Unde a aparut scrierea?

Când vine vorba de începuturile scrierii îi mare dandana. În 1965 Vojtech Zamarovsky zâcea foarte convins „La început a fost Sumerul” completând concluziile lui Samuel Noah Kramer care zâcea şi el foarte convins: „Istoria începe în Sumer”. Asta înseamnă, având în vedere presupusa primordialitate a culturii şi civilizaţiei sumeriene că şi scrisul a apărut tot aici. Da! Şi să nu dea Dumnezău să zică altcineva altceva! Cu tăte astea io am mari îndoieli atunci când aflu de la un sumerolog rus pe nume A. Kifişin că „scrierea sumeriană a apărut, în sudul ţării dintre râuri la sfârşitul mileniului IV î.e.n, pe neaşteptate, într-o formă pe deplin dezvoltată”. No, aci-i baiu, că doară nu le-o picat din cer scrierea gata tocmită! De la acelaşi autor aflăm încă o trebuşoară interesantă: „Studiul legilor dezvoltării interioare a pictografiei sumeriene arată că , la sfârşitul mileniului IV î.e.n, scrierea pictografică, ca structură, nu se afla în stadiul de formare, ci în declin”. Hopa altă bubă, cum or descoperit astia scrierea dacă scrierea lor era în declin? Nu ne şti` nime dintre academicienii noştrii lămuri la întrebarea asta aşa că-i musai să apelăm iarăşi la străini. Acelaşi sumerolog rus ne zice o concluzie menită să ne pună pe gânduri: „ Din toată structura scrierii sumeriene, care număra în jurul a 38000 de semne şi variante, s-au folosit nu mai mult de 5000, care au provenit din 72 cuiburi-simbol străvechi. Procesul de polifonizare (adică, de diversificare sonoră a unuia şi aceluiaşi semn) a cuiburilor structurii sumeriene a început însă cu mult timp înainte….Ciuburile –simbol s-au dezintegrat în grupuri polifonice cu mult înainte de sosirea sumerienilor în ţara dintre cele două răuri”. Io văd aci două lucruri semnificative: o scriere dezvoltată gata să dispară şi că sumerienii or venit de undeva şi locu îi, bag io sama în prostia me, locu unde s-o dezvoltat scrisu` până la stadiul în care l-au preluat ei. Şi iată că din „ inventatori” sumerienii au ajuns elevi, ce-i drept sărguincioşi, dar tot elevi!

Locul unde a apărut scrierea

În 1961, cercetătorul clujean Nicolae Vlassa, face o descoperire pe şantierul arheologic de la Tărtăria de Mureş ( jud Alba). Erau trei tăbliţe din lut ce purtau pe ele diferite forme . Două dreptunghiulare, si una rotundă, cea din urmă purtând semne semănând foarte bine cu scrierea zisă sumeriană. S-or fi jucat ăia de la Tărtăria cu băţu pe pământ într-un moment de hodină din goana lor după capre?

tartaria4

Academicienii” şi „savanţii” noşti zâc că dacii nu cunoşteau scrisul. Numai că bulgarii nu sunt de aceeaşi părere. Academicianul bulgar Vladimir I. Georgiev zâce aşa: „ tăbliţele de la Tărtăria sunt mai vechi cu un mileniu decât monumentele scrierii sumeriene”. Concluzia ne-o dă tot el ca să nu ne mai batem capu: Aceasta ar însemna, pur şi simplu ( şi fără drept de apel – n.n) că scrierea sub forma pictogramelor a apărut în sud-vestul Europei şi nu în Mesopotamia, cum se credea până acum”. Şi ca să fie şi mai limpede totul tot el ne zice, ce-i drept cam nesigur: „ Dacă în toate cele trei cazuri este vorba de scris, atunci se impune o concluzie surprinzătoare: Avem de-a face cu cea mai veche scriere din lume!”. Dacă şi cu parcă.. mai trebuie încă ceva ca să mă convingă. Ce? Păi dacă-i scris trebe să se poată ceti, nu? Da! Şi s-o aflat cineva să-l şi cetească.

După ce cercetează materialul, V. Titov, sumerologul expert al laboratorului Institutului de Arheologie al Academiei de Ştiinţe URSS ajunge la următoarele concluzii:

1.Tăbliţele de la Tărtăria sunt un fragment dintr-un sistem de scriere larg răspândit, de origine locală ( ca şi lutul din care au fost făcute, după alte cercetări-n.n)

2.Textul unei tăbliţe enumeră 6 totemuri antice, care coincid cu „manuscrisul” din oraşul sumerian Djemdet-Nasra şi, de asemenea, cu „manuscrisele” din săpăturile ce aparţin culturii Kereş

3.Semnele de pe această tăbliţă trebuiesc citite în cerc, în sens contrar mişcării acelor de ceasornic

4. (…) Această tăbliţă a fost tradusă astfel: „ În (cea de a) patruzecea domnie pentru buzele ( gura) zeului Şaue cel mai vârstnic după ritual a fost ars” No dară! Mai limpede nu se poate!

tablitele-de-la-tartaria

Deci e vorba de scris nu de jocu cu batu pe pământ ! Surprinzator şi contrar părerilor „ academicienilor” şi „savanţilor” noştri, ruşii şi bulgarii, după cum s-o văzut, zâc că dacii cunoşteau scrisu’! Şi nu numa că-l cunoşteau ci ei l-or inventat că aşe zâce datarea cu carbon radioactiv ( C 14) care plasează ale bucăţi de pământ (importante!) pă la 6200-5200. Deci cel mai devreme în mileniul V î.e.n când Sumerul încă nu exista! S-o zâs că sunt copii după scriere sumeriană. Bun! De acord! Da numa dacă îmi poate spune cineva de unde scoatem Sumerul în mileniul V î.e.n.

Am spus că pe lângă tăbliţa rotundă care cuprinde o scriere ideografică pe care am şi tradus-o prin bunăvoinţa savantului V. Titov, mai sunt două rectangulare care au inscripţionate pe ele imagini vegetale si animale. Acum, având sub ochi cele trei tabliţe şi afirmaţiile lui Kiffisin privind scrierea „ sumeriană” şi dezintegrarea cuiburilor simbol în strucuri polifonice reprezentate grafic putem concluziona . Tăbliţele de la Tărtăria reprezintă nu numai un sintem de scriere cu „ evoluţia” scrierii până în momentul când a fost preluată de „ sumerieni” şi dusă în ţara dintre cele două râuri! Şi nu-i oare interesant ( şi grăitor) faptu că în vecinătatea Tărtăriei se află localitatea Simeria? Nu-i ea foarte apropiată etimologic şi fonetic de Sumer sau poate Sumeru-i masculinu de la Simeria/ Sumeria? Şi din nou interesant îi că în tăt Sumeru nu afli numele zeului Şaue da Ardealu-i plin de toponime care amintesc de el (Şeuşa-Alba;Şeulia de Mureş,Şăuşa, Şăulia,Şăuliţa-jud.Mureş;Şăulia-jud Cluj; Şauaeu (Eu Şaue?) – jud Bihor) ceea ce din nou arată ca tăbliţele sunt locale, din Dacia şi nu din Sumer! Şi iacă că (scuzaţi cacofonia) scrisu o fost inventat de „ sălbaticii” daci de la Tărtăria şi apoi dus în Sumer, contrar părerii aproape unanim răspândite.

Şi ca să nu ne rezumăm numai la aceste date verificăm trebuşoara cu scrisu si apelam la autorii antici. Că dacă afirmăm ceva tre s-o facem în cunoştinţă de cauza nu că aşe vrem noi şi zacem după cum ne place. Şi iacă ,Diodor din Sicilia ne zâce în Biblioteca Istorică nişte informaţii absolut interesante care, databile cu vreo 2000 de ani înainte de descoperirea de la Tărtăria vine să o confirme: „Ba chiar se spune că, atunci când Cadmos adusese în Fenicia literele, el cel dintâi le-a folosit în limba elenă, dând fiecăreia numele şiforma sa. Aceste litere au fost numite, cu denumire generală, feniciene, căci din Fenicia fuseseră aduse de eleni; ar mai fi avut şi denumirea specială de pelasgice, fiindcă pelasgii s-au folosit cei dintâi de aceste caractere, adaptate limbii lor”. Apoi zice tot el:” cât priveşte pe Linos, se spune că el a însemnat cu litere pelasgice isprăvile întâiului Dyonissos, înfăţisând în lucrarea sa şi celelalte legende. La fel s-ar fi folosit de scrierea pelasgică şi Orfeu, Pronapides, dacălul lui Homer, un foarte dăruit meşter al cuvântului”.

tabel1

Or dacii în străvechimea istorică se numeau pelasgi cum ştiţi deja cei care vizitaţi blogu şi cum ştiau şi anticii! Deci, vrem, nu vrem scrisu a existat în Dacia independent de voinţa „savanţilor” şi „academicienilor”!Peste tate astea mai este ceva.

Scrierea Dacilor stravechi a dat naştere nu numai scrierii ideografice sumeriene ci şi „ alfabetului” cretan liniar A şi B, alfabetului grec, latin, runic şi chirilic.

scrieri

Alfabetul „ latin” a fost preluat de etrusci în mileniul III î.e.n şi dus în Italia din zona munţilor Apuseni fapt dovedit de cuvintele etrusce identice fonetic si din punct de vedere al înţelesului (cupe-cupă; nuna-mamă, la români nună =naşă, a doua mamă; ranem-rană,a răni;Tisa-tisa, puţin; vinus-vin). Toate semnele existente în alfabetul gotic ( runic) şi chirilic există în Grota Fundu Peşterii din Munţii Buzăului. Multe dintre aceste semne se păstrează în răbojul plutaşilor de pe Bistriţa.

În concluzie, scrierea atât cea ideografică cât şi cea alfabetiformă, au apăru în Dacia, cu dovezi în regulă, cu acte de naştere şi tot ce vreţi. Inclusiv cu mărturii materiale ( arheologice) şi literare ( autorii antici). Avem merite deosebite în antichitate si nu numai numai că mai trebe şi să ni le recunoaştem.

Bibliografie:

1. P.L. Tonciulescu, E. Delcea. „Secretele Terrei- Istoria incepe in Carpati”, vol. I

2. C. Barsan, „Revansa Daciei”

3. P.L. Tonciulescu, „Romania, paradisul regasit”

zamolxe

 

Reclame

Articol EVZ: „N-am nicio indoiala: Antonescu a fost un criminal”- radu ioanid

Articol aparut pe pagina online a ziarului Evenimentul Zilei, 17 oct. 2009

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/871981/N-am-nicio-indoiala-Antonescu-a-fost-un-criminal/

Citindu-l, m-am ingrozit. Comentandu-l, am fost cenzurat. Nu am nimic de adaugat- cititi singuri.

Solomonar

Radu Ioanid, director la Muzeul Holocaustului din Washington, vorbeşte despre o istorie urâtă şi despre feţele antisemitismului din România. Sosit la Bucureşti pentru inaugurarea Memorialului Holocaustului, Ioanid a acordat un interviu special pentru „Evenimentul zilei”, în care avertizează asupra pericolelor care pândesc democraţiile fragile. Radu Ioanid e un cercetător.

Coboară prin coridoarele întunecate ale trecutului. La lumină iese convins că un singur scut rămâne umanităţii în faţa derapajelor care ne readuc, din timp în timp, înapoi în peşteră. Memoria.

Despre duşmanii atemporali ai evreilor spune că sunt prizonierii clişeelor. Îşi imaginează România de mâine şi aceasta seamănă mult cu o ţară vindecată, în care circulă informaţii curate, iar oamenii ştiu să distingă binele de rău.

„Avem o masă din ce în ce mai mare de tineri educaţi, care citesc şi înţeleg că ceva teribil s-a întâmplat în istoria noastră. Nu e rolul nostru să le spunem ce s-a întâmplat. Rolul nostru este să le punem la dispoziţie informaţia. Un om cultivat ştie cum să citească. Şi dacă ai curiozitatea să afli, vei înţelege”.

MARTORII TERORII

Lecţia elementară: minima solidaritate

EVZ: Ce mai reprezintă Holocaustul astăzi?
Radu Ioanid:
Cred că Holocaustul reprezintă o lecţie de istorie pentru viitor. Pentru că, după ce în Europa ultima gară a fost Auschwitz-ul, unde milioane au murit doar pentru că s-au născut evrei, după ce în Cambodgia sau în Rwanda vedem atâţia oameni omorâţi pentru că aparţin unei etnii sau unei anumite clase sociale, putem trage concluzia că umanitatea n-a prea înţeles nimic din lecţia trecutului. Cu alte cuvinte, în anumite condiţii istorice, aceste tipuri de evenimente se pot repeta.

Umanitatea n-a înţeles nimic pentru că nu a avut la dispoziţie informaţiile necesare sau pentru că oamenii nu pot cuprinde nişte lucruri situate dincolo de capacitatea obişnuită de înţelegere? E foarte greu să accepţi milioane de victime arse în cuptoare, disecţii performate pe viu, violuri în masă…
Vedeţi, trebuie să fim de acord că există o diferenţă între umanitate şi animalitate. Dacă nu acceptăm ideea că umanitatea învaţă din experienţa ei istorică, inclusiv din paginile ei cele mai negre, atunci degeaba trăim ca grup social, ca agregat. Sunt două aspecte aici. Primul e acela istoric. Holocaustul a fost un eveniment care s-a produs la scara unui continent. Sunt foarte multe lucruri pe care le ştim, dar sunt încă şi mai multe pe care nu le cunoaştem. Abia acum le descoperim. Pe de altă parte, Holocaustul este un fapt istoric din care putem învăţa fie şi chestiuni elementare: minima solidaritate cu un vecin sau cu un prieten, a nu întoarce capul atunci când un semen al nostru este în nenorocire, a ne întreba dacă nu cumva statul sau organele sale represive fac o greşeală concentrându-se asupra unui anumit grup etnic.

Deci, până la urmă, Holocaustul n-ar fi doar despre maşinării de stat care ucid cu metodă, ci şi despre oameni care, asistând la uciderea altora, participă prin tăcere la acest proces.
Bineînţeles. Simplificând, avem trei categorii de oameni: făptaşii, victimele, dar şi martorul ocular care tace şi nu face nimic împotriva a ceea ce se petrece sub ochii săi. Sigur că nu este simplu. Sunt situaţii în care pur şi simplu nu poţi interveni.

Ar mai putea exista o a patra categorie, a celor care deţin informaţia în prezent, dar continuă să nege existenţa Holocaustului.
Aici avem de-a face cu nişte oameni despre care nu cred că merită să vorbim. Aş spune doar atât: şi ei sunt condiţionaţi istoric. Nu este o întâmplare faptul că persoanele care neagă Holocaustul în România provin din aripa legionară a Partidului Comunist. Uitaţi-vă la poeţii de curte ai lui Ceauşescu, ei sunt vârful de lance al acestui proces.

PRINTRE CLIŞEE

Cum arată rădăcina ortodoxă a ecuaţiei antisemite

Există antisemitism în România, astăzi?
Da, există. El este însă într-o oarecare descreştere. Sunt două sondaje de opinie operate în ultimii ani, iar ele arată că, dacă în urmă cu trei ani cam 30% dintre intervievaţi spuneau că evreii îşi merită soarta pentru că l-au răstignit pe Iisus Hristos…

Care era evreu…
Da, asta se uită mereu…Ei bine, acum ne aflăm undeva la 18%. Unde ne pot duce aceste rezultate? La ideea că există încă în România un antisemitism de tip tradiţional. Acest sentiment a scăzut fie pentru că evreii nu mai sunt, fie pentru că lumea a început să înţeleagă că nu au nimic diferit, sunt bine integraţi şi nu fac decât să se comporte ca orice cetăţean.

Când vorbiţi de acest sentiment antisemit, vă referiţi la genul de ură care ar putea secreta orori de tipul celor produse în Holocaust sau doar la un antisemitism de paradă?
Asta e o întrebare foarte bună. Există foarte multe clişee antisemite: evreii controlează presa, evreii controlează băncile, evreii coordonează viaţa financiară.

Ştiţi ce se spune prima oară? “Evreii au adus comunismul în România”.
Da, aveţi dreptate, şi e o temă care spune mult. Există un antisemitism “hardcore”, la extremişti. Există însă, mai ales, un antisemitism de tip tradiţional, bazat pe nişte clişee care provin din zone mai puţin educate şi poate chiar din zona unor preoţi ortodocşi.

Putem include şi anumiţi istorici în categoria asta…
Vorbiţi probabil de istorici formaţi în perioada comunistă, care asta au învăţat şi cu asta s-au hrănit, într-o perioadă în care naţionalismul-extremismul-antisemitismul erau afişate pe faţă sau puternic încurajate.

Avem, deci, un antisemitim “tare”, dar marginal, şi unul “slab”, mai răspândit şi construit pe clişee.
Mai există, cred, o componentă, care va creşte în viitor, în timp ce celelalte două probabil se vor diminua. Mă refer la antisemitismul de tip occidental, de stânga. Dacă vă uitaţi la partidele de stânga din Vestul Europei, ele au început să adopte un discurs anti-israelian aflat la limita antisemitismului. Am început să văd în presă, chiar la colegi de-ai dumneavoastră, o astfel de abordare. Cred că această atitudine se va extinde pe viitor, pentru că România se va racorda la acest trend.

Aţi remarcat acest flagel de care vorbiţi şi în Statele Unite?
Bineînţeles. Există o creştere a anti-israelienismului şi în campusurile universitare de acolo, ceea ce e o preocupare pentru noi. Nu am crezut niciodată că asta ar fi posibil, pentru că Statele Unite sunt o lume aparte, acolo s-a inventat celebrul “melting pot”.

În România, la nivel de masă, părem totuşi destul de departe de acest antisemitism “nou”. Iată un argument: în cadrul unui concurs televizat, “Mari români”, Antonescu s-a clasat în primii zece. Ce spune asta despre România?
Lucrurile sunt împărţite în două. Pe de o parte, cam 40% dintre români nu au informaţii despre Antonescu. Asta în sine este un lucru foarte grav, pentru că ar trebui să existe un minim de informaţii despre regimurile totalitare din România. Dar, dintre cei 60% rămaşi, cam jumătate spun că a fost un erou, în vreme ce 30% susţin că a fost un criminal de război.

Radu Ioanid ce spune?
N-am nicio îndoială, Antonescu a fost un criminal de război. Aici este fundamentala diferenţă între el şi Mannerheim (n.r. mareşal finlandez, aliat al Germaniei naziste). Problema cu Antonescu nu este că a eliberat Basarabia şi Bucovina, problema cu el este că a trecut Nistrul, că a aruncat în afara legii evreii din România, că a omorât zeci de mii de evrei în teritoriile eliberate şi a deportat cel puţin 154.000 în Transnistria, unde au murit încă alte zeci de mii.

E o realitate istorică şi faptul că, pe de altă parte, începând din 1943, a reuşit să salveze viaţa altor sute de mii de evrei. Acesta e principalul argument al celor care spun că Antonescu a servit interesul naţional, protejându-i pe evrei cât a putut din postura de aliat al Germaniei naziste.
E incontestabil adevărul că cel puţin jumătate din populaţia evreiască a României a supravieţuit şi discutăm despre o populaţie mare, 759.000 la recensământul din 1930. Dar, una este să cruţi viaţa cuiva sau să încetezi un proces de exterminare în masă, şi alta e să salvezi pe cineva. A salva înseamnă a întinde o mână, a încerca să protejezi, a aboli o legislaţie restrictiva. Or Antonescu n-a făcut asta.

Oamenii “salvaţi” aveau deja destinele mutilate după experienţa transnistreană…
Chiar să-i uităm pentru o secundă pe cei trimişi în Transnistria. Şi după încetarea deportărilor, evreii erau supuşi muncii forţate, legislaţia continua să-i discrimineze. Zilele acestea am cumpărat o carte care, după părerea mea, spune mai multe decât orice. Se cheamă “Codul de românizare” şi conţine toată legislaţia antisemită din România. Citind-o, înţelegi că cine este evreu n-are voie să aibă anumite tipuri de proprietate, n-are acces la studii superioare sau nu are voie să aibă bicicletă. Deci, Holocaustul nu înseamnă doar exterminarea fizică. Holocaustul înseamnă o serie de măsuri juridice care vizează izolarea, pauperizarea, iar totul poate să culmineze sau nu cu exterminarea.

“Un om cultivat ştie cum să citească. Dacă ai curiozitatea să afli, vei înţelege. Nuanţele rămân la latitudinea fiecăruia. Există, desigur, oameni neinteresaţi de aceste probleme. Hai să-i numim “consumerişti”. Există, de asemenea, o categorie minoră de oameni care vor susţine, până la capăt, că aşa ceva nu s-a întâmplat”
Radu Ioanid, director la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington

RADU IOANID-DIRECTOR MUZEU

RĂSPUNSURI PENTRU FORUMIŞTI

A opune victimele sistemelor totalitare este „un truc ieftin”

Forumul EVZ vă stă la dispoziţie pentru a citi, de pildă, următoarea poziţie: “de ce se face atâta tam-tam cu evreii? Holocausul este şi el parte a suferinţelor la care au fost supuşi toţi civilii în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial”. Cum tratăm această banalizare a suferinţei?
Au existat în Europa secolului XX două sisteme totalitare, fascismul şi comunismul. Amândouă s-au făcut vinovate, în proporţii diferite şi cu nuanţe de la ţară la ţară, de crime în masă. Un sistem a acţionat pe baze etnice, celălalt pe criterii de clasă. Diferenţa este că Holocaustul a afectat aproape toate ţările din Europa. Tristeţea mare este că, din păcate, atât în privinţa Holocaustului, cât şi în privinţa crimelor comunismului, interesul este relativ redus. A le opune este un truc ieftin. Nu ne foloseşte la nimic.

Şi acesta e un argument al celor care contestă Holocaustul: “domnule, de ce scrieţi despre evrei şi nu scrieţi despre fenomenul Piteşti?”
Dacă mă întrebaţi în calitate de persoană fizică, nu de director la Muzeul Holocaustului din Washington, daţi-mi voie să vă spun că sunt membru în conducera IICCR. Am editat cărţi acolo, am publicat cărţi acolo, nu am niciun fel de probleme în a condamna tot ce a fost criminal în regimul comunist.

Evreii profită şi au făcut din Holocaust o industrie. Cum răspundeţi?
Acesta e un alt clişeu. Mie mi se pare normal că cel căruia i s-a furat ceva să primească nişte despăgubiri. Las însă la latitudinea dumneavoastră, ca ziarişti independenţi şi tineri, să cercetaţi cu ce au profitat evreii din România sau aşa numita evreime internaţională de pe urma Holocaustului. Vă rog să publicaţi informaţiile găsite.

Poate ceva material să compenseze pierderea unei vieţi omeneşti?
Exact. Vorbim doar de un clişeu, unul care avansează sume astronomice, fără nicio legătură cu realitatea. Eu cred că în ultimii ani s-au întâmplat nişte lucruri foarte bune în România, iar ele trebuie recunoscute. Memorialul Holocaustului este doar un exemplu.

Aţi coordonat şi volumul despre Holocaustul romilor, un proces şi mai “aplaudat” în România decât cel care a vizat exterminarea evreilor.
Aici trebuie să fim puţin atenţi la nuanţe, în sensul că, în ceea ce-i priveşte pe romi, nu a existat o legislaţie restrictivă. Legea îi viza exclusiv pe evrei. Au fost, dacă tot vorbim de acest aspect, şi persecuţii împotriva unor secte neoprotestante, baptişti şi adventişti. Şi revenim la Antonescu. El nu i-a cruţat pe evrei, ci doar s-a apropiat de poziţiile oportuniste ale lui Mihai Antonescu şi a ajuns la concluzia că ar fi mai bine să nu continue procesul de exterminare.

Haideţi să luăm un caz singular. Să zicem că un român află despre ororile comise pe teritoriul ţării noastre sub regimul Antonescu. Ce ar trebui să facă el în situaţia respectivă? Să se simtă vinovat sau, mai degrabă, să se gândească de două ori înainte să deseneze o svastică pe un zid sau să îmbrace uniforma militară a Germaniei naziste?
Vă răspund cu un clişeu. Informaţia, cât timp este corectă şi obiectivă, trebuie să ne ajute să înţelegem ce s-a întâmplat, să ne lărgească orizonturile. Problema nu cred însă că e cea a vinovăţiei unui individ sau a unui popor. Un popor are o posibilitate de manevră oarecum limitată în condiţiile unui sistem totalitar. Aici este vorba despre responsabilitate politică. Noi discutăm despre răspunderea unui regim care ia o categorie de oameni şi îi aruncă în afara legii şi, uneori, chiar în afara ţării.

Regimul Antonescu poarta întreaga responsabilitate?
Exact. Este responsabilitatea autorităţii antonesciene.

Nu credeţi totuşi că statul român acţionează schizofrenic când se raportează la problema Holocaustului? Fostul preşedinte Ion Iliescu şi-a asumat concluziile comisiei Wiesel, dar la finalul mandatului l-a decorat cu “Steaua României” pe Corneliu Vadim Tudor.
Nu cred că trebuie să cerem de la preşedintele Iliescu mai multă consistenţă decât cerem de la alţi politicieni români. Eu aş spune că, din punctul de vedere.

al acceptării Holocaustului, trebuie să fim relativ mulţumiţi de clasa politica românească. Politicianul român a învăţat că sunt anumite mesaje care nu trec în Occident. Şi atunci, fie din sinceritate, fie din prudenţă şi instinct de autoconservare el a eliminat mesajele anti. Probleme sunt însă la nivelul justiţiei, care încă nu acţionează în cazul unor oameni care fac propagandă antisemită. Vă rog să reţineţi nuanţa: nu mă refer la negaţionişti. Dacă cineva face însă sistematic o propagandă sălbatică împotriva supravieţuitorilor Holocaustului, justiţia ar trebui să intervină.

Vă referiţi la cineva anume?
Nu vreau să vă dau nume, pentru că există în România nişte personaje atât de mizerabile…

Unii sunt chiar profesori universitari…
Aceşti oameni fac propagandă legionară chiar în clădiri care aparţin unor autorităţi centrale sau locale. Vă dau doar un exemplu. Pe 9 octombrie, chiar de Ziua Holocaustului în România, s-a lansat la Bucureşti o carte despre Ion Antonescu, semnată de Petre Ţurlea, un cunoscut negaţionist. Au vorbit la acea lansare Dan Berindei, Gheorghe Buzatu, Florin Constantiniu, sprijinind această lucrare.

UN VACCIN CONTRA URII

„Este mai important să ne gândim la viitor”

Instituţionalizarea memoriei victimelor Holocaustului este suficientă pentru a schimba

mentalităţi? Un coleg ne descria la un moment dat o experienţă din satul lui natal: acolo, cei mai detestaţi oameni erau negrii, ungurii şi evreii, deşi nimeni nu văzuse vreodată unul.
Despre negri ce să vă spun, dacă ei au răpit României Basarabia şi Bucovina atunci să fie urâţi. Ce pot să înţeleg din chestia asta? Sunt perplex.

Să înţelegeţi cât de adânci sunt prejudecăţile.
Nu cred că se face destul în materie de educaţie. Subliniez acest lucru pentru că istoria regimurilor totalitare ar trebui folosită în şcoli ca un vaccin. Nu avem garanţia că, într-un moment de tulburare sau într-un moment de criză economică, lucrurile nu pot derapa. În fond, oamenii aceştia, supravieţuitorii, se duc. Îi mai avem câţiva ani printre noi şi nu vor mai exista. Documentele rămân. Nu poate fi negat: ceea ce s-a întâmplat, s-a întâmplat. Justiţia va începe să lucreze, deja avem semne că lucrurile se mişcă. Dar, până la urmă, cred că este mai important să ne gândim la viitor decât la trecut. Şi să utilizăm aceste tragedii ca nişte instrumente pedagogice pentru consolidarea democraţiei.

Credeţi că, în prezent, România are anticorpii necesari pentru a rezista unor tentaţii criminale de tipul Holocaustului?
Da, cred acest lucru. Instituţiile statului funcţionează cu sughiţuri şi sincope când e vorba de aşa ceva, dar sunt foarte optimist în ceea ce priveşte tineretul. Tinerii nu mai acceptă clişeele, sunt sătuli de lozinci, de aceleaşi vechi figuri prăfuite care ne-au bătut capul şi pe vremea comunismului, şi după. Nu am îndoieli că din acest punct de vedere stăm pe un teren solid. România e o democraţie, e în UE, e în NATO. Suntem parte a unui sistem şi a unui mod de a gândi. Vă spun sincer, în momentul de faţă sunt mult mai îngrijorat de ceea ce se întâmplă în Ungaria. Din informaţiile mele, Ungaria exportă astăzi antisemitism în România. Ceea ce se întâmplă acolo în materie de extremism de dreapta şi antisemitism e mult mai primejdios decât ceea ce se întâmplă în România. Şi putem să ne uităm şi la alte ţări unde lucrurile sunt înspăimântătoare. Au existat, de exemplu, câteva articole în presa norvegiană, de fapt nişte atacuri violente la adresa Israelului, fără nicio bază.

Poate pentru că firele invizibile ale prejudecăţilor, potenţate de criză economică, pedalează pe conspiraţia evreiască mondială?
Aşa e. Totul se leagă de aceste fire invizibile care mânuiesc prejudecăţile noastre.

Mai e posibil un nou Holocaust?
În Rwanda, am văzut la un moment dat un interviu cu un general canadian, şeful corpului militar ONU, care a rămas traumatizat pe viaţă de experienţa trăită acolo. El povestea că a asistat la următoarea scenă: o fată de 16 ani însărcinată omora cu o macetă o altă fată de 16 ani, tot însărcinată. Dacă într-o ţară că Rwanda 800.000 de oameni pot fi omorâţi cu arme albe, în câteva săptămâni, atunci orice este posibil. Uitaţi-vă ce nenorocire s-a întâmplat în Sudan. Muzeul Holocaustului a fost prima instituţie federală care a alertat autorităţile americane în legătură cu genocidul de acolo. Din păcate, nu cred că învăţăm suficient de repede.

Mesajul final ar trebui să fie acesta: “Holocaustul nu e despre evrei, ci despre ce se poate întâmpla oricui”?
Mesajul final ar fi: Holocaustul este despre încălcarea ultimă a demnităţii umane, despre drepturile omului sau lipsa lor. Şi e important pentru că a afectat un număr îngrozitor de mare de oameni.

Aţi primit reacţii pozitive cu privire la inaugurarea Memorialului Holocaustului de la Bucureşti?
Am primit reacţii extrem de pozitive din presa occidentală. Pentru mine, a fost foarte important să-i văd pe preşedinţii Iliescu, Constantinescu şi Băsescu acolo, la inaugurare. Ei în viaţa politică sunt inamici, dar faptul că un astfel de eveniment i-a adus împreună îmi spune ceva despre sănătatea clasei politice din România. E un semn foarte bun.

Chiar şi faptul că această discuţie are loc acum este un semn. Acum 15 ani n-ar fi putut.
Poate ar fi putut avea loc, dar nici dumneavoastră, nici eu nu ne-am fi simţit bine în pielea noastră, din cauza unor presiuni. Lucrurile s-au schimbat.

VOCEA

Cine este Radu Ioanid

Directorul Diviziei de Programe Arhivistice Internaţionale de la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington este un om curajos. Pe cartea de vizită a lui Radu Ioanid stau exact acele cuvinte care te trimit la indexul oprobiului publicului românesc. Holocaust este termenul insuficient al unei drame istorice pe care Ioanid a decis la un moment dat să o pescuiască din oceanul uitării.

Fără cercetătorul român, dezbaterea asupra ororilor comise de regimul Antonescu ar fi avut loc, dar ar fi fost, cu siguranţă, mult mai singură şi mai vulnerabilă în faţa negării şi a indiferenţei. Dacă este adevărat că despre ceea ce nu se vorbeşte, nu există, atunci ceea ce a reuşit să facă directorul de la Muzeul Holocaustului se înscrie pe linia acelor evenimente rare şi invizibile ce construiesc speranţe acolo unde, odată, au fost doar ruine.

Aici ar putea fi înşirate acum titlurile academice pe care Ioanid le-a agăţat în CV-ul său. De fapt, ele contează cel mai puţin. Radu Ioanid este vocea normalităţii acolo unde totalitarismele au ridicat castele de ură şi de moarte. Vocea care spune, de peste două decenii, un necrolog onest pentru victimele Holocaustului românesc.

NOTA : Vezi articolul meu „Antonescu mai putin cunoscut

Acelasi, Solomonar


Caderea Constaninopolului si armele de alta data – tunul

Scrie Laonic Chalcocondil din Atena in ale sale expuneri istorie despre “Cresterea puterii turcesti, caderea imparatiei bizantine si alte istorii despre felurite tari si popoare” pe vremea cand greutatea cea mare se masura cu talantul care avea mai mult de 26 de kilograme la greci, iar el ne numea pe noi inca daci:

…Pietrele aruncate de tunuri trageau trei si jumatate talanti la cantar; dar zidul era tare incat rezista la tunurile acestea si nu ceda deloc. Tunul, se pare ca nu este o nascocire prea veche, incat sa putem spune ca un lucru ca acesta le-a venit in minte oamenilor din antichitate. Totusi, de unde-si are inceputul si care oameni au ajuns sa nascoceasca tunul n-as putea arata cu siguranta. Dar se crede ca acestia au fost din Germania si ca acestora le-a venit in minte acest mecanism. […]Mai intai se pare ca au fost cosntruite din fier, apoi insa a fost inventat numitul aliaj din amestecul aramii si al cositorului, care e gasit mai bun la aruncarea pietrii cu mai multa siguranta si cu mai mare tarie. Teava fiind lunga, cu cat mai lunga cu atat piatra e repezita la o departare mai mare, incat a fost facut un tun care arunca piatra, precum am aflat, la saptezeci de stadii zguduind primprejur pamantul pe amandoua distantele.[…]”

Si scrie Ducas – in a sa “Istorie turco-bizantina” Tunul cel mare e adus in fata Constantinopolei

  1. …Trecand luna ianuarie si fiind la inceputul lui februarie, a poruncit (Mahomed al II-lea, n.n.) ca tunul sa fie transportat in Constantinopole; si punand treizeci de perechi la jug, il trageau de partea cea din darat cei saizeci de boi, spun boii boilor; si pe de laturi de tun 200 de barbati, si de o parte si de alta, ca sa-l traga si sa-l indrepte ca sa nu alunece din drum; si inaintea trasurilor 50 de dulgheri sa faca podete de lemn pe unde drumul nu e neted si cu ei lucratori 200. Si drumul a tinut februarie si martie, pana ce-au ajuns intr-un loc, cinci mile departare de Constantinopol.

  2. 2. Caci mai inainte a fost trimis Caragea-bei cu armata asupra cetatilor de la Marea Neagra, adica Mesemvria, Aheloon, Bizon si celelalte si le-au cucerit. De asemenea si turnuletele de paza a sfantului Stefan, asezate inspre Silivria, le-a luat cu razboi si pe toti cei dinauntru i-a macelarit; celelalte turnuri si Epibate i s-au inchinat; si cati i s-au predat, au scapat intregi, cei care s-au impotrivit insa, le-au taiat capul. Dar Silivria a rezistat cu lupta..

  3. Aducand deci tunul la locul in care li s-a poruncit si ordinul pentru Caragea-bei, ca sa-l pazeasca, a sosit cu ostile sa calce imprejurimile Constantinopolei si sa nu lase pe bizantini sa iasa pe portile orasului.

  4. Si toata iarna au iernat acolo trei steaguri de ostasi din Misia si Paflagonia, ca sa tina sub paza orasul si ca bizantinii sa nu poata iesi si face navala asupra turcilor. Si s-a facut tabara mare si bizantinii nu erau in stare sa faca iesiri. Si totusi dinspre mare, cu direme si trireme pustiau si ei pana la Cizic satele turcilor asezate de-a lungul marii si pe multi ii jefuiau si pe unii dintre ei ii ucideau, pe altii ii duceau in Constantinopole si-i vindeau. Si cu aceste hartuieli a sosit si primavara si au inceput sa se numere zilele din postul cel mare ( al anului 1453, n.n.).

[…] …Si aceastea le-a facut pe mare, pe uscat insa aducand tunul cel mare de tot, l-a asezat in fata zidului aproape de poarta sfantului Roman. Si mesterul insemna punctul, caci mai avea puse alaturea doua tevi de tun, cuprinzand pietre potrivite; si cand voia sa traga cu tunul cel mare, determina mai intai locul, dand cu cel mic, si atunci ochind bine, repezea din cel mare. Si cand a tras prima descarcatura si cei din oras au auzit bubuitura au ramas inlemniti si au inceput sa strige: “doamne, miluieste!”

[..]Nascocitorul de mester al acelei rautati, ce mestesug stia ca tunul sa nu crape? Caci am vazut tunuri slobozind proiectile cu iarba de pusca; si dupa impuscatura incarcaturii, daca tunul nu era pazit si acoperit cu paturi groase de lana, crapa indata ca sticla; chiar dupa atata bagare de seama, daca tragea de doua ori sau cel mult de trei ori, crapa pentru ca aerul patrundea in profunzimile gaunoase ale metalelor. Acesta insa ce facea? Dupa ce piatra era descarcata, tunul inca fiind fierbinte de caldura silitrei si a pucioasei, de indata il stropea bine cu untdelemn si cu aceasta se implineau neajunsurile de pe urma aerului dinauntrul porilor lui si atunci raceala domolita de caldura untdelemnului nu putea actiona si tunul isi pastra cu usurinta puterea de actiune, pana ce a contribuit la caderea Constantinopolei; ba inca si dupa aceea este pastrat intreg si lucreaza la dorinta tiranului.

Iar Critobul din Imbros – cronicar al Portii otomane care a scris – “Din domnia lui Mahomed al II-lea”, ne arata in cap. 1-29: Turnarea unui tun foarte mare; taria lui.

  1. Facand aceasta asa, cheama turnatorii de tunuri si tine sfat cu dansii asupra turnurilor si zidului, cum sa fie daramat mai usor. Iar acestia ii fagaduiesc ca daramarea zidului e foarte usoara, daca la tunurile existente, caci ei facusera mai intai si altele, vor mai face inca unul, care, dupa spusele lor, sa fie in stare sa sfarme si sa surpe zidul; si pentru acest tun e nevoie de multa cheltuiala si de foarte multa arama si de multe altele.

  2. Si de indata, si mai repede decat cuvantul, le pune din belsug la dispozitie tot ce le trebuie, iar ei toarna tunul, un lucru infricosator la vedere si cu totul de necrezut, daca ti l-ar spune. Si am sa spun, pe cate cu putinta, cum a fost lucrat, cum arata si ce putere avea.

    Multe zile la rand a fost framantat lut incat sa poata fi lucrat, dintr-un pamant foarte gras si curat si fin in compunerea lui si a fost amestecta bine cu totul la un loc, cu calti de in si canepa si cu alte de acest fel, taiate in bucatele, care leaga bine, asa incat sa fie cu aceasta un singur aluat ce se tine intru una si nu se poate rupe.

  3. Din aceasta a fost facuta o forma rotunda lunga ca un sambure pentru o teava; lungimea ii era de patruzeci de palme; si jumatatea de dinainte, unde avea sa fie bagata piatra, avea douasprezece palme, in cerc, circumferinta grosimii, jumatatea de dinapoi insa la coada, unde avea sa fie pusa asa-zisa iarba, avea patru palme circumferinta grosimii, sau si ceva putin mai mult, ca in proportie, cred, cu intregul.

    Si a mai fost facuta si alta forma exterioara ca sa incapa cea dintai, scobita cu totului tot, ca un fel de teaca, numai mai larga incat sa poata cuprinde samburele si cu un gol imprejur; iar golul intre amandoua formele era egal peste tot in toate partile ca de o palma sau si putin ceva mai mult; acest spatiu avea sa primeasca bronzul topit din cuptor, ca chipul tunului sa se inchege.

  4. Forma aceasta, cea din afara adica, a fost facuta tot din lutul acela; si constructia in intregimea ei a fost incinsa si intarita cu fier si lemn si pe din afara, sprijinita cu pamant si pietre, ca greutatea cea mare a bronzului, curgand inauntru, sa nu sparga forma si sa strice chipul tunului.

  5. Aproape insa, de o parte si de alta, au fost facute doua cuptoare pentru topirea bronzului, foarte tari si temeinice pe dinauntru lucrate din caramizi arse si din lut bine lucrat si foarte gros, iar pe dinafara pe de-a intregul din bolovani foarte mari si din var si intarite cu orice alte materiale bune la aceasta.

  6. In topitoare a fost aruncata o mare cantitate de arama si cositor in greutate de multe talante, precum se vorbea, la vreo mie cinci sute talante; peste acestea a fost pusa si o mare multime de jar, in topitoare si stive de lemn pe dinafara, ca si cladite si de sus pana jos si invelind din toate partile pana la fund cuptoarele, afara, fireste, de gurile de scurgere.

  7. Imprejurul cuptoarelor suflau foi din rasputeri, si au tinut aprins necontenit focul trei zile intregi si tot atatea nopti, pana ce bronzul a fost topit cu totului tot si muiat, de curgea ca apa. Dupa aceea deschizand gurile de scurgere, s-a revarsat bronzul prin fagase in forme, pana ce s-a umplut cu desavarsire intreg spatiul gol si a invelit in intregime samburele dinauntrul si a mai curs peste acesta un cot deasupra. Si asa tunul era turnat acum.

  8. Dupa aceea, bronzul racindu-se si intarindu-se a fost curatat de samburele dinauntru si de invelisul de afara si razuit si lustruit, lucea cu totului tot. Si asa a fost turnat si asa arata tunul. Si am sa spun si taria lui.

    Mai intai era turnata asa-numita iarba, de umplea indesat partea dindarat si teava tunului pana la gura celeilalte parti a tevii, unde venea pus bolovanul.

    Apoi, in gura aceasta era bagat un cep mare de lemn foarte tare, care, batut cu drugi de fier, era indesat cu putere apasand incarcatura dinauntru, inchizand si strangand iarba de pusca asa de tare, incat orice s-ar intampla, sa nu poata fi scos de acolo in alt chip decat prin puterea ierbii, cand a fost aprinsa. Dupa aceea era bagat bolovanul si apasat inauntru, pana ce ajungea alaturea de cep si-l intepeneau de jur-imprejur.

    Dupa aceea, indreptand tunul spre tinta in carea aveau sa bata, si potrivindu-l spre tinta prin oarecare mijloace si calcule in legatura cu departarea, aduceau apoi barne mari de lemn, proptindu-le bine; si deasupra lui puneau bolovani foarte mari, ingreunandu-l si intepenindu-l de sus si pana jos si dindarat si din toate partile, ca sa nu fie miscat din locu-i prin puterea repezirii si prin taria smuciturii si sa nu bata undeva dincolo de tinta.

    Apoi ii dadeau foc, aprinzand iarba de pusca printr-o gaura mica dindarat. Si aceasta aprinzandu-se mai repede decat cuvantul, mai intai se facea un vuiet ingrozitor si pamantul dedesupt pana departe se zguduia si se producea un bubuit nemaiauzit si dupa aceea cu o trosnitura strasnica si cu un pocnet infricosator, cepul dinauntru impins de suflarea uscata si fierbinte, cand iesea, repezea bolovanul cu multa putere.

    Dus cu iuteala mare, se izbea cu putere strasnica de zid si deodata il zguduia si-l surpa si faramita in multe bucati, imprastiidu-le in toate partile si omorand pe cei ce se intamplau pe aproape.[…]

    Caci aceasta e o inventie noua a germanilor si celtilor de vreo suta cincizeci de ani sau ceva mai mult, o nascocire foarte inteleapta si adanc gandita; si mai ales compozitia ierbii de pusca si pregatirea ei dintr-un amestesc de materii prime de caldura si foarte uscate, de silitra, pucioasa si carbune si ierburi datatoare de un gaz uscat si fierbinte care, incins bine intr-un corp strampt si puternic de bronz si batucit si neavand de loc alta iesire decat acesta, impins dinauntru cu multa tarie, are drept rezultat o putere si o repezire atat de mare si de insemnata, ba deseori face ca bronzul sa crape.[…]

  9. tun

Sa revenim acum la Laonic Chalcocondil – “Expuneri istorice”

“Imparatul asadar a adus deindata aproape de oras masinariile de razboi, unele intr-un loc, altele intr-altul, punand in pozitie de tragere doua tunuri, a inceput sa bata zidul. Un tun a fost asezat in directia palatului imparatesc al elinilor, iar celalalt in directia portii numite “a lui Roman”, unde isi avea tabara insusi imparatul. Au fost puse tunuri in pozitie de tragere si in multe alte locuri ale taberei, tragand asupra elinilor. Acestea insa doua, cele mai mari, aruncau fiecare o piatra grea de doi talanti si mai mult. Pietrele care insa erau negre, se zice ca oamenii insarcinati cu acest lucru le-au adus de la Marea Neagra in tabara imparatului.

Dar avea imparatul un tunar cu numele Orban, dac de neam; acesta a fost insa la elini si i-a parasit pentru ca nu avea din ce trai; si a venit la Poarta imparatului. Atunci acesta a fost primit cu leafa mare si a avut grija de pregatirea tunurilor.

Si tunurile trageau asa. Mai intai trageau doua tunuri mai mici, asezate de o parte si de alta a tunului celui mare. Aruncand o piatra grea de jumatate de talant. Si aceste doua pietre repezite zdruncinau zidul. Dupa cele doua pietre era aruncata si o piatra mare avand o greutate de trei talanti; si o buna bucata de zid a fost surpata; caci piatra era dusa cu o repeziciune minunata si cu o lovitura ce intrece orice margini, si facea o stricaciune nimicitoare. Se mai spune ca bubuitura tunului era oarecum de neinchipuit si ajungea primprejur patruzeci de stadii zguduind pamantul. Zidul de afara si turnurile au fost surpate de tunuri si cel dinauntru era lovit. Peste zi tunul tragea sapte pietre si peste noapte una, facandu-se de cu ziua semnul unde trebuia sa traga. Si asa, de la inceput, spaima si frica i-a cuprins deodata pe elini.

caderea constantinopolului

Solomonar

Domnitorul Petru Aron

petru aron

Prolegomena

Prima parte a secolului al XV-lea a reprezentat pentru Moldova o perioada de adanci framantari si de instabilitate socio-politica, instabilitate ilustrata prin cei 25 de ani de lupte interne (1432-1457) duse intre diversi domnitori sau boieri pentru ocuparea tronului. Aceastra perioada cuprinsa intre domnia lui Alexandru cel Bun si cea a lui Stefan cel Mare a fost marcata de nu mai putin de 16 schimbari de domnie, schimbari cauzate de aproximativ 20 de pretendente la tron. Aceasta situatie a dus, de cele mai mule ori, la asocieri de domnie diverse, fapt care a cauzat in intervalul cuprins intre 1436-1442 instituirea unei adevarate diarhii. De asemenea, luptele interne cauzate de partizanatul politic al boierilor pentru una sau alta dintre pesoanele pretendente la tronul Moldovei, a dus si la amestecul fortelor amate externe, cum ar fi, de exemplu, cele apartinand regatului polon. Toate aceste evenimente s-au desfasurat pe fondul lipsei unei reglementari exacte in ceea ce priveste sistemul de succesiunela tron in cadrul familiei domnesti.

Un alt factor perturbator l-a constituit agravarea presiunii otomane, care avea tot interesul declansarii luptelor interne, pentru a-si putea impune, mai apoi, suprematia economica ori politica. Trebuie mentionat, de asemenea, faptul ca Europa intreaga era marcata in aceasta perioada de o modificare vizibila a echilibrului de forte, precum si de accentuarea tendintelor expansioniste, mai ales in regiunile ei rasaritene. In cadrul acestor framantari au loc, asadar, si luptele interne dintre diversele grupari boieresti moldovene. Problema suveranitatii statale, accentuata de incercarile domnitorului Alexandru cel Bun de a se elibera de influenta si suzeranitatea regatului polon, a devenit obiectul unor interpretari diverse, ceea ce a dus la confruntarile in cauza amintite mai sus.

Existau ca urmare a acestor confruntari doua atitudini majore contrare: una din ele viza o atitudine favorabila fata de anularea suzeranitatii regatului polon; cealalta, contrara celei dintai, dorea acceptarea unei suzeranitati care sa duca avantaje considerabile cercurilor conducatoare. Din cauza situatiei externe problematice, cea din urma tendinta s-a impus treptat, fiind sprijinita chiar si de catre unii membri ai familiei domnitoare. Criza politica declansata in Moldova pe fondul acestor framantari a inregistrat trei etape in desfasurarea ei, dupa cum urmeaza:

a. Prima dintre ele a foast marcata de aparitia a doua orientari divergente referitoare la solutionarea problemelor de guvernamant, ceea ce a dus mai apoi la fragmentarea boierimii in tabere rivale;

b. A doua etapa, declansata de accentuarea pericolului extern si de renuntarea pe acest fond la anihilarea suzeranitatii polone, a dus la instituirea diarhiei, asa cum am aratat mai sus;

c. Cea de-a treia faza, favorizata printre altele si de factorul extern, a fost caracterizata mai ales prin pericolele care amenintau insasi fiinta staului, in conditiile nefaste ale influentelor divergente ale marii boierimi divizata in diverse tabere antagonice.

Totusi, in aceasta ultima faza a crizei politice, are loc si consolidarea unei opozitii tot mai cerscande fata de continuarea crizei, opozitie care a inceput in timpul domniei lui Bogdan al II-lea si a atins apogeul odata cu urcarea pe tronul Moldovei a fiului acestuia, Stefan cel Mare.

2. Cadrul socio-politic al ascensiunii si domniei lui Petru Aron

Numele, ascensiunea sangeroasa si sfarsitul tragic al domnitorului petru Aron este strans legat de cel al domnitorilor Bogdan al II-lea si Stefan cel Mare. Cine era, de fapt, acest Bogdan al II-lea, de numele cruia se leaga cel al lui Petru Aron?

a. Originea, ascensiunea la tronul Moldovei a domnitorului Bogdan al II-lea si sfarsitul tragic al acestuia

In opinia lui Nicolae Iorga, Bogdan al II-lea era unul din fiii nelegitimi ai domnitorului Alexandru cel Bun, in vreme ce istoricul Nicolae Grigoras l-a considerat drept fratele lui Alexandru cel Bun, opinie careia se raliaza si Constantin Rezachevici. Comparand si analizand aceste doua opinii, istoricul Leon Simanschi
a tras concluzia potrivit careia Bogdan al II-lea era totusi fiul lui Alexandru cel Bun si al Marinei (Marenei), nascut in anii premergatori ultimei sale casatorii, asa dupa cum lasa sa se inteleaga si cronicarul Grigore Ureche, care spune:

Domnind Alixandru Voda tara, venit-au cu oaste fiiu-sau, Bogdan voda. Insa asa zic ca n-au fostu Bogdan Voda ficior cu cununie, ci copil lui Alixandru Voda.

Acestei ultime pareri apartinand lui Leon Simanschi se raliaza, de fapt, si istoriografia moderna, fapt atestat si de diferitele documente de epoca pastrate, cum ar fi, de exemplu, cel prin care Alexandru cel Bun daruieste sotiei sale, “cneaghina Marena“, manastirea de la Visnevat, sate si tigani, pentru a fi de folos acesteia si fiului ei, Petru Aron, ori alte documente de danie sau de alta natura, in care apare mentionat petru Aron ca fiu al domnitorului Alexandru cel Bun si martor al daniei respective, lucru exprimat in documente prin termenul “credinta“.

In ceea ce priveste ascensiunea lui Bogdan al II-lea, mentionam faptul ca aceasta s-a petrecut pe fondul atitudinii negative fata de suzeranitatea regatului Polon. Astfel, cu ajutor transilvan, Bogdan al II-lea reuseste sa-l inlature de la domnie pe minorul Alexandrel, repurtand asupra acestuia si-a mamei sale o victorie zdrobitoare la Tamaseni, langa Roman, la 12 octombrie 1499. In urma acestei infrangeri, Alexandrel a fost nevoit sa se refugieze in Polonia, dupa cum marturiseste cronicarul:

(…) Bogdan Voda au venitu cu oaste asupra lui Alixandru Voda (…) si l-au gonitu in Tara Leseasca dupa ce au domnit patru ani“.

Asezarea lui Bogdan al II-lea pe scaunul Moldovei si atitudinea sa negativa fata de regatul polon, au determinat reactia violenta a acestuia. Aceasta a fost sporita odata cu esecul sustinatorilor lui Alexandrel de a-l reduce pe tronul Moldovei la inceputul anului 1450, dar si datorita intelegerii dintre Bogdan al II-lea si Iancu de Hunedoara, survenita la 11 februarie1450 si reinnoita la 5 iulie acelasi an. Desi consiliul polon de coroana propusese un atac armat asupra Moldovei care sa duca la anexarea definitiva a acesteia la Polonia, regele Cazimir a aprobat doar reinscaunarea lui Alexandrel, fapt care a trebuit sa aiba drept consecinta readucerea Moldovei sub suzeranitate iageloniana. Drept urmare, la 24 iunie 1450 incepea din Lvov marsul armatei polone, care venea sa atinga granitele moldovene la inceputul lunii august a aceluiasi an.

Evitand intr-o prima faza o confruntare decisiva, domnitorul Moldovei a determinat armata poloneza printr-o tactica de haituire sa ajunga extenuata la confluenta paraului Lipovat cu barladul, unde acesteia i-au fost inaintate propuneri de pace la 5 septembrie 1450, propuneri care au fost acceptate de indata. Totusi, tratativele ulterioare si pretentiile partii polone, care dorea incetarea domniei lui Bogdan al II-lea in momentul in care Alexandrel ar fi implinit varsta de 15 ani, adica in 1453, precum si plata unui tribut de 7000 de galbeni, au dus la esecul acestor tratative. Ca urmare, intre cele doua armate are loc in dimineata zilei de 6 septembrie 1450 confruntarea finala, la confluenta Crasnei cu Barladul. In pofida tradarii unora dintre diecii lui Bogdan al II-lea- Grigore Ureche mentioneaza in “Letopisetul” sau numai un “diiac“- batalia s-a incheiat cu victoria categorica a oastei moldovene. Se parea ca Moldova si-a gasit, in sfarsit, conducatorul mult ravnit. Din nefericire, intrigile puse la cale de partizanii lui Alexandrel, au dus la ideea inlaturarii prin viclenie a lui Bogdan al II-lea. Cel care avea sa duca la indeplinire aceste planuri nu a fost altul decat Petru Aron, un alt fiu natural al domnitorului Alexandru cel Bun. Astfel, pe cand domnitorul Bogdan al II-lea petrecea la o nunta la Reuseni (Rauseni) langa Suceava, Petru Aron a inselat strajile domnitorului care, lipsit in chipul acesta de aparare, a fost prins si decapitat in dimineata zilei de 16 octombrie 1451. Pe tronul Moldovei avea sa urce, asadar, acum, printr-un act josnic, Petru Aron:

Va leatul 6963, dupa doi ani a domniei lui Bogdan voda, scrie letopisetul cel moldovenescu c-au venitu fara de veste Patru voda ce l-au poreclitu Aron si au aflat pre Bogdan voda la satul rausenii, din jos de targul Sucevii si l-au lovitu, vineri in ravarsatul zorilor, octomvrie 16. Si acolo i-au taiatu capul lui Bogdan voda. Decii au statut la domnie Aron voda.

b. Domnia si sfarsitul sangeros al lui petru Aron

Dupa cum arata istoricul Constantin C. Giurescu, “Pentru Aron n-a mai putu insa sa se bucure de tronul capatat printr-un asasinat odios“. Alexandrel a gasit prilejul de a se reintoarce in polonia, reluandu-si domnia, lucru infaptuit cu spijinul boierilor care au trecut de partea sa. petru Aron a fost nevoit, astfel, sa plece. Odata reintors pe tronul Moldovei, Alexandrel s-a straduit sa-l castige de partea sa pe Iancu de Hunedoara, incheind la 16 februarie 1453 un act prin care-l recunoastea pe acesta drept “parinte” al sau, facand acelasi gest ca si domnitorul Bogdan al II-lea. Pentru a-i linisti pe poloni, care nu vedeau cu ochi buni o astfel de alianta, Alexandrel ii va scrie regelui Cazimir ca va merge sa i se inchine fie la Sneatin, fie la Camnita, sau, daca va fi nevoie, chiar mai departe, la Colomeea, cu conditia ca regele sa il apere de primejdii si de dusmani. Cand era vorba de dusmani, Alexandrel avea in vedere in primul rand, desigur, pe Petru Aron.

Alexandrel ajungea, in felul acesta, supus tuturor. Cu toate acestea, primejdia de care se temea nu a putut fi inlaturata, atfel ca, la 25 august 1454, Petru Aron ajungea, din nou, pe tronul Moldovei. Nu se stie exact cum s-a produs schimbarea aceasta, tot asa cum nu se stie in ce fel a izbandit Alexandrel sa-l detroneze pe petru Aron pentru a doua oara, urcand, astfel, pe tronul Moldovei pentru inca o data, in intervalul 8 decembrie 1454-3 februarie 1455. Este exclusa, oricum, o asociere de domnie a celor doi in aceasta perioada, asa dupa cum au crezut unii istorici. C.C. Giurescu arata ca acest lucru nu ar fi fost cu putinta, lucru dovedit si de documentele epocii, emise fie de unul, fie de altul, dar niciodata de amandoi. Se pare ca, la 25 mai 1455, petru Aron a venit cu oaste impotriva lui Alexandrel, pe care l-a infrant in batalia de la Mohile (probabil Movileni, jud. Iasi). Alexandrel s-a retras la Cetatea Alba unde, dupa aproximativ 3 luni, moare la data de 26 august, probabil otravit de fratii sai, dornici de a ocupa o pozitie cat mai buna in sfatul lui Petru Aron.

Ucigasul domnitorului Bogdan al II-lea reusea, in chipul acesta, sa reia tronul Moldovei pentru inca doi ani, pana in aprilie 1457. Una din caracteristicile domniei lui a fost si aceea a emiterii de moneda. De fapt, nu era un lucru nou, fiind cunoscute mai multe emisiuni monetare, cum ar fi, de exemplu, cele de la domnitorii Ilias si Stefan, fie separat, fie impreuna, ori emisiunile monetare ale lui Stefan si Petru (impreuna ori numai de la petru singur), Roman al II-lea, Alexandrel, ori Bogdan al II-lea. Cele de sub Alexandrel si Petru Aron puneau in circulatie monezi realizate la Cetatea Alba, avand imprimate pe avers stema Moldovei, capul de bour, iar pe revers, o cruce si legenda Asprokastru (numele bizantin al orasului).

Ramas fara rivali, petru Aron daruia Marincai si Anastasiei, ultima fiica a acesteia, veniturile de la Siret, Volovat si Hotin. O serie de alte documente amintesc si de alte danii ale domnitorului Petru Aron.

In ceea ce priveste politica externa, Petru Aron a fost constrans de atitudinea concesiva a regatului polon fata de puterea otomana, sa promoveze aceeasi politica de compromis. Regelui Cazimir al IV-lea ii fagaduieste la Hotin supunere si sa-i slujeasca pana la moate, in caz de pericol obligandu-se si militar fata de regele polon. La 9 iunie se obliga sa plateasca din 1456 turcilor “haraci“, dupa ce fusese invins de catre Mahomed al II-lea, lucru pe care il va continua chiar si Stefan cel Mare in prima parte a domniei sale. Un an mai tarziu, in 1457, la 12 aprilie, petru Aron este inlaturat de la domnie de catre Stefan cel mare, in urma bataliei de la Dolesti, pe Siret, fiind nevoie sa plece in exil. Grigore Ureche infatiseaza episodul in felul urmator:

Dupa doi ani a domniei lui Petru Aron, ridicatu-s`au de la tera Munteneasca Stefan Voda, cu multime de oste munteneasca, si den tera adunati, si au intrat aici in tera; si silind spre scaunul Sucevei, i-ai esit inainte Petru Voda Aron, la sat la Ioldesci, pre Siret, la Tina, si si-au dat rasboiu in diua de Joi Mari, aprilie 12, si au infrant Stefan Voda pre Petru Voda Aron“.

Dupa cum arata S. Papacostea, inlaturarea lui Petru Aron a reprezentat contravaloarea concesiilor facute ulterior de catre Stefan cel Mare la 4 aprilir 1459 lui Cazmit al IV-lea, in legatura cu cetatea Hotin de pe Nistru. O alta lovitura data lui Petru Aron a fost cucerirea Chiliei cativa ani mai tarziu.

De fapt, toate acestea aveau sa se incheie in 1469 cu decapitarea lui Petru Aron de catre Stefan cel Mare. Ce se intamplase, de fapt? Odata cu fuga in Polonia a lui Petru Aron, pericolul pentru domnia lui Stefan cel Mare nu fusese inlaturat definitiv. Mai mult, Stefan intra in conflict cu Matei Corvin, asa ca pericolele amenintau noua domnie. Ajuns in secuime, Petru Aron se va retrage in urma infrangerii lui matei Corvin de catre Stefan la curtea principelui Transilvaniei. Conflictul lui Stefan cu Matei Corvin se declansase pe fondul instigarilor lui Petru Aron, asa incat Stefan s-a vazut nevoie sa il urmareasca pe acesta, punandu-i capat vietii, asa dupa cum si el facuse cu Bogdan al II-lea, tatal lui Stefan ce Mare. Grigore Ureche spune referitor la aceasta urmatoarele lucruri:

Si nu se lasa Petru Voda cu atata, ci iar s`au bulucit in al doile rand, la Orbic, de s`au lovit cu Stefan Voda; si iar au isbandit Stefan Voda, ca au prins pre Petru Voda Aron, si i-au taiat capul, dupa ce au fost domn doi ani, de-si resplati mortea tatane-seu, lui Bogdan Voda.

Se implinea, astfel, chiar daca in chip sangeros, un act de dreptate, asa cum arata si cronicarul. Moldova avea sa cunoasca, mai apoi, sub domnia lui Stefan, una dintre cele mai infloritoare perioade ale existentei ei ca stat romanesc, criza politica de 25 de ani luand sfarsit prin urcarea acestuia pe tronul Moldovei. Moldova ajungea prin aceasta la apogeul existentei sale medievale.

Dondos Adrian Mircea

    NOTA: autorul nu doreste publicarea unei bibliografii, pentru evitarea plagierii. Lucrarea este publicata, asadar protejata prin drepturi de autor.

Saladin

t-saladin1

Era anul 1096 atunci cand, la chemarea Papei Urban al II-lea, crestinatatea isi trimitea razboinicii impotriva necredinciosilor, in ceea ce va ramane in istorie sub numele de prima Cruciada. In numele dreptei credinte, Europa crestina mobiliza o armata cum nu se mai vazuse nicicand si, sub obladuirea Vaticanului, punea bazele unui conflict ce avea sa dureze secole intregi. Paradoxal, pe fondul razboaielor dintre crestini si musulmani, tocmai figura unui conducator „pagan” ajungea sa simbolizeze virtutile cavaleresti, atat de cantate la curtile aristocratilor europeni.

Trecusera aproape cinci decenii de la primele atacuri cruciate asupra cetatilor musulmane din Orientul Apropiat. Acra, Maarat, Antiohia si chiar Ierusalimul cazusera, rand pe rand, in fata armatelor pestrite, formate deopotriva din tarani, preoti, cavaleri si capete incoronate, iar in Cetatea Sfanta se puneau bazele asa numitului Regat al Ierusalimului. Era momentul in care, la Tikrit (pe teritoriul Irakului de azi) se nastea cel care avea sa devina simbolul rezistentei musulmane in fata europenilor si, mai mult, cel care avea sa arate Europei adevaratele virtuti ale unui razboinic.

 

Leul desertului 

Saladin se nastea dintr-o familie kurda la Tikrit, in anul 1137. Fiu al guvernatorului din Baalbek, el deprindea tainele invataturii la cea mai vestita scoala musulmana, Medressa din Damasc, acolo unde lua contact cu stiintele dar si cu arta razboinica si strategiile militare ale inaintasilor sai. Inca de la o varsta frageda, Saladin – Salah ad-Din, pe numele sau adevarat – intra in serviciul emirului Nur ad-Din, completandu-si educatia cu lectiile de lupta oferite de chiar unchiul sau, Shirkuh, unul dintre cei mai temuti si respectati comandanti de osti ai vremii.

La numai 23 de ani, Saladin porneste alaturi de Shirkuh in prima sa campanie razboinica, cea indreptata impotriva Fatimizilor din Egipt. Victoria rasunatoare a celor doi nu va trece neobservata, tanarul fiind numit mare sfetnic al califului Al-Adid, in timp ce unchiul sau devenea vizir al Egiptului, functie pe care Saladin o va prelua noua ani mai tarziu. Pe langa vaditele sale aptitudini razboinice, tanarul kurd isi dovedea din plin si calitatile de guvernator. Sub indrumarea sa, economia Egiptului era revitalizata, asta in timp ce armata era schimbata radical, conform cu noile cerinte ale vremurilor.

Odata cu moartea protectorului sau, Nur ad-Din, in 1174, Saladin devine sultan al egiptenilor, declarandu-si independenta fata de orice alt lider musulman. Mai mult, casatorindu-se cu vaduva mult mai varstnica a lui Nur ad-Din, proaspatul sultan obtinea si tronul Siriei, odata cu toate titlurile si averea celui decedat. De acum, nimic nu il mai putea opri pe noul lider musulman sa isi indeplineasca visul de o viata, acela de a elibera Tara Sfanta de sub dominatia cruciata.

 

Razboaiele credintei 

Vestea masacrelor si ororilor comise de crestini in prima Cruciada devenise deja legendara. Numai in Cetatea Sfanta, soldatii condusi de Godefroy de Bouillon, ucisesera aproape 70.000 de civili neinarmati, asta in timp ce la Maarat, razboinicii europeni se dedasera la acte de o violenta nemaintalnita, totul culminand cu canibalismul recunoscut si iertat atunci de Biserica. Cruzimea primilor cruciati nu ramasese, insa, doar o amintire trista. Noul lider al Regatului Ierusalim, Guy de Lusignan, alaturi de nemilosii sai apropiati, Raymod de Tripoli, Gerard de Rideford si Balian de Ibelin continuau, la scara mare, persecutiile si crimele impotriva musulmanilor, evreilor si chiar a crestinilor ortodocsi (in fond, Marea Schisma avusese loc in 1054, cu putin timp inaintea Primei Cruciade).

In acelasi timp, Saladin isi extinsese influenta asupra califatelor din Mosul si Allepo, inconjurand Regatul Ierusalimului, pentru prima oara, cu teritorii musulmane, aflate in mana unui singur lider. Desi noul monarh oriental incercase sa evite luptele cu puternicii cavaleri europeni, ciocnirile erau inevitabile. Intr-o prima batalie, cea de la Montgisard, in anul 1177, Saladin cunostea o infrangere zdrobitoare. Din cei aproape 30.000 de soldati aflati sub comanda sa, peste 27.000 erau ucisi de catre razboinicii templieri, intr-o batalie ce amintea, mai mult, de un masacru.

Cu toate acestea, armata europenilor era departe de a-si putea impune influenta asupra teritoriilor ocupate de musulmani. Armistitiul dintre cele doua tabere, incheiat dupa batalia de la Montgisard, nu era decat o solutie de compromis pentru ambele forte combatante, sleite de indelungile confruntari. Si totusi, excesele cavalerilor cruciati, materializate in atacuri repetate asupra caravanelor musulmane, nu puteau decat sa rupa o pace si asa destul de fragila.

Cea de a doua confruntare venea la 10 ani dupa episodul de la Montgisard. Deplini increzatori in reusita bataliei, templierii condusi de Guy de Lusignan porneau prin soarele arzator al desertului pentru a-l infrunta pe Saladin si noua sa armata. Avea sa fie unul dintre cele mai negre episoade din toata istoria cruciadelor. Lipsit de viziune si de simt strategic, Guy isi indrepta cei peste 20.000 de soldati, echipati cu infricosatoarele armuri ale epocii, prin caldura torida a desertului sirian, in cautarea musulmanilor aflati sub comanda lui Saladin. Efectele unei asemenea actiuni necugetate au devenit vizibile dupa numai cativa kilometri de mars. Hartuiti de arcasii calari ai lui Saladin si extenuati de caldura si de lipsa apei, europenii deveneau, astfel, o prada usoara pentru cel care, mai tarziu, avea sa fie denumit „Leul desertului”.

Mai mult, pentru a evita pierderile inutile de oameni, Saladin ardea ierburile uscate din jurul taberei europene, orbind cu fum pe cei care se mai puteau ridica la lupta. In zorii zilei de 4 iulie, in zona cunoscuta drept Hornurile de la Hattin, cavaleria musulmana decima, intr-un atac fulger, pe aproape toti razboinicii cruciati. Dintre cei peste 20.000 de crestini, doar 3000 mai supravietuiau pentru a lua drumul sclaviei. Insusi Guy de Lusignan cadea prizonier, alaturi de o intreaga suita de cavaleri; fratele sau Amalric al II-lea, Raymod de Tripoli, Gerard de Rideford, William de Montferrat, Humphrey de Turon sau Plivain de Botron fiind doar cativa dintre cei capturati de Saladin.

Pe fondul victoriei de la Hattin, liderul musulman pornea catre Ierusalim, cetate pe care o cucerea in acelasi an, la 2 octombrie 1187. Contrar tuturor asteptarilor, Saladin nu va repeta gestul europenilor, acela de a masacra populatia civila, ba mai mult, el permitea tuturor locuitorilor crestini sa paraseasca orasul impreuna cu toata averea pe care o puteau duce.

 

Caderea leului 

Vestea pierderii Ierusalimului in fata armatelor musulmane soca Europa. Nimeni nu isi putea imagina ca teribila armata a templierilor fusese infranta intr-un mod atat de categoric. La indemnul Papei, aristocratii europeni porneau in cea de a 3-a Cruciada, condusi fiind de un alt lider emblematic, nimeni altul decat Richard Inima de Leu, regele Angliei.

Acesta nu va reusi insa sa recucereasca Ierusalimul. Slabit de campania care durase aproape trei ani, fara victorii majore si cu armata decimata de lipsuri si boli, Richard se intorcea in Anglia, nu inainte de a incheia una dintre cele mai frumoase si mai durabile prietenii din istorie, cea cu liderul musulman, Saladin. Adversari pe campul de lupta, cei doi au dat dovada de un puternic respect si un cavalerism fara echivoc in relatiile din afara conflictelor.

Chiar daca Locurile Sfinte ramaneau, astfel, in mainile sale, Saladin nu s-a putut bucura prea mult de victorie. Cuprins de febra, sultanul cadea la pat, acolo de unde nu se va mai ridica niciodata. La 4 martie 1193, la numai 55 de ani, se stingea din viata cel mai mare lider musulman din istoria cruciadelor. Legenda spune ca in momentul in care apropiatii sai au desfacut portile vistieriei in care se credea ca se afla comoara monarhului, acestia a fost uimiti sa o gaseasca goala. Saladin isi impartise toata averea saracilor, nepastrand pentru el nici macar banii necesari pentru inmormantare.

(articol preluat de pe www.descopera.ro)

Solomonar

Monarhia in Romania

 

ferdinand

Regimul monarhiei în România a fost statuat în anul 1866, după ce la 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza a semnat actul de abdicare. Dupa ce Filip de Flandra, fratele regelui Leopold II al Belgiei, a refuzat domnia, la 14 martie 1866 I.C. Bratianu şi Ion Bălăceanu au avansat la Bucureşti ideea candidaturii lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.

Carol I, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen (n. 10 aprilie 1839, Sigmaringen – 10 octombrie 1914, Sinaia)

Potrivit Constituţiei din anul 1866, titulatura oficială este cea de Domn . La 9 septembrie 1878, Consiliu de Miniştrii a decis ca domnul Carol I să poarte titlul de Alteţă Regală. Prin urmare, în 1881, România a devenit Regat, iar Carol I a devenit Primul Rege al României.

În primul deceniu care a urmat aducerii principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen şi a instaurării monarhiei constitiţionale, viaţa politică s-a caracterizat printr-o acută instabilitate parlamentară. Numai până în martie 1871 au fost shimbate 10 guverne, s-au efectuat 30 de remanieri şi au avut loc patru scrutinuri parlamentare.

La 27 septembrie 1914, la Sinaia, Carol I a încetat din viaţa, iar la 28 septembrie a fost depus jurământul de catre noul rege – Ferdinand I. La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia a avut loc incoronarea Regelui Ferdinand , ca rege al tuturor românilor, şi a soţiei sale, Regina Maria – cermonia a marcat simbolic desăvârşirea Marii Uniri.

Ferdinand I al României, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 24 august 1865, Sigmaringen- d. 20 iulie 1927, Sinaia -Castelul Peleş ) a fost rege al României din 10 octombrie 1914 până la moartea sa.

La 24 iulie 1927, Regenţa a intrat in functiune, devenind Înaltă Regenţa.( Carol II renunţa la tronul României, cerere înaintată Consililui de Corona din 31 decembrie 1925, aprobată la 4 ianuarie 1926).

Carol al II-lea al României (n.15 octombrie 1893 – d.4 aprilie 1953) a fost rege al României între 8 iunie 1930 şi 6 septembrie 1940, când a abdicat în favoarea fiului său Mihai.

Majestatea Sa Mihai I, Rege al Romaniei (n. 25 octombrie 1921, Sinaia), Prinţ de Hohenzollern, este fiul Regelui Carol al II-lea. A fost suveran al României între 20 iulie 1927 – 8 iunie 1930, precum şi între 6 septembrie 1940 – 30 decembrie 1947.

 

 

Constituţia României din anul 1923

Titlul III. Despre puterile statului

Art.33. Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decat numai prin delegatiune şi după principiile şi regulile aşezate în Constituţiunea de faţă.

Art. 34 Puterea legislativă se exercită colectiv de către Rege şi Reprezentanţa Naţională (…)

Art. 39. Puterea executivă este încredinţată Regelui, care o exercită în modul regulat de

Constituţie.

Art. 40. Puterea judecătorească se exercită de către organele ei

Art. 92. Guvernul exercită puterea executivă în numele Regelui, în modul stabilit prin

Constituţie.

 

CAPITOLUL II . Despre Rege şi Miniştrii

Secţiunea I. Despre Rege

 

Art..77. Puterile constituţionale ale regelui sunt ereditare în linie coborâtoare directă şi legitimă a Majestăţii Sale Regele Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat, prin ordinul de primogenitură şi cu exclusiunea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor. Coborâtorii Majetăţii Sale vor fi crescuţi în religiunea ortodoxă a Răsăritului.

Art. 78. În lipsă de coborâtori în linie bărbătească ai Majestăţii Sale Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă din fraţii săi sau coborâtorilor acestora, după regulile statornicită în acticolul precedent.

Dacă nici unul dintre fraţii sau coborâtorii lor nu s-ar mai gasi în viată sau ar declara mai dinainte că nu primesc tronul, atunci Regele va putea indica succesorul său dintr-o dinastie suverană din Europa cu primirea Reprezentaţiunii naţionale, dată în forma prescrisă de art. 79. Dacă nici una, nici alta nu va avea loc, Tronul este vacant.

Art. 79. La caz de vacanţă a Tronului, ambele Adunari (Adunarea Deputaţilor şi Senatul, n.n) se întrunesc de îndată într-o singură Adunare, chiar fară convocare, şi cel mai târziu în opt zile de la întrunirea lor aleg un Rege dintr-o dinastie suverană din Europa Occidentală. Prezenţa a trei pătrimi din membrii care compun fiecare din ambele Adunari şi majoritatea de două treimi a membrilor prezenţi sunt necesare pentru a se putea procede la aceasta alegere.

La caz că Adunarea nu se va fi facut în termenul mai sus prescris, atunci în a noua zi, la amiază, Adunarile întrunite vor paşii la alegere oricare ar fi numărul membrilor prezenţi şi cu majoritate absoluta de voturi.

Dacă Adunările s-ar afla dizolvate în momentul vacanţei Tronului, se va urma după modul prescris la articolul următor.

În timpul vacanţei Tronului, Adunările vor numi o locotenenţă regală, compusă din trei persoane, care vor exercita puterile regale până la suirea Regelui pe Tron.

În toate cazurile mai sus arătate votul va fi secret.

Art.80. La moartea Regelui, Adunările se întrunesc chiar fără convocare cel mai târziu zece zile după declararea morţii.

Dacă din întâmplare ele au fost dizolvate mai înainte şi convocarea lor a fost hotărâtă în actul de dizolvare pentru o epocă în urma celor zece zile, atunci Adunările cele vehi se adună până la întrunirea acelora care au a le înlocui.

Art. 81. De la data morţii Regelui şi până la depunerea jurământului a succesorului său la Tron, puterile constituţionale ale Regelui sunt exercitate, în numele poporului român, de miniştri, întruniţi în Consiliu şi sub a lor responsabilitate.

Art. 82. Regele este major la vârsta de optsprezece ani împliniţi. La suirea pe Tron, el va depune mai întâi în sânul Adunarilor întrunite următorul jurământ : „Jur a pazi Constituţiunea şi legile poporului român, a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului”.

Art. 83. Regele, în viaţa fiind, poate numi o Regenţă, compusă din trei persoane, care, după moartea Regelui, să exercite puterile regale în timpul minorităţii succesorului Tronului. Această numire se va face cu primirea Reprezentaţiunii naţionale, dată în formă prescrisă la articolul 79 din Constituţiunea de faţă. Regenţa va exercita totodată şi tutele successorului Tronului în timpul minorităţii sale.

Dacă, la moartea Regelui, regenţa nu s-ar găsi numită şi succesorul Tronului ar fi minor, ambele Adunări întrunite vor numi o Regenţă, procedând după formele prescrise la art. 79 din Constituţiunea de faţă. Membri Regenţei nu intră în funcţiune decât după ce vor fi depus solemn înaintea ambelor Adunări întrunite prescris prin art. 82 din Constituţiunea de faţă.

Art. 84. Dacă Regele se află în imposibilitatea de a domni , miniştri, după ce au constatat legalmente această imposibilitate, convoacă îndată Adunările. Acestea aleg Regenţă, care va forma şi tutela.

Art. 85. Nici o modificare nu se poate face Constituţiunii în timpul Regenţei.

Art. 86. Regele nu va putea fi totdeodată şi şeful unui alt stat făra consimţământul Adunărilor. Nici una dintre Adunări nu poate delibera asupra acestui abiect dacă nu vor fi prezenţi cel puţi două trimi din membri care le compun, şi hotărârea nu se poate lua decât cu două treimi din voturile membrilor de faţă.

Art. 87. Persoana Regelui este inviolabilă. Miniştrii lui sunt răspunzători. Nici un act al regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contra semnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine răspunzător de acel act.

Art. 88. Regele numeşte şi revoacă pe miniştri săi.

El sancţionează şi promulgă legile.

El poate refuza sancţiunea sa.

El are dreptul de amnistie în materie politică.

Are dreptul de a ierta sau micşora pedepsele în materii crimininale, afară de ceea ce se statorniceşte în privinţa miniştrilor.

El nu poate suspenda cursul urmăririi sau al judecăţii, nici intervenii prin nici un mod în administraţia justiţiei.

El numeşte sau confirmă în funcţiile publice potrivit legilor.

El nu poate crea o noua funcţiune fără o lege specială.

El face regulamentele necesare pentru executarea legilor, fără să poată vreodată modifica sau suspenda legile şi nu poate scuti pe nimeni de executarea lor.

El este capul puterii armate.

El conferă gradele militare în conformitare cu legea.

El va conferi decoraţiunile romane conform unei anume legi.

El are dreptul de a bate monedă conform unei legi speciale.

El încheie cu statele străine convenţiunile necesare pentru comerţ, navigaţiune şi alte asemenea; însă pentru ca aceste acte să aibă autoritate îndatoritoare, trebuie mai întâi a fi supuse puterii legislative şi aprobate de ea.

Art.89. Legea fixează lista civilă pentru durata fiecărei domnii.

Art. 90. La 15 octombrie a fiecarui an, Adunarea Deputaţilor şi Senatul se întrunesc fără convocare, dacă Regele nu le-a convocat mai înainte.

Durata fiecărei sesiuni este de cinci luni.

Regele deschide sesiunea prin un Mesaj, la care Adunarile fac raspunsurile lor.

Regele pronunţă închiderea sesiunii.

El are dreptul de a convoca în sesiune extraordinară Adunarile.

El are dreptul de a dizolva ambele Adunari deodată sau numai una din ele.

Actul de dizolvare trebuie sa conţină convocarea alegătorilor până în două luni de zile şi a Adunărilor până în trei luni.

Regele poate amâna Adunările; oricum, amânarea nu poate depăşi termenul de o lună, nici nu poate fi reînnoită în aceeasi sesiune fără consimţământul Adunărilor.

Art. 91. Regele nu are alte puteri decât acele date lui prin Constituţiune.

 

 

Atribuţiile Regelui conform Constituţiei din 1923

 

  1. Regele numeşte şi revoacă miniştri, desemnează persoana însărcinată cu formarea guvernului care poate sau nu să provină din majoritatea parlamentară. Guvernul se constituie, iar Corpurile Legiuitoare confirmă intotdeauna actul Regelui;

  2. Regele sanţionează (act legislativ) şi promulgă (act administrativ) legile; sancţionarea legii este actul de adeziune al şefului statului la opera legislativă; după sancţionare legea trebuie promulgată – promulgarea este ordinul către agenţii puterii executive de a aduce la îndeplinire legea, Regele ordonând publicarea legii în „Monitorul Oficial”;

  3. Regele are drept de amnistie în materie politică, de graţiere sau de micşorare a pedepselor in materie criminală, în afară de ceea ce în mod deosebit se prevede în privinţa miniştrilor; numeşte sau confirmă în funcţiile publice, potrivit legilor; poate elabora regulamente pentru executarea legilor fără să poată modifica sau suspenda legile, în numele lui se execută hotărârile judecătoreşti; are dreptul de a bate monedă conform unei legi speciale;

  4. Regele este capul armatei; conferă gradele militare si decoraţiile potrivit legii;

  5. Regele încheie cu statele străine convenţii în materie de comerţ şi navigaţie, care însă trebuie sa aiba aprobarea puterii legislative;

  6. Regele deschide sesiunea Corpurilor legiuitoare printr-un Mesaj – expunerea situaţiei politice şi a programului de activitate legislativă – şi pronunţă închiderea sesiunii. El are dreptul de a convoca în sesiune extraordinară Adunarile; are dreptul de a dizolva Adunarile – deodată sau numai una din ele;

  7. Regele de bucură de cele două privilegii monarhice: principiul irevocabilităţii şi principiul inviolabilităţii. Este irevocabil in sensul ca nu poate fi revocat, puterile sale fiind pe viaţa şi ereditare şi inviolabil în sensul ca miniştrii săi sunt răspunzători ; nici un act al regelui nu are putere dacă nu este contrasemnat de un ministru, care, prin aceasta, devine direct răspunzător de acel act;

  8. Puterile constituţionale ale regelui sunt ereditare în linie directă şi legitimă a Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat în ordinul de promogenitură şi cu excluderea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor; succesiunea la tron este asigurată în linie directă, descendentă şi legitimă; în lipsă de urmaşi cheama la tron pe fraţii suveranului şi descendenţii lor de sex barbatesc, în ordinea genitură; dacă suveranul nu are descendeţi nici fraţi, el poate să indice, cu asentimentul Reprezentanţei naţionale, un succesor ales dintr-o familie suverană din Europa; dacă moare, tronul este vacant, în aces caz, cele doua Adunari se întrunesc în una singură, chiar fără convocare, pentru a alege ca rege pe un principe dintr-o dinastie din Europa.

  9. Moştenitorul tronului devine rege după depunerea jurământului în faţa Parlamentului.

 

 

 

 

Repere critice:

Şerban Papacostea (coord.), Istoria României, Bucureşti, 2003.

Ion Muraru, Constituţiile României, Culegere, Bucuresti.

Boris Crǎciun, Regii şi Reginele României, Editura Porţile Orientului, Iaşi.

Sorin Liviu Damean, Carol I al României,1866-1881, Editura Paideia, Bucureşti.

Deceneu

Românii aflaţi sub dominaţie străină- Basarabia

moldova_flag

După anexarea la Rusia, în 1812, procesul de impunere a administraţiei şi legislaţiei ruseşti, de rusificare,  a urmat în mod firesc. În ceea ce priveşte compoziţia etnică a provinciei căzute în stăpânirea ţariştilor, în recensământul alcătuit chiar de autorităţile ruse la 1817 s-a constatat că în Basarabia locuiau 96526 de familii sau gospodării, dintre care 83848 de români (419240 locuitori-86%), circa 6.000 familii de evrei (30000 de locuitori), 3226 familii de lipoveni (19130 de locuitori), 1200 familii de greci (6000 de locuitori), armeni, bulgari, găgăuzi (sub 1000 de familii). În total provincia număra 482000 de locuitori. La 1862 numărul românilor era de 515927 de locuitori dintr-un total de 1003499 adică 51,44%. Urmau ucrainienii, în număr de 215625 (21,50%), evreii (9,56%), ruşii (6,80%), bulgarii (5,60%), germanii (2,99%), ţiganii (1,29%), polonezii, armenii, grecii, găgăuzii şi alte populaţii ce reprezentau sub un procent fiecare. În 1897 datorită colonizărilor numărul românilor a scăzut la        47,58% (920919) din 1935401, urmaţi de ucrainieni, în număr de 382169 (19,75%), evrei (11,79%), ruşi (8,05%), bulgari (5,33%), germani (3,11%), ţigani (0,45%), polonezii, armenii, grecii, găgăuzii şi alte populaţii ce reprezentau sub un procent fiecare. În schimb românii ocupau abia a patra poziţie în oraşe, după evrei, ruşi (inclusiv funcţionari, militari), şi ucrainieni conform unei statistici din 1912.

Iniţial Basarabia şi-a păstrat autonomia administrativă. Erau folosite în paralel limbile română şi rusă iar funcţionarii români şi cei ruşi judecau după pravilele existente. Primul guvernator civil al regiunii a fost numit boierul moldovean Scarlat Sturdza în 1813 cu reşedinţa la Tighina şi apoi la Chişinău. Deoarece Sturdza a decedat în acelaşi an, funcţia a fost preluată de generalul Harting, atunci comandat militar al regiunii.

  În 1828 a avut loc o nouă organizare administrativă a Basarabiei care fusese declarată deja, din 1818, provincie de graniţă (oblastie) cu centrul la Tighina.  Prin noua lege limba rusă a fost declarată limbă unică în administraţie şi justiţie. Era înfiinţată funcţia de guvernator civil iar Basarabia era inclusă în gubernia Novorosiisk. Cu toate acestea în deceniul IV încă se mai permitea folosirea limbii române în instituţiile regiunii.

            În 1867 limba română a fost interzisă. Pentru a modifica structura etnică a populaţiei autorităţile ţariste au procedat la deportarea multor români şi colonizarea provinciei cu ruşi, ucrainieni, germani, găgăuzi, bulgari, evrei, polonezi.

            În Basarabia principala formă a luptei naţionale a devenit lupta pentru păstrarea limbii române. În 1848 s-a publicat gazeta „Românul” iar în 1862 boierul Cristi a cerut permisiunea de a deschide o tipografie dar solicitarea a fost respinsă. În cadrul mişcării naţionale s-au afirmat intelectuali de marcă precum Ion Inculeţ, Ion Pelivan, Pantelimon Halippa. Ca forme de acţiune politică au fost folosite presa („Basarabia”, „Cuvânt moldovenesc”), societăţile culturale, contactele cu oamenii politici şi de cultură din Iaşi şi Bucureşti. Pe plan spiritual s-au înregistrat realizări importante. În 1813 s-a înfiinţat Seminarul de la Chişinău în urma unui decret semnat de către ţar la sugestia mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni în care se preda şi în limba română. Numai între 1813 şi 1820 s-au construit aproape 200 de biserici noi. În ceea ce priveşte învăţământul, spre sfârşitul secolului XIX s-au tipărit cărţi şi manuale: Abecedar, Carte de citire, Gramatică, Dicţionar ruso-moldovenesc.  

            Mişcarea naţională s-a intensificat după revoluţia rusă din 1905-1907. Au apărut două curente principale: moderat, condus de Pavel Dicescu (reprezentanţii săi au înfiinţat Societatea pentru Cultura Naţională  şi cereau introducerea limbii române în şcolile de stat ca limbă de predare şi obiect de studiu) şi radical, format mai ales din studenţi, care, influenţaţi de social-democraţii ruşi, aveau revendicări mai ferme: acordarea autonomiei Basarabiei, adoptarea unui statut special pentru populaţia românească, introducerea limbii române în şcoli şi în administraţie. Ideile acestui curent erau exprimate prin publicaţia „Basarabia”, apărută în 1906.

Basarabia

Mişcarea naţională din Basarabia s-a intensificat în vara anului 1917, pe fondul tendinţei Ucrainei de a-şi extinde dominaţia în zonă. La Chişinău şi-a deschis lucrările Congresul ostaşilor moldoveni, la 20 octombrie/2 noiembrie 1917. În acelaşi timp, la 2/15 noiembrie guvernul sovietic condus de Lenin a adoptat „Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia” care consfinţea dreptul popoarelor din fostul Imperiu Ţarist la autodeterminare până la despărţirea de statul rus. Congresul mai sus amintit a proclamat „autonomia  teritorială şi politică a Basarabiei” şi a hotărât constituirea Sfatului Ţării ca organ reprezentativ avându-l ca preşedinte pe Ioan Inculeţ. În decembrie Sfatul Ţării a proclamat Republica Democratică Moldovenească, membră cu drepturi egale a Republicii Federative Ruse.

Conducerea Republicii Democratice Moldoveneşti a cerut intervenţia armatei române în provincie datorită atmosferei de nesiguranţă create de trupele revoluţionere ruse aflate pe teritoriul său. În acest context, ca urmare a trecerii trupelor române în Basarabia şi a ciocnirilor cu cele ruse, la 13/26 ianuarie guvernul condus de Lenin a rupt relaţiile cu România şi a confiscat tezaurul BNR aflat la păstrare în Rusia.

La 22 ianuarie/4 februarie 1918 Sfatul Ţării a proclamat independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti în urma proclamării idependenţei Ucrainei şi a izolării Republicii Democratice Moldoveneşti de centrul Rusiei.

În urma discuţiilor cu guvernul român, la 27 martie/9 aprilie 1918 Sfatul Ţării, format din delegaţi ai întregii populaţii, a votat, cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă şi 36 de abţineri unirea cu România

 

Bibliografie

 

          Keith Hitchins, România 1866-1947, Bucureşti, 1998.

         Gh. Platon, Ioan Agrigoroaie, ş.a., Cum s-a format România modernă. O perspectivă asupra modernizării, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1993.

Deceneu

 

Hadrian (II)

 hadrian2

Trupele demoralizate şi moartea lui Traian puteau constitui un nou pericol în acele zile. Imperiul se afla într-o stare de agitaţie destul de gravă, iar duşmanii din afara graniţelor acestuia începuseră să se regrupeze. La foarte scurt timp după aclamarea sa ca împărat, Hadrian a ordonat evacuarea completa a trei regiuni: Mesopotamia, Asiria şi Armenia Mare. O a doua măsură importantă a fost îndepărtarea lui Quietus din Iudeea, măsură care i-a bucurat pe evrei deoarece Quietus fusese cel care, la ordinul lui Traian, masacrase evreii babilonieni. Numind în posturi cheie oameni de încredere, Hadrian părăseşte estul pentru a venera rămăşiţele pământeşti ale ilustrului său predecesor care porniseră în drumul lor spre Roma- o Romă pe care Hadrian nu avea să o vadă încă. În nord, în Dacia, se întrevedeau probleme. Quadratus Bassus (trimis acolo de Traian) murise şi el recent, garnizoanele romane din zonă erau slăbite. Se cereau măsuri urgente, una din ele fiind numirea unui înlocuitor pentru Bassus, şi anume Arvidius Nigrinus.

Hadrian nu uită nici problema succesiunii. Moneda bătută acum la Roma confirmă asta, având pe verso legenda “adagio”, cu Traian şi Hadrian strângându-şi mâinile, astfel legitimitatea succesiunii fiind evidentă. O altă măsură interesantă, dar explicabilă având în vedere firea înclinată spre superstiţii a împaratului a fost blocarea izvorului de la Daphne. Apele acestui izvor considerat profetic îi preziseseră că va domni, iat Hadrian nu voia ca ele să prezică acest lucru şi altcuiva.

Răvaşele au început să sosească de peste tot- unul dintre acestea însă l-a facut sa acţioneze, luând o decizie şocantă pentru Roma la acea data: cuceririle la nord de Dunărea Inferioară au fost abandonate- câmpiile Olteniei şi Munteniei, flancul sud-estic al Carpaţilor şi sudul Moldovei, precum şi demontarea podului de peste Dunăre. Începuse să se împrăştie zvonul că Hadrian intenţiona să abandoneze întreaga Dacie cucerită cu atâtea eforturi, prilej ca duşmanii săi să caute să-l îndepărteze. Foarte probabil este faptul că Hadrian şi-a petrecut iarna lui 118 la nordul Dunării, încercând să restabilească ordinea şi încheind o pace cu roxolanii. În locul lui Avidius Nigrinus la comanda Daciei a fost numit Marcius Turbo care, nefiind senator, stârnise asftel multe nemulţumiri în anumite cercuri de la Roma, nemulţumiri care începuseră să-l îngrijoreze pe Hadrian determinându-l să ia măsuri care nu-l vor face deloc popular. Cu toate acestea se impuneau măsuri dure, un prim complot împotriva împăratului fiind organizat. Nigrinus, indignat de numirea lui Turbo, a complotat spre a-l ucide pe Hadrian, precizează H.A. Fireşte, a avut şi complici: Lusius Quietus, îndepartat din postul său din Iudeea, C. Palma şi P. Celsus, ultimii doi bucurându-se de mari onoruri în vremea lui Traian. Executarea acestora a căzut în sarcina lui Attianus, tutorele său de odinioară. Măsura luată va arunca relaţia împăratului cu senatul într-un con de umbră puţin dorit de ambele părţi.

Spre mijlocul lui iulie al aceluiaşi an 118, Hadrian se afla de-acum în Italia. Va fi primit cu entuziasm pentru că avusese grijă ca înainte de venirea sa să fie împărţiţi bani plebeilor, precum şi pentru că, aşa cum precizează H.A., “în convorbirile cu oamenii de rând era foarte comunicativ, detestând pe cei care, sub motiv că trebuie respectată demnitatea imperială, nu-i priveau cu ochi buni asemenea plăceri în raporturile sociale”. Întâlnirea cu senatorii este descrisă în două feluri diferite: Dio spune că “Hadrian era atât de sensibil la ce se vorbea în popor încât a vorbit el însuşi, spre a se apăra de acuzaţii şi a jurat că nu el poruncise moartea lor” (a celor patru), pe când H.A. precizează: “Înaintea senatorilor el şi-a cerut iertare pentru ceea ce făcuse şi a jurat că niciodată nu va pedepsi un senator, decât atunci când Senatul însuşi, prin vot, va impune asta.”

Interesantă este devoţiunea lui Hadrian faţă de predecesorul său Octavian Augustus- o statuie a acestuia din urmă, realizată în anii tinereţii, reprezentându-l pe Augustus la o vârsta fragedă îşi găseşte locul în dormitorul împăratului, alături de larii (zeităţile) casei. De asemenea, renunţarea lui Hadrian la politica expansionistă (abandonarea teritoriilor din Asia precum şi a celor din sudul provinciei Dacia) avea ca justificare exemplul lui Augustus- care, totuşi, renunţase la politica expansionistă abia în ultimii ani ai domniei sale. Măsuri menite să câştige simpatia plebei au fost: o distribuţie suplimentară de grâne, dovada fiind o emisiune monetară din 118 (şi alta în 119), precum şi organizarea de jocuri şi lupte de gladiatori destul de costisitoare.  Scutirea masivă de datorii a celor care întârziaseră plata acestora către stat este descrisă de Marius Maximus în “Vita Hadriani” (principala sursă de inspiraţie pentru H.A.): “Fără să precupeţească nimic, în încercarea de a câştiga popularitatea, el a iertat pe debitorii din Roma şi din Italia de sume imense de bani, pe care aceştia le datorau fiscului şi a făcut acelaşi lucru în privinţa datornicilor din provincie. Pentru a recâştiga încrederea oamenilor, documentele conţinând sumele datorate (syngrafi) au fost arse în Forul lui Traian”. De asemenea, proprietăţile celor condamnaţi, care erau confiscate, intrau în tezaurul public (aerarium publicum). Aceste măsuri, printre altele, aveau să restabilească bunele relaţii între împărat şi Senat, relaţii devenite destul de subrede în urma executării celor patru complotişti.

Hadrian decide să continue şi programul iniţiat de Traian “alimenta”, programul social venit în spijinul copiilor săraci, care avea dublu scop: pe de o parte cinstirea predecesorului sau (care fusese zeificat), iar pe de altă parte întărirea poziţiei sale în Italia, loc unde s-a desfăşurat programul.

Pe plan militar, zonele “fierbinţi” ale imperiului erau asigurate: Catilius Severus guverna Siria, Ummidius Quadratus preluase conducerea Moesiei Inferior. Cum misiunea lui Turbo în Dacia şi Pannonia Inferior luase sfârşit, Sex. Iulius Severus a primit funcţia de legat precum şi comanda singurei legiuni cantonate pe teritoriul Daciei, XIII Gemina.  Severus va fi considerat, mai târziu, cel mai talentat dintre generalii lui Hadrian.

În altă parte a Imperiului, în Britannia, se duceau încă lupte, iar în Egipt revolta evreilor lăsase numeroase urme cărora trebuia să li se facă faţă. În această perioadă nu foarte stabilă a domniei sale, Hadrian pune la punct planul care-l va face celebru- vizitarea tuturor provinciilor întinsului imperiu, cu scopul de a-şi consolida puterea şi a restabili pacea atât de mult dorită.

Hadrian părăseşte Roma în 111 navigând, cel mai probabil, de la Ostia la Marsilia, monedele bătute câţiva ani mai târziu numindu-l “restaurator” (restitutor) al provinciei Gallia. “De aici- din Gallia- el a trecut în Germania”, ne spune mai departe H.A. Aşadar, scopul călătoriei sale era să vadă atât Germania cât şi Britannia, cu intenţia de a “aranja” personal lucrurile în aceste zone precum şi cu planuri legate de frontiere. Lăsese Roma pe mâini bune, menţinerea ordinii căzând în sarcina lui Turbo- Hadrian îşi va putea astfel continua drumul prin provincii ani buni de acum înainte.  Fireşte, nu singur.  În suita sa îi putem întâlni pe prefectul gărzii, S. Clarus, personaj foarte cult care-i servea şi ca secretar şi partener de discuţii, Sabina, Neratius Priscus şi mulţi alţi apropiaţi ai împăratului.

roman-army

În Germania, cortegiul a poposit la Moguntiacum (Mainz), unde era cantonată Leg. XXII Primigenia şi care constituia un start potrivit pentru derularea inspecţiilor pe frontieră. De acolo, el se putea lesne deplasa în regiunile de la est de Rin pentru a examina lucrările de întărire a graniţelor. Frontiera se proiecta inegal către nord, câmpia Watterau, inţesată de ferme ţărăneşti, suplimentând soldaţii romani. Hadrian dispune marcarea marginii imperiului cu palisade de lemn care, pe lânga scopul pur practic de marcare a frontierei reprezenta şi o metoda de a-i ţine pe soldaţi activi şi ocupaţi pe timp de pace.

A existat o serie largă de măsuri luate de Hadrian pentru restaurarea disciplinei militare. “Deşi mai degrabă dornic de pace decât de război, el şi-a antrenat soldaţii de parcă războiul era pe cale să înceapă”. În loc de ordine, împăratul dă legionarilor exemplu propriu insuflând în ei puterea propriei sale rezistenţe la munca fizică şi “mâncând bucuros sub cerul liber hrana simplă a legionarilor, şuncă şi brânză şi vin aspru”.

Dupa modelul înaintaşilor săi Scipio, Augustus şi Traian, Hadrian încearcă cu succes restabilirea străvechii discipline romane, “disciplina maiorum”. În cartea 69 a lui Dio Cassius se menţionează că Hadrian “a inspectat toate garnizoanele şi castrele, pe unele le-a mutat, în locuri mai potrivite, pe altele le-a închis, înfiinţând în locul lor noi tabere”  precum şi “atenţia deosebită manifestată de împărat nu doar faţă de echipamentul militar, de arme, maşini, tranşee, redute şi palisade, dar şi faţă de comportamentul social al soldaţilor şi ofiţerilor, faţă de traiul şi obiceiurile acestora. Tot ce înseamnă lux şi luxură au fost eliminate. Soldaţii au fost instruiţi pentru orice fel de bătălie, unii au fost decoraţi, alţii pedepsiţi şi Hadrian le-a arătat personal tuturor cum trebuie făcute lucrurile şi le-a oferit propriul exemplu de viaţă austera, renunţând la carul imperial şi preferând sa meargă pretutindeni pe jos sau călare, cu capul descoperit, indiferent că se afla sub soarele Spaniei sau cuprins de gerurile Germaniei”.

Anul 122 îl va găsi pe Hadrian în Britannia, H.A. precizând vizita precum şi contruirea Zidului care avea să “despartă pe barbari de romani”, deoarece “britonii nu puteau fi ţinuţi sub stăpânire romană”. Datorită violentelor mişcări ale britonilor din insulă, Hadrian decide să aducă o altă legiune, şi anume VI Victrix pentru a se alătura garnizoanei britanice. De asemenea, H.A. spune că “Hadrian a reparat multe abuzuri comise în Britannia şi a aşezat lucrurile” în zonă.

La scurt timp după sosirea sa aici, împăratul primeşte o scrisoare din partea proconsulului Asiei, L.S. Granianus, care-i cere să ia o hotărâre în legătură cu creştinii. Răspunsul lui Hadrian este unul surprinzător, cel puţin pentru posteritate, ştiute fiind persecuţiile multor împăraţi romani faţă de creştinii acelor perioade. Răspunsul său se regăseşte în “Istorie ecleziastică”, o traducere făcută de Eusebius după Iustin- Hadrian dă ordin ca creştinii să fie judecaţi în mod normal de crimele de care sunt acuzaţi înainte de a fi pedepsiţi, simpla apartenenţă la creştinism nefiind suficientă pentru a justifica persecuţiile. Totodată, Hadrian ameninţă cu aplicarea de pedepse foarte dure asupra celor care vor face acuzaţii mincinoase la adresa creştinilor.

Un document al unui veteran al armatei din Britannia ne vorbeşte despre ce a făcut împăratul la sosirea pe insulă: “Cavaleriştilor şi infanteriştilor care serveau în cele treisprezece alae şi în cele treizecişişapte de cohorte, aflaţi în Britannia sub conducerea lui Aulus Platorius Nepos, care l-a înlocuit în mod onorabil pe Pompeius Falco… Lor, copiilor şi urmaşilor lor, cetăţenia romană şi dreptul de a se căsători legal; cu soţiile pe care le aveau în momentul când le-a fost acordată cetăţenia sau, dacă sunt necăsătoriţi, cu soţiile pe care şi le vor lua (cu condiţia ca fiecare să aibă o singură soţie).

Vizitează linia de frontieră, moment în care ia decizia construirii zidului de piatră care-i va purta numele şi care există şi astăzi având o lungime de 117 km, 6 metri inalţime şi 3 metri grosime, străbătând de la est la vest Marea Britanie. Lipsa pădurilor este aceea care-l va determina să facă zidul din piatră si nu din lemn, cum s-a întâmplat în Germania. În interiorul zidului de piatră s-a turnat un amestesc de argila şi pietriş, mortarul fiind folosit doar pentru castrele turnate din milă în milă.

wall5

Neastâmpărul lui Hadrian îl mână prin alte şi alte locuri din Britannia pe care doreşte să le viziteze, peste tot având grija restaurării disciplinei care-l va face celebru în istoria Imperiului Roman. Patruzeci de ani mai târziu, tribunul senatorial al Leg. VI Victrix (pe vremea lui Hadrian), P. Laelianus, nu va uita lecţiile împăratului, rupând cu mâna lui podoabele de pe cuirasele legionarilor, total neeficiente şi poruncind ca şi căptuşelile moi ale şeilor să fie aruncate.

Alte măsuri au fost distribuirea de grâne, construirea de drumuri noi şi repararea celor deja existente. Hadrian nu a iernat în Britannia. Înainte de a pleca, ia o decizie oarecum personală: îi înlocuieşte din funcţie atât pe prefectul gărzii sale cât şi pe şeful Cancelariei, bănuindu-i de relaţii mult prea apropiate în raport cu Sabina, care îl însoţea în Britannia şi cu care relaţiile lui Hadrian erau, oricum, deja răcite. H.A. confirmă că “Hadrian obişnuia sa-i spioneze nu doar pe servitorii săi, ci şi pe cei ai prietenilor: prin intermediul unor agenţi el reuşea să afle tainele tuturor şi amicii săi nu aveau habar că le cunoaşte secretele, până când el însuşi nu le vădea acest lucru”- avem aşadar motive să credem că suspiciunile lui erau justificate.

Înainte de căderea iernii, Hadrian trece în Gallia cu gândul de a vizita Spania, traseul său urmând să treacă prin Lugdunum (Lyon), apoi să coboare pe valea Rhonului spre Pirinei- itinerarul i-a fost însă scurtat de o veste proastă. În Alexandria izbucniseră noi revolte provocate de dispute religioase, prefectul Egiptului, Haterius Nepos, solicitând expres şi de urgenţă sosirea împăratului la faţa locului. În iarna lui 123 Hadrian ajunge la Tarraco (Tarragona) în Spania, convocând o mare adunare în vederea luării unor decizii importante- în primul rând a solicitat o nouă recrutare de trupe (dilectus), menită să completeze Leg. VII Gemina, din care o mie de soldaţi fuseseră trimişi în Britannia. Tot în Tarraco are loc un nou atentat la viaţa împăratului- un sclav al gazdei sale “s-a repzit asupra lui cu o sabie, cuprins de furie”, precizează H.A. Hadrian îl dezarmează predându-l slujitorilor şi, pentru că s-a stabilit că omul era nebun, împăratul îl lasă pe mâna unor medici cu porunca să fie îngrijit şi tratat.

Chestiunile din Spania fiind rezolvate într-un timp relativ scurt, Hadrian se va îndrepta spre Răsărit de unde nu încetau să sosească mesaje îngrijorătoare.

(va urma)

 

Solomonar

 

 

 

 

Hadrian (I)

hadrian3Născut pe 24 ianuarie 76 AD, cel mai probabil la Roma ( unele surse afirmând că în Italica, sudul Spaniei), Publius Aelius Hadrianus era fiul senatorului roman Hadrianus Afer şi al Domitiei Paulina, o femeie de viţă nobilă dintr-o familie cu vechi rădăcini cartagineze. Linia paternă a lui Hadrian este diferită, strămoşii săi ajungând în Spania cu aproximativ 300 de ani în urmă, ca şi soldaţi în armatele lui Scipio, trăgându-se, aşa cum Hadrian menţionează, din regiunea Hadria, situată pe coasta răsăriteană a Italiei.

Historia Augusta specifică relaţia de rudenie a lui Hadrian cu Traian (53-117 AD), al doilea dintre aşa-zişii “împăraţi buni” ai Imperiului Roman şi unul dintre cei mai faimoşi în acelaşi timp. Hadrianus Afer este un văr (consobrius) al lui Traian. În 76 AD, anul naşterii nepotului său Hadrian, Traian se afla în Siria, ca şi guvernator al acesteia.

traian

 Cele doua familii (Aelii, din care se trăgea Hadrian şi Ulpii, din care se trăgea Traian şi care erau înrudite) erau, cu siguranţa, foarte bogate, căci apartenenţa la tagma senatorială impunea acest lucru- o avere uriaşa, cele două familii făcând parte, după cum s-au exprimat unii autori, din “mafia colonială spaniolă”, o “etichetă” pusă pe fruntea acestora de posteritate pe buna dreptate, uneori.

S-a presupus (deşi nici o sursă nu confirmă cu exactitate acest lucru) că Hadrian şi-ar fi petrecut o parte a copilăriei în Asia, unde unchiul său Traian a fost proconsul în anii 79-80- un singur legat al acestuia acolo este cunoscut, şi anume T. Pompeius Bassus, însa alţi doi se presupune că au fost prezenţi: A. Iulius Quadratus şi Hadrian Afer. Legăturile cu Asia şi, implicit, cu lumea elenistică, se pare că au stat la baza filoelenismului împăratului Hadrian însă, pe de altă parte, trebuie sa se ţina cont de prezenţa grecilor în Roma, oraş în care locuitorii vorbitori de greacă îi depăşeau numeric pe cei din oricare polis grecesc. Important, într-o oarecare măsură, pentru evoluţia evenimentelor din viaţa tânărului Hadrian este decesul lui Hadrianus Afer, survenit undeva in anii 85 sau 86; astfel unchiul său, viitorul împărat Traian, devenindu-i tutore legal. Aproximativ în aceeaşi perioadă, Traian se căsătoreşte cu Plotina- tânăra femeie, cu doar câţiva ani mai în vârsta decât Hadrian, va juca un rol destul de important în viaţa acestuia de adult, relaţia dintre ei doi fiind una trainică pe tot parcursul vieţii viitoarei împărătese. Tot în această perioadă se leagă o strânsă prietenie între el şi verişoara lui, Matidia, cu a carei fiică (Sabina) Hadrian se va căsători mai târziu. Voi reveni însă asupra relaţiilor dintre Hadrian şi cele două femei la momentul potrivit.

Mă voi opri în continuare puţin asupra domniei împăratului Domitian (dec. 69- sept. 96 AD), pentru a clarifica pe cât posibil circumstanţele venirii la tron a lui Traian precum şi situatia generală din imperiu în acea epocă de apus a dinastiei Flaviilor şi ascensiunea Dinastiei Antonine- cea mai puternică şi stabilă, din toate punctele de vedere, din istoria Romei antice. Fiu al lui Vespasian, Domitian este proclamat împărat de către Garda Pretoriana în septembrie 81, la o zi după moartea neaşteptată a fratelui său Titus. Şi-a început domnia prin vaste programe de restabilire a situaţiei economice a imperiului, întărirea graniţelor şi un elaborat program de construcţii, potenţând totodata monarhia absolută, centralizată şi birocratizată, aparatul funcţionăresc fiind perfecţionat, alături de o accentuare ostentativă a despotismului, lucru care i-a atras mulţi duşmani. În timpul domniei tatălui său, Vespasian, frontiera dacică a devenit tot mai primejdioasă, dacii efectuând incursiuni tot mai dese în sudul Dunării, zdrobind aproape orice rezistenţă pe care o opuneau romanii. Dacii creaseră un stat puternic înca din secolul anterior, în timpul lui Burebista, beneficiind de o civilizaţie şi cultură foarte avansate- un pericol real la graniţele Imperiului Roman. Unii autori (precum Eugen Cizek) tind să creadă însă că Domitian nu a urmărit anexarea statului dac la Imperiu, ci doar o dezbinare a acestuia şi, eventual, o transformare a lui în regat clientelar. Atacurile dacice înmulţindu-se şi guvernatorul Moesiei fiind ucis, Domitian se vede obligat să plece spre Moesia, împreună cu întăririle armate cerute de castrele romane din zonă. “Domiţian a pregătit o expediţie asupra acestui neam (dacii) dar s-a abţinut să fie un participant activ”, scrie Dio Cassius. Tot el ne spune, în continuare: “Decebal, trimisul dacilor, a trimis soli la Domitian, cerând pace; dar în loc să accepte pacea, împăratul l-a trimis pe Fuscus împotriva dacilor, cu o mare armată.” Leg. V Alaude a fost serios lovită, iar Cornelius Fuscus a pierit în această îndrăzneaţă campanie romană la nord de Dunăre. Înfrângerea romanilor a provocat un val de revoltă în rândurile populaţiei din Pannonia. Venirea iernii a zădărnicit intenţia lui Domitian de a se razbuna, astfel încât, sub presiunea revoltelor apărute pe toată graniţa Dunării, Domitian s-a văzut nevoit să amâne totul- revoltele respective au însemnat, practic, începutul sfârşitului pentru Domitian, care a sfârşit asasinat în toamna lui 96. La tron a urmat Nerva, a cărui vârsta nu i-a permis să guverneze decât doi ani. Cea mai mare realizare a acestuia a fost alegerea unui succesor: şi anume Traian, a cărui ascensiune, putem bănui, a fost pregătita încă din timpul vieţii lui Domitian.

Deşi cea mai apropiată rudă de sex masculin a noului împărat, încă de la începutul domniei lui Traian, Hadrian a intrat în conflicte cu acesta din motive aparent stupide- Historia Augusta precizează faptul ca tânărul s-ar fi apropiat prea mult de unul din pajii (favoriţii) lui Traian, fapt ce a dus la o lungă ranchiună din partea acestuia. De asemenea, la urechile lui Traian ajuseseră veşti şi despre împrumuturile contractate de nepotul său, împrumuturi care se ridicau la cote nu tocmai neglijabile- era cunoscută încă de pe atunci pasiunea lui Hadrian pentru vânătoare şi placerea lui de a achiziţiona cai şi câini de rasă scumpi. Hadrian îşi va reabilita oarecum imaginea în faţa unchiului său abia în timpul razboaielor dacice- o reabilitare binevenită de altfel, care-l va ajuta mai târziu să urce el însuşi pe tronul imperial.

Se poate considera că prima misiune mai importantă a lui Hadrian a avut loc în anul 101 când, în calitate de cvestor, dar şi de membru al consiliului imperial, acesta l-a însoţit pe Traian în Dacia, unde începuseră ostilităţile- zece legiuni stăteau gata de atac pe malul Dunării, însoţite de 60 000 de soldaţi din trupele auxiliare şi adiţionale (provenite din armatele de Rasarit şi din Britannia). Hadrian însă nu rămâne la Dunăre decât un an, an în care a avut timp să lege strânse prietenii cu înalţi comandanţi romani, cum ar fi Sosius Senecio, Pompeius Falco (cel care va comanda mai târziu Leg. V Macedonica şi va deţine, sub Hadrian, importante funcţii în stat), precum şi Iulius Quadratus Bassus, comandant al Leg. XI Claudia.

Plecat la Roma, va deţine, deşi nu avea vârsta legala de 31 de ani, funcţia de pretor- însa nu pentru mult timp. În 4 iunie 105 va pleca împreună cu Traian spre Dunăre, ca şi comandant al leg. I Minervia. Între anii 102-105, regele Daciei, Decebal, se pregăteşte de contraofensivă, printre măsurile adoptate de acesta numărându-se fabricarea de arme, primirea de transfugi romani, refacerea cetăţilor şi ridicarea de noi fortificaţii. Cercetatorii moderni consideră aproape în unanimitate că cel de-al doilea razboi dacic a fost provocat de însuşi Decebal. Pe de altă parte, istoricul român Hadrian Daicoviciu atrage atenţia ca Xiphilin (istoric bizantin de la sfârşitul secolului al XI-lea) nu menţionează nicăieri acest lucru şi că, deşi Columna îi prezintă pe daci atacând primii, “aceasta poate fi o denaturare oficială a faptelor”. Oricum, indiferent de cum au stat în realitate lucrurile, războaiele purtate între 105-106 la nord de Dunăre au fost crâncene, dându-i tânărului general posibilitatea să se afirme mai mult ca niciodată. În primăvara lui 106, dacii au fost împinşi spre interiorul ţării. Sarmizegetusa este cucerită, regale dac se sinucide, urmând o perioada de cateva luni de stârpire a rebelilor daci care continuau lupta. Abia la sfârşitul anului 106 începe construirea de noi forturi împrejurul frontierelor.

columna-trajana-amp

În Dacia, de acum provincie romană, sunt lăsate două legiuni, guvernarea acesteia fiind încredinţată lui Iulius Sabinus. La începutul domniei lui Hadrian, aşezarea romană de la Apulum va deveni capitala Daciei Superior în care va fi cantonată Leg. XIII Gemina. La sfârşitul războiului Hadrian rămâne în nord ca şi guvernator al provinciei Pannonia Inferior, primind sarcina foarte importantă de a asigura flancul vestic al armatei romane şi de a-i ţine în frâu pe turbulenţii sarmaţi iazygi cărora Traian refuza să le înapoieze teritoriile ocupate mai demult de Decebal. Însoţit de soţia sa, Hadrian se va instala într-o reşedinţă probabil proiectată chiar de el pe o insulă de pe Dunăre, reşedinţă ce avea să devină, ulterior, cea mai impresionantă cladire din zonă. H.A. ne spune: “El a întărit disciplina militară şi a chemat la ordine pe administratorii care-şi exercitau fără frâu atribuţiile”. Posibil datorită meritelor sale în timpul guvernării Pannoniei, Hadrian obţine cu zece ani mai devreme (adica la vârsta de 32 de ani) titlul de consul sufect “in absentia” pentru că el continuă să guverneze provincia şi în 109, succesorul său fiind menţionat abia în iulie 110. În autobiografia sa, Hadrian afirmă că “Sura urma să fie adoptat de către Traian[…]”, care Sura a murit la scurt timp după aceea, Hadrian putând fi şi chiar fiind considerat din acel moment succesorul lui Traian, mai ales că relaţiile dintre cei doi se restabiliseră. Unii autori (precum Anthony Birley) afirmă că este posibil ca Hadrian (dar şi Sura, pe de altă parte) să-l fi ajutat pe Traian să realizeze “De bello dacico”.

În timpul şederii lui Hadrian în Pannonia, popularitatea împăratului la Roma creştea pe baza uriaşelor bogăţii cucerite din Dacia, acestea făcând posibil un vast program architectonic, program în care se va implica şi Hadrian- implicare care va duce, într-o bună zi, la certuri între Hadrian şi Apollodor din Damasc, care i-a replicat viitorului împărat să-şi vadă de problemele lui şi “să nu se amestece în chestiuni serioase”, replică dură care i-a adus ulterior necazuri, Hadrian neuitând afrontul adus.

Hadrian petrece un an-doi la Roma, timp în care se apropie şi mai mult de unchiul său, alături de care vâna şi pescuia. Totodată este foarte probabil ca în aceasta perioadă de relativ calm Hadrian să fi început construcţia la ceea ce avea să fie mai apoi opulenta Villa Hadriana de la Tibur (astăzi Tivoli, în apropierea Romei).

Gândurile lui Traian încep să se îndrepte din ce în ce mai des în ultimul timp spre partea estică a imperiului şi pregătirea viitoarei campanii în Asia astfel că, în 112 este atestată pentru prima dată prezenţa la Atena a lui Hadrian care-l va însoţi pe împărat în această parte a lumii. Aici el face cunoştinţă cu lumea culturală elenistică, lucru care îi va întări filoelenismul pentru care era, oricum, deja celebru. Îl întâlneşte pe Epictet, înţelept şi filosof frigian cândva sclav la Roma, la ale cărui discursuri Hadrian a participat în timp ce se afla în casa unui oarecare Quadratus, foarte probabil Iulius Quadratus, prietenul său mai vechi. Tot aici se va apropia şi de doi barbaţi care îi vor deveni, mai apoi, prieteni de încredere: spartanul Herculanus şi, mai ales, Herodes Atticus, un tânăr dintr-o familie foarte bogată, filantrop de anvergură şi senator cu titlu onorific al lui Traian. Hadrian a fost invitat să devină cetăţean al Atenei, titlu pe care l-a acceptat cu încântare, fiind apoi ales “archon eponymus”- urma să deţina vechea magistratură supremă (arhonte), iar anul atenian îi va purta numele.

În decursul anului 113 lui Traian i se iveşte pretextul de a încheia, o dată pentru totdeauna, socotelile cu parţii, pe care-i “pândea” de ceva timp. Parthia se divizase în urmă cu puţini ani în trei părţi, conduse de trei regi diferiţi: Pacorus, Vologaeses şi Chosroes. De o dată mai recentă era şi intenţia parţilor (niciodată dusă la bun sfârşit) de a se alia cu Decebal împotriva cotropitorilor romani. Pe de altă parte Chosroes, cel mai puternic dintre rivalii la tron, îl detronase cu de la sine putere pe suveranul armean nominalizat de Roma şi-l instalase la tron pe fiul acestuia fără să-l consulte pe Traian, care Traian a şi început pregătirile pentru război.

Chosroes, alarmat de-acuma de intenţiile împăratului, îi trimise acestuia o scrisoare prin care implora pacea, exlipcându-şi gesturile recente. Comentariul lui Traian referitor la scrisoarea reglui part nu este unul liniştitor: “Relaţiile prieteneşti se vădesc din fapte, nu din vorbe. Când voi ajunge în Siria, voi face ce voi considera de cuviinţă”. I. Quadratus Bassus a fost transferat în Siria, Egiptul primise un nou prefect, Pompeius Falco a fost trimis să guverneze Moesia Inferior- schimbări în posturi cheie care demonstrau hotărârea împăratului de a-şi asigura atât înaintarea cât şi spatele. În drumul spre Asia l-au însoţit multe personalităţi ale momentului, printre care şi Hadrian şi Cornelius Palma, devenit consul chiar în acel an.

În primul rând trebuia rezolvată problema Armeniei. În anul 114 o armată romană a traversat Eufratul şi a capturat Arsamosata, unul din cele mai importante oraşe ale Armeniei. Phartamasiris, regele Armeniei Mari, a venit la Traian cu speranţa că împăratul însuşi îi va aşeza (după ce o lăsase la picioarele lui) coroana regală pe cap, lucru care nu s-a întâmplat, Traian fiind proclamat Imperator de către trupele adunate, semn tradiţional al victoriei. Pe drumul de întoarcere, Phartamasiris a fost ucis în circumstanţe neelucidate. Armenia era astfel anexată, dar venise rândul Mesopotamiei, căreia romanii i-au cucerit rapid două oraşe. Traian şi-a petrecut iarna în Antiochia, fiind martorul unui cutremur devastator în care şi-au pierdut viaţa câţiva prieteni, fiind el însuşi rănit. Primăvara îl va găsi din nou pe teritoriul inamic, urmând un an (115) plin de confruntări militare obositoare şi nu fără pierderi destul de însemnate pe frontal roman. În 116 atinge ţărmul Golfului Persic, exprimându-şi dorinţa de a ajunge în India, la fel ca Alexandru Macedon.

Aflat în Babilon, află vestea cum că o revoltă izbucnise “în toate teritoriile cucerite mai înainte”, precum şi că începuse o răscoala a evreilor din trei provincii: Cyrenaica, Egipt si Cipru, răscoală ce avea să capete proporţii alarmante, fapt care-l determină pe împărat să-i ceară lui Lusius Quietus să alunge marea comunitata evreiască din Mesopotamia pentru a preîntâmpina alte şi alte necazuri. Porneşte el însuşi să asedieze cetatea Hatra- decizie care, în cele din urmă, îi va fi fatala. Cetatea rezistă, trupele romane se decimează şi Traian se îmbolnăveşte din pricina condiţiilor vitrege. Copleşit de probleme (izbucnise şi un nou război în Dacia), Traian îl numeşte succesor pe Hadrian. O nominalizare surprinzătoare (şi oficială) a fost cea a a lui Quietus ca şi consul sufect şi guvernator al Iudeii- astfel, mai vechiul duşman al lui Hadrian ajungea într-o poziţie importantă. Numirea lui Hadrian ca şi succesor nu fusese însa una oficială- aceasta va apărea abia în 11 august 117, după moartea lui Traian. Adopţia, se presupune, fusese pusă în scenă de către însăşi Plotina.

(va urma)

Solomonar

Bibliografie selectiva:

Birley, Anthony R., „Hadrian”, edit. BIC ALL, Buc. 2007

„Istoria militară a poporului român” . Edit. Politică, Buc. 1984

Cizek, Eugen, „Epoca lui Traian”, Edit. Stiintifica si Enciclopedica, Buc. 1980

„Acta Musei Apulensis”, nr. XIV/1976

Ai nostri, de ieri. Si de azi?

 

Scrisoarea lui C.I.C. Bratianu adresata lui Ion Antonescu

(24 septembrie 1942)

 

 

 

Domnule maresal,

Suntem in preajma iernei cu amenintare de foamete si de frig pentru populatia tarii si cu o profunda dezorganizare a vietii economice.

Armata noastra, inglobata in cea germana, se decimeaza pe frontal rusesc, pe cand vecinii nostri isi menajeaza puterile pentru a le avea intacte la sfarsitul razboiului. Armata romana nu mai conteaza ca armata nationala pentru apararea frontierelor tarii. Ea este incadrata in armata germana la peste 1000 km de tara si bagata continuu in primele linii de lupta.

Pentru ce ne impuneti toate aceste sacrificii? Ce vom avea la sfarsitul razboiului? Ce asigurari puteti avea ca Germania ne va reda Ardealul, pe care l-a dat ungurilor prin arbitrajul de la Viena? Pana azi se pare ca ea pregateste autonomia intregului Ardeal, daca ungurii nu-l vor cuceri.

In ce situatie vom fi si in cazul in care Germania nu va castiga razboiul, de vreme ce nu s-a menajat nimic pentru a ne invrajbi cu Anglia si statele Unite?

Razboiul cu Rusia, care dupa propaganda germana trebuia sa se termine la sfarsitul anului 1941, apoi la sfarsitul anului 1942, se va prelungi si in anul 1943.

V-am prevenit in mai multe randuri in anul 1941 si 1942 ca Romania nu trebuie sa-si trimita trupele sale in interiorul Rusiei, fara a-si pune in pericol chiar existenta sa – ca ea este amenintata sa fie strivita in conflictul armat a doua mari puteri, si ca pe de alta parte situatia ei economica devine din zi in zi mai critica. V-am sfatuit mai tarziu sa retrageti in interiorul tarii trupele noastre de pe Nistru si sa le rezervati pentru apararea noastra in contra ungurilor si bulgarilor.

In loc a asculta apelurile ce v-am facut ati trimis aproape toata armata noastra in interiorul Rusiei. Pentru a nu ajunge la o prabusire completa a tarii, al carei conducator sunteti, trebuie sa urmati exemplul Finlandei care a oprit trupele sale in apropierea frontierelor, sau al Ungariei, care nu le sacrifica pentru a distruge bolsevismul, ci vrea sa le aiba intacte pentru momentul final, cand cel ce va fi mai putin uzat va culege roadele razboiului, pentru care altii – ca noi – au facut sacrificii peste masura de mari.

Primiti, va rog domnule Maresal, asigurarea simtamintelor mele de inalta consideratiune.

                                         C.I. BRATIANU

Arhiva Istorica Centrala; fond Presedentia Consiliului de Ministri,      Cabinet I. Antonescu, dosar 61/1940, f.. 76.     

 

 

 

 

Scrisoarea de raspuns a maresalului Ion Antonescu adresata lui C.I.C. Bratianu

(29 octombrie 1942)

 

 

                      Domnule Bratianu,

 

Am lasat fara raspuns scrisorile dumneavoastra anterioare.

Am facut-o din intelepciune, fiindca urmaream unirea si nu vrajba.

Puteam sa va raspund, aducand la bara justitiei pe toti vinovatii de catastrofa morala si politica a tarii, printre care sunteti, in primul rand, si d-stra.

Natia o doreste si o asteapta de la mine.

Nu am facut-o, totusi, fiindca nu am voit sa atat si mai mult spiritele si, mai ales, nu am voit sa dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii nostri.

Am lasat ziua acestor rafuieli pentru mai tarziu.

Abuzati insa de rabdarea, de tacerea si de intelepciunea mea si, rand pe rand, in scurte intervale de timp, imi trimiteti, cand d-stra cand dl. Maniu avertismente, sfaturi si acuzatiuni.

In virtutea carui drept?

Ce reprezentati in aceasta tara, d-v(oa)stra toti fostii oameni politici, inafara de interesele d-stra egoiste si un trecut politic total compromis si dureros?

Uitati, domnule Batianu, ca eu sunt omul muncii mele si martirul greselilor acelora care au primit in 1918 Romania Mare si au adus-o, dupa 22 de ani de conducere, in prapastia de unde am luat-o eu in 1940, pe cand d-stra sunteti unul din profitorii si daramatorii unei mosteniri mari.

In mai putin de un sfert de secol, fiecare in parte si toti la un loc, ati prabusit lupta, sacrificiile si suferintele duse si indurate 20 de secole de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politica.

Orice aparare incercati si orice diversiune faceti d-stra, conducatorii politici de ieri, purtati pe umeri aceasta raspundere.

D-stra liberalii, mai mult ca altii, fiindca si din opozitie, si de la guvern, prin actiunea d-stra de dirijare si de indrumare a vietii noastre politice, economice, morale si spirituale, exercitata direct si indirect, de pe bancile ministeriale, din birourile bancilor si din culisele politice, ati dus tara la catastrofa din 1940.

Stati fata in fata cu constiinta d-stra, depanati cu corectitudine, pas cu pas, atat actele d-stra, cat si pe cele ale acelora cu care, rand pe rand, v-ati intovarasit si v-ati acuzat, in fata natiei dezolate, scandalizate si inmarmurite; rasfoiti toata colectia ziarelor din ultimii 40 de ani, incepand cu “Universul” si terminand cu “Viitorul” si cu ziarele jidovesti pe care se sprijinea nationalistul domn Maniu si va reamintiti: cine sunteti d-stra si d-lui; cate pacate ati facut; cum v-ati calificat singuri si cum v-a calificat natia; cate raspunderi aveti.

Pentru a va usura munca, va reamintesc, d-le Bratianu, ca impreuna cu dl. Maniu, v-ati acuzat public si zilnic in presa, in intruniri, in parlament de: “incapacitate”, “talharii”, “falsificari” si “furturi de urne” in alegeri; demonstratii ridicule, cu plata “si pe socoteala statului”; “traficarile de influenta” practicate de partizanii, deputatii, ministrii si presedintii corpurilor d-stra legiuitoare; “scandalurile cu contingentarile”, cu “graul britanic”, modul cum ati facut reforma agrara si cum “ati profitat de ea”; risipa avutului public; “concesionarile numeroase ale bunurilor statului”; “demagogie”; incorectitudine civica provocata de faptul ca atunci cand erati in opozitie dirijati ocult statul, in profitul intereselor d-stra si ale jidanilor din ale caror consilii de administratie – mari si mici – faceati parte, iar pe fotoliile ministeriale incurajati si favorizati, acopereati si musamalizati afacerile lor cu ale d-stra, in detrimentul statului.

Adaugati, la acest bogat si concludent stat de serviciu al partizanilor si al adversarilor d-stra de ieri, cu care – ca intotdeauna va gasiti in opozitie – sunteti azi prieteni:

               cazurile, pe care natia le tine numai in adormire, ale domnilor Tatarascu, Barsan, Boila, Aristide Blank si afacerea Skoda;

               ruinarea poporului, prin dobanzile oneroase care au prabusit economiile, avutul si munca tuturor, de la taran la marele proprietar, de la micul pana la marele negustor roman;

               imprumuturile externe, oneroase si umilitoare;

               introducerea controlului strain la Banca Nationala si Caile Ferate, comisioanele scandaloase, etc etc si veti avea, domnule Bratianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am platit atat de scump si pe care natia intreaga o are permanent in fata ochilor.

Totusi, d-le Bratianu, cu totii credeti ca toate acestea au fost uitate si, cu perfidia politicianista de alta data – de totdeauna – atat de bine cunoscuta, va asezati cu cinism pe acest trecut si – de la cel dintai dintre d-stra, pana la cel din urma – incercati sa acuzati si sa sabotati, pe sub mana, opera de indreptare si consolidare la care s-a antrenat toata natia si sa taiati elanul unui om care nu a avut, nu are si nu va avea nici mosii, nici vii, nici pivniti de desfacere, nici bani depusi, nici industrii, nici consilii de administratie, nici safeuri, in tara si strainatate, nici cupoane de taiat, nici timp de pierdut la club si care nu si-a pricopsit nici cumnatii, nici nepotii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.

Chiar daca am gresit, gresesc sau voi gresi, nu pot fi acuzat, domnule Bratianu, de nici unul dintre dvs. care, fiti incredintati, sunteti infierati si pusi chiar de generatie actuala pe banca acuzatilor.

Daca va fi sa fiu adus si eu pe aceasta banca, pentru ca fac tot ceea ce un om putea sa faca, nu numai pentru a salva un neam de la dezunire si de la prabusire, dar si pentru a-l intregi si a-i asigura o viata noua, in onoare si in munca, atunci in nici un caz nu veti fi d-voastra acuzatorii si, in nici un caz nu voi fi pus alaturi de d-stra si acuzat de aceleasi greseli ca d-stra.

Fac aceasta afirmare nu pentru ca ma simt vinovat cu ceva fata de tara, dar pentru ca stiu ce au suferit, din antichitate si pana azi, de la Socrate si Demostene pana la Clemenceau, atatia nenumarati – mici si mari – oameni care si-au servit poporul cu credinta, cu devotement si cu folos si, mai ales, pentru ca nu au uitat ca la Iasi, in tragica primavara din 1918, si chiar la Bucuresti, dupa Unire, s-a cerut trimiterea in judecata si chiar condamnarea fratelui d-stra, atat pentru ca facuse razboiul, cat si pentru desmatul creeat de nepriceperea d-stra a tuturor, chiar de catre aceea care cerusera intrarea in lupta; care il acuzasera in 1914-15 de lunga si desmatata perioada de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea in razboi si care, ca culme a cinismului lor, erau ei insisi vinovati de modul cum fusese administrate si ruinata tara.

Eu si multi altii inca in viata nu am uitat ridicolul acestei indrasneli pe care istoria l-a inregistrat.

Oricum ar fi insa eu nu voi putea fi acuzat de d-stra si nici pus pe aceeasi banca cu d-stra, pentru ca nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei si nici seful unei bande de corbi odiosi, care au ajuns la conducere prin “minciuna”, “promisiuni”, “furt de urne” sau prin “sprijin ocult Masonic si iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest si de vointa unanima a unei natii care, pentru a se salva, a facu apel la mine, iar nu la d-stra sau la dl. Maniu si nici la domnii care stau in jurul d-voastra si cu care ati facut si faceti sistem.

Niciodata, pentru a fi salvata, natiunea, armata si corpurile constituite nu au indicat numele d-stra sau al d-lui Maniu, in ultimii ani ai tragicei guvernari, care s-a sfarsit la 6 septembrie 1940.

D-stra v-ati strecurat si v-ati alaturat acestei multimi, cu discretia impusa de instinctul raspunderii pe care o aveati si a dorintei legitime de a va salva si nu ati facut nici un gest pentru a va valorifica drepturile la conducere, cand aceasta multime spulbera un regim care era de fapt al d-stra si cand aclama un om nou, care eram eu.

……………………………

Cand am intrat in razboi, cu prudenta caracteristica a politicienilor valorosi, nu v-ati manifestat nici pentru, nici contra.

Dupa ce am reluat Basarabia si Bucovina, v-ati grabit sa-mi cereti, si d-stra si domnul Maniu, sa ma opresc la Nistru.

V-am aratat consideratiunile militare, politice, economice si morale pentru care nu puteam sa o fac si v-am invitat, pentru a treia oara, sa luati conducerea, raspunderea si riscurile unei asemenea actiuni.

Bineinteles, ati refuzat.

Dupa omorurile de la Jilava si imediat dupa rebeliune, mi-ati trimis memorii prin care imi aratati situatia si imi dadeati noi sfaturi.

V-am oferit sa luati conducerea si sa faceti cum credeti ca esta mai bine.

Si unul si altul v-ati scuturat.

Luandu-va dupa cativa ofiteri, fara prestigiu militar, care au deraiat de pe linia principiilor sanatoase strategice, morale si politice, pe care poate ca nici nu le-au avut vreodata, mi-ati cerut sa retrag armata din Rusia si m-ati indemnat sa ma “aranjez” cu Anglia si cu America.

Ar fi o greseala si o felonie, iar greselile si feloniile se platesc scump.

Suntem la peste 1500 de km de tara, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la usa, depozitele sunt ale germanilor, caile ferate sunt in mana lor, aviatia are forta de distrugere pe care ar trebui sa o cunoasteti.

Retragerea fortelor din situatia lor actuala ar insemna parasirea frontului.

Exact ceea ce au facut rusii in Moldova in 1917-1918.

Va intrebati ce s-ar intampla daca germanii ar face cu noi astazi, in caz de parasirea frontului, ceea ce am facut noi, atunci, cu rusii?

Va dati seama ce s-ar alege de armata noastra, de disciplina noastra, de soldatii si caii nostri, de tunurile noastre, daca am incerca, in conditiile aratate mai sus, sa parasim frontul fara asemntimentul Comandamentului german?

Situatia aceasta, a oamenilor care la cea dintai greutate se descurajeaza ar denota usurinta, totala nepricepere militara si prostie.

Solutia ar fi si criminala, domnule Bratianu, fiindca nu s-ar prabusi numai armata, s-ar prabusi insasi tara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat si am ajunge in situatia Serbiei si Greciei.

Poftiti, domnule Bratianu, va ofer din nou conducerea statului si a guvernului.

Retrageti d-voastra armata si “aranjati-va” cu Anglia.

Numai ca trebuie sa intreb armata si poporul.

Sunt gata sa le pun aceasta intrebare, deschis si categoric, daca si d-stra sunteti gata sa va luati raspunderea.

A ma fi “oprit la Nistru” si a “retrageti astazi fortele din Rusia” insemneaza, pentru un om care mai poate inca judeca, a anihila dintr-o data totul, toate sacrificiile facute de la trecerea Prutului, actiune in contra careia nu v-ati pronuntat public; insemneaza a ne dezonora pentru vecie ca popor; insemneaza a creea tarii, in cazul victoriei germane, conditii dezastruoase, fara a ne asigura, in cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptam si avem datoria sacra sa luptam, nici granitele care vor voi sa ni le mai lase rusii, nici libertatile noastre si nici macar viata familiilor si copiilor nostri; in sfarsit, insemneaza, din cauza nestabilitatii si a feloniei pe care ma sfatuiti sa o practic – si aceasta este cea mai mare crima – a asigura tarii in viitoarea comunitate europeana o pozitie morala care ii va ridica drepturile idelaurilor sale si ar putea sa-i fie chiar fatala.

Gestul pe care mi-l cereti sa-l fac, domnule Bratianu, va face din neamul romanesc o victima a tuturor, fiindca concomitent cu dezorganizarea, prabusirea si distrugerea armatei, ar incepe instaurarea anarhiei in tara.

Comunistii, legionarii, jidanii, ungurii, sasii ar incepe agitatiile, lupta, distrugerea ordinei, a linistei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitura de picior unui neam care cu adevarat ar merita calificativul de netrebnic.

Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.

Iata, domnule Bratianu, la ce ar da nastere gestul pe care mi-l cereti sa-l fac.

Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare si al unui om de stat, nu numai inconstient, dar nebun.

Conducatorul nefericit al Frantei – si mai nefericite de azi – a declarat, intr-o recenta chemare la realitate a unui popor care a cazut si el victima josnica a unei guvernari venale, iudeo-democratice si masonice, ca are convingerea ca daca “Germania ar fi infranta, Sovietele ar impune maine legea in Europa si s-ar termina astfel cu independenta si patriotismul natiunilor”.

Am avut si am aceeasi convingere.

Raman la aceasta convingere, fiindca noi, mai curand ca altii, mai total ca altii, vom fi zdrobiti:

               pentru ca suntem punte intre slavi si zagazul care le sta de secole in calea expansiunii lor, catre vestul si sud-vestul Europei;

               pentru ca avem bogatiile pe care le avem; si

               pentru ca vom fi trambulina salturilor lor viitoare.

Tragand invataminte din trecut, cunoscand tendintele slave, plecand de la consideratiunile facute mai sus si indrumat de instinctual de conservare si de logica bunului simt, nu puteam, domnule Bratianu, un conducator responsabil sa ma “opresc la Nistru” si nici nu pot “sa retrag armata din Rusia”.

Ar fi o prostie din partea mea.

Este cu neputinta sa o faca cineva si ar fi si o greseala ireparabila pe care nu eu si d-voastra, ci neamul ar plati-o scump.

Maresalul Petain, intr-una din valoroasele sale cuvantari, a dat speculatorilor situatiunilor grele lectia care care li se cuvenea si care a fost aplaudata de toti oamenii cu constiinta clara si nepatata.

Raspunzand unor critici ale actiunii sale, el a spus: “Cand Franta este in neorocire, nu mai este loc pentru minciuni si himere.”

Nici la noi, domnule Bratianu, nu mai este loc pentru “minciuni si himere” si mai ales nu mai putem sa ne platim luxul de a face si prostii.

V-am raspuns, d-le Bratianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea d-stra din 24 septembrie, dar si la cele anterioare.

Este raspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns  si care este constient de greutatile si pericolele ceasului de fata, precum si de raspunderile lui.

V-am raspuns, cum v-am raspuns, fiindca nu ati inteles nici tinuta si nici intelepciunea cu care am voit sa trec atat peste greselile trecutului cat si peste marii vinovati din ele.

Ca oamenii cei mai lipsiti de pacat, uitand marile si numeroasele greseli politice care s-au comis sub sefia d-stra, continuand a considera comunitatea romaneasca ca pe o turma de sclavi pe care – impreuna cu celelalte organizatii politice, cu firma nationalista, insa in acord cu oculta iudeo-masonica, ati dezorganizat-o, ati demoralizat-o, ati exasperat-o si, in cele din urma, din neputinta, ati dus-o, mana in mana cu trinitatea Tatarascu-Urdareanu-Lupeasca la catastrofa din 1940 si la rebeliunea din 1941, indrazniti astazi, cand s-a pus regula in tara si viata nimanui nu mai este in pericol, sa ridicati capul, de dupa saltarele consiliilor de administratie, ale industriilor si ale multiplelor afaceri, pentru a ma acuza.

Ei bine, domnule Bratianu, cand cineva a fost seful unui partid care, de la mare la mic, de la primaria din sat pana la cabinetul ministrilor, are raspunderea destrabalarii, a dezmatului moral, a iudeo-masonizarii tarii, a venalitatii, a compromiterii viitorului neamului si a catastrofei granitelor, nu mai are calitatea sa vorbeasca in numele comunitatii romanesti, sa dea sfaturi de conducere altora si mai ales sa-i acuze ca lucrurile nu merg cum trebuie.

                      Maresal Antonescu

 

 

Arhiva Istorica Centrala; fond Presedentia Consiliului de         Ministri, Cabinet I. Antonescu, dos. 61/1940, f. 88-221

 

Solomonar