceiurile acestora. Tot ce înseamnă lux şi luxură au fost eliminate. Soldaţii au fost instruiţi pentru orice fel de bătălie, unii au fost decoraţi, alţii pedepsiţi şi Hadrian le-a arătat personal tuturor cum trebuie făcute lucrurile şi le-a oferit propriul exemplu de viaţă austera, renunţând la carul imperial şi preferând sa meargă pretutindeni pe jos sau călare, cu capul descoperit, indiferent că se afla sub soarele Spaniei sau cuprins de gerurile Germaniei”.

Anul 122 îl va găsi pe Hadrian în Britannia, H.A. precizând vizita precum şi contruirea Zidului care avea să “despartă pe barbari de romani”, deoarece “britonii nu puteau fi ţinuţi sub stăpânire romană”. Datorită violentelor mişcări ale britonilor din insulă, Hadrian decide să aducă o altă legiune, şi anume VI Victrix pentru a se alătura garnizoanei britanice. De asemenea, H.A. spune că “Hadrian a reparat multe abuzuri comise în Britannia şi a aşezat lucrurile” în zonă.

La scurt timp după sosirea sa aici, împăratul primeşte o scrisoare din partea proconsulului Asiei, L.S. Granianus, care-i cere să ia o hotărâre în legătură cu creştinii. Răspunsul lui Hadrian este unul surprinzător, cel puţin pentru posteritate, ştiute fiind persecuţiile multor împăraţi romani faţă de creştinii acelor perioade. Răspunsul său se regăseşte în “Istorie ecleziastică”, o traducere făcută de Eusebius după Iustin- Hadrian dă ordin ca creştinii să fie judecaţi în mod normal de crimele de care sunt acuzaţi înainte de a fi pedepsiţi, simpla apartenenţă la creştinism nefiind suficientă pentru a justifica persecuţiile. Totodată, Hadrian ameninţă cu aplicarea de pedepse foarte dure asupra celor care vor face acuzaţii mincinoase la adresa creştinilor.

Un document al unui veteran al armatei din Britannia ne vorbeşte despre ce a făcut împăratul la sosirea pe insulă: “Cavaleriştilor şi infanteriştilor care serveau în cele treisprezece alae şi în cele treizecişişapte de cohorte, aflaţi în Britannia sub conducerea lui Aulus Platorius Nepos, care l-a înlocuit în mod onorabil pe Pompeius Falco… Lor, copiilor şi urmaşilor lor, cetăţenia romană şi dreptul de a se căsători legal; cu soţiile pe care le aveau în momentul când le-a fost acordată cetăţenia sau, dacă sunt necăsătoriţi, cu soţiile pe care şi le vor lua (cu condiţia ca fiecare să aibă o singură soţie).

Vizitează linia de frontieră, moment în care ia decizia construirii zidului de piatră care-i va purta numele şi care există şi astăzi având o lungime de 117 km, 6 metri inalţime şi 3 metri grosime, străbătând de la est la vest Marea Britanie. Lipsa pădurilor este aceea care-l va determina să facă zidul din piatră si nu din lemn, cum s-a întâmplat în Germania. În interiorul zidului de piatră s-a turnat un amestesc de argila şi pietriş, mortarul fiind folosit doar pentru castrele turnate din milă în milă.

Neastâmpărul lui Hadrian îl mână prin alte şi alte locuri din Britannia pe care doreşte să le viziteze, peste tot având grija restaurării disciplinei care-l va face celebru în istoria Imperiului Roman. Patruzeci de ani mai târziu, tribunul senatorial al Leg. VI Victrix (pe vremea lui Hadrian), P. Laelianus, nu va uita lecţiile împăratului, rupând cu mâna lui podoabele de pe cuirasele legionarilor, total neeficiente şi poruncind ca şi căptuşelile moi ale şeilor să fie aruncate.

Alte măsuri au fost distribuirea de grâne, construirea de drumuri noi şi repararea celor deja existente. Hadrian nu a iernat în Britannia. Înainte de a pleca, ia o decizie oarecum personală: îi înlocuieşte din funcţie atât pe prefectul gărzii sale cât şi pe şeful Cancelariei, bănuindu-i de relaţii mult prea apropiate în raport cu Sabina, care îl însoţea în Britannia şi cu care relaţiile lui Hadrian erau, oricum, deja răcite. H.A. confirmă că “Hadrian obişnuia sa-i spioneze nu doar pe servitorii săi, ci şi pe cei ai prietenilor: prin intermediul unor agenţi el reuşea să afle tainele tuturor şi amicii săi nu aveau habar că le cunoaşte secretele, până când el însuşi nu le vădea acest lucru”- avem aşadar motive să credem că suspiciunile lui erau justificate.

Înainte de căderea iernii, Hadrian trece în Gallia cu gândul de a vizita Spania, traseul său urmând să treacă prin Lugdunum (Lyon), apoi să coboare pe valea Rhonului spre Pirinei- itinerarul i-a fost însă scurtat de o veste proastă. În Alexandria izbucniseră noi revolte provocate de dispute religioase, prefectul Egiptului, Haterius Nepos, solicitând expres şi de urgenţă sosirea împăratului la faţa locului. În iarna lui 123 Hadrian ajunge la Tarraco (Tarragona) în Spania, convocând o mare adunare în vederea luării unor decizii importante- în primul rând a solicitat o nouă recrutare de trupe (dilectus), menită să completeze Leg. VII Gemina, din care o mie de soldaţi fuseseră trimişi în Britannia. Tot în Tarraco are loc un nou atentat la viaţa împăratului- un sclav al gazdei sale “s-a repzit asupra lui cu o sabie, cuprins de furie”, precizează H.A. Hadrian îl dezarmează predându-l slujitorilor şi, pentru că s-a stabilit că omul era nebun, împăratul îl lasă pe mâna unor medici cu porunca să fie îngrijit şi tratat.

Chestiunile din Spania fiind rezolvate într-un timp relativ scurt, Hadrian se va îndrepta spre Răsărit de unde nu încetau să sosească mesaje îngrijorătoare.

(va urma)

 

Solomonar

 

 

 

 

Hadrian (I)

Născut pe 24 ianuarie 76 AD, cel mai probabil la Roma ( unele surse afirmând că în Italica, sudul Spaniei), Publius Aelius Hadrianus era fiul senatorului roman Hadrianus Afer şi al Domitiei Paulina, o femeie de viţă nobilă dintr-o familie cu vechi rădăcini cartagineze. Linia paternă a lui Hadrian este diferită, strămoşii săi ajungând în Spania cu aproximativ 300 de ani în urmă, ca şi soldaţi în armatele lui Scipio, trăgându-se, aşa cum Hadrian menţionează, din regiunea Hadria, situată pe coasta răsăriteană a Italiei.

Historia Augusta specifică relaţia de rudenie a lui Hadrian cu Traian (53-117 AD), al doilea dintre aşa-zişii “împăraţi buni” ai Imperiului Roman şi unul dintre cei mai faimoşi în acelaşi timp. Hadrianus Afer este un văr (consobrius) al lui Traian. În 76 AD, anul naşterii nepotului său Hadrian, Traian se afla în Siria, ca şi guvernator al acesteia.

 Cele doua familii (Aelii, din care se trăgea Hadrian şi Ulpii, din care se trăgea Traian şi care erau înrudite) erau, cu siguranţa, foarte bogate, căci apartenenţa la tagma senatorială impunea acest lucru- o avere uriaşa, cele două familii făcând parte, după cum s-au exprimat unii autori, din “mafia colonială spaniolă”, o “etichetă” pusă pe fruntea acestora de posteritate pe buna dreptate, uneori.

S-a presupus (deşi nici o sursă nu confirmă cu exactitate acest lucru) că Hadrian şi-ar fi petrecut o parte a copilăriei în Asia, unde unchiul său Traian a fost proconsul în anii 79-80- un singur legat al acestuia acolo este cunoscut, şi anume T. Pompeius Bassus, însa alţi doi se presupune că au fost prezenţi: A. Iulius Quadratus şi Hadrian Afer. Legăturile cu Asia şi, implicit, cu lumea elenistică, se pare că au stat la baza filoelenismului împăratului Hadrian însă, pe de altă parte, trebuie sa se ţina cont de prezenţa grecilor în Roma, oraş în care locuitorii vorbitori de greacă îi depăşeau numeric pe cei din oricare polis grecesc. Important, într-o oarecare măsură, pentru evoluţia evenimentelor din viaţa tânărului Hadrian este decesul lui Hadrianus Afer, survenit undeva in anii 85 sau 86; astfel unchiul său, viitorul împărat Traian, devenindu-i tutore legal. Aproximativ în aceeaşi perioadă, Traian se căsătoreşte cu Plotina- tânăra femeie, cu doar câţiva ani mai în vârsta decât Hadrian, va juca un rol destul de important în viaţa acestuia de adult, relaţia dintre ei doi fiind una trainică pe tot parcursul vieţii viitoarei împărătese. Tot în această perioadă se leagă o strânsă prietenie între el şi verişoara lui, Matidia, cu a carei fiică (Sabina) Hadrian se va căsători mai târziu. Voi reveni însă asupra relaţiilor dintre Hadrian şi cele două femei la momentul potrivit.

Mă voi opri în continuare puţin asupra domniei împăratului Domitian (dec. 69- sept. 96 AD), pentru a clarifica pe cât posibil circumstanţele venirii la tron a lui Traian precum şi situatia generală din imperiu în acea epocă de apus a dinastiei Flaviilor şi ascensiunea Dinastiei Antonine- cea mai puternică şi stabilă, din toate punctele de vedere, din istoria Romei antice. Fiu al lui Vespasian, Domitian este proclamat împărat de către Garda Pretoriana în septembrie 81, la o zi după moartea neaşteptată a fratelui său Titus. Şi-a început domnia prin vaste programe de restabilire a situaţiei economice a imperiului, întărirea graniţelor şi un elaborat program de construcţii, potenţând totodata monarhia absolută, centralizată şi birocratizată, aparatul funcţionăresc fiind perfecţionat, alături de o accentuare ostentativă a despotismului, lucru care i-a atras mulţi duşmani. În timpul domniei tatălui său, Vespasian, frontiera dacică a devenit tot mai primejdioasă, dacii efectuând incursiuni tot mai dese în sudul Dunării, zdrobind aproape orice rezistenţă pe care o opuneau romanii. Dacii creaseră un stat puternic înca din secolul anterior, în timpul lui Burebista, beneficiind de o civilizaţie şi cultură foarte avansate- un pericol real la graniţele Imperiului Roman. Unii autori (precum Eugen Cizek) tind să creadă însă că Domitian nu a urmărit anexarea statului dac la Imperiu, ci doar o dezbinare a acestuia şi, eventual, o transformare a lui în regat clientelar. Atacurile dacice înmulţindu-se şi guvernatorul Moesiei fiind ucis, Domitian se vede obligat să plece spre Moesia, împreună cu întăririle armate cerute de castrele romane din zonă. “Domiţian a pregătit o expediţie asupra acestui neam (dacii) dar s-a abţinut să fie un participant activ”, scrie Dio Cassius. Tot el ne spune, în continuare: “Decebal, trimisul dacilor, a trimis soli la Domitian, cerând pace; dar în loc să accepte pacea, împăratul l-a trimis pe Fuscus împotriva dacilor, cu o mare armată.” Leg. V Alaude a fost serios lovită, iar Cornelius Fuscus a pierit în această îndrăzneaţă campanie romană la nord de Dunăre. Înfrângerea romanilor a provocat un val de revoltă în rândurile populaţiei din Pannonia. Venirea iernii a zădărnicit intenţia lui Domitian de a se razbuna, astfel încât, sub presiunea revoltelor apărute pe toată graniţa Dunării, Domitian s-a văzut nevoit să amâne totul- revoltele respective au însemnat, practic, începutul sfârşitului pentru Domitian, care a sfârşit asasinat în toamna lui 96. La tron a urmat Nerva, a cărui vârsta nu i-a permis să guverneze decât doi ani. Cea mai mare realizare a acestuia a fost alegerea unui succesor: şi anume Traian, a cărui ascensiune, putem bănui, a fost pregătita încă din timpul vieţii lui Domitian.

Deşi cea mai apropiată rudă de sex masculin a noului împărat, încă de la începutul domniei lui Traian, Hadrian a intrat în conflicte cu acesta din motive aparent stupide- Historia Augusta precizează faptul ca tânărul s-ar fi apropiat prea mult de unul din pajii (favoriţii) lui Traian, fapt ce a dus la o lungă ranchiună din partea acestuia. De asemenea, la urechile lui Traian ajuseseră veşti şi despre împrumuturile contractate de nepotul său, împrumuturi care se ridicau la cote nu tocmai neglijabile- era cunoscută încă de pe atunci pasiunea lui Hadrian pentru vânătoare şi placerea lui de a achiziţiona cai şi câini de rasă scumpi. Hadrian îşi va reabilita oarecum imaginea în faţa unchiului său abia în timpul razboaielor dacice- o reabilitare binevenită de altfel, care-l va ajuta mai târziu să urce el însuşi pe tronul imperial.

Se poate considera că prima misiune mai importantă a lui Hadrian a avut loc în anul 101 când, în calitate de cvestor, dar şi de membru al consiliului imperial, acesta l-a însoţit pe Traian în Dacia, unde începuseră ostilităţile- zece legiuni stăteau gata de atac pe malul Dunării, însoţite de 60 000 de soldaţi din trupele auxiliare şi adiţionale (provenite din armatele de Rasarit şi din Britannia). Hadrian însă nu rămâne la Dunăre decât un an, an în care a avut timp să lege strânse prietenii cu înalţi comandanţi romani, cum ar fi Sosius Senecio, Pompeius Falco (cel care va comanda mai târziu Leg. V Macedonica şi va deţine, sub Hadrian, importante funcţii în stat), precum şi Iulius Quadratus Bassus, comandant al Leg. XI Claudia.

Plecat la Roma, va deţine, deşi nu avea vârsta legala de 31 de ani, funcţia de pretor- însa nu pentru mult timp. În 4 iunie 105 va pleca împreună cu Traian spre Dunăre, ca şi comandant al leg. I Minervia. Între anii 102-105, regele Daciei, Decebal, se pregăteşte de contraofensivă, printre măsurile adoptate de acesta numărându-se fabricarea de arme, primirea de transfugi romani, refacerea cetăţilor şi ridicarea de noi fortificaţii. Cercetatorii moderni consideră aproape în unanimitate că cel de-al doilea razboi dacic a fost provocat de însuşi Decebal. Pe de altă parte, istoricul român Hadrian Daicoviciu atrage atenţia ca Xiphilin (istoric bizantin de la sfârşitul secolului al XI-lea) nu menţionează nicăieri acest lucru şi că, deşi Columna îi prezintă pe daci atacând primii, “aceasta poate fi o denaturare oficială a faptelor”. Oricum, indiferent de cum au stat în realitate lucrurile, războaiele purtate între 105-106 la nord de Dunăre au fost crâncene, dându-i tânărului general posibilitatea să se afirme mai mult ca niciodată. În primăvara lui 106, dacii au fost împinşi spre interiorul ţării. Sarmizegetusa este cucerită, regale dac se sinucide, urmând o perioada de cateva luni de stârpire a rebelilor daci care continuau lupta. Abia la sfârşitul anului 106 începe construirea de noi forturi împrejurul frontierelor.

În Dacia, de acum provincie romană, sunt lăsate două legiuni, guvernarea acesteia fiind încredinţată lui Iulius Sabinus. La începutul domniei lui Hadrian, aşezarea romană de la Apulum va deveni capitala Daciei Superior în care va fi cantonată Leg. XIII Gemina. La sfârşitul războiului Hadrian rămâne în nord ca şi guvernator al provinciei Pannonia Inferior, primind sarcina foarte importantă de a asigura flancul vestic al armatei romane şi de a-i ţine în frâu pe turbulenţii sarmaţi iazygi cărora Traian refuza să le înapoieze teritoriile ocupate mai demult de Decebal. Însoţit de soţia sa, Hadrian se va instala într-o reşedinţă probabil proiectată chiar de el pe o insulă de pe Dunăre, reşedinţă ce avea să devină, ulterior, cea mai impresionantă cladire din zonă. H.A. ne spune: “El a întărit disciplina militară şi a chemat la ordine pe administratorii care-şi exercitau fără frâu atribuţiile”. Posibil datorită meritelor sale în timpul guvernării Pannoniei, Hadrian obţine cu zece ani mai devreme (adica la vârsta de 32 de ani) titlul de consul sufect “in absentia” pentru că el continuă să guverneze provincia şi în 109, succesorul său fiind menţionat abia în iulie 110. În autobiografia sa, Hadrian afirmă că “Sura urma să fie adoptat de către Traian[…]”, care Sura a murit la scurt timp după aceea, Hadrian putând fi şi chiar fiind considerat din acel moment succesorul lui Traian, mai ales că relaţiile dintre cei doi se restabiliseră. Unii autori (precum Anthony Birley) afirmă că este posibil ca Hadrian (dar şi Sura, pe de altă parte) să-l fi ajutat pe Traian să realizeze “De bello dacico”.

În timpul şederii lui Hadrian în Pannonia, popularitatea împăratului la Roma creştea pe baza uriaşelor bogăţii cucerite din Dacia, acestea făcând posibil un vast program architectonic, program în care se va implica şi Hadrian- implicare care va duce, într-o bună zi, la certuri între Hadrian şi Apollodor din Damasc, care i-a replicat viitorului împărat să-şi vadă de problemele lui şi “să nu se amestece în chestiuni serioase”, replică dură care i-a adus ulterior necazuri, Hadrian neuitând afrontul adus.

Hadrian petrece un an-doi la Roma, timp în care se apropie şi mai mult de unchiul său, alături de care vâna şi pescuia. Totodată este foarte probabil ca în aceasta perioadă de relativ calm Hadrian să fi început construcţia la ceea ce avea să fie mai apoi opulenta Villa Hadriana de la Tibur (astăzi Tivoli, în apropierea Romei).

Gândurile lui Traian încep să se îndrepte din ce în ce mai des în ultimul timp spre partea estică a imperiului şi pregătirea viitoarei campanii în Asia astfel că, în 112 este atestată pentru prima dată prezenţa la Atena a lui Hadrian care-l va însoţi pe împărat în această parte a lumii. Aici el face cunoştinţă cu lumea culturală elenistică, lucru care îi va întări filoelenismul pentru care era, oricum, deja celebru. Îl întâlneşte pe Epictet, înţelept şi filosof frigian cândva sclav la Roma, la ale cărui discursuri Hadrian a participat în timp ce se afla în casa unui oarecare Quadratus, foarte probabil Iulius Quadratus, prietenul său mai vechi. Tot aici se va apropia şi de doi barbaţi care îi vor deveni, mai apoi, prieteni de încredere: spartanul Herculanus şi, mai ales, Herodes Atticus, un tânăr dintr-o familie foarte bogată, filantrop de anvergură şi senator cu titlu onorific al lui Traian. Hadrian a fost invitat să devină cetăţean al Atenei, titlu pe care l-a acceptat cu încântare, fiind apoi ales “archon eponymus”- urma să deţina vechea magistratură supremă (arhonte), iar anul atenian îi va purta numele.

În decursul anului 113 lui Traian i se iveşte pretextul de a încheia, o dată pentru totdeauna, socotelile cu parţii, pe care-i “pândea” de ceva timp. Parthia se divizase în urmă cu puţini ani în trei părţi, conduse de trei regi diferiţi: Pacorus, Vologaeses şi Chosroes. De o dată mai recentă era şi intenţia parţilor (niciodată dusă la bun sfârşit) de a se alia cu Decebal împotriva cotropitorilor romani. Pe de altă parte Chosroes, cel mai puternic dintre rivalii la tron, îl detronase cu de la sine putere pe suveranul armean nominalizat de Roma şi-l instalase la tron pe fiul acestuia fără să-l consulte pe Traian, care Traian a şi început pregătirile pentru război.

Chosroes, alarmat de-acuma de intenţiile împăratului, îi trimise acestuia o scrisoare prin care implora pacea, exlipcându-şi gesturile recente. Comentariul lui Traian referitor la scrisoarea reglui part nu este unul liniştitor: “Relaţiile prieteneşti se vădesc din fapte, nu din vorbe. Când voi ajunge în Siria, voi face ce voi considera de cuviinţă”. I. Quadratus Bassus a fost transferat în Siria, Egiptul primise un nou prefect, Pompeius Falco a fost trimis să guverneze Moesia Inferior- schimbări în posturi cheie care demonstrau hotărârea împăratului de a-şi asigura atât înaintarea cât şi spatele. În drumul spre Asia l-au însoţit multe personalităţi ale momentului, printre care şi Hadrian şi Cornelius Palma, devenit consul chiar în acel an.

În primul rând trebuia rezolvată problema Armeniei. În anul 114 o armată romană a traversat Eufratul şi a capturat Arsamosata, unul din cele mai importante oraşe ale Armeniei. Phartamasiris, regele Armeniei Mari, a venit la Traian cu speranţa că împăratul însuşi îi va aşeza (după ce o lăsase la picioarele lui) coroana regală pe cap, lucru care nu s-a întâmplat, Traian fiind proclamat Imperator de către trupele adunate, semn tradiţional al victoriei. Pe drumul de întoarcere, Phartamasiris a fost ucis în circumstanţe neelucidate. Armenia era astfel anexată, dar venise rândul Mesopotamiei, căreia romanii i-au cucerit rapid două oraşe. Traian şi-a petrecut iarna în Antiochia, fiind martorul unui cutremur devastator în care şi-au pierdut viaţa câţiva prieteni, fiind el însuşi rănit. Primăvara îl va găsi din nou pe teritoriul inamic, urmând un an (115) plin de confruntări militare obositoare şi nu fără pierderi destul de însemnate pe frontal roman. În 116 atinge ţărmul Golfului Persic, exprimându-şi dorinţa de a ajunge în India, la fel ca Alexandru Macedon.

Aflat în Babilon, află vestea cum că o revoltă izbucnise “în toate teritoriile cucerite mai înainte”, precum şi că începuse o răscoala a evreilor din trei provincii: Cyrenaica, Egipt si Cipru, răscoală ce avea să capete proporţii alarmante, fapt care-l determină pe împărat să-i ceară lui Lusius Quietus să alunge marea comunitata evreiască din Mesopotamia pentru a preîntâmpina alte şi alte necazuri. Porneşte el însuşi să asedieze cetatea Hatra- decizie care, în cele din urmă, îi va fi fatala. Cetatea rezistă, trupele romane se decimează şi Traian se îmbolnăveşte din pricina condiţiilor vitrege. Copleşit de probleme (izbucnise şi un nou război în Dacia), Traian îl numeşte succesor pe Hadrian. O nominalizare surprinzătoare (şi oficială) a fost cea a a lui Quietus ca şi consul sufect şi guvernator al Iudeii- astfel, mai vechiul duşman al lui Hadrian ajungea într-o poziţie importantă. Numirea lui Hadrian ca şi succesor nu fusese însa una oficială- aceasta va apărea abia în 11 august 117, după moartea lui Traian. Adopţia, se presupune, fusese pusă în scenă de către însăşi Plotina.

(va urma)

Solomonar

Bibliografie selectiva:

Birley, Anthony R., „Hadrian”, edit. BIC ALL, Buc. 2007

„Istoria militară a poporului român” . Edit. Politică, Buc. 1984

Cizek, Eugen, „Epoca lui Traian”, Edit. Stiintifica si Enciclopedica, Buc. 1980

„Acta Musei Apulensis”, nr. XIV/1976