Intamplare

Abia ma mutasem separat de ai mei. Era o casa nu prea mare, dar suficient de incapatoare. Si, ce era cel mai important, foarte cocheta. Proprietarii se mutasera undeva peste mari si tari, imediat dupa ce o renovasera- necesita renovari, e o casa veche, construita candva inainte de primul razboi mondial si una dintre primele din zona asta. Muncisem cu mutatul si aranjatul mai bine de doua saptamani, cu ravna si, bineinteles, cu incantare . Oboseala, insa, isi spunea cuvantul, accentuate de canicula insuportabila de afara. Terminasem cu toate cele cu o seara inainte si, asa cum imi propusesem, aveam sa huzuresc inca vreo saptamana, sa imi trag sufletul inainte de a ma intoarce la servici. Stateam tolanit in salon, la racoare- ceasul cu cuc mostenit de la strabunica batea ora doua dupa-amiaza. Am intins mana dupa pachetul de tigari- gol. M-am invartit, cautand un altul- se terminasera. Am rabdat vreo jumate de ora, apoi m-am incaltat si am iesit. Mi s-a taiat respiratia- am observat ca la fel mi se taie de canicula ca si de la ger. Am iesit pe strada, ca nauc- era pustiu, o dupa-amiaza de duminica moarta. Am socotit ca aveam de mers cam zece minute pana la magazin, singurul din zona deschis duminica. Mi-am facut curaj si am pornit, calcand cu neincredere pe asfaltul incins. In magazin, nimeni- doar vanzatoarea, grasuna si asudata, motaia dupa tejghele. M-am aprovizionat pe cateva zile si am pornit inapoi, aprinzandu-mi o tigara din mers. Sub un gard, un caine care de obicei latra pe oricine si orice misca, statea tolanit la umbra privindu-ma indiferent cu coada ochiului. Eram aproape de casa, mai aveam cativa metri, cand am auzit, undeva nu departe de mine, o voce clara, barbateasca, strigandu-ma pe nume. Instinctiv am ridicat capul din pamant- nimeni. Nauc, am privit in jur. Nu se zarea tipenie de om prin curtile invecinate. M-am oprit, aruncand chistocul fumegand- si, totusi, cineva ma strigase! “Mi s-a incins creierul de buna seama…”, m-am gandit, urnindu-ma spre casa. Am intrat repede, cu senzatia ca e cineva in spatele meu. Am tranitit usa de la intrare, lipindu-ma cu spatele de lemnul racoros, gafaind.  Am ramas acolo cateva zeci de secunde, aprinzandu-mi, nervos, o noua tigara- degetele imi tremurau. Caldura imi juca feste, imaginatia la fel. Am rasucit cheia in broasca si m-am aruncat pe canapea, nelamurit, facand rotocoale de fum in aerul de deasupra. In linistea totala am auzit, pe holisor, pasi. Nu stiu cum am ajuns in pozitie verticala, cred ca doar nivelul brusc crescut de adrenalina a putut infaptui minunea. Si, daca tot ce mi se intampla erau halucinatii auditive, era pentru prima data in viata cand aveam parte de asa ceva. Si nu-mi placeau deloc. Am incercat sa ma linistesc, dar nici o autoconsolare nu parea sa functioneze- nici ca din pricina caldurii mi se intampla, nici ca din cea a oboselii, nici ca era un zgomot venit din pod sau de cine stie unde care, in linistea aceea, producea ecouri. Am auzit din nou tarsaitul pasilor, ca o confirmare: “Sunt aici, nu ai halucinatii”, parca spuneau. Inima o luase razna- am eisit tiptil pe holisor. Nimic si nimeni. A trecut mai bine de o ora pana sa ma pot linisti- scrumiera aproape se umpluse de chistoace, sticla de apa minerala se golise. Desi ma simteam bine, mi-am luat totusi temperatura- normala. Spre dupa-amiaza, cand canicula mai trecuse, a inceput sa sune telefonul- prietenii, satui de lipsa mea, ma invitau la o terasa. M-am dichisit, m-am invartit prin casa, am uitat de ciudatele “halucinatii”. Iesirea mi-a prins bine, m-a inveselit si racorit, Am mancat cateva inghetate cu frisca (fiindca berea nu-mi place si celelalte bauturi alcoolice le evit vara) si m-am intors acasa la miezul noptii. Afara era inca ciudat de cald insa, in casa, racoarea era foarte placuta. M-am asezat in pat linistit si somnoros.

O caldura placuta m-a invaluit si am inchis ochii, hotarat sa ma cufund in lumea viselor. Am deschis brusc ochii cand am auzit tarsaitul pasilor pe holisorul de la intrare, holisor spre care dadea usa dormitorului meu, uitata deschisa larg. Zgomotul pasilor parea ca se apropie, in timp ce ochii mei nu detectau nimic suspect in intunericul care nu era total. Narile mi s-au dilatat, perceptand un vag miros de branduse. Imi simteam globii oculari facand miscari multe si bruste, aproape incontrolabile, cautand insistent ceva ce nu putea vedea. Mi-am tinut respiratia, cu muschii si mintea incordate la maxim. Voiam sa sar din pat si nu puteam, de parca membrele, brusc ingreunate, nu ma mai ascultau. Gatul si buzele mi se uscasera. Respiratia, eliberata, devenise suieratoare. Mirosul de branduse persista. Obisnuit inca de foarte mic sa dorm singur, senzatia ca cineva se asezase langa mine in pat, in spatele meu, in locul larg ramas liber intre mine si peretele de care era lipit patul, m-a facut sa tresar, intorcandu-ma cu tot corpul. Fireste, fara sa vad nimic. Ceva mi-a alunecat de-a lungul spatelui, pe sira spinarii, ca un impuls electric. Acel ceva s-a raspandit apoi in tot spatele, radiind spre ceafa si solduri, in valuri, ca undele formate la suprafata unei ape in care ai aruncat o piatra. Imi parea ca si bataile inimii mi se mutasera de-acum in sira spinarii. Intreaga mea viata si vlaga se mutase acolo. Era ciudat, niciodata nu-mi simtisem sira spinarii- acum, insa, parea o entitate separata, cu viata si constiinta proprie, centrul corpului meu. Straniul si neasteptatul impuls electric se propaga mai departe, in pulpe, pana in varful degetelor de la picioare insa, in loc sa scada de-a lungul coloanei vertebrale, se intensifica, ca o permanenta sursa de energie pentru tot restul organismului. De mirare si surpriza, uitasem complet de spaima. Era CEVA acolo, in apropierea mea, un CEVA care era cauza tuturor senzatiilor niciodata traite, nici pana atunci, nici de atunci. Senzatia de curent electric, raspandita de acum pana-n varful capului, se transforma treptat in caldura- o senzatie mult mai familiara de acum, aceea de existenta a unui corp omenesc undeva, foarte aproape. Prezenta din spatele meu devenea aproape palpabila. Mi-au venit in minte cuvintele cuiva drag si apropiat mie: “Daca nu se vede, nu inseamna ca nu exista” Simteam acea existenta- si-mi era suficient ca sa o iau ca atare. Eram perfect convins de asta, asta cum eram sigur ca nu simtisem niciodata ceva similar. M-am asezat la locul meu, zambind in intuneric si am inchis ochii. I-am inchis doar ca sa vad, sub pleoape, in jucuri stranii de lumini si umbre, imagini pe care nu le puteam localiza: un peisaj arid, oarecum tomnatic, dealuri abrupte si aproape golase, o apa curgatoare oglindind ciudate tufe si cerul brazdat, in rastimpuri, de pasari rotindu-se in cercuri stranse.

Solomonar

Published in: on 24/02/2009 at 19:54  Comments (4)  

Trăsura neagră

Bunica plecase la neamuri, prin sat- ca n-o puteai tine acasa de sarbatori, mai ales daca nu avea musafiri, ca io eram de-al casei. Am ramas cu Octavian, aciuati  pe langa soba de tabla in care trosneau lemne si intrebandu-ne, fiecare pentru el, ce-o fi apucat-o sa iese pe ulita pe ninsoara aia.

-Io as bea niste vin fiert, am spus intr-o vreme, vazand ca batranul nu se prea deda la vorba. Ca nu era el prea vorbaret din fire.

-Apoi ia si hierbe-ti, ma copile… vez ca tra sa fie chiperi in bufet.

Am pus vinul la fiert in ulcica mare de tabla, amestecand mereu cu o lingura de lemn sa se topeasca zaharul. Octavian si-a aprins o tigara rasucita de el din hartie de ziar, cu frunza de tabac maruntita intre degete. Am umplut doua pahare cu vin dulce si fierbinte, asezandu-ma langa el pe lavita. Era o liniste placuta, calma, numai ceasul cel mic cu pendul ticaia regulat deasupra capetelor noastre, fixat cu un cuisor in peretele verzui. Gandul m-a dus inapoi cu multi ani, intr-o noapte la fel de tacuta de iarna. Eram copil si, in vacante, cand mergeam la bunici, imi placea sa dorm cu Octavian. Ceasul ala era de-o seama cu mine, poate mai batran, iar el il tragea cu cheita mica pe care o punea mereu in rama icoanei de pe acelasi perete, in fiece seara. In seara aceea de demult spuse cu un oftat, foindu-se in intunericul camerei:

-Am uitat sa trag ceasu`… Asta se opreste la noapte. Da` nu ma mai scol acuma din pat, ca doara o sa bata alalalt.

M-am saltat mirat pe un cot:

-Care alalalt, mosule?

O vreme a tacut, apoi a spus, privindu-ma prin bezna:

-Apoi ala din parete.

Mi-am tinut respiratia:

-Ai pus un ceas in perete?

A zambit- nu-l vedeam, dar stiam, nu stiu cum, ca zambeste. A spus cu voce scazuta, ca si cand mi-ar fi incredintat un secret:

-Apoi dragu` lu` mosu… Tate casale au ceas in parete.

-Cum au casele ceas in perete? Cine-l pune?

-Uite ca au, ca asa-i dat. Nu-l pune nime, e ceasu` casii. Si noaptea, tarzau, daca-i liniste si stau si-acult, il auz cum bate.

-L-ai auzit, mosule?

-Auzat dara… Ca oamimii batrani n-au somnu` cum sa cade. Il mai aud, cateodata, noaptea… Daca stai treaz pana cata zua, s-aude.

Am tinut ochii deschisi o vreme- dar m-a potopit somnul. N-am auzit ceasul din perete. M-am intors catre Octavian, sorbind din paharul cu vin:

-Auzi, mosule…

A pufait din tigara lui noduroasa fara sa-mi raspunda si fara sa se uite la mine- dar stiam ca ma asculta.

-Drept ii ce mi-ai spus atunci de ceasul ala din perete?

-Drept.

-Da` cum se poate?

M-a privit tinta:

-Multe sa pot…

A cazut pe ganduri, cu ochii pironiti pe peretele din fata noastra.

-Apoi înainte de Bobotează tră să mă duc pân` la Rădeşti… Să merem, dacă mai eşti pe aci. Că m-o rugat Niculaie să îi duc copiile elea ce le-o lăsat la mine după planu` căsii lu` soru-sa.

-Care Niculaie?

-Niculaie a lu` Petrică. Ăla de lângă beserică, de-o avut moară. Da` nu ştii tu, că nu erai pe vremea aia. La tată-su lu Niculaie măcinam noi, ca nu era moară-n sat. Da` eram io ficior pe vremea aia, de unde să-i ştii tu…? Da` să vez] ce păţăsc, că tăt vini vorba de Niculaie. Eram cam de-o samă cu tine, cum esti acuma. Ţiu minte că m-o trimes tata, Dumnezo să-l ierte, să duc oarece bani la Petrică bătrânu`, că îi datora de când or fost la târg. No şi mă iau io şi mă duc la Rădeşti, piste câmp. Niculaie, ficioru-so, de-o samă cu mine, zâce “Hai mă Octaviane mai şezi, mai povestim!” Ne-am băgat în casă, ne-o adus mumă-sa pupuri că facusă în cuptor şi-o trecut să zâc preţ de vo tri, patru ceasuri până ne-am găst noi să ne gătăm poveştile. Când mă uit, afară să-ntunecase. Zâc: “Io mă duc mă Niculaie că ui, nu-s cu calu şi îi o postate păn` acas`”.  Noah, mă ieu mă duc. Ajung în capu` ţeperiei, dau să trec pe câmp, să tai drumu, când numa` ce-aud în spate cum uruiau roţi. Mă gândesc: “Vine oarece căruţă de cătă Rădeşti.”  Mă-ntorc să văz că ce vine şi numa` ce văd io o trăsură din aia de domni, tătă neagră, cu cai tăt negri şi on om pe capră- şi-n trăsură, nime. Io ştiem c-am văst la oraş, da` la noi pe sate nime n-ave aşe trăsură. Şi numa ce să opreşte în drept cu mine- mă opresc şi io, să vad ce-i, s-o hi chiert omu sau ceva. Când mă uit mai bine, că să vede, că era lună, să-mi saie inima! Că pe capră era on coptil. Nicuţ aşe şi slăbuţ, nici mustaţa nu-i dădusă. Zâce coptilu: “Hai, omule, urcă că te duc io acas`.” Io mă uit… Zâc: “Ba ma coptile ca io ui, numa trec câmpu`, acolo ni stau, di ce să mă duc roată?” Tace ficioru, să uită… Zâce iară: “Ian urcă-te, că te duc, n-auz?” No bată-mă… Zâc şi io, iară: “Ba nu mă urc, ca nu mă duc roata!”  N-apuc sa zâc bine că numa` ce să întinde ficioru cătă mine, m-apucă de guler si zvârle cu mine în fundu trăsurii de-am gândit că tătă să hâie. Mni-o căst şi pălăria di pe cap în drum. Io ţapăn. Cum Doamne nu mă lăsa mă zvârlisă aşe o mână de om? Numa ce să porneşte trăsura şi-o ia piste câmp. Io nici că mă mişcam acolo-n spate, aşe mă apucasă frica. Şi mi să pare nie că ceva îi, că nu mai auzam roţâle şi copitele la cai, zâci că… Mă dau iute de margine şi mă uit în jos, la roţi. Nu mai eram pe pământ, trăsura să înălţasă în aer, plute.  Caii fugeau în aer cu copitele ca pe pământ. Io trămuram, nu putem nici să deschid gura, şi mă uitam cum ne ridicăm tăt mai sus şi-o luăm cătă Murăş. Când ajunjem la ţărmurea apii, numa` ce să ridică trăsura sus de tăt, deasupra la plopi, şi vedeam vârfurile la copaci. Apoi să scoboară încet-încet şi-o ie înapoi, cătă ţeperie. Io mă tânem bine. Coboară şi să opreşte pe pământ. Să întoarce ficioraşu şi zâce: “Io ţ-am zâs doară să te urci!” S-o întins şi m-o luat iar de guler, de după cap, ca pe mâţi, si m-o pus jos, în drum. Şi cum l-am văst, aşe nu l-am mai văst ca s-o dus înainte. Io, chiaun de cap. Mă uit- jos, la chicioare, pălăria me! Din ăl loc m-o luat, în ăl loc m-o lăsat. Mi-am luat pălăria şi numa` io ştiu cum am ajuns acas în noaptea aia şi cum n-am durnit io tătă noaptea, de am fost tăt tulbure la cap a doua zî… Iaca aşa am păţât.

– Da` ce-a fost asta, moşule…? Ce-a fost băiatul ăla?

– Apoi ce să fie… O fost şi el. Mă duc să tai nişte lemne, că vine bună-ta şi iară s-apucă cu gura pe mine, că tră să facă zamă şi n-are lemne destule.

– Lasă, moşule… Mă duc io să tai lemne, stai dumneata aci la căldură.

Am despicat lemne un ceas şi, până n-o venit el să vadă ce tot fac, nu m-am mai oprit. Nu simţeam oboseala şi frigul.

 Solomonarnight

Published in: on 14/02/2009 at 14:06  Comments (9)  
Tags: , ,

Horea

 

 

Ţara Ardealului gemea sub talpa grofilor. Ţăranii erau robiţi, bătuţi, omorâţi pentru pricini mărunte ori chiar şi fără pricină, numai aşe, că stăteau în ceasul ăl’ rău în locu în care nu trebuia. Munca era multă, păstă poate: robota crescusă, zeciuiala aşişderea, zile dă lucru gratis şi daruri pentru familiile nemeşilor. Tăt cu tătu, erau mai multe zile de lucru pentru grof dăcât  o dat Dumnezo în săptămână. Taxele crescusără şi ele fără măsură încât numai’ apa şi aeru nu să plăteau. Nu mai era nici o leje afară numai. . de bunu plac a nemeşilor.

Din istea baiuri  ce munceau poporu de jos şi din lacrămile ce să uscasără demult pă obrazu iobagului să rădică Nicula Ursu, dă loc din Albac, zâs altcum Horea că-i plăcea a hori la fluier. Aşe l-or ţâne minte urmaşii: Horea

200px-chc_horea

Aşe, cam pă când o dat muguru pomului şi firu’ ierbii, Horea s-o gătat să margă la Viana, cu plânjere la împărăţie dăspră cum şi ce fac grofii.

– Muiere, gată merindea c-o vinit vremea a mă duce să vorbesc împăratului de baiurile multâmii, a norodului dă jos, la ce îi suspus dă cătră nemeşii cia hulpavi!

Ajuns la Viana, Horea aşteptă în anticamera împăratului a fi primit. Într-un târzâu, sluga împăratului zâsă:

– Să intre Horea!

Horea o intrat în locu unde împăratu primea pă solii viniţi din tăte părţile lumii. S-o ivit şi împăratu’ şi-o fost izbit dă simplitatea omului istuia şi forţa pă care o trimetea afară. Împăratu era obişnuit  că lumea să i să ploconească, să-i facă temenele şi să-i bată mătănii ca la unu’ dintră puternicii lumii. Horea nu făcu nic din tăte aste, numai plecă oleacă capu în sămn dă salutare. Sta drept, d-a-mpicioarele, mare în simplitatea lui de tăran iobag din Munţâ Apuseni. Împăratu fu încurcat păntru câteva mominte apoi zâsă cu glas puternic:

– Vorbeşte! Am înţeles că  eşti reprezentantul  ţăranilor din Transilvania!

– Da, Măria ta, io mi-s şi-am vinit să aduc plânjere gre în contra grofilor hulpavi!

După o clipă dă tăcere Horea o zâs:

– Muncile şi dările păntru grofi s-or făcut  dă trii uări mai mari dă oarece ani încoace, În tătă săptămâna slujim grofului cătă cinci zâle. Şi când merem acasă, în zâua a şasa, ca să lucrăm şi pă sama noastă oarice, iarăşi nu ne dau pace şi nie cheamă, ba-ntr-o partie, ba-n alta, fără rând, iarna, primăvara , vara, toamna. Apoi, să ştie Măria ta că noi sântem ăi dă secerăm, cosâm, noi strânjem bucatiele, noi le cărăm, da nu păntru noi, că tăte le dăm domnilor. Cărnuri, paseri, oauă, peşti, răşină, zdremţăle dă pă noi le dăm, păntru morile dă hârtie a domnilor ca să aibă  pruncii grofilor ce ceti. Noi, Măria ta, nu ştim a ceti şi nici a scrie, numa unii, tare puţâni, cumu-s io, Ursu Nicula, care dân ceea pricină m-or trimis oamenii la Măria ta. Şi nu numai pă domni îi răbdăm în spatie ci şi pă slujile lor care, dă multie ori îs mai răi ca domnii, că ăl dă să rădică dă jos şi uită dă unde o plecat, îi mai lacom ca cela de la care o învăţat. Leje nu ieste dăcât numai bunu plac a grofului. Şi tăte ar fi cum ar fi, da a mai gre îi bajocora, nie bat, nie căzniesc, nie ieu  cinstea… Şi-atunci  noauă ce nie mai rămâne Maria Ta? Să nie pustiim dă pă pământu nost, dă pă pământu nost să nie pustiim, ori…

O vinit o clipă dă tăcere şi apoi Horea spusă:

…ori să nie rădicăm? Cu tăţ să nie rădicăm păntru a nu mai fi la bunu plac al grofilor

Împăratu rămasă mut de mnirare. Ist  ţăran avu daru să-l uimească cu curaju lui şi cu simplitatea cu care zâsă cuvintele ce le zâsă. Măria sa împăratu cujeta la cele auzâte şi dădu a dreptatie dân cap.

Horea apucă drumu dă întoarcere. Trimasă veste să  să adune ţăranii care dă pă unde or fi. Dădu poruncă că dă la fiece casa dă ţăran iobag să  vină câtie un uom înarmat  şi să să alăture răsculaţâlor la adunarea dă la Mesteacăn. Tăţi obidiţâ Ardealului să rădicară  să vie la Mesteacăn care cu furci, care cu coasă, care cu topoară o cu ce aveau pă lângă casă şi să pute folosâ dă armă.

În vremea asta, în tabăra răsculaţâlor, ficioru lui Horea îl întrebă:

-Tătuţă, cum îi împăratu? Cum arâtă el? Cum vorbeştie el?

-Apoi, dragu tatii, împăratu îi şi el uom ca tăţi uoamenii, numa că are vorba încâlcită, nu vorbeştie  dirept. Numa noi , ţăranii, vorbim aşe. Dacă iasă binie, atunci tătă cinstea şi fala îs a lui, dacă iară, nu iasă binie, atunci n-ai priceput tu ce-o zâs iel

-Şi ce i-ai zâs tătuţă?

-I-am zâs dă robie. Că dragu tatii, să ştii tu dă la minie, în robie, nu-i atâta dă rea robia, cât rău îi că dacă ţâne pre mult, uomu să învaţă cu ea, să obişnuieştie cu fruntia-n tărână, cu sărumâna, cu ploconitu, cu plecăciunea. Îi ca pasărea ce proastă care să-nvaţă cu colivia dă uită să mai zboare ori să tieme să nu afle stăpânu că nu o uitat a zbura. Aşe sântem noi amu şi d-aia trăbuia să-nceapă. Orişicum, cu ori fără voia împăratului, da trăbuia să-nceapă!

Oaminii să strânjeau în număr tăt mai mare la Mesteacăn şi pân-prejuru satului. În mijlocu multâmii rădicate apăru Horea şi-atunci i să adusă spră judiecată pă grofu locului cu tăţ a lui: muierea şi pruncii.

– Măria ta, zâsă unu dintre ţărani, i-am adus la tinie spră judiecare!

Horea rădică glasu:

-Io nu-i pot judieca, nu-i cunosc, n-or fost stăpânii mnei! Judiecaţâ-i voi!

Ţăranu care-l adusă pă nemeş în faţa lu Horea zâsă strâgând:

-Să ptiară! În furci cu el!

Horea să-ncruntă:

– Binie dară, dacă aşe ţâi voia, să ptiară! Începe cu pruncii că doară şi ii îs neam de grof, da judiecă cu dreptatie ce pediapsă li să cuvinie!

Ţăranu zăbăvi oleacă în mânia lui. Horea întoarsă privirile roată păstă mulţâme şi dădu cu uăchii de un bătrân alăturat norodului:

– Moşule! Tie văd cel mai vârsnic dă pă aci, ie zâ dumeta,, care-i ce mai gre pediapsă păntru voi?

-Viaţa! O viaţă ca a noastă pediapsă să chiamă! zâsă uomu după ce să cujetă oleacă

Horea rădică iar glasu să fie auzât dă tătă lumea:

– Apoi, dacă-i aşe, dân care pricină nu-i osândiţi la a duce o viaţă ca a voastră? Să fie iobagi, că mai rău îl doare pă cela dă ptică dă sus dăcât pă cela ce-i obişnuit cu ie! Da pruncii luatâ-i voi, că ii îs mici săracii, n-au nici o vină!

O muiere din rându răsculaţâlor să dusă şi luă pruncii  dă mânuţâ. Grofu să uită la ea a mulţămită şi-i zâsă:

– N-o să uit nană Mărie!

– Ba îi uita domnule! Tătdauna, când să ajunje sus, să uită! zâsă muierea cu glasu uomului care ştiie  ce spunie.

Tăcerea să lăsă păstă mulţâme. La un răstâmp ţăranu mânios care vrusă să trimeată la moartie pă grof şi tătă casa  lui strâgă:

– Să alungăm tăţ ungurii  dă pă pământurile noaste! Să nu mai rămână nici urmă!

Mâna lu Horea să tinsă spre unu dântră ţărani şi glasu lui iar să făcu auzât dă tăţ:

– Aista-i ungur! Îl chiamă Adalbert! Să batie ca şi noi ,românii, în contra nemeşilor! Credieţi voi că dă pre mult binie s-o alăturat el nouă? Ce facem cu iel, omorâmu-l? Istalalt, şi arăta un alt uom  dân mulţâme, îi săcui, iobag ca şi noi, omorâmu-l şi pă asta?

Privirea lui Horea era tăiosă şi poruncitoare. Uăchii scăpărau scântiei când s-or oprit la un ţăran ce luasă pă dânsu hanile unui grof:

– Da cu aista ce făcem? Îi român d-a nost, îl chiamă Ioan a lu Ciobanu şi uită-l că traje la grofie, nu mai is pă poftă zdremţăle noaste! Apoi pântră ghinţ io zâs uomului: Dutie mă să nu tie văz!

Horea o zâs mai dăpartie:

-Să făcem cunoscute  vrerile noaşte!

-Cândia Niculae, scrie ! Astăzi, 24 novenvrie 1784 io Horea zâc: prima –iobăgie să nu mai fie, a doua – nici nemeşi să nu mai fie, a triie –fiecare să-ş găsască o slujbă după putierile lui dân care să trăiască, fie iel nobil sau om dă rând…

 

Şi ţăranii iobagi or pornit să-şi facă dreptatie mai dăparte. Rădicarea obijduiţâlor o cuprins tătă Transilvania. Şi Horea împărţa dreptatia lui la tătă lumea. Când o vinit iarna o dat drumu poporului la căşile lor şi el s-o tras în munţî, în Pădurea Scorocetului, la loc ferit şi sâgur, cu gând să rădice iar uamenii în primăvară până s-a face dreptatie cu tătu. Numai că s-o aflat oaricine să-l vânză.

Pân sate umbla poruncă împărătiască că cine a şti zâce undie să ascundie Horea o fi răsplătit cu liberarea dân iobăgie şi a fi plăchit cu aur. Unu, Ion a lu Căuaciu să gânde în sânea lui: „Mă duc şi le spui inde să ascundie Horea şi Cloşca că doară împăratu nu minţăşte”. Gărzâle împăratului s-or dus după spusa lu Ion a Căuaciului i-or prins, i-or pus în lanţuri grele şi or luat drumu Bălgradului cu prinşii după ei.

Pă drum Horea, ostenit dă greutatia lanţurilor şi cu buzăle arsă dă setie să opri în drept la un izvor şi o vrut să beie da soldatu o hăţât lanţurile şi nu l-o lăsat. Atunci Horea o zâs plin dă năcaz şi dân tăt sufletu:

  Săcătură!.. şi apa izvorului o săcat ase că nici soldaţî n-or mai avut cu ce-şi ostoi setia. Aste erau zvonurile care îmblau  prin tăte satele după prindierea lui Horea.

Amu Horea sta în lanţuri grele  în tiemniţăle Bălgradului. Şi păntru că poporul nu voia a credie că Horea o fost prins, împăratu dete poruncă că  Horea şi Cloşca, numit altcum Ioan Oarcă, să fie purtaţi în lanţuri pân locurile fărădelejilor lor. Pă undie treceau uoamenii zâceau:” Horea, împăratu nost! Şi bădiţa Cloşca, căpitanu lui” să dăscoperau apoi  şi rămâneau ase, în admiraţie, păntru craiul lor, pân ce căruţa condamnţilor să perdea în zare. Bărbaţâ blâstămau, muierile planjeau, copchii să opreau dân jocu lor pă undie treceau ei. Mulţ îngenuncheau şi să închinau în faţa lui Horea ce stea drept, în picioare, cu lanţurile în mâni, în căruţa care-l duce la Bălgrad, undie avea a fi pus iar în tiemniţă şi anchetat până în zua caznielor.

Ajuns odată la Bălgrad, Horea fu  trimes la comisia de anchetă a împăratului. Nu spusă nimic. Apoi fusă chiemat Cloşca, da nici dă la iel nu avură a afla nimic. Apoi, văzând iei că nu pot ajunge nicăierea cu întrebările, împuternicitu imperial o cerut a-l vede pe Horea. Socotia el că pân viclenie a scoate dă la el ce n-or putut scoatie anchetatorii. Horea fu dus, în lanţuri, la legatu imperial. L-or bagat înlontru. Legatu s-o oţărât  către slujbaşi:

-Nu v-am zis, fără lanţuri, Horea este oaspetele meu!

Lui Horea îi fură scoasă tăte lanţurile şi odată rămăşi sânguri legatu o început cu glas domol:

-Bună seara, Horea.

-Bună să-ţ fie inima domnule!

-Şezi la masa mea şi mănâncă din ce vrei. Acolo în faţa mea.

Horea să aşeză în capu mesii şi rămasă ase în aştieptare.

-Am auzit, zâsă legatu, că cei de la comisia de anchetă n-au reuşit să scoată nimic de la tine.

– Şi aţ gândit că oi măturisâ în faţa bucatielor şi a vinului! zâsă Horea cu un zâmbet amar.

-Horea, pentru faptele săvârşite, pedeapsa este tragerea pe roată, adică or să ţi se frângă picioarele, apoi mâinile, apoi coşu pieptului…

-Domnule, tătă lume moare înt-un fel! Io, nădăjduiesc a muri aşe fel încât ţăranilor, când ş-or aduce amintie, să le fie ruşinie a mai sta cu fruntia plecată în ţărână în faţa grofilor, în faţă la niştie uoameni fără inimă,în faţă la niştie nimenia ! Ş-apoi, dă când cu rădicarea norodului, io am ştiut d-atuncia încă că am bătut mâna şi cu moartea!

Legatu o dat glas mai dăpartie:

….apoi trupu o sa-ţi fie spintecat în patru şi atârnat în patru părţi de ţară!

Horea o zâmbit:

-Apoi, oi ave un mormânt larg…larg cât tătă Ţara Ardealului!

Văzând că Horea nu să tinsă dă nici un fel dă bucate si că nici dân vin nu bău, legatu i-o zâs:

-Nădăjduiesc că nu te temi  că vreau a te otrăvi?

-N-ai dumnieta aie inimă domnule. Pă cinie-ţ mai căzni atunci ? zâsă râzând Horea

-Pentru crimele şi prădălniciile ce ai săvârşit…dădu a zâce legatu numai că l-o oprit Horea care zâsă:

-Dacă-i crimă a-ţ cota libertatia atunci am săvârşit şi faptă dă omorâre. Zâceţi că am prădat, da iei nu ni-or prădat pă noi până  într-atâta că nici haine a mai pune pă noi nu mai avem. Zâceţi că am săvârşit crimă? Câţi nemeşi or perit la rădicarea poporului?

Legatu cujetă apoi zâsă:

-Cam 200…

-Cu  ce măsură cântăreşti domnule? o întrebat Horea

-Cu măsura împăratului care m-a împuternicit pe mine sa-l reprezint  în ancheta răscoalei

– Îi măsură mincinoasă domnule păcum îi şi stăpânu iei! zâsă Horea. Înt-un tărzâu Horea spusă:

-Să nu fii mânios domnule că nu ai putut afla dă la minie ce t-ai dorit. Îi o taină care o adunat pre mulţi uoameni în juru iei. Nu-i a me, nu-i a nici unuia, îi a noastă şi io oi duce-o cu minie dâncolo. Poate că iar ni-ţ robi, da românii ş-or aduce aminte  că io, Nicula Ursu, zâs Horea, i-am învaţat ce-i libertatia, pă unii cu vorba bună, pă alţii cu focu, cu coasa ori cu săcurea, ca să fie pă priceperea fiecăruia.

-Toate astea se vor uita Horea!

– Nu nie cunoşti domnule… şi d-aia nu nie putieţi stăpâni. Românii, nu s-or mai sâmţât robi vreme de trii săptămâni cât o ţânut focurile, şi asta n-o putieţi lua înapoi! Rămâi cu binie domnule!

horeacloscacrisan1784

Şi iaca ca vini şi zua dă 28 fevrarie a anului 1785. Zâua în care o fost omorât din porunca împăratului, Horea, împăratu nost şi Cloşca, în cetatia Bălgradului, pân trajere pă roată. Zâua plină dă jele, că şi ceru şi pământu şi uaminii tăţi plânjeau după Măria sa Horea. Dân poruncă împărătiască, fusără adunaţi câtie trii uameni din orisicare sat dân Munţî Apuseni ca să le fie învăţătură dă minte a să mai rădica în contra nemeşilor.

Dă bună dimineaţă nemeşii or început a sărbători cum să cuvine zua asta în care să videau scăpaţ dă tăte grijile. Prima dată or început cu plăţile vânzătorilor. La intrarea în piaţu cetăţî grofii or tins masă mare la care şedea legatu imperial şi slujile lui iar pă masă să aflau plăţâle celor ce-or vândut.

Legatu zâsă:

-Apropiaţi-vă să vă luaţi plata dată vouă de bunăvoinţa imperială! Pişpecu, adicătielea episcopu, să aleasă cu o medalie de onoare că ajută cu prinderea lu Crişan, care să spânzurasă în închisoare, iar Ioan a lu Căuaciu  cu un hârtie pân care era liberat din iobăgie şi oarice galbeni. Aista era preţu cu care o fost vândut Horea şi dă care vânzătoru nu s-o putut bucura. Câci căpătă actu Ion a lu Căuaciu să dusă fuga spră sat strâgând bolând de fericire: „Mi-s liber! Am scăpat de iobăgie”. O umbră s-o dăsprins din rândurile ţăranilor adunaţi în piaţ, şi ascunzându-să şi înşelând vijilenţa soldaţâlor o ajuns înaintea lui Ion în sat. Când ajunsă Ion, uamenii l-or primit încruntaţi la marjinea satului, nici nu i-or dat voie a intra în ţarina satului, să nu spurce locu. Un uom tăcut să dusă spră Ion, scoasă cuţâtu şi-l vârâ în grumazu lui Ion. Ion dădu a strâga da nu să auzâ numai un gâlgâit că sânjele îi umplusă gura. Uomu dă plini dreptatia faptielor lui Ion zâsă:

– Taci mă spurcatule că glas dă câne nu mere la cer, şi scuipând pă iel o mai zâs: Amu ieşti liber, nu ti-ar primi pământu!

 

La intrarea din piaţu cetăţii să orânduiră soldaţâ. Nu mai ierea mult şi căruţa condamnaţâlor trăbuia să aducă pă Horea şi pă Cloşca  ca să fie supuşi caznielor. Căruţa apăru  şi Horea să rădică în picioare şi şi-o rochit privirea  păstă multâme. Apoi, încet s-o scoborât dân căruţă, cu Cloşca care l-o urmat. Mereau cu pas măsurat cătă locu unde urma a fi căzniţi. Treceau pă o uliţă care de o partie şi dă alta avea o mare dă ţărani năcăjiţi, cu capitiele plecate şi care îndată ce l-o văzut o început a şuşoti: „Horea, împăratu nost! Măria sa Horea! Bădiţa Horea!” fiecare după priceperea lui şi după cum îl sâmţa. Horea să opri în faţa unui tânăruţ ce şedea în rându dân faţă. Tânăru ierea fiu-sau şi plânjea ca un prunc. Horea bagă un dejt sub bărbia lui şi zâsă:

-Ce faci mă, plânji? Tu plânji mă? Apoi zâsă cu glas mare sa-l audă tătă lumea: Să fie pentru ce dân urmă oară , înţelesu-mai? Îţi ave vreme să plânjeţi când tăte or intra în făgaşu lor şi or fi iar aşe cum le-o dat Dumnezo!

Ficioru să opri a mai plânje, da tare cu greu, fusă sânguru rămas în picioare, că restu, tăţi s-or înjenunchiet să cinstească pă Horea si moartea lui ce ierea atâta dă aproape.

 Horea ajunsă la locu execuţii şi încetu urcă scară şi să opri pă platformă urmat aproape de Cloşca. Legatu împărătiesc începu a ceti sentinţa cu glas tare să audă tătă lumea şi cu opriri păntru a da condamnatului  putinţa de a răspundie:

– „Sentinţa procesului împotriva lui Horea din ziua de 28 februar a anului 1785. Numitul Nicula Ursu, zis şi Horea să face vinovat de jaf şi crimă…

Horea nu zâsă nimic, numa zâmbi că aşe videau grofii şi împăratu  dreptatia, ca pă crimă şi ca pă jefuire.

– …de ridicare împotriva legilor nobiliare ale statului Transilvania şi împotriva autorităţii imperiale

Horea zâsă:

-Apoi dacă asta-i vină, să coţi dreptatia ălora obijduiţi, ălora robiţi şi supuşi poftielor domneşti , mă fac vinovat de rădicare împotriva lor. Apoi cu glas puternic o zâs: Dacă am rădicat poporu nu l-am rădicat numai că aşe am vrut io, l-am rădicat c-o fost musai, că nu mai pute ţăranu a duce ce-i pune nemeşu în spinare, că i-o ajuns cuţâtu la os. D-aia m-am sculat  şi am rădicat tătă Ţara Ardealului cu minie odată!

                     … şi de faptul că a declarat că Ardealul, domeniu imperial, este al românilor

Horea zâsă tare şi răspicat şi sâmplu, să-l priceapă tătă lumea adunată la faţa locului:

                     Păcum şi ieste!

Un cârd de popi să urcară pă platformă. Mulţâmea şedea tătă înjenunchiată, muierile planjeau, bărbaţâ lăcrămau şi blăstămau. Pişpecu să apropie dă Horea şi începu:

-Pământ ieşti şi în pământ vei merge….

Horea prive în zare, apoi să uită la pişpec şi la medalia ce strălucea pe chiptu lui, zâcând:

– Taci părintie! Lasă-nie a muri în pace!

Popa muţâ. Apoi Horea să întoarsă spre Cloşca  şi-i zâsă parcă din altu veac:

-Îs proşti ,mă Ioane, îs proşti! Bălgradu…Bălgradu lu Vodă Mihai , ni-l dau astăz nouă. Nu l-am luat noi, ni-l dau iei dă bună voie. Şi cum vor iei a ne uita românii când nu l-or uitat nici pă cel Mihai vodă care io unit, aşe cum i-am unit noi, şi le-o arâtat cum îi a fi liber.

Apoi tăcu, să uita numai în zare, drept, cu fruntia sus, parcă-l videa acolo sus pă Mihai vodă. Vini  călău. Horea să uită la el dârz. Călău căzu în jerunţ şi zâsă:

– Horea, Măria ta, io îs numa un slujbaş al împărăţâiei şi plinesc porunca împăratului, tăte aste le spusă cu voce vinovată ca şi cum şi-ar fi cerut iertăciune.

-Scoală, plinieşte dară porunca împărătiască!

Cloşca fu luat dă ajutoarele călăului şi tins pă lemn ca să fie zdrobit cu roata. Când l-or luat Horea i-o zâs sâmplu:

-Meri cu binie Ioane!

Apoi oasăle începură a trosni sub greutatia roţâ. Cazna lu Cloşca să sfârşisă, îşi dădu sufletu. Horea rădică glasu şi zâsă:

-Să le vorbiţi pruncilor voşti dă libertatie,  daţâ-i la şcoli, suferiţi de foame, trăjeţi cu ghinţii, să fie mai învaţaţ ca pruncii grofilor, şi câtiodată mai aminchiţâ-le şi dă minie, da mai rar… ca să nu să ieftiniască

…. Şi Horea nost s-o duc la străbunu Mihai, în ceru sfinţâlor, la Dumnezo ăl bun şi milostiv.

ff-3251

 

Pă câmpia Bălgradului iera frig da în inimile uaminilor era cald păcum lacrimi calde le curau pă obrazurile bărboase ascultând povestea străbunului lor. Iereau trimişii moţâlor la Marea Unire. Bătrânul care le-o zâs povestea împăratului lor, a Măriei sale Horea, să scutură ca şi cum ar fi fost trezât din visare şi zâsă :

-Io, Ioan Ursu, dân neamu lu Horea, vă zâc: azi at primit de la bădiţa Horea, dezlegare de a plânje, că iacă, astăzi trii s-o făcut unu…Ţara Ardealului, Ţara Moldovei şi Ţara Româniască, tăte-s una aşa cum o vrut şi Măria sa Horia !

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Published in: on 31/01/2009 at 19:23  Comments (8)  

Când copacii prind viaţă…

 

Iarna a trecut şi primăvara aduse cu sine noi primejdii pentru Dacia. O nouă armată romană , condusă de renumitul general Tettius Iulianus înainta dinspre Panonnia cu intenţia de a pătrunde spre Sarmisegetusa. Erau mulţi, câtă frunză şi iarbă şi conduşi de un general  iscusit….

La Sarmisegetusa, Decebal tine sfat cu generalii săi. Erau acolo Diegis, Deleos, Gerula, Tzinto, Comosicus, Argepor, luptători încercaţi dornici sa-şi apere ţara ameninţată din nou de primejdia romană. Decebal, după ce sfatul luă sfârşit începu să de-a porunci şi toate la modul imperativ, fără drept de apel:

         Pârjoliţi totul în calea romanilor!

         Otrăviţi fântânile!

         Bătrânii şi femeile să ia copii şi avutul  şi să meargă în munţi şi-n păduri!

                    Aprindeţi focurile pe înălţimi şi să sune buciumele, să ştie bărbaţii  să se adune sub arme!

Poruncile erau respectate întocmai. Focurile s-au aprins pe înălţimi vestind primejdie mare pentru Dacia. Buciumele transmit din sat în sat chemarea la oaste. În faţa armatelor romane pământul e pustiit în întregime. Călăreţii romani desprinşi de grosul trupelor pentru pradă se întorc mai flămânzi decât au plecat şi mai istoviţi căci nu mai rămăsese nimic de luat. Asta în cazul în care se mai întorceau şi nu cădeau sub ascuţişul sabiei sau loviţi de săgeţile luptătorilor daci. Uriaşa armată romană se îndreaptă spre trecătorile munţilor unde încercatul general Tettius Iulianus ştia că e aşteptat de Decebal.

decebal_11

Se crăpa de ziua şi Decebal deja era pe înălţimea unde şi-a stabilit centrul de comandă ce domina întregul peisaj. Decebal dădea acum ultimele ordine:

         Diegis, tu îi împingi sub munte!

         Tzinto, le tai retragerea!

         Gerula, să ţii de poziţiile tale cu dinţii!

În depărtare se auzeau deja semnalele de atac ale legiunilor romane. Zidul de scuturi şi suliţe se puse în mişcare revărsându-se pe vale pe versanţi şi pe culmile munţilor. La centrul de comandă al lui încordarea era maximă. Mâinile luptătorilor din spatele întăriturilor dace se crispară pe mânerele săbiilor. Decebal trimitea mereu după veşti şi primea acelaşi răspuns afirmativ: ”Îi batem!”. Moralul era bun în faţa înspăimântătorului  zid de scuturi şi suliţe.

Cetele lui Diegis ataca  legiunile romane  şi le împing sub munte. O ploaie de bolovani începu a se prăbuşi peste nefericiţii romani. Generalul roman sesizând pericolul şi încercând să salveze resturile formaţiunii decimate  trimite în ajutorul lor cavaleria. Numai că Tzinto acţionă repede dimpreună cu arcaşii bastarni şi le tăie retragerea. Atunci,  la un semn al lui Tzinto, parcă întreg muntele se prăbuşi. Cele două formaţiuni de luptă romane erau decimate aproape complet. Numai că romanii mereu aruncau în luptă forţe proaspete. Ale dacilor se epuizau încetul cu încetul…

Gerula deja intrase în luptă. Cetele lui Tzinto şi Diegis se împuţinau văzând cu ochii şi le trebuia ajutor. Luptau cu curajul disperatului. Diegis şi Gerula făceau minuni. Nu le stătea nimic în cale. Păreau nişte demoni smulşi din adâncurile Iadului, aşa, stropiţi de sânge, cu fălcile încleştate şi cu ochii arzând de febra luptei. Încleştarea era crâncenă. Daci erau copleşiţi numeric, dar nu dădeau un pas înapoi…Parcă prinseseră rădăcini în pământul pe care-l apărau.

Generalul roman auzise despre curajul şi vitejia  dacilor în lupte dar era nedumerit:

         Ăştia se distrează când se bat.. mor zâmbind!

Consilierul său pentru problemele dace îi spune:

         Mor fericiţi apărându-şi pământul!

Generalul roman zise rece:

         Să moară atunci!

Trupul uriaş a lui Diegis era acoperit în întregime de răni. Nu le lua în seamă. Nu-l mai dureau. Ştia un singur lucru: „Romanii nu trebuie să câştige teren”. Izbea, în dreapta şi în stânga, cu sabia-i grea despicând duşmanii ce-i ieşeau înainte, lovea cu picioarele, cu pumnii, muşca. Era conştient însă că nu mai putea rezista mult în faţa mereu înnoitelor forţe romane. Lângă el lupta un tânăr dac…Se întoarse, îl prinse cu un pumn uriaş de piept şi răcni:

– Să mergi să-i spui lui Decebal să trimită întăriri! Te acopăr până ieşi din vălmăşag! Şi Diegis porni înainte făcând uliţă prin rândurile romanilor. Orice era viu şi era roman şi-i ieşea în cale pica ca secerat!

Gerula era atacat de trupele auxiliare. Tzinto abia mai făcea faţă.

Pe colina unde se afla punctul de comandă al  lui Decebal veneau veşti din ce în ce mai proaste. Şi fiecare îl lovea pe Decebal în inimă ca tăişul unei săbii. De-l vedeai ziceai că în cele câteva ceasuri de când a început bătălia îmbătrânise cu zece ani.

Tânărul trimis cu veste de Diegis ajunse pe colină:

         Diegis are nevoie de întăriri! şi căzu mort într-o baltă de sânge

         Gerula cere ajutor! veni altă veste

         Tzinto e pe cale să cedeze! altă veste proastă

Decebal ordonă scurt:

         Comosicus, menţii poziţia lui Diegis cu preţul vieţii!

         Argepor, ajuţi pe Gerula!

Amândoi porniră ca din coarda arcului. Pentru o vreme  balanţa bătăliei se mai echilibră. Dar începeau din nou să vină vesti proaste. Dacii deşi rezistau eroic nu mai puteau face faţă forţelor proaspete pe care le arunca în luptă generalul roman.

         Poziţiile bastarnilor au căzut. Sussagus e mort!

Vestea căzu ca un trăsnet peste Decebal. Era neputincios nu mai avea ce să arunce în luptă. Afară de garda sa Marele Preot Vezina şi generalul Deleos care conducea garda regala.

Decebal porunci plin de furie stăpânită cu greu:

         Vezina! Dă-mi steagul!

         Nu Decebal, eu trebuie să duc Marele Steag în faţa luptătorilor!

Decebal stătu puţin pe gânduri:

         Vezina! Ridică Marele Steag în faţa luptătorilor!

– Deleos, conduci garda mea şi ridicaţi toate steagurile căzute! Să se ştie că încă n-am capitulat şi n-am murit cu toţii! Să se ştie că atâta timp cât un dac mai mişcă în valea asta, romanii nu pot trece mai departe. Mai bine ne aflăm mormântul aici  decât să ne retragem fie măcar un pas înapoi!

decebal_statue_in_deva

Vezina urcă pe calul alb al regelui şi urmat de garda regală condusă de generalul Deleos dădu năvală în vâltoarea luptei care  continuă aprigă. O încleştare în care dacii ţineau cu dinţii de pământul şi libertatea lor deşi forţele erau  inegale. Ajutoarele, oricât de puţine erau ele, au dat luptătorilor daci epuizaţi un nou elan. Vederea steagului le-a dat aripi. Ştiau, acum, că Zamolxe încă nu i-a părăsit, deci mai era speranţă dacă continuau să reziste.

 Vezina  pătrunse adânc în rândurile romanilor iar decurionul roman se prăbuşi sub izbitura suliţei sale. Apoi Vezina dispăru cu steag cu tot. La scut timp steagul se ridică din nou falnic. Era Deleos! Garda regală reuşi în scurt timp să ridice steagurile căzute. Se amestecau în aer răgnete, sudalme, în latină şi în dacă, zăngănit de arme, şi gemetele răniţilor şi muribunzilor.

 Se lăsa seara. Trompetele romane sunau încetarea bătăliei. O pace aparentă se lăsă peste câmpul de bătălie. La cortul  lui Decebal se adunau căpeteniile de cete. Decebal era tras la faţă, palid, disperat, conştient fiind că nu mai are cu ce face faţă romanilor. Statura lui falnică era gârbovită de povara ce o purta pe umeri. Soarta neamului dac…depindea de ceva ce putea face doar el. Spuse parcă cu frică:

         Diegis!

         La poruncă mărite rege!

Faţa lui Decebal se însenină puţin

         Gerula?

          Aici-s Mărite!

Privi spre Gerula. Acesta avea un braţ bandajat şi atârnat în gât şi alte câteva tăieturi adânci care încă nu apucaseră să fie oblojite. Mută privirea spre Diegis, nici acesta nu arata prea strălucit. Un bandaj roşu  de sânge îi înfăşura fruntea şi rănile căpătate în timpul luptei încă sângerau. Privi spre ceilalţi, toţi obosiţi, epuizaţi, palizi. Aşa nu vor putea lupta a doua zi! Fără un plan salvator  nu vor mai putea face faţă romanilor!

Vezina apăru în cort dintr-o dată. Aceasta  învioră situaţia. El era Marele preot , mesagerul lui Zamolxe! Aceasta chiar aduse e feţele obosite ale generalilor un zâmbet şi apoi vestea făcu înconjurul taberei din om în om:” Vezina trăieşte!”

În depărtare se vedeau luminile rugurilor aprinse. Bastarnii îşi ardeau morţii! În faţa cortului lui Decebal un tânăr spătos, atletic fu oprit de garda regală:

         Cine eşti?

         Spargapises, noul conducător al cetelor de bastarni!

Văzându-l pe rege se plecă şi zise:

         Aştept poruncile tale Decebal!

Măcar o veste bună pe ziua de azi…. Bastarnii nu s-au retras.. vor lupta mai departe.

Decebal se întoarse spre generali şi întrebă pe un ton aproape părintesc:

         Mai puteţi feciorii mei?

Gerula zise :

– Eu, mărite rege, mai am o mana si pana pot ţine sabia în ea o să ma lupt pentru libertatea neamului meu şi pentru pământul bun şi frumos al Daciei noastre!

Diegis  zise simplu:

         Braţul meu încă mai poate curma vieţile  romanilor ! Eu lupt!

Decebal era mulţumit. Toţi generalii săi doreau să lupte  până la ultimul strop de sânge pentru libertatea tării şi a neamului dac. E era mândru ca are astfel de oameni pentru care viaţa nu era mai presus de interesele Daciei. Pentru care Dacia însemna totul.

         Deleos!

          Poruncă!

  Mâine vei conduce atacul oamenilor vii! Eu şi Vezina, împreună cu ceilalţi generali vom conduce oastea… de copaci!

         Diegis! Dezbracă morţii şi răniţii!

                    Gerula! Ia oameni care mai pot lucra şi tăiaţi pădurea de la capătul văii la un stat de om! Până în zori trebuie să fii gata!

Oameni se uitau la Decebal ca la unul venit din altă lume. Cine a mai auzit să câştigi o bătălie cu trunchiuri de copaci?

Gerula se încumetă:

         Mărite, înviem morţii, că nu pricep?

                    Dacă nu mai avem armată destulă să-i înfruntăm pe romani, atunci ne-om face una! Zise Decebal cu voce fermă şi fără drept de apel.

Tzinto, ia-ti oameni, şi faceţi larmă, cântaţi chefuiţi, înţeles-ai?

În tabăra romană era linişte, se auzeau doar zvonurile „chefului” din tabăra dacilor. Hărmălaia era menită să acopere zgomotul topoarelor care va deveni  pe dimineaţă oşteni. Dacii în loc să se odihnească după bătălia crâncenă de pe te zi, lucrau. Lucrau cu sârg pentru ţara lor, pentru libertatea lor, sub conducerea atentă a lui Decebal.

Dimineaţă pe colina din faţa taberei romane se înşiruia o nouă armată , numeroasă, mută, ameninţătoare. În ochii generalilor romani se citea teama. Tettius Iulianus dete ordinul de retragere unei armate  care timorată, bătea de mult în retragere.

Vezina şi Decebal se aflau în faţa oştirii. Regele ridică sabia dând semnul de atac. O armată construită din arbori şi o mană de oameni care se mişcau astfel încât să pară cât mai mulţi, sub atenta conducere a lui Deleos, puneau pe fugă o armată romană, debusolată, cu frica morţii intrată în oase,  condusă de un general nedumerit.

decebal4

Tettius Iulianus avea şi de ce să fie nedumerit. El se întreba continuu, în fuga sa spre  graniţa Daciei:” De unde au primit  dacii ajutor tocmai atunci când era să fie înfrânţi. Tocmai atunci când trebuia să aibă loc confruntarea finală care ar fi dus la robirea Daciei şi a Dacilor?”

Era si firesc ca romanii să nu înţeleagă. Ei nu puteau pricepe că într-o ţară de oameni liberi, pentru care libertatea valora mai mult decât însuşi aerul pe care îl respirau, morţii se transformă în arbori pentru a reveni la luptă. Ei nu ştiau că aici, în Dacia,  cei ce-au murit pentru neamul lor întotdeauna revin: în ape, în fum, în holde şi în stânci, în oameni şi … în arbori!

zamoxe

 

Published in: on 20/11/2008 at 21:27  Comments (8)  
Tags: , , , , , , , ,

Capat de drum

Se anunta o calatorie interesanta, fie si numai pentru ca nu mai fusesem niciodata in acele locuri. Eram mare amator de calatorii; vazusem pana la varsta de 25 de ani o mare parte a Europei, de la Moscova la Londra, de la Stokholm la Venetia. Scumpul meu tata, boierul Iordache Vladimirescu, om de o cultura aleasa, imi inlesnise calatoriile cheltuind o parte din avere ca sa-mi satisfaca placerile. Inainte de fiecare plecare a mea imi spunea:

-Bogdane, sa te intorci de acolo mai invatat, mai luminat si mai bun. Si sa aduci cu tine o parte din locurile in care umbli.

Imi iubeam tatal, cel care ma invatase atat de multe lucruri si care-mi veghease zi si noapte copilaria si tineretea, mai cu seama de cand Voica Vladimirescu, mama mea, se stinsese din viata la nici cinci ani dupa nasterea mea.

Urma sa plec in Ardeal a doua zi, insotit de fiul arendasului nostru care-i placea tatei si pe care-l luasem cu mine in ultimele doua calatorii, la Moscova si la Viena. Andrei Groza avea pe atunci optsprezece ani. Tata si Groza batranul erau buni prieteni inca din tinerete, cand acesta se bagase sluga la noi la mosie. Andrei era mic, avea cateva luni. In nici un an de zile, Groza ajunsese mai mare peste slugi, apoi arendas. Era un barbat de o frumusete mai putin obisnuita si o inteligenta pe masura, inalt, lat in spate, cu o coama de par negru si mustata rasucita. Il asemanam cu un zimbru, imaginea lui mi s-a intiparit bine in minte de cum l-am vazut si, copil cum eram, m-a impresionat, mai ales ca m-a purtat pe umeri in jurul conacului si m-a dus sa-mi arate copilul, pe Andrei, care era la tata maica-sii.

Andrei a crescut sub ochii mei si, desi era cu sapte ani mai mic, il consideram cel mai bun prieten. Abia implinise cinci ani cand l-am invatat sa scrie si sa citeasca. Cand l-a trimis la scoala la Bucuresti nu l-am mai vazut luni in sir, decat in vacante. Apoi, la nouasprezece ani, eu am plecat la studii la Viena si l-am vazut si mai rar. Cand m-am intors, dupa patru ani si jumatate, Andrei avea saisprezece ani. Crescuse si se schimbase, avea ochii negri ai tatalui si parul blond al mamei. Am legat repede conversatia cu el, nu mai era copilul naiv si rasfatat pe carel cunoscusem. I-am analizat tinuta si nu mi-am putut retine un zambet- mi-l aminteam vesnic plin de praf, din cap pana in picioare. Ii placea sa se tavaleasca in drum cu cainii, degeaba il dojenea maica-sa. Parul auriu ii era vesnic incalcit, nu se lasa tuns si pieptanat. In coate si-n genunchi avea zgarieturi, mereu se urca prin pomii din livada sa culeaga fructe sau sa scotoceasca prin cuiburile pasarilor spre disperarea tatalui sau care incerca cu vorba buna sa-l faca sa coboare, invartindu-se in jurul pomilor ca un caine si rasufland usurat cand Andrei ii cobora in brate cu mainile pline de fructe.

Nu mai era acelasi Andrei. Hainele scumpe de orasean in erau imaculate, croite dupa moda nemteasca. Pe cap purta palarie de pai cu panglica albastra de sub care ieseau bucle stralucitoare. Ochii cu irizatii intunecare, albastrui, ma priveau curiosi. Avea, ca si Groza batranul, obiceiul sa stranga din cand in cand pleoapele, subtiindu-si ochii ca doua lame de cutit, ca imediat sa-i deschida, surazand in coltul buzelor, intocmai ca tatal sau. Era atat de mult mister in acest inconstient gest al fetei incat imi dadea fiori. Parea un mesaj indescifrabil si facea parte din farmecul personal al celor doi pentru ca, era evident, tatal si fiul aveau un farmec aparte.

Ca si mine, Andrei nu fusese niciodata in Ardeal. Mi-am spus ca ar fi frumos sa vedem si aceasta zona, auzisem ca e superba, mai cu seama Apusenii. Zis si facut, ne-am pregatit bagajele si am pornit la drum intr-o dimineata ploioasa de iunie. Am urca pe Valea Prahovei si ne-am oprit la Brasov. Am innoptat acolo la un han, ca sa pornim dis de dimineata spre Sibiu unde am poposit o zi si-o noapte pana am gasit o trasura care sa ne duca la Balgrad. Abia acolo am simtit ca ne apropiem de sfarsitul calatoriei. Andrei si-a manifestat dorinta de a ramane vreo doua-trei zile in oras inainte sa urcam in Apuseni. Am tras la casa unui morar ungur care nu prea vorbea romaneste, in schimb cunostea germana si care a fost deosebit de amabil. Ne-a aratat cetatea, padurile din imprejurimi, dandu-ne multe detalii despre ceea ce puteam sa vedem in oras si in Apuseni.

-Am umblat mult prin muntii astia, ne-a spus gazda. Am fost la Huda, pe Crisuri, la Scarisoara, la Abrud. Am umblat printre moti. Sunt oameni darji si superstitiosi. Nu prea au ei incredere in omul strain. Daca o sa le dati bataie de cap, or sa va alunge. De aia va spun! Las`, o sa vedeti voi, sa dea Domnul sa nu aveti nici un fel de necazuri. Asa-s ei, s-au obisnuit acolo, izolati. Acum beti din vinul asta, n-o sa mai gasiti unul asa bun pe toata valea Muresului.

Andrei a ingustat ochii, sorbind din cana cu vin- a zambit. Am gustat si eu, era grozav.

-Va place? Ei! Ce va spuneam? Daca vreti, am de vanzare.

Am cumparat si noi doua damigene, era pacat sa-l lasam altora. Era tare, asa ca ne-a plesnit pe loc. Andrei, caruia ii sclipeau ochii si-i luasera obrajii foc, a mers la culcare. Eu am mai baut vreo doua cani impreuna cu gazda apoi, cand am simtit ca mi se impotmoleste limba-n gura si ma iau ametelile, am plecat si eu la culcare. Dimineata ne-am despartit de ungur, promitandu-i ca la intoarcere vom trece sa ne luam ramas-bun. A stat in poarta cu mainile in solduri pana ce trasura noastra a iesit de pe ulita lui.

-Cum se numeste varful acela? l-am intrebat pe vizitiu, aratand cu mana in zare.

-Piatra Craivii, boierule.

-Cum se poate ajunge? E drum?

-Ba, pe jos. E o cetate acolo, de pe timpuri…

Dar drumul a cotit si privelistea a disparut. Soseaua serpuia printre munti, urcam mereu lasand in urma civilizatia si afundandu-ne in creierii muntilor. Calatoria a fost lunga si obositoare. Abia la Campeni am oprit, sa mancam friptura de vitel si sa bem vin pe saturate. Trasura s-a intors, lasandu-ne acolo. Barbatul de la han ne-a inchiriat o camera:

-Nu-i bine sa va porniti la drum noaptea. O sa plecati dimineata. Stiu io un om aci, care sa va duca catra Ponor.

-Bine. Adu-ne vin si cateva felii de branza.

Omul a strigat:

-Marito, ada niste cas!

Ne-a umplut paharele. A venit si fata cu feliile de branza. Era roscata ca focul, cu pielea alba si ochii de un verde intens. Ne-a privit fix pe sub gene:

-Voi nu sunteti din Ardeal.

-Nu… suntem de la Bucuresti.

Si-a infipt privirile verzi in cele ale lui Andrei apoi l-a masurat curioasa din cap pana-n picioare, privindu-i cu mare atentie pantofii:

-Si acuma de unde v-a adus trasura? a intrebat, fara sa-l slabeasca pe Andrei din priviri.

-De la Balgrad.

S-a invartit o data in jurul mesei noastre, soptind printre dinti vorbe pe care nu le-am inteles si a disparut pe usa din dos. Am mers la culcare franti de oboseala. Pe la miezul noptii m-am trezit, imi era o sete grozava. Andrei statea in capul oaselor, privind spre fereastra.

-Ce faci, nu dormi?

A tresarit, intorcandu-se spre mine. Afara era luna, asa ca-i puteam vedea clar chipul. S-a incruntat, fara sa-mi raspunda. Parea iritat ca l-am trezit din meditare.

-Ce ai, ti-e rau?

A parut a se dezmetici:

-Nu, nu mi-e rau. Cred ca am visat. O voce! Ma chema sa-mi dea apa.

I-am pus carafa-n mana- a baut, s-a intins in pat si a adormit. Mie-mi sarise somnul. Imi era cald asa ca m-am ridicat si am deschis fereastra, sprijinindu-mi coatele pe pervaz. Mi-am aprins o tigara privind in sus, pe drumul ce ducea spre deal. Se vedeau cateva case undeva departe, in josul drumului. In sus, urca pana sub padure, ingustandu-se. Am zarit o silueta apropiindu-se dinspre vale. M-am retras de la fereastra. Era un barbat, grabea pe drum cu o furca-n spate. Mi s-a parut ceva neobisnuit- unde sa mearga in miez de noapte cu o furca-n spate? Doar nu la adunatul fanului! Am scos capul pe fereastra. El urca pe coasta in pas vioi, nervos. Am stat sa-l urmaresc. S-a oprit sus, sub padure si abia atunci am observat ca in locul in care se oprise mai erau si altii. Noaptea ma impiedica sa vad mare lucru; luna era cea care imi ingaduia sa zaresc ceva, cat de cat. Nu dupa mult timp am vazut viermuiala in acel loc, voci barbatesti amestecandu-se, strigand Dumnezeu stie ce, niste zgomote estompate, de fier lovind fier ca intr-o lupta cu sabii. A trebuit sa ciulesc bine urechile ca sa aud toate astea. A durat cel putin o jumatate de ora, timp in care nu m-am miscat de la fereastra. Nu pricepeam in ruptul capului ce se petrecea acolo. M-am intors de cateva ori sa-l privesc pe Andrei- dormea dus.

Am auzit pasi- dinspre vale alerga o femeie cu parul despletit. S-a oprit sub fereastra mea cu mainile in solduri, gafaind. De pe deal a coborat o ceata de barbati, imprastiindu-se care-ncotro. Cel cu furca se apropia incet, schiopatand.

-Tulai, ma Ilie! Iar te-ai dus, ma omule? Ce t-am zis io?

-Taci, tu muiere. Hai acas`. Ce-ai iesit in drum?

-Vai, ma omule! Uite cum schiopi!

-Lasa, tu… n-am nimica.

-Cu care v-ati batut iar?

-Cu bistrenii.

Si tot asa, vorbind, s-au indepartat. Ce fel de lupta fusese aceea? Am mai privit o vreme afara, insa nu se mai vedea nimic, se lasase linistea. Am renuntat a-mi mai pune intrebari si m-am intins in pat. Andrei s-a miscat brusc in somn, gemand. Am lasat fereastra deschisa sa fie racoare si am adormit. Se crapa de ziua cand m-am trezit din acelasi motiv- o sete grozava. Andrei statea in picioare in mijlocul odaii cu fata la fereastra. Pe pervaz, o pasare neagra- un corb, un exemplar superb, mai mare poate decat o gaina. Sta nemiscat privindu-l pe Andrei si Andrei pe el. Pasarea a zburat si Andrei a tresarit, clatinandu-se pe picoare. Am sarit de la locul meu, prinzandu-l de brat. Temura, mainile ii erau reci. Nu stiu cat statuse acolo, dar nu parea constient de ceea ce facuse. Am inchis numaidecat geamul si l-am dus in pat. Nu spunea nimic, doar fixa tavanul cu o mutra de copil uimit.

-Iar ai visat ceva, am spus, sa-l linistesc, desi eram eu insumi nelinistit.

Nu am primit raspuns, abia dupa o vreme a vorbit.

-Mi-e foame.

A sarit din pat si s-a imbracat; am facut la fel si am coborat impreuna in han. Rasarea soarele. Jos, la o masa, erau cinci soldati austrieci si mai incolo doi jandarmi vorbind repede. In timp ce ne beam ceaiul a intrat fata, Marita. Niculaie a certat-o:

-Hai, tu, ca uiti de tine!

-Lasa-ma, unchiule! Ca l-o calcat calul pe tata pe picior si am stat sa i-l leg.

-Ce? I l-o rupt?

-Ba, da-l cam doare… O zis ca vine si el imediat.

Fata a dat cu ochii de noi si ne-a zambit. Andrei s-a facut ca n-o vede. Am mancat branza si carnati afumati, anuntandu-l pe Niculaie ca dorim sa plecam.

-Bine! Cand vine cumnatu`, tata fetii, i-oi spune. Va duce el, are drum.

Nu s-a lasat mult asteptat- cand a intrat mi s-a strans inima. Era Ilie. Schiopata vizibil si parea obosit.

-Ce-ai patit, ma? l-a intrabt hangiul. Auzii ca te-o calcat calu`!

-M-o calcat, da sa-l arda…, si a scuipat printre dinti. Las` ca mi-a trece.

-Mai mergi az` la Ponor?

-M-oi duce, Niculaie. I-am fagaduit la Costea ca-i duc parii aia.

-Las`, ca-i duci si pe boierii…

Ilie s-a rasucit privind in jur.

-Iaca, ii duc! Ma duc sa inham caii.

Intr-o jumatate de ceas eram in caruta omului, pe capra, langa el. In spate, pe pari, erau bagajele noastre si inca vreo trei saci cu porumb.

-De un` veniti, ma feciori?

-De la Bucuresti.

A fluierat a mirare:

-Lung drum! Apoi aveti ce vedea la noi, ca-i tare fain…

In rest nu a mai vorbit cu noi. Daca-l intrebam ceva se facea ca nu aude. Drumul de tara urma in sus cursul Ariesului. In stanga vedeam Muntii Bihorului, deosebiti de tot ce vazusem pana atunci. Peisajul era absolut magnific si-l priveam fascinati. Satele erau imprastiate pe dealuri si coastele muntilor. Am vazut, pe un pisc, o cetate.

-Ce e acolo? l-am intrebat.

A ridicat din umeri, nepasator. Am intrat imediat intr-un sat.

-Vreau sa ramanem aici, a spus Andrei.

Barbatul si-a ridicat coada biciului la ureche, a mirare:

-Nu la Ponor?

-Nu, am spus si eu. Ramanem aici. Capat de drum…

A scos in fata buza de jos, oprind caruta. I-am intins niste bancnote- mi-a impins mana:

-Lasa… nu-mi traba. Dati-va jos.

I-am multumit, ne-am luat bagajele si el a plecat, ridicand palaria. Andrei s-a invartit, privind in jur.

-Oare unde suntem?

-O sa vedem noi. Haide!

Am ridicat cuferele pornind in lungul drumului. La o poarta de lemn a iesit o baba.

-Sarut mana, matusa! Ce sat e asta?

Femeia ne-a privit chioras cu ochii ei mici, caprui si aposi si a spus cu o voce subtire:

-De-ai cui sunteti voi, ma ficiori?

-Ehe, matusa! Noi suntem de la Bucuresti. Unde sa tragem?

-Clea, la Berze! Si ne-a aratat cu mana sa mergem inainte. Ziceti sa va dea drumu`, ca v-a trimes Marisica Oanii.

A intrat in curte, urmarindu-ne printre ulucile gardului. Dupa prima cotitura ni s-a infatisat ceea ce parea a fi centrul satului- pe o movila de deal era biserica de lemn cu sindrila pe turla si, in curtea bisericutei, cimitirul cu cruci din lemn si piatra. Mai incolo, un rand de case de lemn si peste drum una mai mare din caramida. La poarta acesteia se vedea un grup de oameni sezand pe o banca si pe buturugi groase. Stateau la taclale, era duminica. Cand ne-au vazut, au tacut cu ochii la noi. Ne-am apropiat dand „buna ziua”. Ne-au raspuns cu jumatate de gura.

-Unde e la Berze? am intrebat.

Un barbat tanar si mustacios s-a ridicat de pe buturuga lui infruntandu-mi banuitor privirile.

-Crasma mea ii la Berze.

-Marisica Oanii ne-a spus sa…

Barbatul s-a mai inmuiat:

-Buna. Moasa me. Haideti!

A luat cuferele din mainile lui Andrei si ne-a facut semn cu capul sa-l urmam. Dupa prima cotitura la stanga ne-a aparut in fata crasma-han.

-Io-s Gavril a Oanii. Da` voi de-a cui sunteti?

-Boierii Bogdan Vladimirescu si Andrei Groza, i-am raspuns.

Omul s-a oprit locului, jumatate uimit, jumatate amuzat:

-Na! Ca n-a calcat p`acilea picior de boier de cand ma stiu. Voi traba sa fiti din Tara!

Ne-am oprit in fata crasmei.

-Aci.

-Odai ai, Gavrile?

-Am! Una sau doua?

-Una! a sarit Andrei.

Barbatul l-a privit ranjind peste umar. Andrei mi-a aruncat o ocheada din care nu am inteles nimic. Abia dupa ce am ajuns in odaia cu pereti spoiti in alb mi-a spus:

-S-a uitat la mine asa… nu stiu cum!

Parea stingherit, l-am linistit:

-Ei! Nu ne cunosc. Or sa se obisnuiasca cu noi. Stii ce vreau? Sa mancam ceva. Hai jos.

Am cinat. In timpul mesei crasma s-a umplut, toti au venit sa ne vada, inclusiv popa si Marisica Oanii care, dupa ce am mancat, s-a asezat la masa noastra, sprijinita in batuta ei. Ne-a descusut pe toate partile: ce facem acolo, cat stam, cine ne sunt parintii? Ne-a invitat a doua zi dimineata sa mergem la ea sa mancam mamaliga cu lapte. Am bagat de seama ca, la fel ca si Marita din Campeni, ne-a analizat amanuntit acordand o deosebita atentie atentie picioarelor si pantofilor nostri. Apoi, cu ochii pironiti pe chipul lui Andrei i-a spus zambind cu gura ei stirba:

-Fain mai esti, dragu` matusii! Semeni la faptura cu Stefan la lu` Ciocoiu. Asta, pe vremea cand eram io fata, era ficioras, asa ca tine. Fain mai era, bata-l sa-l bata! Sa sfadeau fetele pentru el. Da` nici una n-o vrut sa-l ia cu cununie.

Andrei s-a uitat la mine cu coada ochiului. Batrana a continuat:

-Da, da! Era moroi. Multamea la Valva Cetatii si Valva ii multamea cand sa intalneau: „Sara buna!”. „Sara buna, Stefane!”. L-o auzat mosu, Dumnezo sa-l ierte, intr-o sara. Venea Valva calare, mosu era cu Stefan, inturnau oile sus la Gorgana. Mosu s-o spariat rau, da` ala n-o avut treaba, i-o multamit la calaret. Mosu n-o zas nimic! Dupa ce nu s-o mai vazut calaretu, o zas si mosu: „Ala era Valva Cetatii!” Stefan o ras si o zas si el: „S`apoi? N-are treaba cu mine!” Buna zacea ca Valva i-o fi tata, ca-l facuse ma-sa din flori si nu zicea cu cine. Nu i-o zas nici popii, far` ca era sa n-o mai lase-n Biserica.

Andrei a intrebat:

-Dar ce e valva aia?

Batrana ne-a privit neincrezatoare, parca ne-ar fi intrebat: „Cum, nu stiti ce-i aia valva?!”

-Apoi la voi, la Bucuresti…! a spus, dand a lehamite din mana. P`acolo nu umbla, ca-i departe tare. Nu le place unde-i lume multa.

-Dar ce-i aia valva? a intrebat din nou Andrei, nerabdator.

Femeia a plescait din buze:

-Apoi valva… Toate cele au o valva. Pietrele, bucatele, apa, padurea, comorile… cetatile… Asa pazeste ea, care holda, care bucatele, care cetatea. Unele-s muieri, altele barbati. Is doua soiuri: si albe, si negre. Alea vesmantate-n alb is bune, n-au treaba cu oamenii. Alea vesmantate-n negru, apoi alea-s rele si spaimantoase. Valva bucatelor ii buna, aia a apii ii rea. Ca vezi ca trec oamenii pe langa apa si s-arunca? Ii cheama valva si le ia sufletul. Aia a apii are fete… Fetele de apa, colo sus, la Turda, in chei. Aia a padurii are si ea copii, si aia-i muiere. Valva Cetatii ii barbat si umbla pe cal negru. Fura fete si le lasa grele. Daca zic al cui ii copilu` le omoara. Ele nu zic la nimeni. Asa o fo` si cu Leana lu` Ciocoiu, muma-sa lu` Stefan. Ca era fata faina, zacea tata c-o fost ai mai faina din Corbu la vremea ei. Numa` ce-or vazut-o oamenii cu burta la gura, l-o facut pe Stefan. N-o mai luat-o nime cu copil.

-Dar cu Stefan ce s-a intamplat, matusa?

-Apoi cine stie? Sara l-or vazut oamenii prin sat, dimineata nu mai era. Plangea muma-sa, saraca… Da` n-o avut ce face! Unde-i? Nu-i nicairi. Da` asta o fost acu` saizaci de ani… Cine mai stie pe unde s-o fi prapadit? L-o fi dus valva, ca doar nu l-o inghitat pamantu`.

-Si de ce sa-l duca?

-Pai daca era al lui… L-o dus! Ii lasa sa creasca cu mamele lor si dup`aia-i duce. Is copilasii lui. Dupa ce-i duce nu mai imbatranesc si nu mor.

-Cum nu mor?

-Nu mor, ca nici valva nu moare. Daca-i lasa la maicutele lor, mor si ei. Asa… mai bine-i duce.

Andrei a facut ochii mari si n-a spus nimic. Mi-am luat inima in dinti si i-am povestit batranei despre ceea ce vazusem de la fereastra mea in acea noapte, in hanul de la Campeni. Si-a pus mana la gura:

-Tulai…, si s-a crucit. Apoi s-au batut moroii!

-Cum? De ce sa se bata?

-Asa sa bat ei, sa vada care-i mai tare. Sa nu te bagi la ei, ca-i rau. Te bat si pe tine. Sa-i lasi sa sa bata ca dupa aia pleaca. Daca nu te bagi la ei, nu-ti au baiul.

M-au trecut fiori. Andrei s-a ridicat si a iesit in strada. Am mers dupa el:

-Andrei…

Nu ma privea. Am zambit:

-Hei, banuiesc ca nu crezi bazaconiile babei!

-Eu sa cred, Bogdane? Tu i-ai vazut! Daca tu spui ca i-ai vazut, eu te cred. Sau ai mintit?

Am oftat:

-Nu. N-am mintit.

A pornit pe drum, iar eu l-am urmat. Soarele apunea sus, peste munti. Un vant molatic rasucea usor frunzele pomilor si buclele blonde ale lui Andrei. Am urcat alaturi o carare printre fanete si mai sus, spre padure. Ne-am asezat in iarba deasa reluand povestea cu Stefan a lu` Ciocoiu cand am vazut, la o oarecare distanta, un calaret. Cum nu-l vazusem cu cateva secunde mai devreme venind din acea directie am presupus ca a iesit din padure. Am intrerupt conversatia, atenti la calaretul ce se apropia, goning nebun pe calul negru. Era complet invesmantat in zale iar pe cap avea un coif din metal; nu i se vedea fata. Aparitia a fost atat de ciudata si neasteptata incat nu eram in stare sa facem vreo miscare sau sa scoatem vreo vorba. Calul a jucat din copite, iar cavalerul misterios a descalecat, lasandu-l sa pasca in voie. Andrei se albise la fata. Naluca ne privea tacuta- nu stiu cum, insa stiam incotro se uita. L-a invaluit pe Andrei in acele ocheade nevazute din spatele coifului. Acesta s-a ridicat incet de langa mine, apropiindu-se de calaret. Parea hipnotizat. A mers atat de aproape incat pieptul i se atingea de zalele de fier, in timp ce eu nu ma puteam misca si nu puteam sa articulez vreun sunet. Cu o miscare hotarata, Andrei a pus mainile pe coif- intentiona sa-l scoata. Nu a reusit decat sa-l ridice putin. Cand valuri ondulate de par auriu au curs pe umerii negri ai strainului, Andrei s-a oprit- capitulase. Coiful a ramas la locul lui. Cavalerul a fluierat scurt. Calul a venit langa el. A incalecat si a plecat asa cum venise. Abia atunci mi-a revenit glasul:

-Dumnezeule…!

Andrei tacea. Frumosii sai ochi negri i s-au intunecat parca mai mult.

-Cine era?!

-Nu stiu, Andrei… Nu stiu! Poate ca tu n-ar fi trebuit sa…

Mi-a facut semn sa tac:

-Bogdane, aproape-l prinsesem in cursa! Nu, nu eram hipnotizat, asa cum poate ai crezut. Eram perfect constient de ceea ce fac, era vointa mea.

-Andrei, pentru Dumnezeu!

-Voiam sa stiu daca exista ceva in spatele decorului! Sa vad daca are un chip. Si cum arata acel chip… Dar parul… Nu am putut sa scot coiful mai mult de atat.

A inceput sa tremure. I-am prins incheieturile mainilor:

-Andrei, vino sa stam jos.

S-a recules cateva momente apoi s-a asezat la picioarele mele. M-am asezat si eu si ne-am aprins cate o tigara. Am luat butelcuta de vin de la brau. A intins mana dupa ea, vorbind:

-Bogdane, ceva imi spune ca vorbele batranei nu erau tocmai in vant. Crezi ca ar putea fi acel Stefan? Sa zicem ca e o intamplare, bine. Dar zalele lui? Iti amintesti ca am vazut ceva foarte asemanator intr-un muzeu vienez? Sunt zale medievale, Bogdane! Or, sa-mi fie cu iertare, cine, in muntii astia, are asa ceva? Si daca, prin absurd, le-ar avea, cine le-ar purta? Si de ce?

-Tu crezi ca tanti Marisica ar avea o explicatie?

S-a ridicat:

-Nu stiu, dar o sa-i povestim maine dimineata. Vino, sa coboram in sat.

Cand am juns la han, l-am gasit aproape gol. Plecase si Marisica Oanii. Hangiul matura, doi mosnegi beau vin, susotindu-se.

-Moasa me va asteapta dimineata! ne-a amintit Gavril.

Am urcat in odaie si ne-am culcat, eram obositi. M-am trezit cand cantau cocosii sub fereastra. Ceasul meu de buzunar arata opt si zece. M-am imbracat in graba si am coborat. Gavril isi facea de lucru prin ograda.

-Buna dimineata!

-S-a intors zambind:

-`Neata, boierule!

-Auzi, unde putem sa ne spalam?

-Aci! Sau in Crisul Pietrelor. Clea, in spatele bisericii curge. Da-i rece apa-n Cris!

-Nu face nimic, e cald afara!

Am urcat, l-am trezit pe Andrei, ne-am luat sapunul si prosoapele, haine curate si am pornit spre Cris. Am gasit o cascada mica si am intrat sub ea, apa era pana la brau. Ne-am balacit vreo jumatate de ora, pana au inceput sa ne clantane dintii. Trei fete cu cosuri pe brat au trecut pe carare. Ne-am lasat repede in apa, zambindu-le cu gura pana la urechi. Ele au rosit si, chicotind, au grabit pasul. Intamplarea l-a inveselit pe Andrei, insa gandurile mele s-au intors sus, sub padure, la cavalerul cu plete blonde.

Andrei a iesit primul, si-a imbracat pantalonii si s-a intins pe iarba cu mainile sub cap.

-Bogdane, ce zici de fete de pe-aici?

Am iesit, stergandu-ma cu un prosop mare pe care mi l-am legat apoi la brau.

-Marita, ai? Era frumoasa.

-Ce ochi avea…!

Am ras, asezandu-ma langa el. Am smuls un fir de iarba gadilindu-l pe piept. S-a rasucit strangandu-mi incheietura:

-Ai noroc ca nu esti Marita! Stai locului cu iarba aia!

Ohoho! am facut. Asa deci? Noroc ca nu-s roscat.

Am auzit un chicotit de fata. Am privit in jur. De dupa trunchiul unui copac a tasnit una din cele care trecusera cu cosurile pe brat, luand-o la fuga in susul paraului. Andrei s-a ridicat, facandu-mi semn sa raman pe loc. S-a luat dupa ea in salturi mari. Nu i-am mai vazut, disparusera dupa un palc de brazi pitici. Am auzit rasul fetei, apoi vocea ei cristalina:

-Stai locului! Ne vede careva!

S-a facut liniste. Ma uitam in jur, nu se vedea tipenie de om. Mi-am inteles repede rolul: sa dau alarma in cazul in care venea careva. Am izbucnit in ras- asta era culmea! Minutele treceau si nu se mai auzea nimic. Dupa vreo jumatate de ceas, m-am ridicat pornind spre palcul de brazi, atent sa nu fac zgomot. Daca nu erau acolo? Am pasit tiptil, in varful picioarelor. Am rasuflat usurat cand i-am vazut intinsi pe iarba, goi, imbratisati. Hainele fetei erau imprastiate peste tot, cosul de nuiele zvarlit cativa metri mai incolo, cozile ei castanii despletite. Era foarte frumoasa. Sangele mi s-a urcat in cap, inima mi-o luase razna. Andrei m-a vazut, desi stateam pitit in ierburi. Intai a facut ochii mari, speriat, dupa care a zambit, ingustand ochii. Cu o miscare hotarata a intors-o pe spate, sarutandu-i aprins buzele. Ea nu putea sa ma vada din acea pozitie. Andrei se misca incet cu ochii intr-ai mei. M-am ridicat si m-am intors langa parau, ametit. Am ramas acolo, nemiscat, cufundat in ganduri, minute-n sir. Am tresarit speriat cand Andrei mi-a sarit in spate, stropind apa-n jur. Nu-l auzisem.

-Ce e, ti-e cald? m-a intrebat razand.

L-am prins de ceafa, infundandu-i capul in apa. A iesit si a zbughit-o afara, trantindu-se pe iarba, gol pusca. Am inceput si eu sa rad: ce rost avea sa fiu invidios sau gelos? Mi-o luase inainte, era vina mea.

-Bogdane, vino! Ne asteapta tanti Marisica.

Ne-am intors la han sa lasam hainele murdare, apoi am pornit sporovaind spre casa Marisicai. Am gasit-o la poarta, pe banca, alegea fasole verde intr-o oala innegrita de fum. I-am dat buna-dimineata si ne-am asezat langa ea. A zambit, privindu-l pe Andrei. Parul lui prindea a se usca, suvite lungi i se rasuceau, incolacindu-se pe langa urechi si pe ceafa. L-a scuipat sa nu-l deoache. Andrei a rosit.

-Oi fi io batrana, dragu` lu` buna, a zis tanti Marisica, dar vad si io omu` fain, sa nu-ti fie de deochi.

A scotocit in buzunarul sortului, a scos de acolo, impreuna cu niste boabe de fasole si doua chei, o capatana de usturoi. A desfacut o bucata si i-a pus-o lui Andrei in mana.

-Ia, tine aci! Te pazeste de deochi.

Apoi mi-a dat si mie:

-Ia si tu! Na, pune-o colea, in jeb!

Ne-am privit amuzati, respectand dorinta batranei. S-a ridicat sprijinindu-se-n bata.

-Hai, sa raceste mamaliga!

Am intrat in curte. Un catel flocos s-a gudurat la picioarele noastre. Femeia ne-a dus in casa, era curat si mirosea a busuioc. Pe masa acoperita cu un stergar alb trona o mamaliga galbena, mare si rotunda, trei blide de pamant, trei linguri de lemn cu coada rosie si o canta cu lapte erau asezate frumos. Pe pat torcea o pisica galbena. Batrana a dat-o afara, mustrand-o cu blandete. Cand ne-am asezat, pisica a intrat iar in casa, mieunand la picioarele noastre. Marisica s-a ridicat, a luat-o-n brate si a scos-o afara, spunandu-i:

-Lasa ca dup`aia ti-oi da si tie, nu te mai mieuna. Lasa, du-te la matuci!

A inchis usa. S-a asezat, taind mamaliga cu ata.

-Ii traba si ei, are mati mici.

Ne turna lapte-n blide, vorbind:

-Nu-i bine sa sfadesti mata, ori s-o bati. N-o sfadesc in veci, asa mi-o zas mama, ca te apara de striga. Dac-o sfadesti si-o bati nu mai miauna cand vine striga, si-ti intra striga-n casa. O mai aud noaptea cum miauna pe trepti, bag sama ca vede striga.

Dupa ce am mancat, am iesit in curte pe iarba. Batrana a turnat in blidul matei, a aruncat mamaliga la caine, si-a luat un scaun mic de lemn si s-a asezat langa noi la umbra, impletind ciorapi. Noi mancam mere. Era atat de placut acolo incat n-as fi plecat intreaga zi.

-Matusa, am venit sa vorbim ceva cu dumneata.

Si-a ridicat ochii de pe lucru, atenta. I-am povestit intamplarea de pe munte, cu acel calaret in zale. Ochii femeii s-au umplut de lacrimi.

-De ce plangi, matusa? a intrebat-o Andrei cu blandete.

Batran si-a sters ochii cu coltul baticului negru:

-Ase mai plang babele, ma copile.

A continuat sa impleteasca, vorbind cu glas scazut:

-Apoi Stefan a lu` Ciocoiu` era. Din tate fetile din sat, io am vrut sa ma marit cu el. O zas ca ma ia dupa Sfanta Marie. Mama tat n-o vrut sa ma lase, da` nu ma uitam in gura ei, eram bolunda rau cand eram fata. Degeaba imi zacea mama, ca n-aveam bai, tat cum voiam io faceam. Dac-am zas ca ma marit, apoi ma si maritam, da` n-am mai apucat. Ca pe la Sfantu` Ilie, Stefan n-o mai fost. O vint ma-sa pe la noi: ca unde-i, ca di ce? Nu stiam. O crezut ca stiu, ca poate mi-o zas mie, stia ca vrea sa ma ia de muiere. Io plangeam tata zua, fugeam noaptea-n padure sa-l cot, stragam dupa el…

S-a oprit, privind departe-n zare. Noi ascultam cu sufletul la gura:

-De Sfanta Marie, noaptea, am luat canele. Aveam un cane ciobanesc, mare cat un ghital. L-am dus cu mine, ca vinea cu mine orisiunde daca-l chemam. Am zas : „Io ma duc la cetate! Ma duc sa-l aduc pe Stefan acasa!” Mama dormea. Am luat canele si m-am dus. Era luna, am tat urcat pan` la cetate. Nu se vedea nimica. Era paraginita, cresteau buruieni si copaci inauntru. Nu-mi era frica, era canele langa mine. Am stragat din tat sufletu`: „Stefane, hai acasa, Stefane!” Cand n-am mai putut a urla, m-am pus jos pe-o chiatra si am plans. Canele scheuna. Dupa a prins a bate si-a urla ca lupchii de sa scula paru` pe mine. Am auzit copite de cal pe chiatra. Am vazt un calaret ase, cu zale, cum l-ati vazt voi. Da` n-avea coif pe cap. Avea paru` negru ca pana ciorii. Fain barbat! Fain era, zo, ca imparatu` din povestile batranilor! Canele o batut ce-o batut, da` cand s-o uitat calaretu` la el o tacut si s-o lasat cu botu pe labe. Barbatu` m-o-ntrebat: „Da` ce-i, Marisica? Du-te acasa, du-te cu bine!” Era Valva Cetatii. Io nu m-am spariat, ca prea eram zbuciumata. Imi era nacaz si lacrami…: „Nu ma duc fara Stefan! Aci oi sta pana mi-l aduci!” O zas iara: „Tu n-auzi, Marisica? Du-te acasa!”- „Nu ma duc! Za-mi, tu esti tata-su? Tu?” M-o luat pe cal si nu mai stiu. M-am trezat dimineata, durmeam, nu stiam ca unde-s. Nu stiam. M-am tat dus pe margine la un rau, m-am intalnit cu un om cu caru. „De-a cui esti, tu fata?” I-am zas: „De-a lu` Oana. Marisica Oanii, din Corbu!”S-o crucit: „Da` ce cauti aci, tu fata?” Am zas: „Da` ce-i aci?” Omu` m-o luat in car: „Apoi aci ii Izvoru` Crisului. Clea, de unde viu io, ii Huedin!” Mi s-o facut rau. Am facut doua zale pana acas. Cand m-o vazt mama… Saraca, o gandit ca bolunzeste. N-am mai urcat la cetate in veci. M-o dus valva departe, c`asa te duce, te lasa la dracu-n praznic, si zaci c-ai mers un ceas, cand ii cale de doua zale. Asa am patat io cu Stefan si cu valva. N-am zas la nime` niciodata. Nici la mama nu i-am zas, mi-o fo frica. Canele n-o mai vint acasa, io una nu l-am mai vazt.

Povestea femeii ne-a cutremurat. Andrei amutise, nici nu clipea. Tanti Marisica il privea cu ochii ei aposi, ii amintea de iubirea ei pierduta. Mie mi se stransese inima.

-Da` voi sa nu povestiti la nime`!

-Oare de ce-o fi venit la noi sus, la padure?

-Stiu io? L-o fi vazt pe Andrei ca samana cu el. Copiii valvelor traiesc pe langa mamele sau tatii lor. Cetatea-i sus, la padure, clea, vedeti? si a aratat cu mana. Acolo-i, sa vede daca iesiti din sat, pe unde-ati vint voi. Chiar deasupra Rapii Dracului, ca-i facuta pe stanca. De sus, di pe cetate, sa vede-n jos un hau, Rapa Dracului.

-De ce-i zice Rapa Dracului?

-Acolo jos nu poti ajunge, numa` rapi si stanci. Acolo-s draci. Acolo stau si petrec noaptea tarzau. Sara, acolo s-aduna valvele la taifas. Joaca maiestrele hora pe deasupra stancilor, in vazduh. Zua dorm sub stanci. Acolo s-aduna moroii, da` nu aia vii, ca aia morti. Aia vii nu pot ajunge acolo. Tate relele s-aduna-n Rapa Dracului.

-Si valvele astea au multi copii?

-Au destui! Unele au cate septe, altele cate noua. Valva Apii are noua, acolo, in chei la Turda stau. Valva Lupilor are septe, tri fete si patru ficiori. Valva cetatii are o fata si opt ficiori. Numa` o fata are, mi-o zas buna. Era demult tare, ca fata o facut-o o muiere din Bistra. O zas cu cine-o facut-o si valva o omorat-o. Fata era mare, de maritat. Or gasat-o pe muiere moarta in casa, cazuta langa lavita. O crapat inima-n ea! Fata nu mai era, o dus-o tata-so. O vazt-o oamenii dup`aia, dupa vreo trizaci de ani. O trecut fata pe la o stana, o vazt-o unchiu-so, fratele lu` muma-sa, o cunoscut-o. Era pe cal, tata cu zale. O stragat fata pe nume: „Tu, Elisabeta!” Apoi l-o luat pe cal si l-o dus la Balgrad, l-o lasat pe marginea Murasului. Cand s-o trezat omul dimineata, acolo era. Departe l-o mai dus! Cand s-o-ntors nu mai era om, s-o spariet, o zacut de friguri, o zas ca fata era tat asa, fata tanara, cum o vazut-o ultima data in casa muma-sii, dupa trizaci de ani. N-o imbatranit.

-De mult tare a fost asta?

-Apoi da! Pe vremea imparatesei Tereza, ca nici batranii nu mai stiu, or auzat si ei de la altii.

Published in: on 19/08/2008 at 11:51  Comments (10)  
Tags: , , , , , ,

Capat de drum (II)

Ne-am despartit de batrana la un ceas sau doua dupa pranz. Am lasat-o trista si plansa. Dragostea pentru feciorul Valvei Cetatii se parea ca nu trecuse nici dupa saizeci de ani. Andrei era tulburat, se inchisese-n el, nu stiam ce sa mai credem. Am facut o mica excursie in imprejurimi, apoi am mers la han sa mancam. Dupa masa de pranz, am urcat in padure sa cautam ciuperci si sa culegem ferigi. Andrei s-a mai inveselit. Am stat la umbra copacilor toata dupa-amiaza, dupa care am coborat sa vedem bisericuta. Ne-am umplut buzunarele cu mere furate de prin livezi si am mers pe dealul bisericii. Era seara, apunea soarele. Ne-a descuiat clopotarul. Era frumoasa, picturile de pe pereti erau deosebite. Sfintii ne priveau nemiscati cu figurile lor sobre, impenetrabile. Mirosea a tamaie si ulei de candela. Cand am iesit, am poposit in cimitir, printre brazi, rontaind mere dulci. Am vorbit indelung, se-ntunecase de-a binelea. Satul dormea, noua nu era somn. Atmosfera era atat de placuta, linistea atat de adanca, incat nu mai voiam sa parasim cimitirul. Vorbeam cu voce scazuta, amintindu-ne de zilele petrecute la Viena, cand am auzit un zgomot ca si cand cineva ar fi batat in lemn: toc, toc, toc. Am tacut, ciulind urechile. Zgomotul venea din spatele nostru. Ne-am intors incet, cu precautie, incercand sa patrundem cu privirea prin intuneric. Am zarit o silueta neagra, estompata, la vreo zece metri de noi, langa o cruce de lemn. A plutit incet spre noi. Nu indrazneam sa ne miscam. Nu mergea, plutea, abia sesizabil. S-a apropiat cu grija, parea curioasa insa putin speriata. Ne-a ocolit larg, pe langa zidul bisericii si s-a postat la cativa metri in fata noastra. Andrei mi-a strans mana- i-am facut semn sa se linisteasca. Creatura parea mai speriata decat noi. Andrei a spus in germana:

-Asta ce-o mai fi?

I-am raspuns in aceeasi limba:

-Nu-mi dau seama ce este. Stai linistit, nu arata ca ti-e teama…

Silueta s-a apropiat de noi. Stateam jos, ea la picioarele noastre, la nici un metru. Era un baiat tanar, aproape un copil. Hainele negre atarnau pe el zdrentuite, dezvelindu-i pulpele lungi. Era descult si murdar de pamant si praf. Gatul fin se arcuise de atentie si concentrare. Parea gata sa o ia la goana in orice moment. Daca ne-am fi miscat brusc sau am fi tipat, ar fi fugit. I-am privit chipul- era alb, ca de ceara. Obrajii cu forme delicate de copil ii erau murdari. Ochii mari ne iscodeau. Sub claia de par castaniu se vedea fruntea inalta si senina. Parul lung pana la sale ii era incalcit si imbacsit, dar nu-si pierduse toata stralucirea, nici reflexele frumoase. Semana intrucatva cu baietii din picturile lui Caravaggio.

-Ce frumos e! a exclamat Andrei aproape soptit.

Baiatul s-a tras un pas in spate, vizibil speriat. Cu o miscare rapida, Andrei s-a intins si i-a secerat picioarele cu ale lui, trantindu-l la pamant. A facut-o atat de repede, incat nu am avut timp sa reactionez. Nici strainul nu a avut timp sa se fereasca si s-a trezit pe spate, in iarba, icnind. Andrei, la fel de surprinzator, s-a aruncat peste corpul intins la picioarele noastre, imobilizandu-l. Baiatul s-a zbatut slab de cateva ori, apoi a renuntat la lupta. Parea foarte slabit.

-Andrei! Andrei, ce vrei sa faci?!

-Nu stiu, mi-a raspuns. Oricum, l-am prins! Ma temeam sa nu-i treaca ceva prin cap.

Captivul suiera, abia reusea sa respire. Era ingrozit. Am luat-o pe romaneste, aplecandu-ma spre el:

-Hei, tu poti sa vorbesti?

A dat din cap ca da. Andrei s-a scuturat, mormaind:

-Bogdane, pune mana pe pielea lui…

L-am atins cu grija pe pulpa. A icnit. Am tras repede mana- era rece. Acel rece pe care doar mortii-l au, un rece specific. Mi s-a facut greata. Am tras adanc aer in piept, sa-mi revin.

-Doamne! Ce facem acum, Andrei?

Andrei a vorbit, intinzandu-i mainile-n laturi:

-Iti dau drumul, auzi? Asa, dar sa nu-ti treaca prin cap sa fugi ca te prind si ai cuvantul meu ca te rastignesc de o cruce din asta, ai priceput?!

De pe buzele baiatului a iesit un „da” stins. Andrei l-a prins de maini, ridicandu-l in fund. S-a clatinat, oftand cu ochii in pamant. Noi ne-am asezat la locul nostru. Mi-am aprins o tigara; Andrei a cerut si el una. Partea buna era ca baiatul intelegea si vorbea. Spaima ne trecuse, nu aveam timp sa ne gandim la ea sau sa o mai simtim. Ne gandeam ce sa facem in continuare.

-Cum te cheama? l-am intrebat. Ai nume?

-Alexa, mi-a raspuns cu acelasi glas stins.

-Cati ani ai?

Si-a ridicat incet capul, privindu-ma cu luare-aminte, parca-l intrebasem cine stie ce! A spus:

-Plecati.

-De ce sa plecam?

-Plecati!

Vocea lui a rasunat neasteptat de puternic.

-Traba sa plecati de aci, acuma. Nu va invat rau.

A soptit apoi, privind in jur:

-Mane mereti la Ponor. O cautati pe Salomia lu` Velicut. Ii spuneti ca v-a trimes Alexa. Asa sa-i spuneti. Plecati acu`, plecati pana nu apune luna!

Andrei s-a ridicat:

-Plecam. Vino, Bogdane!

M-a luat de brat si-am coborat dealul bisericii. Alexa a ramas acolo. Ne-am intors in drum, uitandu-ne in sus. L-am vazut cocotat in picoare pe o cruce de piatra. Am intrat in han si am urcat in camera noastra, fara o vorba.

-Nu era om, a spus Andrei.

-Nu, nu era… Mergem maine la Ponor?

-Mergem!

Ne-am dezbracat si ne-am intins in pat. Nu spuneam nici unul nimic, nu stiam ce sa ne spunem dupa cate fusesera in ultimele doua zile. Am adormit greu- era mai degraba o stare de transa. Nici nu dormeam, nici treaz nu eram. Prin fata ochilor imi fugeau cele mai stranii imagini, ca un vis- oameni eleganti invartindu-se-n pasi de vals intr-o sala imensa, decorata cu panglici negre, cu dusumeaua rosie ca sangele. Apoi toti acei oameni au inceput sa rada. In locul lor am vazut un camp mare, acoperit de zapada pe care umblau corbi, croncanind jalnic. Se facea ca alergam pe acel camp si zapada-mi scartaia sub picioare. Erau acolo Andrei si acea fata de la rau, dezbracati, tavalindu-se imbratisati prin zapada rece. Ochii mari ai lui Alexa…

-Bogdane, trezeste-te! A gasit Gavril o caruta care sa ne duca la Ponor. Plecam in zece minute!

Drumul n-a fost lung, am ajuns in sat inainte de amiaza. L-am intrebat pe om daca o stie pe Salomia lui Velicut- ne-a dus intins la casa ei, aflata in capatul celalat de sat. Am strigat-o la poarta. A iesit o femeie batrana, cam oarba si schioapa, cu un stergar in mana:

-Da` ce-i? a intrebat.

-Ne dai voie sa intram, matusa?

S-a apropiat de noi, privindu-ne atenta.

-Dumneata esti Salomia lui Velicut?

-Io. Intrati.

A deschis portita mica, facandu-ne loc. In curte cotcodaceau cateva gaini mici. O caprita pastea, priponita de un ciot langa o stiva de lemne groase.

-Ia, stati pe lavita, sub dud. Clea, la masa aia.

Ne-am asezat pe banca sprijinindu-ne coatele pe masa plina de oale si cratite. Femeia a venit cu doua cani si-o canta de vin.

-Ia, curatam oalele istea, ca s-au negrit, manca-le-ar…

A luat o oala-n mana:

-Da` cu voi ce-i, ma ficiori? Iti fi neamuri de-a` mele? Nu va cunosc…

-Nu, matusa, nu suntem de aici. Acuma venim din Corbu. Alexa ne-a trimis la dumneata.

Inmarmurise. Abia dupa o vreme a reusit sa ingaime:

-Alexa v-a trimes pe voi la mine? Da` unde l-ati vazt voi pe Alexa?

Andrei s-a foit pe banca, cana cu vin ii tremura in mana. Am spus, cu nasul in pamant:

-In cimitir la Corbu. Ne-a prin noaptea acolo si…

Fata femeii se schimonosise, ochii i s-au marit de spaima. S-a sprijinit cu mainile zbarcite de masa si trupul i-a fost cuprins de spasme. Noi am sarit si am ajutat-o sa se aseze pe lavita. Parea ca se sufoca. Andrei i-a masat usor mainile, spunandu-i cuvinte linistitoare. Era naucita. A spus, cu voce gatuita:

-Alexa… Alexa al meu… Dragu` mamii!

A podidit-o un plans isteric, cu suspine. Andrei a dat fuga la izvorul ce se vedea in spate, langa poiata si i-a adus o cana cu apa. Femeia a baut cu maini tremurande, gemand infundat. Noi o mangaiam si, in cele din urma, s-a linistit. Andrei avea lacrimi in ochi, si-a mai turnat o cana de vin. Batrana ne-a cerut sa-i spunem totul, asa cum fusese. I-am povestit. Ne asculta cu mana la gura si lacrimile ii siroiau pe obrajii ridati. La sfarsit a spus:

-N-o uitat de maicuta lui… Dragu` meu drag!

Si-a sters lacrimile cu dosul palmelor:

-Apoi Alexa tare era fain… Semana cu tac-su, Dumnezo sa-l ierte, ca o murit si omu` meu tare demult… Numa` pe ei ii aveam. Alexa era mare de-acuma, ave saispe ani. Tare-l mai iubea omu` meu. I-o trabuit la Alexa straie de la oras, s-o dus si i-o luat. I-o trabuit la Alexa cane ciobanesc, i-o adus. I-o trabuit manz, i-o luat si manz. I-o trabuit cizme ca la catane, s-o facut tata-so luntre si punte si i-o luat si d`alea. Numa` chiar pe Sfantu` Soare nu i l-o dat tata-so, da` i l-ar fi dat si pe ala de putea!

Cum va zac, avea saispe ani Alexa atuncia. De Sfantu` Gheorghe o cazut la pat. Mi s-o betejit copilu`. Nu mai manca, nu-i mai trabuia nimica. Omu` meu umbla ca canii turbati prin curte, tata roata-roata si blastama. Dup`aia iar intra in casa la cochil, iar umbla roata prin curte. Canele copilului sta in prag si scheuna. Pricepea si dobitocu`, saracu`, ca i s-o betejit stapanu`. O vint doftoroaia sa-l vaza, ne-o scos in ograda si l-o cotat pe tata partale. Cand o iesit din casa o zas: „Voi sa stiti ca-l straca moroiu` pe cochil. Hai sa v-arat!” Cand ne-am bagat in casa, Alexa era in pat si sa uita in tavan. Doftotoaia, Safta lu` Burtosu s-a dus catra el, o tras cerga di pe cochil si i-o tras paru`…Am vazt si noi, avea semne clea, pe grumaz, cum ca l-o muscat moroiu` si i-o luat sanje. Io am cazt jos si nu mai stiam de mine. M-o trezat doftoroaia cu otat. Niculaie, omu` meu, sa vaita in curte cu manile in cap. I-o zas la Safta sa nu zaca la nime` c-o omoara. N-o zas muierea, ne-o invatat sa-i punem usturoi insirat pe ata la grumaz, sirag. Sa tamaiem odaia, sa nu mai intre moroiu`! Sa vie popa sa descante. O vint si popa, am pus si usturoi, am tamaiat, da` nu stiam ca cine-i moroiu`. Apoi am zas: „Gata, nu mai vine la cochil!” Da, n-o mai vint, da` l-o-nvatat pe cochil de s-o dus la el. Si-o tras usturoiu` de la grumaz si-o iesit pe fereastra. Moroiu` nu mai avea putere sa intre si l-o chemat pe Alexa la el. L-o invatat rau, ca au pe dracu-n ei. Cochilu`… Ce sa stie el? S-o dus, ca n-o mai stiut ce face, l-o prins in vraja. Zua nu mai stia nimica. L-o chemat de tri ori, pana-ntr-o noapte cand s-o trezat Niculaie sa vada de Alexa. Cand sa uita in odaia cochilului, patu` gol! Usturoiu` era pe jos, aruncat, fereastra deschisa inapoi. Iute m-o trezat: „Tu muiere, cochilu` nu-i! Nu-i si nu-i!” Am fugit amandoi afara, in curte, pe ulita. Cochilu`… nicari! Omu` meu plangea de ti sa rupea inima-n tine. Io nu mai aveam lacrami. In puterea noptii, umblam pe uliti de bolunzi sa cotam cochilu`. Cand ne-am intors la-m gasit jos, aci, sub dud, unde-i lavita asta. Zacea acolo, despuiat de hainele de pe el, gol cum il facusem. Tramura tat. Omu` meu l-o luat in brata si l-o dus in casa. L-o pus la noi in pat si-o dat sa-l inveleasca. Io am aprins lampa. Omu` meu o urlat, s-o spaimantat rau. „Da` ce-i ma Niculaie?!” am urlat si io. Cand ma uit, nu mai avea Alexa rana aia la grumaz. Sara era, acuma nu mai era nici o rana. Nici urma. O deschis cochilu ochii si s-o uitat asa la noi… O zas: „Mama…” N-o mai zas nimica. I-o sticlit ochii ca la mate si-o marait ca un cane. Niculaie s-o spariet. Copilu o ras, o ras ase, din tat sufletu`. Da` nu radea ca el. Radea asa, de rau ce era. Ca nu mai era Alexa al meu al bun… Parc-avea foc in ochi. O dat sa sara din pat, l-o prins tata-so, abia-abia l-o putu tane, cat ca omu` meu era tare ca un taur si cochilu` era firav. L-o lovit pe tata-so, mai sa-l tape la pamant, io urlam. Atata s-o tat zbatut, pana n-o mai putut, ca l-o prin Niculaie roata, si cu manile si cu picioarele de nu stiu cum sa mai putea misca. Dup`aia nu s-o mai zbatut, s-o lasat la tata-so. Niculaie o stragat sa-i aduc usturoiu. I l-am dus. Cand sa i-l puna dupa cap, o prins cochilu` a musca ca canii si-a marai. O intrat muroiu-n el. Niculaie o zas Tatal Nostru si nu s-o mai zbatut, o stat sa-i puie usturoiu` la grumaz. Niculaie l-o lasat, nu-l mai putea tane. Numa` ca nu i-o rupt manile la omu` meu. Alexa era tat vanat pe mani si pe picioare. O zas Niculaie: „Ada funiile alea din tarnat, muiere! Il leg!” Io n-am vrut. „Cum sa legi cochilu`, ma omule?!” Alexa sa uita la noi si nu zacea nimic. Niculaie o iesit si o adus funiile. Le-o pus pe masa si-o zas: „Daca nu stai locului, te leg. Auzi? Te leg!” Alexa s-o uitat la funii, s-o uitat la tata-so si s-o inciudat foc. O suduit, o blastamat! Alexa, care n-o blastamat in veci! Dup-aia o inchis ochii. Niculaie o zas: „Moare, muiere. Alexa moare. Moare cochilu`.” O luat o lumanare si-o aprins-o la capu` cochilului. Io nu mai stiam ce sa fac. Tat umblam prin casa, tat ieseam in tarnat. Tata noaptea am stat langa cochil, nu s-o mai trezat. Niculaie s-o pus langa el si nu l-o mai lasat din brata. Plangea omu` meu si strangea cochilu-n brata… Alexa n-o mai deschis ochii, aghia de mai sufla. Cand s-o aratat zorii, o suflat de cateva ori si-o murit. Niculaie o urlat de am gandit ca pica casa pe noi, asa o urlat. „Cheam-o pe Safta!”, o zas. Io am alergat la muiere, am sculat-o din pat. „Haida, Safto, c-o murit cochilu`!” Muierea o sarit si desculta o vint. Io nici sa plang nu puteam. Ma durea in chiept, la inima. Cand am vint acasa, Niculaie l-o-mbracat si l-o pus pe pat, dincolo. Era jumatate alb in cap, carunt. Tacea. Safta o prins a plange. Io am fugit la izvor si mi-am bagat capu-n apa, ca parca-mi sareau creierii afara, nu alta. Safta o vint dupa mine si m-o dus in casa. „Ce facem?” o intrebat Niculaie. Safta o zas: „Ma Niculaie, ase nu-l putem ingropa ca sa scoala de sa face moroi.” Niculaie s-o rastit: „Io nu bag tapusa-n copil, Safto! Auzi tu? Io te-omor de spui la careva, bag tapusa-n tine!” Muierea s-o spariet: „Taci, omule, ca nu zac la nime! I-om pune usturoi sub el, in coparseu. Ii punem usturoi si-o mana de sare sa nu sa poata misca. Sub el nu sa vede.”

Ase am facut. Cand i-o adus coparseul, i-am pus dedesupt usturoi si sare. L-am pus in coparseu. Tat-so i-o pus peste el numa` flori, nu sa mai vedea cochilu` de flori, numa` capu` ii era la vedere. Tat satu` o vint sa-l vada. Safta nu zacea nimic. Niculaie nu mai ave nici un hir de par negru. Tat o albit, era vanat sub ochi.

Alexa era frumos cu tata forile alea… Era frumos ca o fata! Niculaie sa aseza langa el si sa uita la chipu` cochilului cu ceasurile. Nu mai vorbea nici cu mine. Nu sa misca de langa coparseu. Ma uitam si io si-mi parea ca nu-i mort. Parca dormea. Nu sa ingalbenise, ca mortii. Ave gura rosie ca focu` si era rosu-n obraji. Ochii si gura i s-or inchis frumos. Ma uitam la ochii lui, nu samanau cu ochii de mort. Am vazt lacrimi ca i-au curs din ochi. Niculaie i le-o sters si n-o zas nimic. Cum sa planga mortu`? O pus urechea la inima lui: „Ii mort, Salomie…”

L-am ingopat in Corbu, ase o vrut Niculaie. El era corbean. Acolo erau ingropati ai lui. L-am dus cu alai, lume di pe patru sate o vint la mort. Canele merea in fata carului, pare ca stia drumu`. Canele lu` Alexa. Tri popi or tanut slujba. Dupa ce l-am bagat in pamant, canele s-o lungit pe mormant. N-o vrut sa vie acasa. „Las ca vine el!” o zas Niculaie. N-o mai vint. In tata zua mergeam la tintirim, canele tat acolo era. Maraia cand ne vedea. I-am dus mancare, n-o vrut. Intr-o zi l-am gasit mort pe mormant- o murit de foame.

Io am facut o cochila, pe Lisandra. Ii maritata la Cluj. Niculaie o murit dupa vreo cinci ani, o crapat inima-n omu` meu, n-o mai putut. De cand o murit cochilu`, Niculaie n-o mai ras in veci. Tata zua era nacajit. O stiut el ca more… O stiut! Am ramas cu Lisandra. Atata mangaiere am mai avut, pan` s-o dus fata la Cluj. Acuma-s sangura… Nu-i za lasata de Dumnezo sa nu ma gandesc la Alexa. Stau si plang… si-l chem.

Batrana s-a oprit, suspinand. M-am intors spre Andrei. Lacrimile-i curgeau pe obraji si era palid. Mie mi se puses-un nod in gat. Andrei a imbratisat-o pe femeie, ea l-a strans, sarutandu-i parul. A zambit:

-Asa era si Alexa meu. Venea si ma lua in brata, io-l pupam pe par. Asa era, ca tine. Slabut si frumos.

Am stat la ea pana spre seara. A facut tocana de pui si ne-a poftit la masa. Cand a plecat a spus lacrimand:

-Acuma, de-l mai vedeti pe cochil, sa-i spuneti ca maicuta lui traieste. Sa-i spuneti ca mi-i dor de el, ca ma gandesc… Ca-i multamesc. Ii multamesc din tata inima!

-O sa-i spunem, maicuta. O sa-i spunem.

Ne-a pupat si am plecat, lasand-o in poarta. Cand am ajuns in Corbu- am mers pe jos vreo trei ceasuri- se intunecase. Tot drumul numai despre asta am vorbit. Andrei a vrut neaparat sa urcam atunci in cimitir. Am mers prin spate, sa nu riscam sa fim vazuti. Am urcat pe deal, prin spatele bisericii privind in jur, sa-l vedem pe Alexa. Nu se vedea nici o miscare, asa ca ne-am asezat jos, in acelasi loc ca si seara precedenta. Am asteptat aproape un ceas- nimic. Nici urma de Alexa. Nu se ivea de nicaieri. Rupti de oboseala am mers la han si ne-am intins in pat. Ne-am trezit mai tarziu ca de obicei.

-Ce-o fi cu el de n-a venit? a ntrebat Andrei ingrijorat.

-Cine stie? Poate ar fi mai bine sa nu mergem acolo. Tii minte ca ne-a spus sa plecam, ca-i mai bine-asa? Stim noi ce-i pe`acolo? Poate mai sunt si altii, periculosi. Mai bine sa nu mergem. O sa stam si-o sa asteptam, poate vine el la noi.

Andrei a oftat sprijinindu-se pe un cot. A ridicat o spranceana.

-Atatea lucruri ciudate… Altii in locul nostru ar fi luat-o de mult la picior.

Am ras:

-Noi nu suntem altii. Mie, unul, nu-mi mai este frica. Gandeste-te, Andrei, cate drame se ascund in spatele acestor lucruri. De pilda, Stefan si Marisica Oanii. El- fiul unei valve, un soi de semizeu, ceva incredibil si de neconceput pentru mintea noastra de oameni moderni, crescuti si educati intr-o lume asazis civilizata care s-a desprins total de ceea ce numim legende si mitologie. Sa mergi acum in saloanele bucurestene si vieneze si sa istorisesti asemenea povesti, ar rade toti. Nici macar nu te-ar condamna… Au si gasit un cuvant care sa te caracterizeze: excentric. Se multumesc sa puna eticheta asta si pace! Dar sa revin: dragostea Stefan-Marisica. Stefan, rapit de tatal sau, o fiinta supranaturala, si totusi reala! Marisica si-a pierdut dragostea! Inca-l mai iubeste, Andrei! L-a iubit toata viata. S-a maritat cu altul, i-a facut omului copii, iubindu-l pe celalalt. Unul pe care nu-l putea avea. Apoi prietenul nostru Alexa- un copil iubit si dorit, un copil adorat, venerat de tatal sau, rapit parintilor sai, transformat in strigoiul slab, singur si trist pe care l-am gasit. Blestemat si pedepsit din pricina capriciilor unui semen al sau, strigoi si el. Si de ce? Pentru ce? Pentru o asazisa viata printre morti, ori moarte printre vii, naiba mai stie, intr-un cimitir din creierii muntilor! Osandit pe veci… O mama cu sufletul sfasiat, care inca-l mai plange, dupa zeci de ani. Pentru ce toate astea? Nu stiu, nu inteleg… Vreau sa inteleg! Toate au un rost, pentru toate exista un rost, vreau sa aflu! Nu pot sa dau inapoi, nu acum. Daca nu stiam si povestea din spatele acestor destine ma multumeam sa spun ca-s niste grozavii si sa o iau din loc. Asa fac toti. Nimeni nu are curajul sa arunce o privire in culise. Vreau sa aflu mai multe, Andrei, ma intelegi?

Andrei a oftat:

-Inteleg, si eu doresc asta… Dar ce riscam? Nu stim ce riscam!

-Risti sa-ti cada o tigla-n cap cand te duci linistit pe drum si sa te duci pe Apa Sambetii!

-Ai dreptate.

-Stiu ca am dreptate! N-o sa dezlegam noi misterele lumii, Andrei! Dar macar o parte, o mica parte… Asta e dorinta mea! Vreau sa stiu daca ma vei urma!

Mi-a evitat privirea. I-am luat capul in maini, silindu-l sa ma priveasca in ochi:

-Andrei, nu te oblig! Nu ti-o cer ca pe o favoare, asta e decizia ta.

A zambit:

-Am sa merg alaturi de tine, Bogdan. Pana la capat.

-Esti sigur?

-Da.

-Sa nu-ti fie teama, Andrei!

-Nu mi-e teama acum.

Ne-am ridicat din pat, ne-am luat prosoapele si-am plecat la Cris. Cand ne-am intors, masa era pregatita. Friptura, branza, mere si vin rece. Am mancat, inveseliti, ne simteam mai bine decat in celelalte zile. Am palavragit cu Gavril, dupa care i-am facut o scurta vizita bunicii lui, tanti Marisica. Ne-a intampinat cu zmeura proaspata si ne-a intrebat ce facusem cu o zi in urma la Ponor- aflase. I-am spus doar ca am fost sa vedem satul. Dupa ce am plecat de la ea, am decis sa urcam la cetate. Ne-am inapoiat la han, l-am rugat pe Gavril sa ne pregateasca un pachet cu mancare si-o damigeana mica de vin rosu. In nici o jumatate de ceas am plecat, echipati corespunzator unei excursii lungi pe munte. Drumul a fost anevoios si ne-a luat ceva mai mult timp decat ne-am asteptat. Andrei obosise, se oprea mereu, dar nu se plangea. Urcam pe carari neumblate, croindu-ne drum printre palcurile dese brazi, ocolind gropi si izvoare.

Published in: on 19/08/2008 at 11:35  Comments (1)  
Tags: , , , , ,

Capat de drum (III)

Era o cetate veche, cel mai probabil dacica preromana, dupa structura solida a zidurilor. Nu ramasese mare lucru din ea- ruine. Pe sub pietre se strecurau soparle verzi si cenusii, mascandu-si caraghios corpurile lunguiete. In jurul florilor imprastiate peste tot zburau fluturi si bondari. Jos se vedea Crisul Pietrelor serpuin ca o panglica sclipitoare si cateva case, cele de la intrarea in sat. In rest, doar muntii impaduriti si cerul.

-Vino sa vedem Rapa Dracului! a spus Andrei, tragandu-ma de brat.

Am strabatut ruinele, cocotandu-ne pe pietre mari si ziduri, ocolind, catarandu-ne si coborand, ca sa ne cataram din nou. Am ajuns sus, pe zidul exterior. La picioarele noastre se casca un hau inspaimantator- Rapa Dracului. Era, fara indoiala, imposibil sa ajungi acolo. Am lasat bocceluta jos si ne-am asezat pe marginea zidului, cu picioarele deasupra rapii. Andrei a scos damigeana cu vin si mi-a cerut un foc la tigara. Ne uitam in jos, band si fumand, tragandu-ne sufletul, fara sa spunem nimic. Vedeam stanci albe si ascutite rasarind din pamant, pe care cresteau licheni si smocuri de iarba aspra. Mai incolo, unde batea soarele, flori de piatra multicolore. Tufe spinoase inconjurau locul ca un zid protector. Printre doua stanci sclipea un izvoras ca un fir de ata. Era o priveliste pe cat de infioratoare, pe atat de magnifica.

Drumul ne obosise si foamea incepea sa ne ameninte, asa ca am mancat putin, apoi ne-am asezat spate-n spate, band vin din belsug si sporovaind verzi si uscate. Andrei a intrerupt conversatia, atragandu-mi atentia:

-Bogdane, a apus soarele…

El, care era cu fata spre apus isi dadea mai bine seama de asta. Mi-am amintit de ceea ce-mi spusese tanti Marisica in legatura cu acel loc: Valva Cetatii, celelate valve care se adunau la taifas in rapa, maiestrele, moroii si alte grozavii.

-Acu-i acu`… ce facem, coboram? am intrebat cu jumatate de gura. Andrei m-a privit peste umar:

-Ne prinde noaptea-n padure!

-Aici sau in padure, nu-i tot un drac? Macar nu ne prinde la cetate!

A ras:

-Ei, cui ii e teama acum? Daca vor sa ne faca ceva, or sa ne gaseasca, de asta sa n-ai nici o grija! Aici, in padure, in sat, ori chiar la Bucuresti! Eu zic sa ramanem… oricum, probabil stiu deja cu toii ca ne aflam aici. Daca vrei, insa, putem pleca.

M-am socotit: nu avea rost. Noaptea era periculos in padure, am fi orbecait ca niste cartite, ne-am fi rupt picioarele. Apoi exista pericolul sa ne ratacim.

-Bine, mai Andrei, ramanem. Si intample-se ce s-o intampla!

O rafala de vant ne-a lovit in obraz. Apoi alta, si alta… Parca ne-ar fi palmuit vantul. Andrei a ras scurt, sarind de pe marginea zidului pe un bolovan mare, mai jos. Am sarit langa el:

-Ce e, Andrei?

-Stiu si eu?! M-a gadilit ceva!

M-am saltat inapoi, pe marginea zidului, facandu-i semn sa ramana jos. Nu se vedea nimic. M-am ridicat usor in picioare, uitandu-ma tinta-n fundul rapii. Parca se zarea ceva acolo, niste siluete cetoase, usoare ca o parere.

-Ce e acolo, Bogdane?

N-am apucat sa raspund, maini nevazute m-au insfacat si m-am trezit deasupra rapii, suspendat in aer. Auzeam chicoteli la ureceha mea si nu vedeam pe nimeni. Am simtit ca sunt lasat sa cad sub haul ce se casca sub mine si am inchis ochii. O mana ca de fier m-a prins de gulerul hainei, tragandu-ma inapoi pe zid. Chicotelile au incetat. Nu vedeam decat niste vartejuri de aer coborand in jos. Am auzit o voce puternica de femeie in spate:

-Cine va da dreptul, netrebnicelor, sa va atingeti de oaspetele tatalui meu?! Inapoi! Inapoi cu toatele!

Priveam nauc in spate. Nimeni! O voce din vazduh i-a strigat:

-Nu esti tu stapana peste ei!

Vocea a tunat:

-Ba is! Tocmai m-am pus stapana peste ei!

Vartejurile s-au rotit pe fundul haului, intr-o invalmaseala nervoasa, apoi au disparut. Totul era calm. Am sarit langa Andrei, care se ghemuise speriat la poalele zidului:

-Ai vazut-o, Andrei?!

-Nu… N-am vazut nimic! Ea doar o voce… tu?

-Nici eu n-am vazut nimic! Cine sa fi fost?

Andrei a murmurat:

-Elisabeta…

M-am infiorat. Nu i-am raspuns. Departe, in padure, auzeam voci de fete tinere, tipand si razand. Apoi nu s-a mai auzit nimic, decat zgomotul subtire al vantului. Andrei privea in jur, nelinistit.

-Cine sa fi fost fetele alea?

-Nu stiu… Poate maiestrele?

Ne simteam straniu, toate pareau rupte dintr-un basm. Nu ne venea a crede ca se intamplau aievea. Se intuneca. Rasarise luna, rotunda si incandescenta. In jur, pustiu. Chiar si vantul plecase de pe cetate. Eram doar noi, singuri, lipiti unul de altul, cu gandurile aiurea, intr-o asteptare apasatoare.

-Mi-e frig, a scancit Andrei, ghemuindu-se in bratele mele.

-Sa coboram mai jos, intre ziduri suntem mai protejati.

L-am luat de brat si l-am tras dupa mine, ca pe-o papusa. Ne-am gasit culcus in iarba, intre doua pietre mari, desprinse din ceea ce fusese odata cetatea. Ne-am asezat incordati, cu urechile ciulite si ochii in patru directii. Era bine, cel putin, ca scapasem din mainile acelor femei nevazute. Cine stie ce s-ar fi putut intampla?

-Acum ce facem? a intrebat Andrei nelinistit.

-Asteptam. Ti-e somn?

-Nu… oricum, nu as putea sa dorm. Vrei sa dormi?

-Nu, i-am raspuns. Nu trebuie sa adormim! O sa ne prefacem ca pazim cetatea. Cand ne biruie somnul, ne ridicam si patrulam pe aici. O s-o pazim de talhari si navalitori.

Transformasem totul in joc pentru Andrei, sa-i distrag atentia. Nu prea era-n apele lui. A acceptat, si asa am ramas gardienii cetatii, cu simturile treze. Umblam printre bolovani, impiedicandu-ne. Andrei se inveselise de-a binelea, ascunzandu-se si rasarindu-mi in fata de unde nici nu ma asteptam. S-a ascuns. Il cautam si nu aparea de nicaieri. La inceput am ras:

-Unde te-ai pitit? Doar nu esti ac, sa nu te gasesc. Hai, iesi!

Nimic. Inima incepu sa-mi bata repede, asteptam sa-l vad iesind de pe undeva, cu rasul lui copilaresc. Nu era, parca intrase in pamant.

-Andrei iesi, te rog! Termina cu joaca, ma sperii!

Degeaba. M-au trecut transpiratii reci. Am inceput sa urlu:

-Andrei!

M-am impiedicat, cazand peste ceea ce credeam a fi Andrei. Am izbucnit in ras:

-Bravo! De ce nu-mi raspunzi?

Mi-a pierit rasul brusc. Sub mine nu era el. Corpul inert era rece- recele cadaveric al lui Alexa. Am sarit in picioare, icnind speriat. Creatura s-a ridicat in picioare. Zdrentele ii acopereau corpul solid si span. Nu avea nici un fir de par pe corp sau pe fata. Ochii ii sclipeau, fixandu-ma curiosi. Era un barbat matur de o frumusete neobisnuita, exotica. Desi trentaros, nu era murdar. Era cu un cap mai inalt decat mine, cu umeri lati si pieptul solid, scos in fata cu mandrie. Bratele puternice ii atarnau pe langa corp, relaxate. Picioarele lungi, cu muschi reliefati, le tinea drepte, paralele. Pantecele plat ii sclipea in lumina lunii. Mi-am ridicat din nou ochii spre chipul lui. Buzele pline, puternic conturate, imi zambeau vag, fara pic de rautate. Era cu adevarat frumos, nu avea o figura comuna. Frmusetea lui aparte, puternic masculina, nu ma lasa sa-mi dezlipesc ochii de la el. Contrasta izbitor cu frumusetea de copil, fina si dulce a lui Alexa. Arata mai degraba a gladiator roman. Nu-mi inspira teama, nu ma simteam in pericol. Stiam ca nu e om obisnuit, dar nu stiam ce e. A facut un pas spre mine, sprijinindu-si piciorul drept pe o piatra. Si-a rezemat cotul de genunchi, masurandu-ma lenes din cap pana-n picioare.

-Unde e Andrei? l-am intrebat.

Mi-a raspuns cu o voce groasa, usor ragusita, prea putin umana:

-Pe`aci. Las`, n-are nimic.

-Tu l-ai luat?

A dat din cap ca nu, dar privirea lui imi spunea ca stie unde este si ca n-a patit nimic. L-am privit dintr-o parte:

-Tu cine esti?

A zambit, dezvelindu-si dintii albi si ascutiti. Mi-a raspuns scurt:

-Iacob.

Numele i se potrivea: un nume sonor, puternic, viril. Un gand mi-a fulgerat prin minte, izbitor. M-am lipit de zidul de piatra, ingrozit. Nici nu stiu cum am reusit sa rostesc:

-Tu… Tu l-ai ucis pe Alexa… Tu!

A hohotit scurt, aruncandu-si capul pe spate, intr-un gest teatral. Daca as fi putut, as fi intrat in zid, m-as fi contopit cu piatra, numai sa dispar de acolo. Spaima pusese stapanire pe mine, nici nu stiam cum mi-a venit gandul ca el era ucigasul lui Alexa, dar nici nu stateam sa-mi bat capul cu asta. Mintea mea cauta o portita de scapare, nu exista nici una. O speranta mi-a incoltit in inima cand am auzit copite de cal. La lumina lunii am vazut calare pe un cal negru un calaret in zale. Nu era Stefan. De sub coiful care-i acoperea capul si fata ieseau bucle de par castaniu, cazandu-i pe umeri, pe spate si pe piept. Iacob a privit si el noul sosit si si-a indreptat corpul in semn de respect. Calaretul si-a scos coiful, tinandu-l in fata pe gatul calului. A rasarit chipul unei femei tinere. Era frumoasa. A inclinat capul in semn de salut:

-Iacob…

El i-a intins mana:

-Elisabeta!

Era vocea femeii care ma salvase de maiestre, era Elisabeta, asa cum banuise Andrei. Ea i-a oferit mana, iar el a sprijinit-o, ajutand-o sa descalece. Parea o Ioana D`Arc ratacita in acele pustietati. Fata a descalecat cu usurinta, zalele i-au zanganit cand a atins pamantul, topaind. Era aproape la fel de inalta ca si el, subtire si mladioasa. Femeia si-a desprins mana dintr-a lui, apropiindu-se de mine.

-Nu trebuia sa veniti aici, mi-a spus. Marisica Oanii…

-Am venit sa vedem cetatea! am intrerupt-o eu, tremurand.

-Nu! Ati vint sa vedeti ce-i noaptea la cetate!

Il cautam din priviri pe Iacob. Se retrasese in umbra zidurilor.

-V-o chemat cineva aci? Asta-i cetatea noastra! A noastra si-a tatalui nostru. Noi suntem stapani aci, pe locul ista si pe tot ce-i aci. Suntem stapani pe tot ce intra-n cetate, om sau lighioana, maiastra sau moroi! Oricare intra aci in puterea noptii, nu mai iasa!

Am protestat:

-Dar tanti Marisica a intrat aici!

Fata a izbit cu piciorul in pamant:

-Marisica o avut noroc cu Stefan! Marisica n-o stiut! Voi ati stiut!

Cu alte cuvinte, noi n-aveam nici o scuza. Si, pare-se, nu aveam nici norocul Marisicai. Elisabeta m-a luat din nou de guler si a zburat cu mine deasupra Rapii Dracului. Credeam ca o sa-mi dea drumul. In schimb m-a aruncat de acolo drept in bratele lui Iacob, care m-a prins cu usurinta, fara sa se clatine cel putin. Femeia a incalecat repede, si-a pus coiful si-a disparut peste ziduri. Calul galopa in aer ca pe pamant. Atunci am inteles- ma daduse prada moroiului. Daca era pe-asa, de ce ne scosese din mainile maiestrelor? Crezuse, poate, ca vom pleca inainte sa rasara luna? Blestemam in gand: de ce ramasesem?! Lipsit de orice nadejde, am izbucnit in plans. „Asta sa-mi fie sfarsitul?”, ma intrebam. „Sa putrezesc aici, intre zidurile astea vechi de doua mii de ani? Nu, n-am sa mor, nu aici, nu asa!”

Iacob a ras, rasucindu-ma pe bratele puternice. Pe ziduri au rasarit capete. Au asteptat un semn al lui ca sa coboare, tarandu-se pe peretii de piatra, ca niste soparle, fara cel mai mic zgomot. Am lesinat. Cand m-am trezit, eram intins pe iarba, cu capul sprijinit de-un bolovan. Imi era un rau grozav si ma dureau toate, eram amortit. In jurul meu, strigoi trentarosi ranjeau lingandu-si buzele inrosite de sange. L-am vazut pe Andrei in bratele lui Iacob, era gol de la brau in sus. Capul ii picau pe spate, iar ochii ii erau pe jumatate inchisi, privindu-ma pierduti. Cu o sfortare supraomeneasca, am intins mana spre el sa-l ating, cu toate ca era la cativa metri distanta. Mi-am vazut mana, cateva muscaturi in jurul incheieturii din care picura sange. Am ridicat si cealalta mana– la fel. Am inceput sa tremur si sa gem. Imi simteam ochii iesind din orbite. Gafaiam, ma sufocam. Gafaielile mele s-au tranformat in horcaieli, apoi in urlete de spaima. Simteam moartea. O simteam in mine, era infiorator. Nu mai trecusem niciodata prin asa ceva. Era panica. Era delir.

Iacob si-a ridicat capul dintre buclele parului lui Andrei. Cu un gest rapid l-a aruncat in mijlocul multimii de strigoi si s-a apropiat de mine. M-am pomenit luat pe sus. Si-a lipit buzele fierbinti de gatul meu. O durere puternica m-a paralizat, eram insa prea obosit ca sa mai lupt, aveam ameteli. Sangele mi se scurgea in gura lui lacoma si viata mea o data cu sangele. Prin intuneric l-am vazut pe Alexa. Sta sus pe zid privind grotescul ospat cu ochii mari. Privirile mi s-au inpaienjenit. Nu mai simteam nimic si, spre mare mea mirare, eram calm cum nu fusesem niciodata. O pace totala pusese stapanire pe mine, nu mai vedeam si nu mai auzeam. M-am gandit: ”Am murit”. Gandul nu m-a inspaimantat , nu era nimic inspaimantator. Era pace. Nu murisem Mi-am auzit bataile slabe ale inimii. Respiram- inima imi zvacnea din ce in ce mai tare. A incetat sa bata brusc. Muschii mi s-au contorsionat, am simtit pamantul sub mine. Iacob ma lasase sa cad. Temperatura imi crescuse cu multe grade, ardeam. Pravalit la pamant, cu fata in sus si ochii inchisi, ma concentram sa imi aud bataile inimii. Inauntrul meu era liniste totala, in jur tacere, apoi vantul suierand, lovindu-se de ziduri, mainile mele cu degete rasfirate cautand in aerul de deasupra. Am deschis ochii si-n prima clipa mi-a parut ca ma aflu in alt loc. Luna argintie sclipea deasupra mea, razele ei ma incalzeau precum cele ale soarelui. Eram in acelasi loc. Zidurile straluceau asa cum nu le vazusem stralucind. Mirosea a piatra, a flori si-a pamant reavan. Cantec de fluier, o muzica trista, o doina straveche ciobaneasca imi rasuna-n urechi. Dar cine canta? M-am saltat pe coate cu usurinta. Privirile mi s-au oprit asupra lui Andrei, la doar cativa pasi de mine, stand jos, cu spatele rezemat de zidul cetatii. Primul lucru pe care l-am observat a fost parul lui- sclipea de o mie de ori mai frumos, incadrandu-i chipul ca o rama de aur, mangaindu-i umerii in bataia vantului. Ochii lui imi scutau obrazul cu interes, de parca atunci m-ar fi vazut pentru intaia oara. Mi-am vazut propria privire in ochii lui negri. Ceva se schimbase, in el si in mine. M-am ridicat, cuprinzandu-mi genunchii cu bratele- muscaturile de pe incheieturi disparusera. Departe de-a ma mira acest lucru, m-am uitat in jur. Toti ceilalti stateau lipiti de ziduri intr-o nemiscare picturala. Alexa nu coborase de pe zid. Vantul ii zbura parul in toate directiile, trentele ii fluturau. Nu schita nici un gest si parea ca nu se clintise de veacuri din acel loc. I-am vorbit fara sa-mi misc buzele:

-Mama ta traieste. Se gandeste la tine si-ti multumeste.

Tot fara glas, mi-a raspuns:

-Atunci ii bine.

-Bogdan…?

-Andrei! Unde te-ai ascuns, Andrei?


Solomonar

Published in: on 19/08/2008 at 11:25  Comments (4)  
Tags: , , , , , ,

Am gasit o traducere a frumoasei poezii- si mi-a placut! Atat.

<!–

–>
1879 - Rugăciunea unui dac


A Dacian’s Prayer

When death did not exist, nor yet eternity,
Before the seed of life had first set living free,
When yesterday was nothing, and time had not begun,
And one included all things, and all was less than one,
When sun and moon and sky, the stars, the spinning earth
Were still part of the things that had not come to birth,
And You quite lonely stood… I ask myself with awe,
Who is this mighty God we bow ourselves before.

Ere yet the Gods existed already He was God
And out of endless water with fire the lightning shed;
He gave the Gods their reson, and joy to earth did bring,
He brought to man forgiveness, and set salvation’s spring
Lift up your hearts in worship, a song of praise enfreeing,
He is the death of dying, the primal birth of being.

To him I owe my eyes that I can see the dawn,
To him I owe my heart wherein is pity born;
Whene’er I hear the tempest, I hear him pass along
Midst multitude of voices raised in a holy song;
And yet of his great mercy I beg still one behest:
That I at last be taken to his eternal rest.

Be curses on the fellow who would my praise acclaim,
But blessings upon him who does my soul defame;
Believe no matter whom who slanders my renown,
Give power to the arm that lifts to strike me down;
Let him upon the earth above all others loom
Who steals away the stone that lies upon my tomb.

Hunted by humanity, let me my whole life fly
Until I feel from weeping my very eyes are dry;
Let everyone detest me no matter where I go,
Until from persecution myself I do not know;
Let misery and horror my heart transform to stone,
That I may hate my mother, in whose love I have grown;
Till hating and deceiving for me with love will vie,
And I forget my suffering, and learn at last to die.

Dishonoured let me perish, an outcast among men;
My body less than worthy to block the gutter then,
And may, o God of mercy, a crown of diamonds wear
The one who gives my heart the hungry dogs to tear,
While for the one who in my face does callous fling a clod
In your eternal kingdom reserve a place, o God.

Thus only, gracious Father, can I requitance give
That you from your great bounty vouched me the joy to live;
To gain eternal blessings my head I do not bow,
But rather ask that you in hating compassion show.
Till comes at last the evening, your breath will mine efface,
And into endless nothing I go, and leave no trace.

(1879, MIHAI EMINESCU, Translated by Corneliu M. Popescu)

Published in: on 14/08/2008 at 22:40  Comments (2)  
Tags: , , ,

Oscar Wilde

„Mi-am pus geniul in viata, iar in opera numai talentu.”, ii spunea Oscar Wilde prietenului sau, Andre Gide. Indiferent daca aceasta celebra fraza a fost rostita sincer sau nu, Oscar Wilde este una dintre cele mai proeminente figuri al sfarsitului de secol al XIX-lea. Gide isi aminteste intr-o nota despre Wilde: „(…) avea ceea ce Thakeray numeste <darul de capatai al marilor barbati>: succes. Gesturile lui si infatisarea lui triumfau. Succesul sau era atat de sigur incat parea sa-l preceada pe Wilde, care n-avea altceva de facut decat sa avanseze in urma lui. Cartile sale uimeau si fermecau. La Londra, piesele sale aveau sa se afle in centrul atentiei. Era bogat; era inalt; era chipes. Era plin cu noroc si coplesit cu onoruri. Unii il asemanau cu un Bachus asiatic, altii cu un imparat roman; pentru cativa era insusi Apollo. Si adevarul este ca stralucea.”

Oscar Fingal O`Flaherty Wills Wilde se naste la Dublin, Irlanda, in 16 octombrie 1854, ca fiu al unui medic (William Wilde) si al unei poete ( Jane Francesca Wilde, care va folosi ca pseudonim literar numele de Speranza, scriind versuri nationaliste primite cu foarte mare entuziasm de societatea irlandeza a acelor vremuri). Oscar studiaza in cadrul Trinity College din Dublin, continuand apoi la Oxford, al carui absolvent este in anul 1878, an in care primeste premiul „Newdigate” pentru poezie si initiaza miscarea „Arta pentru Arta”.

In anul 1883, intorcandu-se din faimosul turneu de prelegeri in Statele Unite si Canada, hotaraste sa paraseasca Londra pentru un oras mai „palpitant”- Parisul. Se va intoarce aici in vara anului urmator, insotit de Constance, cu care se casatorise de curand, pentru a-si petrece luna de miere. De altfel, Parisul va juca un rol semnificativ in viata scriitorului, fiind locul in care i-a intalnit pe poetul Paul Verlaine, Pierre Louys (un tanar atragator, amator de farse, viitor romancier si poet), Andre Gide (romancier de succes, cu care Wilde va lega o stransa prietenie) si, nu in ultimul rand Mallarme, la ale carui serate de marti seara Oscar a participat cu placere. „In Anglia avem proza si poezie, dar proza si poezia franceza, in mainile unui maestru asa cum sunteti dumneavoastra, au devenit una si aceeasi.„- ii scria el lui Mallarme, drept pentru care a fost acceptat si primit in salonul acestuia. Subiectele de discutie ale acestor mardistes (sau grupul de marti) variau de la ultimele tendinte in poezie pana la speculatii despre cum urbanistii ar putea schimba fata Parisului.

Un an mai tarziu, in 1985, avea sa se nasca primul fiu al lui Oscar, Cyril, urmat de al doilea baietel, Vyvyan, in 1886, pentru care tatal avea sa scrie mai multe povesti pentru copii, captivante si pline de farmec. Este perioada cea mai prolifica din viata scriitorului, relatiile cu familia si prietenii sunt infloritoare, iar Oscar scrie cu frenezie piese de teatru, eseuri, articole pentru diverse gazete, versuri, precum si singurul sau roman, „Portretul lui Dorian Grey„, purtand de asemenea o vie corespondenta cu personalitati ale epocii si prieteni, corespondenta publicata, si ea, in mai multe editii in Anglia si inafara ei.

Una dintre cele mai controversate piese de teatru ale epocii este „Salomeea„- figura biblica a Noului Testament care a fascinat imaginatia lui Oscar inca din anii universitatii, Salomeea fiind pentru el, ca si pentru Huysmans, „intruchiparea simbolica a patimii nepieritoare”. Repetitiile pentru reprezentatie au incepu la Palace Theatre din Londra, avand-o pe nu mai putin celebra actrita Sarah Bernhardt in rolul principal- insa peste „Salomeea” a cazut securea cenzorului, ceea ce-l dezamageste cumplit pe Wilde, care-i scrie artistului William Rothenstein:

Iata ce e curios: toate artele sunt libere in Anglia, cu exceptia artei actorului; Cenzorul sustine ca scena degradeaza si ca actorii pangaresc subiectele frumoase, asa ca Cenzorul interzice nu publicarea <Salomeei> ci punerea ei in scena.[…]Toti criticii dramatici, cu exceptia lui [William] Archer de la „World” sunt de acord cu Cenzorul ca actorii si actoria trebuie cenzurati! Se vede de aici cat de proasta trebuie sa fie scena noastra, dar si cat de filistini sunt ziaristii englezi.”

Interesant este faptul ca Sarah Bernhardt nu a reprezentat prima alegere a lui Wilde. Intr-o seara, la Moulin Rouge, in Paris, Oscar este cucerit de o dansatoare romanca, in care vede intruchiparea perfecta a Salomeei. Ii trimite un biletel, insotit de o carte de vizita, insa fata il refuza, crezand, probabil, ca nu era decat o momeala a vreunui barbat care incerca sa o cucereasca.

In ceea ce priveste „Portretul lui Dorian Grey” (scris in 1890, in urma unui pariu), am sa ii dau cuvantul lui Oscar Wilde insusi:

Atunci cand am conceput ideea tanarului care-si vinde sufletul in schimbul tineretii vesnice – o idee veche de cand istoria literaturii, dar careia i-am dat o noua forma – ,am simtit ca, din punct de vedere estetic, va fi dificil sa mentin morala in locul ei secundar, si nici acum nu sunt sigur daca am reusit sa realizez acest lucru.[…] Adevaratul sens al moralei din aceasta poveste este ca excesul, la fel ca si renuntarea, atrag dupa sine pedeapsa, iat pana acum aceasta morala este inabusita in mod deliberat si artistic, astfel ca nu-si enunta legea ca un principiu general, ci se realizeaza doar la nivelul vietii indivizilor si devine, pur si simplu, un element dramatic al unei opere de arta, nu obiectul operei de arta ca atare.[…] Dorian Grey este extrem de impulsiv, absurd de romantic, bantuit tot timpul de o constiinta exagerata, care-i ruineaza orice placere si-l avertizeaza ca tineretea si distractia nu reprezinta totul in viata.[…] Povestea mea este un eseu despre artele decorative. Este o reactie impotriva brutalitatii nude a realismului plat. E otravitoare, dar nu-i puteti nega perfectiunea, iar perfectiunea este scopul nostru, al artistilor” .

Tot la inceputul anilor `90, Wilde avea sa-l cunoasca pe cel din pricina caruia evenimentele din viata sa au luat o intorsatura deloc placuta: Lordul Alfred Douglas, fiul marchizului de Queensberry. Familia Douglas era una dintre cele mai vechi si nobile familii din Scotia, dar istoria sa era plina de povesti cu nebuni si nenorociri- lucru care il facea pe Oscar sa scuze comportamentul excentric si egoist al tanarului Alfred. Presupusa relatie amoroasa dintre cei doi, niciodata recunoscuta de Oscar, l-a infuriat cumplit tatal tanarului, violentul marchiz de Queensberry. Aspecte importante din relatia celor doi sunt mentionate in lunga si intense scrisoare adresata lui Alfred, din timpul detentiei lui Oscar si publicata ulterior sub numele de De Profundis.

“Trebuie sa iti dai seama acum ca neputinta ta de a fi singur, firea ta, atat de revendicativa si insistenta, absenta oricarei capacitati de concentrare intelectuala, accidentul nefericit – pentru ca imi place sa cred ca nu a fost altceva – prin care ai fost incapabil de a-ti insusi” temperamental oxfordian” in chestiuni de natura intelectuala, ca n-ai fost niciodata capabil, vreau sa zic, sa te joci gratios cu ideile, ci ajungeai doar la violenta de opinie[…]. Ma invinuiesc ca ti-am permis sa ma aduci intr-o stare de ruina financiara totala si discreditanta.” Lungul sir de reprosuri se intinde pe zeci si zeci de pagini, fiind descrise cu o minutiozitate paranoica calcule contabile exacte- unde, cat si in ce mod s-au cheltuit sume imense de bani in compania tanarului lord. Revolta lui Oscar este cu atat mai mare, cu cat responsabil de caderea sa in dizgratie se afla chiar Alfred- sau, oricum, asta era, pe undeva, convingerea lui. Oscar, condamnat la doi ani de munca silnica in luna aprilie a anului 1895 pentru ultragiu la moralitate publica. Dat in judecata de lordul Queensberry pe care el insusi il daduse in judecata pentru calomnie (indemnat de fiul acestuia), Oscar se incapataneaza sa ramana in Anglia, desi avusese sansa sa paraseasca insula. Interesant este faptul ca, desi credibilitatea martorilor prezenti la procesul lui Wilde ca sa depuna marturie impotriva sa era cat se poate de indoielnica, i s-a dat pedeapsa maxima. Vestea s-a raspandit cu iuteala fulgerului, procesul fiind urmarit cu interes de societatea britanica si nu umai, iar reactiile nu au intarziat sa apara. Hugues Rebell comenta intr-un articol aparut in Mercure de France:

“Te intrebi ce crima a putut savarsi Oscar Wilde pentru a fi tratat astfel, daca a tradat cumva Anglia, a incercat s-o asasineze pe Regina sau a aruncat Parlamentul in aer. Afli cu consternare ca Oscar Wilde n-a savarsit nici o crima, ca probabil n-a comis nici macar actul contra naturii de care este acuzat- cel putin vinovatia sa nu a fost pana acum dovedita. A fost de-ajuns, pentru a fi condamnat,sa apara sa-l insulte un om al carui nefericit comportament este cunoscut in toata Londra (Marchizul de Queensberry)[…]”

Scriitorul Stuart Merril a incercat chiar sa adune sprijinitori pentru a inainta reginei Victoria o petitie de clementa, insa n-au fost prea multi cei gata sa isi pateze reputatia, astfel incat Oscar, parasit de multi “prieteni” (cu exceptiile de rigoare, printre care si Ada Leverson, cea mai buna si fidela prietena a sa), uitat chiar si de “baiatul lui de aur”, Alfred Douglas, si-a ispasit cei doi ani de munca silnica, din pricina carora a pierdut aproape tot: familia, copiii (pe care nu avea sa-i mai revada niciodata si a caror nume de familie a fost schimbat din Wilde in Holland pentru a nu le distruge reputatia), averea si, mai important, sanatatea- atat cea fizica cat si cea psihica. Moralul lui, zdravan zdruncinat, nu se va mai reface niciodata.

In 1897, eliberat din inchisoare, paraseste Anglia colindand Franta si Anglia si traind, la drept vorbind, din mila putinilor oameni care-i ramasesera prieteni- inevitabil, are loc intalnirea, in Franta, cu Alfred- si, cum Oscar putea sa rezista la orice, mai putin la tentatii, relatia lor isi reia cursul, spre indignarea tuturor, mai ales a lui Constance, care ii taie mica pensie pe care i-o platea. Tot in aceasta perioada, Oscar scrie ultimul lui poem, “Balada inchisorii din Reading”, sub impresia lasata de executarea unuia dintre detinuti, care-si omorase iubita:

Caci toti ucidem ce ni-i drag

Si-ntindem mortii prada

Unii ucid cu desmierdari,

Multi cu priviri de-otrava,

Cei lasi ucid cu sarutari

Iar cei viteji cu spada.

In toamna lui 1900, boala sa se agraveaza- aparent se pare ca in situatia aceasta l-a adus o rana la ureche capatata in inchisoare, cazand, insa exista voci care sustin ca boala sa ar fi fost de alta natura, probabil sifilis. S-a intervenit chirurgical, insa Oscar n-a mai putut fi salvat. Glumeste chiar pe seama apropiatei sale morti, spunandu-le celor care au venit sa-i stea alaturi “Eu si tapetul meu suntem angajati intr-un duel pe viata si pe moarte. Dintre noi doi, unul trebuie sa dispara”. Din nefericire, Oscar Wilde este invins in ciudata lupta, murind in dimineata zilei de 30 noiembrie a anului 1900 la Paris, avand parte de o inmormantare modesta in cimitirul Bagneux, osemintele lui fiind transferate in 1909 in cimitirul Pere Lachaise din Paris.

Recomandari:

Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Grey

Oscar Wilde, Decaderea minciunii

Oscar Wilde, De Profundis

Oscar Wilde, Casa cu rodii

Oscar Wilde, Salomeea, Evantaiul doamnei Windermere, Importanta de a fi Onest

Peter Ackroyd, Ultimul testament al lui Oscar Wilde

Solomonar

Published in: on 03/08/2008 at 02:42  Comments (9)  
Tags: , , , , ,

Morti fara morminte

Seara Ajunului de Craciun. Ningea cu fulgi mari si era atat de fumos incat nu ma puteam dezlipi de la fereastra. Vedeam peste vale casele satului rasfirate pe coasta dealului, iar mai sus brazii inzapeziti si Pietrele Corbului. Cosurile de pe acoperisuri scoteau fum gros, intocmai ca pipa mosului.

Mama pusese canta de vin si colacii pe masa. Mosu si-a aprins luleaua. M-am intors sa-l privesc cum soarbe fumul cu sete si-mi era necaz ca mama nu ma lasa sa incerc si eu, sa vad cum e. Doar aveam sap`spe ani! Ce, nu eram destul de mare? Adica de ce sa nu trag si eu un fum, doua? Trebuia sa fie tare bine, de vreme ce mosului ii placea, doar era om batran, trecut prin lume. “Las`, ca de la pipa a murit tac-tu!”, imi spunea ea. Dar n-o credeam. Ce daca asa au zis doftorii? Ce stiau ei? Mosu pipase dintotdeauna si apucase batranetile, traise mai mult chiar decat alti mosi din sat. Ce-avea a face pipa cu zilele pe care i le daduse Al de Sus omului?

Nu mi-am sfarsit bine gandurile ca am auzit vocile copiilor, venisera la colindat. Mama i-a poftit in casa, le-a dat colac si m-a pus sa le torn lapte cald. Ma priveau cu ochii lor mari, limpezi si nu ziceau nimic. Au baut repede laptele si s-au bulucit la usa sa plece. Mama m-a pupat apasat, cum rareori facea, razand: “Numa` cand erai si tu ca astia, Niculita puiu` mamii, si colindai pe la casele crestinilor…”. O priveam mirat- era asa frumoasa cand radea!

Le-am spus ca plec. Mi-am luat suba, cizmele si am iesit. Valul de aer rece m-a izbit in fata, am simtit fiori pe sira spinarii. Am pornit spe Pietrele Corbului.. Urcam mereu, trecand pe langa casele oamenilor, fara sa privesc in stanga si-n dreapta. Mi-am amintit de o alta iarna, eram copil. Tata ma saltase razand pe umerii lui, aratand cu mana in departare:

-Vezi tu, Niculita, norii sus, pe munte? Sa stii ca acolo e o grota veche. La gura ei e pusa o stanca mare, cat casa noastra! Si Valva Pietrelor o da laoparte, ca are putere cat o mie de barbati, si da drumul norilor in lume.

Am zambit. Zapada proaspata imi scartaia sub talpi. Lasam satul urmand cararea care ducea sus, la Pietre. Am tresarit, lipindu-ma de trunchiul unui copac cand un lup mare si cenusiu mi-a iesit in cale, la doar cativa pasi in fata. S-a oprit cu ochii tinta intr-ai mei de parca ar fi vrut sa-mi spuna ceva. A stat in cumpana o vreme, apoi mi-a intors spatele si a pornit-o in sus pe carare, la pas domol. Eu unul nu ma clinteam. A disparut dupa niste tufe incarcate de zapada. Mi se stransese stomacul de spaima si uimire. Am facut cale-ntoarsa, grabind spre sat. Imi simteam sangele zvacnindu-mi nervos in tample. Oare cum spunea bunica, Dumnezeu s-o ierte, cand eram mic si nu puteam adormi? Si-ti va mai iesi lupul inainte, ca sa te-nspaimante… Sa nu te spaimanti, frate bun sa-l prinzi, ca lupul mai stie seama codrilor, si-a potecilor… Si el te va scoate la drumul de plai, la fecior de crai… la fecior de crai… cum oare mai zicea buna?

M-am oprit locului in fata casei lui Pletosu. Omul murise in razboiul cel mare. Nevasta-i murise si ea demult, inaintea lui. Acum casa era locuita de copii, Marta si Iancu. Imi zicea mama despre ei, maicuta le fusese tare frumoasa. O luase Pletosu de pe la Lupsa si-i facuse doi copii. S-a stins biata de oftica si-a ramas omul cu copii mici- Marta era mai mare, Iancu de tata. Oamenii nu-l cautau, ca era ursuz si inrait.

Pe Marta o stiam bine, faina fata! Era bucatica rupta tac-su. Trecuse de douazeci de ani si nu se maritase, nu se apropiau feciorii de ea cat era de mandra si de harnica. Tuturor le era frica de Iancu. Si mie-mi era o frica grozava, fugeam de el ca dracu` de tamaie. Era de-o seama cu mine si frumos ca alte alea. Oamenii ziceau ca e moroi, mama-mi spunea sa-mi fac cruce cand ma petrec cu el pe ulita si sa nu zic nimic, orice-ar face sau ar spune. Ma feream sa trec pe langa casa lui si pe drum nu-l vedeam veci. Nana Ana, o baba din vecini, se jura ca l-a vazut noaptea sus, in tintirim, urland la luna ca lupii, si avea coada! Alta data il vazuse baciul Sandu, in puterea intunericului, mangaind un lup mare si fioros la o rascruce. Si lupul statea ca un miel, nici nu clintea in fata feciorului. Mi se facuse parul maciuca auzindu-i. Toti ziceau ca era lucru necurat, asa gandeam si eu.

Si, ca un facut, ma pomenisem in fata casei lui Pletosu. Voiam sa o iau din loc, dar nu ma puteam misca, parca prinsesem radacini acolo. Parul mi se zbarlise in ceafa si simteam ca n-am aer. La fereastra a rasarit un cap. Marta. Mi-a facut semn sa astept. Nu mai puteam da inapoi. M-au trecut toate sudorile si blestemam clipa in care ma oprisem acolo, teapan. Usa s-a deschis si in chenarul intunecat a aparut silueta subtire a Martei.

-Hai in casa, Niculita! Hai de te incalzeste la noi.

Nu intrasem niciodata in acea casa, nu calcase nimeni din sat acolo. M-am caznit sa zambesc:

-Lasa, Marto! Ma duc acasa…

Fata si-a intors ochii spre sat, intristata. M-am razgandit- cum sa fi plecat? Nu se cadea- era Ajunul Craciunului. Am pasit spre ea sovaind, iar fata i s-a luminat; m-a luat vesela de mana, tragandu-ma inauntru. Era cald, mirosea a brad si sarmale. Agatase crengi de brad pe la grinzi. Odaia era mare, simplu mobilata si totul stralucea de curatenie. Pe pat tocea un motan vargat, ciulind urechile cand lemnele au pocnit in soba. Nu mai era nimeni.

-Stai jos, mi-a spus bland punandu-mi in mana o cana cu vin cald in care taiase bucati de mar. S-a asezat in fata mea, in tacere. Pana la urma a vorbit tot ea.

-Stii, la noi nu vine nimeni, nici noi nu merem la altii. Nici pe copii nu-i lasa oamenii la colindat. Io tot anu` fac turte, sa le dau lor. Da` nu vine nimeni.

O priveam lung si m-a cuprins mila:

-Lasa ca am venit io, Marto.

A ras:

-Bine, atunci ti-oi da tie turte!

S-a ridicat repede, a deschis dulapul si a scos un blid mare plin de turte galbene. Erau asa de dulci si de bune ca le-am mancat jumatate. Am vorbit multe cu ea, despre intamplarile din sat, zapezile mari din iarna aceea, mi-a povestit cum a petrecut la neamuri la Balgrad, ca a vizitat catedrala aceea noua pe care a construit-o regele, dar n-a suflat o vorba despre fratele ei.

-Da` unde-i Iancu? Am intrebat intr-un tarziu, nelinistit. O umbra de tristete I-a acoperit ochii frumosi. Mi-a raspuns incet:

-Nu stiu, a plecat. Asa pleaca el… Nu zice nimic, niciodata, nu-i aud vorba, de zici ca-i mut.

Voiam sa o intreb daca stie ce spuneau oamenii prin sat, dar imi venea greu. Si ma bucuram ca fratele ei lipsea. Nu il mai vazusem de vreo trei ani de zile. Il mai intalneau oamenii prin sat uneori, noaptea tarziu. Am adus vorba de altceva ca sa n-o supar pe Marta.

Am stat mult. Cand am plecat spre casa se inoptase de-a binelea. Am grabit pasul, mama ma astepta in fereastra.

-Pe unde-ai umblat, ma?

Nu i-am spus ca intrasem in casa moroiului, ca bausem si mancasem la masa cu sora-sa. M-am culcat in pat, dar mult timp nu am putut adormi, ma gandeam la Marta si la casa ei frumoasa. M-a trezit mama:

-Hai sa manci!

M-am spalat repede in troaca cu apa rece sa ma trezesc si m-am asezat la masa. Mosu si-a aprins pipa, dar nu-l mai priveam. Gandurile mi-au zburat din nou la Marta.

-Auzii ca aseara ai fost la aia a lu` Pletosu, a spus sec mama.

Am bombanit:

-Cin` ti-a zis?

-Cin` mi-a zis, te-a vazut!

-Na, si daca am fost, ce?

Mama s-a otarat:

-Da` ce-i, ti s-o facut de muieri, muce? Moroiu` era acas`?

M-am incruntat, izbind cu lingura in blid:

-Ce-i, na? Ea m-o chemat! Si moroiu` nu era acas`!

Mosu ne-a privit pe sub sprancene:

-La masa va apuca?

Mama a tacut, eu la fel. Dar vedeam ca nu-i place, nu mi-a mai spus nimic. Era manioasa. Mi-am luat suba si dus am fost. Am mers intins la casa Martei, care m-o poftit inauntru.

-Ai vint…

-Ihi! Numa` asa, in ciuda mamii!

A ras incet, turnandu-mi vin fiert, ca si seara.

-Iancu a plecat, m-a lamurit fara sa o intreb.

Era ceva necurat: unde putea fi plecat toata ziua, prin munti, iarna, in ziua de Craciun? Nu o credeam si, cand ma gandeam la ce spuneau oamenii, imi venea sa o iau la sanatoasa. Am mancat iar turte, pe saturate. Ii povesteam ceva Martei, cand s-a deschis usa- mi-a navalit sangele-n cap. In casa a intrat Iancu si, in urma lui, o vantoasa rotind fulgi de zapada. M-am ridicat intr-o clipa. Marta mi-a facut semn:

-Sezi ma bland, ca nu te manca!

El ma privea pe sub gene, cu capul nitel aplecat in fata. Era frumos si inalt, avea ochii mari si verzi si parul pe spate, de culoarea castanei. M-a masurat o vreme apoi si-a pierdut tot interesul pentru mine. S-a dezbracat incet si s-a asezat pe pat, mangaind motanul. Mie-mi inghetase sangele-n vine de groaza. Era prea frumos si prea neobisnuit ca sa nu-l iau in seama. Marta i-a turnat vin fiert; l-a baut incet, privind un punct anume pe podea, in timp ce sora-sa trancanea:

-Nu stiu, zau, Iancule Maria Ta, pe unde umbli tu atata amar de vreme. Nu manci nimic tata zua, Sfantu` te stie cu ce traiesti, nimeni nu te vede si nu te stie! Dup`aia oamenii zic… ce zic!

A ridicat incet capul, privind-o. Nu citeam nimic in ochii lui, nici macar nu stiam daca a priceput sau nu ce i-a spus Marta. De necrezut, dar nu-mi mai era frica de el. Ba chiar ma interesa.

Dupa ce si-a baut vinul, s-a ridicat, si-a luat haina din blana de oaie si-a dat sa iese. M-am ridicat:

-Plec si io. Iancule, stai ca viu cu tine!

S-a oprit, cu spatele la noi- asadar, intelesese. Marta a facut ochii mari, dar nu a spus nimic. Ca si mine, astepta reactia lui, care intarzia sa apara. A stat asa o bucata de vreme apoi a iesit, tragand usa dupa el. Marta a oftat:

-Lasa-l, Niculita. Asa e el…

Mi-am luat suba:

-Doamne-ajuta, Marto!

-Unde pleci?

-Dupa el.

-Nu, nu te duce… Lasa-l.

Am iesit, ea dupa mine., fara o vorba. Iancu era in sus, pe carare.. L-am strigat, nu s-a oprit. Am alergat, ajungandu-l din urma. Am intrat in padure pasind alaturi, in tacere; parea ca nu ma vede si nu ma stie. Mergea drept ca o catana, cu pasi mari. S-a oprit, adulmecand aerul ca si cainii. De dupa un palc de braduti a aparut in fuga un lup mare, cenusiu. Lupul care-mi iesise-n cale… S-a aplecat, mangaind animalul, care i-a lins mainile, miscand coada stufoasa. M-am pomenit sopind:

-…ca lupul mai stie seama codrilor, si-a potecilor…Si el te va scoate la drumul de plai… la fecior de crai…

Iancu a ridicat capul- ma auzise. Mirarea mea devenise mai mare decat spaima. Cu Iancu langa mine ma simteam aparat. Lupul nu mi se mai parea atat de infricosator. S-a apropiat curios, mirosindu-ma. Am pornit toti trei in sus, pa cararea inzapzita. S-a pornit sa ninga rar, cu fulgi atat de mari cum nu mai vazusem vreodata.

Am urcat mult pana am ajuns la Pietrele Corbului, stanci mari, calcaroase, care dominau imprejurimile. De acolo, de sus, se vedea satul cu case mici. Iar Iancu tacea, tacea mereu, privind in jos.

-Ii fain aci, asa-i? L-am intrebat, cercetandu-l. Vantul ii ravasea parul, imprastiindu-l in aerul rece, iar ochii ii sclipeau ca si cei ai lupului. Voiam sa scoata macar un sunet, sa-l aud vorbind, dar tacea. Am stat mult timp nemiscati, cu umerii lipiti. Eu vorbeam:

-Iancule, ma auzi? Ma intelegi?

Nu se clintea. Aveam senzatia ca vorbesc cu o stana de piatra, ori vreun soi de stafie.

-De ce-o venit lupul la tine? Cine esti tu? Ce esti tu?

Tacerea lui ma scotea din minti, Ninsoarea se intetise, vantul incetase, iar tacerea din jur imi dadea fiori. Tot ce puteam sa aud era propria-mi respiratie. Deodata, fulgii au prins a se roti usor, ca o fantasma, apoi repede, peste tot in jurul meu, in cercuri, cum se rotesc frunzele toamna. Un suier subtire tiuia, iar fulgii roteau nebuni in jurul nostru, parca prinsi in hora. Mi s-au muiat genunchii cand mi s-a parut ca aud soapte. Nu intelegeam nimic. M-am intors spre el, cu respiratia taiata. Privea in jur si parea furios. A intins mana dreapta in fata. Vartejurile s-au adunat intr-unul mare chiar in fata lui, soaptele deveneau mai sacadate. Mi-a parut ca-l aud murmurand, desi nu si-a miscat buzele:

-Plecati.

Vartejul s-a departat si-a disparut, soaptele s-au pierdut in departare. Eu tremuram ca varga. Daca as fi fost mai slab de inger, as fi cazut jos, in nesimtire. Chiar si asa, nu mai aveam multe. Ce era? Ca nu era om ca toti oamenii, asta vedeam si singur.

-Iancule, hai sa plecam acasa!

Nici o reactie. Disperat, l-am prins de umeri, zgaltaindu-l. Am inceput sa urlu ca scos din minti:

-Vreau sa plec, auzi?! Vreau sa plecam amandoi! Spune ceva, pentru Dumnezeu!

Nici macar nu se sinchisea sa ma priveasca. M-am oprit gafaind. Eram hotarat sa incerc orice metoda pentru a-i atrage atentia. O clipa, doar o clipa, am vrut sa plec si sa-l las acolo. Dar n-am fact-o, mutenia si si nemiscarea lui ma provocau. M-am asezat pe o piatra, cu capul in maini. Ce era de facut? M-am ridicat si, hotarat, l-am izbit de pamant. Cateva clipe a ramas acolo, intr-o nemiscare totala, parca ar fi fost mort. S-a ridicat cu grija, aruncandu-mi o cautatura plina de indiferenta Marturisesc ca-mi tremuram incheieturile de parca ar fi fost din aluat. Imi parea ca ma si vad izbit de ceva, facut una cu pamantul. Dar nu s-a intamplat! Asadar nu mai avea rost sa incerc, nu raspundea la nici o provocare, in nici un fel.

Cu toata frica de lupi, am coborat in sat, lasandu-l acolo. Am mers acasa si m-am pus in pat. Imi era somn, frigul si spaima ma epuizasera. Nici nu stiu cum am adormit.

Cand m-am trezit, eram singur. Mama si mosu erau dusi la matusa, imi lasasera friptura pe soba. Afara se intunecase. M-am ridicat, instat. Apa din canta se incalzise. Am iesit la izvor, era mai tarziu de cat imi inchipuisem. Satul parea adormit, nici cainii nu mai latrau. Linistea era totala, apasatoare. Departe peste munti se auzeau in rastimpuri ureletele unui lup urmate ca un ecou de altele, si altele, de parca toti lupii se pornira sa urle, toti odata. M-am gandit la Iancu- oare ce facea el? Unde era? Imi parea rau ca-l trantisem si-l lasasem acolo. Pentru ce? Ce drept aveam? Doar nu-mi facuse nimic.

Nu puteam sa nu ma gandesc la el. Si nu pricepeam in ruptul capului, de ce? Orice as fi facut, ii vedeam mereu chipul, privirea inghetata. M-am scuturat ca de frig, am baut apa si am intrat repede in casa, incuind usa. Spaima prosteasca ce crescuse-n mine s-a mai potolit. M-am aruncat pe pat- si daca, tousi, era moroi, asa cum spuneau oamenii? Ce era de facut?

“Prostii de speriat prunci si babe!” mi-am spus, adormind la loc.

Nu l-am mai vazut mult timp pe Iancu. Nici pe la Marta nu am mai fost. Hotarasem ca e mai bine sa rup orice legatura cu el. Uneori parca ma mancau talpile, as fi mers intr-o fuga sa-l caut- acasa, la Pietrele Corbului sau aiurea, dar imi infranam orice pornire de felul acela.

Venise vara, era prin iulie. Intr-o dimineata m-au trezit tipetele oamenilor in strada. Am dat fuga afara. Mama si mosu erau la poarta, era multa lume la noi la poarta si o zarva de zile mari. M-am apropiat.

-Ce-i, mama, ce-i aci?

Mama si-a facut cruce:

-L-o prins Gheorghe a lu` Schioapa pe Iancu, i-o luat laptele de la vaca!

-Cand?

-Pai azi dimineata, cand s-o dus sa mulga vaca, nu mai avea lapte!

-Na, si ce?

-Cum “si ce”? I-o starpit-o moroiu`! Ptii, uciga-l toaca! Blestema mama, facandu-si multe cruci. Nu mai pricepeam nimic. Nu credeam. M-am dus mai in fata. In mijlocul cercului de oameni erau Iancu si Gheorghe, vecinul, un barbat mustacios, mare cat un munte si iute la manie. Iancu sta, ca de obicei, tacut si nemiscat, in timp ce Gheorghe ameninta, injura si scuipa printre dinti, stropsindu-se la el. Oamenii il priveau pe Iancu inraiti, coltosi si-n ochii lor se citea ura, spaima si neputinta. Gheorghe l-a insfacat cu putere de gat, izbindu-l de zidul casei.

-Te omor, moroiule, altaru` cui te-o facut!

Barbatul a smuls biciul din mana unui om care mana vacile si se oprise si el gur-casca, apropiindu-se amenitator de Iancu:

-Cu mana mea te omor, satana si Iuda!

Iancu a aplecat putin capul, sagetandu-l pe Gheorghe cu privirile- nici amenintator, nici fioros. Privirea ii era calma, sfredelitoare si vadit superioara. Mustaciosul incepuse sa se roseasca, turbat de manie. Mana ii tremura, strangand biciul. Am sarit:

-Da` lasa-l, nea Gheorghe! N-o facut nimica!

A urlat:

-Nimica pe dracu`! Da` vaca mea? Ha?!

A inceput sa-l loveasca, scos din minti. Satenii priveau de pe margine cu interes. O baba s-a pus pe bocit:

-Vai, saracu`… Ca pe cani!

Iancu indura totul cu un eroism de invidiat. Nu se misca si, desi stiam ca-l doare, nici un muschi nu-i tresarea.

Marta a venit in fuga, tipand, smulgandu-si basmaua din cap:

-Lasa-l, omule, lasaaaaaa-l…!!!

Un barbat a prins-o-n brate:

-Las` sa-i dea! Asa!

Gheorghe s-a oprit cu mana in aer, gafaind salbatic. Holbase ochii, cuprins de fiori. S-a albit la fata. A trantit biciul in drum si a plecat, lasandu-l pe Iancu acolo. Dare de sange ii siroiau pe pieptul gol. Oamenii s-au imprastiat, murmurand. Marta a cazut in tarana drumului, plangand infundat. Doar eu am ramas. M-am apropiat de cel batut:

-Ce-ai facut, ma? Ce-ai facut? De ce taci, ma, de ce dracu` taci? Spune ceva! Zi-le ca nu esti tu ala!

Nimic. L-am impins, lipindu-l de zid si am plecat. Ii urmaream din curte. Marta s-a ridicat, l-a luat de mana si au plecat. In casa, mama vorbea cu mosu:

-…ca doara zicea Gheorghe ca numai el putea sa fie! Si io, cand t-am spus, ai urlat la mine! s-a intors mama, privindu-ma furioasa, de parca eu purtam vina a tot ceea ce se intamplase.

Mosu nu zicea nimic. Si-a aprins pipa, apoi mi-a spus:

-Lasa-i, Niculita, ca-s prosti cu totii.

Mama a rosit:

-Da` di ce-s prosti oamenii? Ca-i ala moroi? D`aia-s prosti, tata?

Mosu a tras un fum, plictisit:

-Nu-i nime moroi, Salomie!

Eram mirat- toti ziceau ca e, mosu zicea ca nu e. Pe cine sa mai fi crezut? Dar daca era moroi? Ca doar nu-l batuse Gheorghe degeaba, nu-l vorbeau oamenii degeaba. Ma intrebam ce ar spune lumea daca ar stii ce facuse el la Pietre, asta iarna? Cum ar fi fost, n-aveam de gand sa spun nimanui. Eram hotarat sa descurc itele, dar nu stiam inca ce si cum voi face.

Seara m-am decis- i-am spus mamei ca merg la Milut, varul meu, si am urcat la Pietre. Era o noapte calda si senina. Urcam pe cararea dintre brazi cu gandurile aiurea. In cale mi-a aparut lupul pe care-l vazusem in iarna. Desi imi era nitel teama, m-am aplecat si i-am mangaiat blana deasa si aspra. A miscat coada, prietenos ca un caine- ma recunoscuse.

-Ce faci tu, lupule? Unde-i feciorul de crai?

Parca ma intelesese. A sarit de cateva ori in jurul meu, apoi a luat-o la fuga in sus, pe carare. L-am urmat.

Am ajuns la Pietre. Asa cum ma asteptam, l-am gasit acolo pe Iancu- sta jos, cu spatele rezemat de una din stanci. M-am asezat foarte aproape de el.

-E o noapte frumoasa.

Tacere. Nu mi-am iesit din fire. I-am pus o mana pe umar:

-Iarta-ma, Iancule. N-ar fi trebuit sa te izbesc si sa urlu la tine. De ce nu te aperi? De ce-i lasi sa te bata?

A ridicat ochii din pamant- pentru prima data am citit altceva decat indiferenta in privirile lui- durere. Dar asta a fost tot, pret de o clipita, poate doar o parere. Si-a reluat ciudata meditare. Simteam ca intre noi se stabilize o oarecare comunicare, ceea ce mi-a dat curaj.

-Iancule, esti moroi cu adevarat?

Dintr-o data s-a pornit sa bata vantul, dn ce in ce mai tare. Era un vant cald, de vara, insa nemaipomenit de puternic. Nu intelegeam ce se intampla. Cerul s-a intunecat, nori grei au acoperit luna rotunda. Fulgere albe brazdau cerul, tunetele bubuiau ingrozitor. Simteam ca mi se face rau:

-Iancu! Ce faci, omul lui Dumnezeu!? Iancu!!!

Vocea mea puternica s-a izbit de munti. Ma uitam prostit in jur. Norii, vantul, tunetele si fulgerele au disparut ca prin minune. Totul era calm, ca mai`nainte. Iancu a ingustat ochii- eram convins ca el provocase furtuna si-mi era frica. Era mult mai mult decat credeau oameniica e. Nu era moroi. Era altceva, infinit mai inspaimantator, cel putin asta era convingerea mea.

Am luat-o la fuga spre sat; am intrat in casa, tremurand. Mama a sarit in picioare:

-Tulai Doamne! Da` ce ai?

-M-a… m-a prins furtuna, am banguit.

-Care furtuna, Niculita?

M-am prabusit pe lavita, disperat. Doar furtuna fusese violenta, tunetele si fulgerele ingrozitoare. Cum, nu vazusera?

-A fost furtuna, mama! A tunat si-a fulgerat…

-Unde, ma?

-Aci, in sat! Si la Pietre!

Mama si mosu ma priveau zapaciti. Nu auzisera si nu vazusera nimic.

-Mai du-te tu la biserica, dragu` mamii…

Am iesit afara. In drum m-am intalnit cu nana Ana.

-Nana, nana! O fost furtuna?

Batrana s-a uitat chioras:

-Furtuna? Vai, ma copile… Cum sa fie furtuna? Cand?

-Sara asta, nana!

-Ba, ma, n-o fost! Unde ai vazut tu?

-Asa mi s-o parut…

-Ma, tu ii fi deocheat! Bunele vantului cu relele pamantului, cum l-o `talnit de cap l-o taunit, de ochi l-o orbit…

Am lasat-o boscorodind singura impotriva deochiului, n-am stat sa o ascult. Am pornit din nou spre Pietrele Corbului, capul imi zvacnea: asadar, furtuna fusese doar pentru simturile mele! L-am gasit in acelasi loc.

-M-am intors. Di ce mi-ai facut una ca asta? Nimeni din sat n-o vazut furtuna!

A zambit, ridicandu-se. Era prima data cand il vedeam zambind. S-a apropiat de mine privindu-ma cu luare-aminte, apoi a spus cu o voce clara:

-N-am vrut sa te sperii, Niculita.

S-a cufundat din nou in mutenie, asezandu-se la locul lui. Nu ma asteptasem sa-i aud glasul. M-am asezat in fata lui:

-Ma bucur ca mi-ai vorbit.

A inclinat usor capul. Am vorbit tot eu:

-Ce-a fost azi dimineata? Iancule, acum stiu ca nu esti un om ca toti oamenii si…

-Nu sti nimic, mi-a retezat-o.

Am clipit marunt, contrariat:

-Tu pricepi ce ti se intampla?

-Da. Si fac ce vreau cu puterea mea.

-Vorbesti asa de fain… pacat ca nu-ti aud oamenii vocea.

Nu mi-a raspuns, dar eram hotarat sa-l descos.

-Dar puterea asta vine de sus, sau…?

A zambit cu o superioritate pe care incerca sa o ascunda. Ma uitam la el vrajit, era frumos si mandru ca un fecior de crai din povestile bunicii.

-De ce te-a batut Gheorghe?

S-a incruntat:

-Credea ca i-am luat laptele de la vaca, da` ce sa fac io cu el?

-Ai putea sa-l iei?

A ridicat din umeri:

-Ce folos?

O vreme am tacut, nu mai stiam ce sa spun. Luna se ridicase in crucea cerului.

-Spune-mi, Iancule, di ce nu te-ai aparat? Di ce nu i-ai spus omului ca n-ai fost tu?

-Ce ma priveste?

-Cum ce te priveste? Tu ai luat bataie, nu altu`!

-Uite…

Cu grija, si-a dezbracat camasa alba develind-si pieptul. Am icnit, mi-am simtit ochii sarindu-mi din orbite. Pielea lui era complet neteda, desi dimineata biciul lasase rani sangerande pe tot pieptul lui. Am scuturat capul, nauc:

-Nu mai pricep nimic… Ce Doamne iarta-ma esti tu, Iancule? Spune-mi, ce?!

Am intins mana, iar degetele mi-au alunecat pe pielea lui. M-au trecut transpiratii reci, simteam ca ma podideste plansul.. Prea se adunasera multe, iar asta punea capac. Mi-am tras brusc mana, gemanad:

-Nu, nu esti om, nu se poate sa fii om…

Lacrimile mi-au alunecat pe obraji fara sa vreau. Nici nu stiam de ce plang, de fapt.

-Ce ai?

-Io ce sa fac daca-mi vine sa plang? am hohotit eu inciudat ca nu ma puteam opri.

M-a prins de ceafa, tragandu-ma langa el, cu spatele rezemat de piatra:

-Stai aci, o sa-ti treaca de-acuma.

Simteam ca ma linistesc si prin din nou putere. Mintea mi s-a limpezit, in timp ce lacrimile mi se oprisera cu totul. Era asa de bine incat as fi ramas acolo intreaga noapte, privind cerul.

A doua zi, Iancu a disparut din sat. Marta plangea in bratele mele, disperata si nu stiam ce sa-i spun. Nu pomenisem nimanui despre intamplarea de la Pietre. In fiece seara urcam in acel loc, doar-doar l-oi intalni. Dar nu mai era. Ma ntorceam acasa cu inima stransa, nu stiam ce se petrece cu mine. Slabeam pe zi ce trecea, ma trezeam noaptea si mi se nazarea ca-l vad in odaie. Il strigam si disparea. Mama daduse slujbe la biserica. Nana Ana se tanguia:

-Saracu` Niculita, cum il mai chinuieste moroiu`, uciga-l toaca sa-l ucida!

A cerut de la mama fus si cutit si-a inceput sa-mi descante:

-De-a veni strigoiul de la rasarit, sa se intepe in cutit, iar de-a veni de la apus, sa se-ntepe-n fus…Tu strigoiule, tu strigoaico, tu leule, tu leoaico, acolo sa va duceti, acolo sa dormiti… in` dealu` cu jocu`, c-acolo vi-e locu`, in camp cu bujoru`, c-acolo vi-e doru`! Cu toate danturile voastre, cu toate lanutirle voastre, iesiti si va mutati la muntii cei pustii… Niculita ramaie curat, ca soarele luminat!

-Da` mai taci, muiere! a sfadit-o mosu. Da-i pace copilului sa doarma! Ce-l tot boscorodesti?

In tot satul mersese vestea cum ca pe mine ma chinuia moroiul. Iar Iancu nu era de gasit, parca-l inghitise pamantul. Prin noiembrie am cazut la pat- abia mai puteam sa beau si sa mananc cate ceva. Slujbele popii fusesera degeaba. Mama blestema, pe cand eu plangeam ca un orfan:

-Ada-l pe Iancu, mama!

Saraca de ea, era mai nenorocita ca niciodata, nu stia ce sa-mi faca. Nana Ana-i spunea:

-Gata, s-a duce si asta… S-a prapadi, Salomie dragaaa…!

Boceau amandoua langa mine ca langa mort. Am sarit si am dat-o pe batrana afara. Asta era prea de tot! Nu avea mama destule pe cap? M-am aruncat la picioarele ei , suspinand:

-Ada-l pe Iancu, mama!

S-a lasat jos, luandu-mi capul in maini, plagnad:

-Da` de unde sa ti-l aduc, Niculita, mama? Zi-mi unde sa ma duc si ti l-oi aduce!

Plangeam cu sughituri si nu mai stateam sa ma intreb de ce- nici sa fi murit careva nu m-as fi tanguit cu atata jale. Nu voiam nimic altceva decat sa fie acolo langa mine, sa-l vad.

In decembrie m-am ridicat de la pat, dar tot nu ma linisteam. Nu mai vorbeam cu nimeni inafara de mosu, cu care abia daca schimbam doua vorbe. Toata ziua stateam in fereastra, ma uitam cum ninge si oftam.

In seara de Ajun a intrat in casa, cu obrajii rosii, obosita de fuga, Marta. Cand a vazut-o mama, s-a speriat:

-Vai tu fata draga, da` ce-i?

Eu ma prefaceam ca dorm, nu voiam sa vad pe nimeni:

Cum ii Niculita?

-Doarme… saracu`, cat sa mai zbuciuma…

Marta a spus incet:

-Nana Salomie, iti spun ceva, da` dumneata sa nu zici la nimeni!

-Nu zic, tu fata! Ce-i, draga?

-Bine, nana… O vint Iancu acasa.

Am deschis ochii si-am vazut fata mamei luminandu-se. Nu credeam sa o vad asa vreodata.

-Zau, tu fata?!

-Zau, nana, o vint in sara asta!

-Unde-i?

-Afar`, o vint pe alta cale, sa nu-l vada careva.

Mama a sarit:

-Ada-l in casa!

L-am auzit intrand. A spus:

-Buna sara.

Mama si mosu i-au raspuns intr-un glas:

-Tu vorbesti!

Marta a ras, incantata:

-Vorbeste toate cele!

Eu nu deschideam ochii, nu puteam. Parca pleoapele-mi erau de plumb.

-Vai, Iancule, bine c-ai vint, ca sa prapadea copilu`! a spus mama. Ca ce s-o mai nacajit, saracutu`…

Il simteam ca se uita la mine. S-a asezat pe marginea patului, iar ochii mi s-au deschis singuri- inca nu-mi venea a crede. Ma privea cu ochii mari si-mi parea ca straluceste, nu stiu cum. M-am mirat sa-l vad imbracat ca un om cu stare, cu haine cum nu mai vazusem. Haina de blana neagra si lucioasa ii era descheiata si, pe dedesupt purta o camasa alba de domni. M-am aplecat putin sa-i vad picioarele. Ava cizme scumpe, ca ofiterii. A zambit:

-Ce-i, ma? Ce-i cu tine?

N-am fost in stare sa scot vreo vorba. Am stat asa mult timp, nimeni nu spunea nimic.

-Ce –i ma cu tine? Ce-ai patit?

-Nu stiu, Iancule… Unde ai fost?

-Am fost si io sa vad lumea asta mare.

-Di ce nu m-ai dus cu tine?

-Las`… am adus lumea la tine.

Cateva secunde mi-am pierdut cunostinta. Cand am deschis ochii, am vazut munti, dealuri, campii intinse, ape fara capat, orase albe, oameni de toate felurile vorbind limbi de toate felurile. Cand m-am dezmeticit, Iancu radea. Am ras si eu- ce frumoasa era lumea!

Vitele omaneilor mureau pe capete. A murit si Gheorghe a lu` Schioapa, s-a dus curand si nana Ana. Vasile, feciorul lui Gheorghe, blestema: ii murisera vitele si oile. Ma-sa urla ca o apucata:

-Moroiu le omoara! Moroiu l-a omorat si pe omu` meu! O intrat moroiu-n sat!

Copiii l-au vazut pe Iancu intr-o seara. Vasile il cauta cu cutitul, sa-l omoare. Imi amintesc perfect seara aceea, l-a prins la poarta noastra. Am auzit galagie si am iesit. Vasile il izbise de poarta:

-Te omor! scrasnea el. Nu te-o omorat tata, da` te omor io!

Pana sa apuc sa fac doi pasi, am auzit o izbitura, un zgomot sec, urmat de un tipat ascutit de femeie:

-Sariti, ca l-a omorat nebunu`! Sa te bata Dumnezeu!

Am da fuga la poarta si ce am vazut m-a ingrozit. Iancu sta lipit de scandurile de lemn cu cutitul infipt in piept. Vasile se facuse alb ca faina. Oamenii s-au adunat, speriati. M-am oprit in fata lui Iancu- si-a mutat privirile de la Vasile la mine. A deschis gura- un suvoi de sange i-a tasnit printer buze. Stiam ca va muri. Privirea lui ma tintuia locului. Eram linistit, intocmai cum fusesem in noaptea aceea, la Pietre, cad imi alinase plansul. S-a lasat in incet jos. M-am aplecat in genunchi:

-Am sa mor, mi-a soptit.

-Stiu, Iancule. Stiu.

Sangele lui inrosea zapada:

-Am sa mor si-am sa te astept. O sa vedem lumea, te iau cu mine… Nu te mai las.

A inceput sa tuseasca. Am pus mana pe cutit si, fara ezitare, l-am rasucit cu toata puterea. Ochii i s-au inchis incet.

Vasile ramasese-n continuare teapan. O femeie plangea. Mama se oprise in poarta, muta de spaima. Priveam chipul lui Iancu, atat de linistit de parca ar fi dormit. Am scos cutitul. Lama, inrosita de sange, stralucea in unele locuri. L-am ridicat deasupra capului si, cu o miscare rapida si puternica, mi-am infipt lama lui ascutita in piept. O durere fierbinte m-a amortit repede. Auzeam, undeva, departe, dangat de clopote. O vedeam pe mama tipand, miscandu-si buzele, dar nu o auzeam. Nu auzeam nimic, afara de sunetul prelungit al clopotelor, din ce in ce mai puternic.

Clopote de inmormantare.

Solomonar, nov. 1999