Hadrian (II)

 hadrian2

Trupele demoralizate şi moartea lui Traian puteau constitui un nou pericol în acele zile. Imperiul se afla într-o stare de agitaţie destul de gravă, iar duşmanii din afara graniţelor acestuia începuseră să se regrupeze. La foarte scurt timp după aclamarea sa ca împărat, Hadrian a ordonat evacuarea completa a trei regiuni: Mesopotamia, Asiria şi Armenia Mare. O a doua măsură importantă a fost îndepărtarea lui Quietus din Iudeea, măsură care i-a bucurat pe evrei deoarece Quietus fusese cel care, la ordinul lui Traian, masacrase evreii babilonieni. Numind în posturi cheie oameni de încredere, Hadrian părăseşte estul pentru a venera rămăşiţele pământeşti ale ilustrului său predecesor care porniseră în drumul lor spre Roma- o Romă pe care Hadrian nu avea să o vadă încă. În nord, în Dacia, se întrevedeau probleme. Quadratus Bassus (trimis acolo de Traian) murise şi el recent, garnizoanele romane din zonă erau slăbite. Se cereau măsuri urgente, una din ele fiind numirea unui înlocuitor pentru Bassus, şi anume Arvidius Nigrinus.

Hadrian nu uită nici problema succesiunii. Moneda bătută acum la Roma confirmă asta, având pe verso legenda “adagio”, cu Traian şi Hadrian strângându-şi mâinile, astfel legitimitatea succesiunii fiind evidentă. O altă măsură interesantă, dar explicabilă având în vedere firea înclinată spre superstiţii a împaratului a fost blocarea izvorului de la Daphne. Apele acestui izvor considerat profetic îi preziseseră că va domni, iat Hadrian nu voia ca ele să prezică acest lucru şi altcuiva.

Răvaşele au început să sosească de peste tot- unul dintre acestea însă l-a facut sa acţioneze, luând o decizie şocantă pentru Roma la acea data: cuceririle la nord de Dunărea Inferioară au fost abandonate- câmpiile Olteniei şi Munteniei, flancul sud-estic al Carpaţilor şi sudul Moldovei, precum şi demontarea podului de peste Dunăre. Începuse să se împrăştie zvonul că Hadrian intenţiona să abandoneze întreaga Dacie cucerită cu atâtea eforturi, prilej ca duşmanii săi să caute să-l îndepărteze. Foarte probabil este faptul că Hadrian şi-a petrecut iarna lui 118 la nordul Dunării, încercând să restabilească ordinea şi încheind o pace cu roxolanii. În locul lui Avidius Nigrinus la comanda Daciei a fost numit Marcius Turbo care, nefiind senator, stârnise asftel multe nemulţumiri în anumite cercuri de la Roma, nemulţumiri care începuseră să-l îngrijoreze pe Hadrian determinându-l să ia măsuri care nu-l vor face deloc popular. Cu toate acestea se impuneau măsuri dure, un prim complot împotriva împăratului fiind organizat. Nigrinus, indignat de numirea lui Turbo, a complotat spre a-l ucide pe Hadrian, precizează H.A. Fireşte, a avut şi complici: Lusius Quietus, îndepartat din postul său din Iudeea, C. Palma şi P. Celsus, ultimii doi bucurându-se de mari onoruri în vremea lui Traian. Executarea acestora a căzut în sarcina lui Attianus, tutorele său de odinioară. Măsura luată va arunca relaţia împăratului cu senatul într-un con de umbră puţin dorit de ambele părţi.

Spre mijlocul lui iulie al aceluiaşi an 118, Hadrian se afla de-acum în Italia. Va fi primit cu entuziasm pentru că avusese grijă ca înainte de venirea sa să fie împărţiţi bani plebeilor, precum şi pentru că, aşa cum precizează H.A., “în convorbirile cu oamenii de rând era foarte comunicativ, detestând pe cei care, sub motiv că trebuie respectată demnitatea imperială, nu-i priveau cu ochi buni asemenea plăceri în raporturile sociale”. Întâlnirea cu senatorii este descrisă în două feluri diferite: Dio spune că “Hadrian era atât de sensibil la ce se vorbea în popor încât a vorbit el însuşi, spre a se apăra de acuzaţii şi a jurat că nu el poruncise moartea lor” (a celor patru), pe când H.A. precizează: “Înaintea senatorilor el şi-a cerut iertare pentru ceea ce făcuse şi a jurat că niciodată nu va pedepsi un senator, decât atunci când Senatul însuşi, prin vot, va impune asta.”

Interesantă este devoţiunea lui Hadrian faţă de predecesorul său Octavian Augustus- o statuie a acestuia din urmă, realizată în anii tinereţii, reprezentându-l pe Augustus la o vârsta fragedă îşi găseşte locul în dormitorul împăratului, alături de larii (zeităţile) casei. De asemenea, renunţarea lui Hadrian la politica expansionistă (abandonarea teritoriilor din Asia precum şi a celor din sudul provinciei Dacia) avea ca justificare exemplul lui Augustus- care, totuşi, renunţase la politica expansionistă abia în ultimii ani ai domniei sale. Măsuri menite să câştige simpatia plebei au fost: o distribuţie suplimentară de grâne, dovada fiind o emisiune monetară din 118 (şi alta în 119), precum şi organizarea de jocuri şi lupte de gladiatori destul de costisitoare.  Scutirea masivă de datorii a celor care întârziaseră plata acestora către stat este descrisă de Marius Maximus în “Vita Hadriani” (principala sursă de inspiraţie pentru H.A.): “Fără să precupeţească nimic, în încercarea de a câştiga popularitatea, el a iertat pe debitorii din Roma şi din Italia de sume imense de bani, pe care aceştia le datorau fiscului şi a făcut acelaşi lucru în privinţa datornicilor din provincie. Pentru a recâştiga încrederea oamenilor, documentele conţinând sumele datorate (syngrafi) au fost arse în Forul lui Traian”. De asemenea, proprietăţile celor condamnaţi, care erau confiscate, intrau în tezaurul public (aerarium publicum). Aceste măsuri, printre altele, aveau să restabilească bunele relaţii între împărat şi Senat, relaţii devenite destul de subrede în urma executării celor patru complotişti.

Hadrian decide să continue şi programul iniţiat de Traian “alimenta”, programul social venit în spijinul copiilor săraci, care avea dublu scop: pe de o parte cinstirea predecesorului sau (care fusese zeificat), iar pe de altă parte întărirea poziţiei sale în Italia, loc unde s-a desfăşurat programul.

Pe plan militar, zonele “fierbinţi” ale imperiului erau asigurate: Catilius Severus guverna Siria, Ummidius Quadratus preluase conducerea Moesiei Inferior. Cum misiunea lui Turbo în Dacia şi Pannonia Inferior luase sfârşit, Sex. Iulius Severus a primit funcţia de legat precum şi comanda singurei legiuni cantonate pe teritoriul Daciei, XIII Gemina.  Severus va fi considerat, mai târziu, cel mai talentat dintre generalii lui Hadrian.

În altă parte a Imperiului, în Britannia, se duceau încă lupte, iar în Egipt revolta evreilor lăsase numeroase urme cărora trebuia să li se facă faţă. În această perioadă nu foarte stabilă a domniei sale, Hadrian pune la punct planul care-l va face celebru- vizitarea tuturor provinciilor întinsului imperiu, cu scopul de a-şi consolida puterea şi a restabili pacea atât de mult dorită.

Hadrian părăseşte Roma în 111 navigând, cel mai probabil, de la Ostia la Marsilia, monedele bătute câţiva ani mai târziu numindu-l “restaurator” (restitutor) al provinciei Gallia. “De aici- din Gallia- el a trecut în Germania”, ne spune mai departe H.A. Aşadar, scopul călătoriei sale era să vadă atât Germania cât şi Britannia, cu intenţia de a “aranja” personal lucrurile în aceste zone precum şi cu planuri legate de frontiere. Lăsese Roma pe mâini bune, menţinerea ordinii căzând în sarcina lui Turbo- Hadrian îşi va putea astfel continua drumul prin provincii ani buni de acum înainte.  Fireşte, nu singur.  În suita sa îi putem întâlni pe prefectul gărzii, S. Clarus, personaj foarte cult care-i servea şi ca secretar şi partener de discuţii, Sabina, Neratius Priscus şi mulţi alţi apropiaţi ai împăratului.

roman-army

În Germania, cortegiul a poposit la Moguntiacum (Mainz), unde era cantonată Leg. XXII Primigenia şi care constituia un start potrivit pentru derularea inspecţiilor pe frontieră. De acolo, el se putea lesne deplasa în regiunile de la est de Rin pentru a examina lucrările de întărire a graniţelor. Frontiera se proiecta inegal către nord, câmpia Watterau, inţesată de ferme ţărăneşti, suplimentând soldaţii romani. Hadrian dispune marcarea marginii imperiului cu palisade de lemn care, pe lânga scopul pur practic de marcare a frontierei reprezenta şi o metoda de a-i ţine pe soldaţi activi şi ocupaţi pe timp de pace.

A existat o serie largă de măsuri luate de Hadrian pentru restaurarea disciplinei militare. “Deşi mai degrabă dornic de pace decât de război, el şi-a antrenat soldaţii de parcă războiul era pe cale să înceapă”. În loc de ordine, împăratul dă legionarilor exemplu propriu insuflând în ei puterea propriei sale rezistenţe la munca fizică şi “mâncând bucuros sub cerul liber hrana simplă a legionarilor, şuncă şi brânză şi vin aspru”.

Dupa modelul înaintaşilor săi Scipio, Augustus şi Traian, Hadrian încearcă cu succes restabilirea străvechii discipline romane, “disciplina maiorum”. În cartea 69 a lui Dio Cassius se menţionează că Hadrian “a inspectat toate garnizoanele şi castrele, pe unele le-a mutat, în locuri mai potrivite, pe altele le-a închis, înfiinţând în locul lor noi tabere”  precum şi “atenţia deosebită manifestată de împărat nu doar faţă de echipamentul militar, de arme, maşini, tranşee, redute şi palisade, dar şi faţă de comportamentul social al soldaţilor şi ofiţerilor, faţă de traiul şi obiceiurile acestora. Tot ce înseamnă lux şi luxură au fost eliminate. Soldaţii au fost instruiţi pentru orice fel de bătălie, unii au fost decoraţi, alţii pedepsiţi şi Hadrian le-a arătat personal tuturor cum trebuie făcute lucrurile şi le-a oferit propriul exemplu de viaţă austera, renunţând la carul imperial şi preferând sa meargă pretutindeni pe jos sau călare, cu capul descoperit, indiferent că se afla sub soarele Spaniei sau cuprins de gerurile Germaniei”.

Anul 122 îl va găsi pe Hadrian în Britannia, H.A. precizând vizita precum şi contruirea Zidului care avea să “despartă pe barbari de romani”, deoarece “britonii nu puteau fi ţinuţi sub stăpânire romană”. Datorită violentelor mişcări ale britonilor din insulă, Hadrian decide să aducă o altă legiune, şi anume VI Victrix pentru a se alătura garnizoanei britanice. De asemenea, H.A. spune că “Hadrian a reparat multe abuzuri comise în Britannia şi a aşezat lucrurile” în zonă.

La scurt timp după sosirea sa aici, împăratul primeşte o scrisoare din partea proconsulului Asiei, L.S. Granianus, care-i cere să ia o hotărâre în legătură cu creştinii. Răspunsul lui Hadrian este unul surprinzător, cel puţin pentru posteritate, ştiute fiind persecuţiile multor împăraţi romani faţă de creştinii acelor perioade. Răspunsul său se regăseşte în “Istorie ecleziastică”, o traducere făcută de Eusebius după Iustin- Hadrian dă ordin ca creştinii să fie judecaţi în mod normal de crimele de care sunt acuzaţi înainte de a fi pedepsiţi, simpla apartenenţă la creştinism nefiind suficientă pentru a justifica persecuţiile. Totodată, Hadrian ameninţă cu aplicarea de pedepse foarte dure asupra celor care vor face acuzaţii mincinoase la adresa creştinilor.

Un document al unui veteran al armatei din Britannia ne vorbeşte despre ce a făcut împăratul la sosirea pe insulă: “Cavaleriştilor şi infanteriştilor care serveau în cele treisprezece alae şi în cele treizecişişapte de cohorte, aflaţi în Britannia sub conducerea lui Aulus Platorius Nepos, care l-a înlocuit în mod onorabil pe Pompeius Falco… Lor, copiilor şi urmaşilor lor, cetăţenia romană şi dreptul de a se căsători legal; cu soţiile pe care le aveau în momentul când le-a fost acordată cetăţenia sau, dacă sunt necăsătoriţi, cu soţiile pe care şi le vor lua (cu condiţia ca fiecare să aibă o singură soţie).

Vizitează linia de frontieră, moment în care ia decizia construirii zidului de piatră care-i va purta numele şi care există şi astăzi având o lungime de 117 km, 6 metri inalţime şi 3 metri grosime, străbătând de la est la vest Marea Britanie. Lipsa pădurilor este aceea care-l va determina să facă zidul din piatră si nu din lemn, cum s-a întâmplat în Germania. În interiorul zidului de piatră s-a turnat un amestesc de argila şi pietriş, mortarul fiind folosit doar pentru castrele turnate din milă în milă.

wall5

Neastâmpărul lui Hadrian îl mână prin alte şi alte locuri din Britannia pe care doreşte să le viziteze, peste tot având grija restaurării disciplinei care-l va face celebru în istoria Imperiului Roman. Patruzeci de ani mai târziu, tribunul senatorial al Leg. VI Victrix (pe vremea lui Hadrian), P. Laelianus, nu va uita lecţiile împăratului, rupând cu mâna lui podoabele de pe cuirasele legionarilor, total neeficiente şi poruncind ca şi căptuşelile moi ale şeilor să fie aruncate.

Alte măsuri au fost distribuirea de grâne, construirea de drumuri noi şi repararea celor deja existente. Hadrian nu a iernat în Britannia. Înainte de a pleca, ia o decizie oarecum personală: îi înlocuieşte din funcţie atât pe prefectul gărzii sale cât şi pe şeful Cancelariei, bănuindu-i de relaţii mult prea apropiate în raport cu Sabina, care îl însoţea în Britannia şi cu care relaţiile lui Hadrian erau, oricum, deja răcite. H.A. confirmă că “Hadrian obişnuia sa-i spioneze nu doar pe servitorii săi, ci şi pe cei ai prietenilor: prin intermediul unor agenţi el reuşea să afle tainele tuturor şi amicii săi nu aveau habar că le cunoaşte secretele, până când el însuşi nu le vădea acest lucru”- avem aşadar motive să credem că suspiciunile lui erau justificate.

Înainte de căderea iernii, Hadrian trece în Gallia cu gândul de a vizita Spania, traseul său urmând să treacă prin Lugdunum (Lyon), apoi să coboare pe valea Rhonului spre Pirinei- itinerarul i-a fost însă scurtat de o veste proastă. În Alexandria izbucniseră noi revolte provocate de dispute religioase, prefectul Egiptului, Haterius Nepos, solicitând expres şi de urgenţă sosirea împăratului la faţa locului. În iarna lui 123 Hadrian ajunge la Tarraco (Tarragona) în Spania, convocând o mare adunare în vederea luării unor decizii importante- în primul rând a solicitat o nouă recrutare de trupe (dilectus), menită să completeze Leg. VII Gemina, din care o mie de soldaţi fuseseră trimişi în Britannia. Tot în Tarraco are loc un nou atentat la viaţa împăratului- un sclav al gazdei sale “s-a repzit asupra lui cu o sabie, cuprins de furie”, precizează H.A. Hadrian îl dezarmează predându-l slujitorilor şi, pentru că s-a stabilit că omul era nebun, împăratul îl lasă pe mâna unor medici cu porunca să fie îngrijit şi tratat.

Chestiunile din Spania fiind rezolvate într-un timp relativ scurt, Hadrian se va îndrepta spre Răsărit de unde nu încetau să sosească mesaje îngrijorătoare.

(va urma)

 

Solomonar

 

 

 

 

Vorbe memorabile explicate in contextul lor istoric- Roma

DE VREI PACE, FII GATA DE RAZBOI.

(SI VIS PACEM, PARA BELLUM)

E fara indoiala un vechi proverb de pe vremea Republicii, apoi reluat de Vegetius, la sfarsitul sec. al IV-lea ien, din Epitoma rei militaris (Scurt manual de arta militara), atunci cand Imperiul Roman de Apus se apropia de sfarsitul sau, care n-a mai intarziat nici un veac (476). Vegetius scrie: Qui desiderat pacem, praeparet bellum („Cine doreste pace sa se pregateasca de razboi).

VAI DE CE INVINSI!

(VAE VICTIS)

Dupa Titus Livius, vorba aceasta ar fi fost spusa de un anume Brennus, capetenia jefuitorilor gali care au distrus si au pradat Roma in 390 ien. Dupa ce aurul rascumpararii a fost cantarit, el ar fi aruncat pe cantar, ca sa atarne mai greu, sabia lui, strigand :Vai de ce invinsi!”. Urmarea nu e fara haz. Brennus a trecut neintarziat in tabara nefericitilor invinsi, fiind la randul sau invins de Marcus Furius Camillus, „al doilea intemeietor al Romei”. De fapt Brennus nu purta acest nume, asa i-au spus romanii, de la brenn, numele celtic pentru un inalt comandant militar.

HANNIBAL E LA PORTILE NOASTRE!

(HANNIBAL AD PORTAS!)

Strigat de spaima al romanilor, dupa ce fusesera infranti de cartaginezii comandati de Hannibal la Cannae (216 ien). Intr-adevar, Roma era in primejdie sau ar fi fost in primejdie daca armata biruitoare n-ar fi fost, si ea, greu incercata si nu s-ar fi impotmolit in „desfatarile de la Capua”. Vorba citata in cateva randuri de Cicero (de pilda in Despre scopuri) a dobandit valoare de proverb: „Suntem in mare primejdie”.

ZARVA ARMELOR M-A IMPIEDICAT SA AUD GLASUL LEGII

Replica lui Marius (157-86 ien), om politic si general roman, biruitorul numizilor (105 ien) si al teutonilor (102 ien), acuzat de ilegalitate pentru ca „acordase simultan cetatenia la o mie de oameni din Camerii, ca rasplata a meritelor lor in razboi”.

CE VREMURI! CE MORAVURI!

(O TEMPORA! O MORES!)

Apostrofa a lui Cicero in exordiul primei Catilinare, discurs prin care, la 7 nov. 63 ien, marele orator, consul in anul acela, denunta in fata senatului conspiratia patricianului Lucius Sergius Catilina(108-62 ien) impotriva senatului. Vorba s-a folosit mereu ca expresie retorica a indignarii impotriva stricaciunii vremurilor si a scoetatii.

IATA ZIUA MULT ASTEPTATA!

(HE PROSDOKOMENE HEKEI HEMERA)

Din cate spune Plutarch (in Viata lui Pompei), asa ar fi spus Iulius Caesar inainte de a incepe, la Farsalos in Tesalia (9 august 48 ien), batalia cea mai hotaratoare a intregului razboi civil. Caesa comanda atunci opt legiuni cu efectivul scazut (80 de cohorte), insa cu moralul intact. Pompei, care comanda 110 cohorte, a fost indemnat de cei din preajma sa sa accepte o confruntare pe care n-o dorea atunci si acolo. „In sfarsit, ar fi spus Cesar, iata ziua mult asteptata, ziua in care vom avea de luptat nu impotriva lipsurilor si a foamei, ci impotriva unor soldati!”. Pompeienii au fost zdrobiti. Pompei a scapat cu fuga, insotit de cativa oameni devotati, lasand in urma lui, daca e sa credem ce spune Caesar in Raboiul civil, 15 000 de morti si aproape 25 000 de prizonieri.

AM VENIT, AM VAZUT, AM INVINS!

(VENI, VIDI, VICI!)

Vorba atribuita lui Iulius Caesar, atat de Plutarh cat si de Suetoniu, in versiuni diferite insa complementare. In momentul razboiului din Pont, Caesar (100-44 ien) este in culmea gloriei sale. Cu un an inainte, la 9 august 48 ien, il infransese pe Pompei la Farsalos, in Tesalia, ceea ce ii consolidase reputatia si puterea. Insa curand ostilitatile reincep in orient, la instigarea lui Farnaces al II-lea, regele Pontului, fiul lui Mitridate. Caesar mergea impotriva lui „cu trei legiuni, il infrunta intr-o mare batalie de langa Zela, ii zdrobeste armata si il alunga din Pont. Veni, vidi, vici sunt cuvintele cu care Caesar il informeaza de biruinta, de iuteala ei de caracterul ei hotarator pe unul dintre prietenii sai de la Roma, Amantius”. Asa relateaza Plutarh, care adauga: „In latina cele tri cuvinte se termina toate in i, ceea ce face si mai frapanta concizia exprsiei.” Suetoniu nu vorbeste de o asemenea scrisoare- pe care unii au crezut-o adersata Senatului- ci numai de ceremonia triumfului pentru victoria din Pont: „In timpul triumfului el a pus sa fie dusa in cortegiu si o tabla pe care, in loc de insirare, dupa obicei, a faptelor de razboi, scria doar: Veni, vidi, vici, vrand sa arate astfel promptitudinea executarii lor.

AFRICA, ESTI IN MAINILE MELE

(TENEO TE, AFRICA)

Vorba atribuita de Suetoniu lui Caesar (Divinus Iulius, 59). „Daca hotara ceva, nu se lasa induplecat sa renunte sau sa amane din nici un considerent religios. In Africa, celebrand un sacrificiu, i-a scapat victima, semn rau, totusi n-a sovait sa-i atace pe Scipio si pe Iuba. Cand a debarcat, impiedicandu-se, a cazut la pamant: „Africa, esti in mainile mele”, a strigat el pe data, ca sa dezminta orice inteles rau prevestitor al acestui semn.”

SLAVA TIE, IMPARATE, CEI CE SE DUC LA MOARTE TE SALUTA!

(AVE, CAESAR, MORITURI TE SALUTANT!)

Salutul ritual al luptatotilor in timpul jocurilor de la Roma. Se pare ca gladiatorii il rosteau inclinandu-se, in timp ce defilau prin dreptul lojei imperiale, inainte de inceperea luptelor. Suetoniu o atribuie insa si celor care s-au infruntat, pentru placerea imparatului Claudius, cu prilejul vestitei lupe navale simulate pe lacul Fucinus.

GRABESTE-TE INCET

(FESTINA LENTE)

In sensul de „grabeste–te, insa nu te pripi”. Dupa suetoniu (Divinul Augustus, 25), una din formulele preferate ale imparatului Augustus, rostita pare-se in greceste si adesea asociata de el cu un vers din Euripide referitor la comandantul de osti: „Decat prea indraznet, mai bine chibzuit” si cu maxima: „Lucrul bine facut indeajuns de la vreme-i facut”.

VARUS, VARUS, DA-MI LEGIUNILE INAPOI!

(VARE, VARE, LEGIONES REDDE!)

Exclamatie amara si obsesionala atribuita de Suetoniu (Divinul Augustus, 23) imparatului Augustus, la amintirea grelei infrangeri de la Teutoburg (9 ad), unde capetenia germana Arminius a invins si masacrat trei legiuni romane de elita. Dezastrul acesta, spune Suetoniu „a fost cat pe ce sa duca la naruirea Imperiului”. Augustus a ramas atat de zdruncinat incat „luni de zile dupa aceea nu si-a taiat parul si nu si-a ras barba si adesea isi izbea capul de usi, strigand: „Quintilius Varus, da-mi legiunile inapoi!”, luand obiceiul de a face din ziua de aniversare a catastrofei o zi de doliu si de lamentatii. La sase ani dupa dezastru, armata lui Germanicus a descoperit in padurea de la Teutoburg osemintele celor trei legiuni si le-a inmormantat dpa lege.(Tacit, Anale, I, 61-61).

MI-A FOST INCREDINTAT UN ORAS DE CARAMIZI, LAS IN URMA UN ORAS DE MARMURA

(MARMOREAM URBEM RELINQUO, QUAM LATERICIAM ACCEPI)

Vorba atribuita imparatului Augustus (63 ien-14 ad), mare constructor si mare sprijinitor al culturii. Suetoniu nu vede aici nici o exagerare, si chiar adauga: „Cat priveste trainicia Romei, s-a ingrijit de ea, pentru cei mai indepartati urmasi, atat cat sta in puterile prevederii omenesti”.

PASTORUL CEL BUN ISI TUNDE OILE, NU LE JUPOAIE

(BONI PASTORIS EST TONDERE PECUS, NON DEGLUBERE)

Fraza care suna a proverb, celebra in antichitate. Este atribuita lui Tiberiu. A fost adresata de imparat guvernatorilor de provincii romane si sta marturie pentru chibzuinta politica si cumpatarea administrativa ale urmasilor lui Augustus, la inceputul principatului sau (Suetoniu, Divinul Tiberius, 32).

SA MA URASCA, DAR SA SE TEAMA!

(ODERINT, DUM METUANT!)

In traducere mai libera, dar mai nuantata si mai exacta: „N-au decat sa ma urasca oricat vor, numai s-ami stie de frica!”. Vorba provine din tragedia Atreu a dramaturgului latin Accius (170-85 ien) si a fost folosita de Cicero, in prima Filipica, dar mai ales de Caligula (imparat al Romei intre 37-41), atunci cand o confuzie de nume era responsabila de moartea unui inocent (Suetoniu, Gaius Caligula, 30). Se pare ca Tiberiu, predecesorul lui Caligula, a adaptat cu oarecare umor versul lui Accius. Afland de unele epigrame ostile guvernarii sale, ar fi spus: „N-au decat sa ma urasca, totul e sa ma aprobe”. Se referea la aprobarea hotararilor lui de catre Senat.

CE MARE ARTIST MOARE O DATA CU MINE!

(QUALIS ARTIFEX PEREO!)

Cuvinte pe care, dupa Suetoniu, imparatul Nero le-a rostit de mai multe ori inainte de a se sinucide, in 9 iunie 68 ad. Legiunile, apoi garda pretoriana i se alaturasera lui Galba, iar Senatul il declarase pe imparat dusman al statului. Nero, simtindu-se pierdut, nu ami conta decat pe vocatia lui de artist. Canta din lira, facea pe actorul printre histrioni si mimi, se gandea chiar ca, daca ar pierde imperiul, ar putea subzista din arta lui.

BANII N-AU MIROS

(NON OLET)

Expresia condensata a unei conversatii dintre imparatul roman Vespasian (69-79) si fiul sau Titus. Ea nu poate fi inteleasa decat daca stim ca urina era folosita de tabacarii romani pentru prelucrarea pielilor. Suetoniu (Divinul Vespasian, 23) relateaza: „Fiul sau Titus il blama pentru ca pusese impozit chiar pe urina. Vespasian i-a dat sa miroasa o moneda de argint provenita din primele incasari ale impozitului si l-a intrebat: „Simti vreun miros suparator?” Titus a facut semn ca nu „Si totusi, i-a spus imparatul, e scoasa din ce stii!”.

Dupa: Francois Bluche,De la Caesar la Churchill

Published in: on 01/08/2008 at 22:53  Comments (5)  
Tags: , , , , ,