Cântarea lui Haiavata

Cine ? De unde?

„Cântarea lui Haiavata” este un poem epic scris de americanul Henry Wadsworth Longfillow (1807- 1882) care valorifică în cadrul său tradiţiile amerindienilor din zona  cuprinsă între Dakota şi Marile Lacuri, la graniţa cu Canada.De fapt  el însuşi spune în „ cuvântul înainte al  „cântării”: „Dacă mă-ntrebaţi de unde/Am cules aceste basme / şi legende-naripate”…”Vă voi spune, voi răspunde:/ Din câmpii , preerii şi codri/De pe lacurile-albastre/Ce-sentind spre miazănoapte/De pe vastele meleaguri/ Unde viaţa-şi duc Dakoţii/ Cei războinici şi-Ojibwayi/ De pe munţi, din văi şi mlaştini/ Din stufişurile dese,/Unde îşi adună hrana/ Stârcul cenuşiu , Şu-Şu-Ga/ Eu vă-nşir aceste basme/După cântecele zise / de duiosul Nawadaha.” Ce-si „ avea înaltul wigwam/ Într-un sat din valea verde/şi tăcuta, Tawasentha…acolo-şi zicea el  cântul/ Închinat lui Haiavata…”

Vă voi face cunoştinţă în cele ce urmează cu  două  pasaje integrale din „ Cântarea lui Haiavata”: „ Pipa Păcii” şi Postul lui Haiavata”. Aceastea două se adresează, ca de fapt întregul cântec celor  „ce-n inima curată/ Aţi păstrat credinţa-n fire,/Şi  încrederea că omul/ Poartă-n suflet bunătate/ Voi, ce ştiţi că  totdeauna/Inima de om cunoaşte/ Îndoială şi durere,/Bâjbâială-n întuneric/Şi avânturi spre dreptate”

Si acum sa dâm drumul visării:

Pipa Păcii

Peste munţii din preerie,

Peste culmea Stâncii Roşii,                       0621

Pogorâ Stăpânul Vieţii,

Ghitci Manitu,măreţul

Şi din vârfu-acestei creste

A chemat la el sa vină

Toate neamurile lumii.

De la urma lui, la vale

Strălucind în raza zilei

Ca o stea cucoada-n flăcări,

Un pârâu porni năvalnic,

Fremătându-şi unda rece.

Şi cu degetu-i, Stăpânul

Însemnatu-i-a-n câmpie

Calea de urmat şi spus-a:

„Iată matca ta de-acuma!”

Şi luând din stâncă-o piatră,

Plăsmuidin ea o pipă,

Cu figuri împodobind-o,

După-aceea,lângă apă,

Smulse-un fir de trestioară

Şi îl potrivi la pipă.

Pipa o umplu cu coajă,

Coajă roşie de salce,

Şi suflă înspre pădure.

Crengile, de-a lui suflare,

S-au mişcat învolburate

Şi, ciocnindu-se, în flăcări

Luminoase izbucniră;

Stând pe varful Stâncii Roşii,

A aprins Stăpânul Vieţii

Pipa Păcii, ca s-adune

Neamurile toate-a’ lumii.

Lin curgea din pipă fumul

În văzduhul dimineţii,

Mai întâi cordea închisă,

Abur albăstriu e urmă,

Dup-aceea rotocoale

Albe ca zăpada iernii

Aşezată peste arbori,

Tot mai sus, mai sus, în slavă,

Revărsându-se în valuri

Peste-ntreaga glie verde.

Din câmpia Tawasentha

Wyoming şi Toscaloosa,

Din a Lacurilor Ţară,

Şi din munţii cei de stâncă,

Toate ginţile zăriră

Depărtatul fum de veste

DinPocvana-Pipa Păcii.

Înţelepţii, pretutindeni,

Zis-au: -„Asta-i Pipa Păcii!

Funu-acesta ce în slavă

Ca o ramură se-ndoaie

Şi ne face semn asemeni

Unei mâini îmbietoare,

Este semnul de chemare

Al Stăpânului Vieţii,

Ghitci Manitu, măreţul,

El e-acela ce ne cheamă

Pentru sfat între popoare”.

Pe câmpii, prin văi înguste,

Au pornit atunci, îndată,

Luptători aleşi din triburi,

Delawarii şi Dakoţii,

Talpe-Negre şi Comancii,

Pawneeşii şi Omaha,

Ojibwayi şi Huronii.

Se-ndreptau, de pretutindeni,

Toţi spre culmea Stâncii Roşii,

La chemarea Pipei Păcii.

Înarmaţi, vopsiţi de luptă,

Ca şi pomii-n toamna rece,

Ca şi ceru-n faptul zilei,

Se-adunară în câmpie

Toţi, privindu-se sălbatic,

Cu adâncă ură-n inimi,

Plini de setea răzbunării,

Moştenită din vechime.

Ghitci Manitu, măreţul,

Cel ce-a zămislit pe oameni,

Îi privi pe toţi cu milă,

Cu iubire de părinte.

Ura lor nepotolită

O privi ca o gâlceavă

Ce se naşte-ntre nevârstnici,

Când se joacă fără minte!

El le-ntinse mâna dreaptă,

Firea lor s-o potolească

Şi pornirea lor s-o-mpace.

Şi cu voce lui măreaţă,

Sunătoare ca o apă

Ce-n prăpasţii se prăvale,

Le vorbi în felu-acesta,

Cu dojană de părinte:

–       „”Dragi copii, luaţi în seamă

Un cuvânt de-nţelepciune

De pe buzele acelui,

Ce la toţi va dat viaţă!

V-am lăsat vânat în codrii,

V-am lăsat în ape peşte,

V-am lăsat bizonii, urşii,

Biberi,reni şi căprioare;

Am umplut cu peşte apa

Şi cu păsări multe balta;

Ce vă face, dar, cu ură

Unul să vânaţi pe altul?

Sânt sătul de-a voastre certuri,

De vărsările de sânge,

Şi de-atâtea rugi haine –

Să v-ajut la răzbunare.

În unire e putere,

Dezbinarea-i slăbiciune.

Împăcati-vă odată,

Fi-ţi ca fraţii dintr-o ceată!

Voi trimite-atunci proorocul

Să v-arate calea bună;

Şi trăind cu voi, prin muncă,

Să v-aducă fericire.

De veţi şti săţineţi seama

De-nteleptele-i poveţe,

Veţi cunoaşte toţi belşugul,

Veţi trăi în voie bună,

Iar de nu-i veţi da crezare,

Veţi pieri în răzvrătire!

În această apă vie,

Să spălaţi a vostre feţe,

Date cu vopseaua luptei,

Să spălaţi pe totdeauna

De pe  mâini frăţescul sânge;

Plăsmuiţi în piatră pipe,

Prindeţi trestie de ele

Şi le-mpodobiţi cu pene,

Să aprindeţi Pipa Păcii

Şi să vieţuiţi ca fraţii!”

La auzu-acestor vorbe

Luptătorii de îndată

Armele le-au us grămadă,

Straiele si-au scos în grabă

Şi în valurile apei

Au inrat tăcuţi de-a valma,

De vopsea să-şi spele faţa.

Unda apei dinstre stâncă

Limpede era ca zarea,

Iar mai jos curgea la vale

Tulbure şi întinată.

Curăţindu-şi de vopsele

Faţa, toţi pe mal ieşiră

Şi-ngropară îm ţărână

Toporiştile de luptă.

Ghitci Manitu,măreţul,

Făcătorul lumii-ntinse

Le-a zambit cu mulţumire!

După-aceea, în tăcere,

Au ciplit în piatră pipe,

Trestie le-au pus la capăt,il_430xN_72562756

Leau împodobit cu pene

Şi făcut-au cale-ntoarsă,

Chiar în clipă când în boltă

S-a deschis în nori o poartă,

Ce-a ascuns Stăpânul Vieţii,

Confundat cu fumu-albastru

Din Pocvana, Pipa Păcii

Postul lui Haiavata

Şi acuma vă voi spune

Cum, în codru, Haiavata

A postit, şi-n timpu-acesta

S-a rugat cu focu-n suflet.

Nu cerea izbândă-n lupte

Cu duşmanul sau cu fiara,

Ca să-i meargă vestea-n lume;

Ruga lui era-ndreptată

Pentru-o viaţă mai ferice

Şi al oamenilor bine.

Înainte de-aşi începe

În pădure postul  aspru,

Şi-a durat în primăvară,

În a frunzei caldă lună,

Wigwam chiar pe malul apei.

Şi cu mintea stăpânită

De vedenii minunate,

Şapte nopţi şi şapte zile

A postit de unul singur.                                 1

Ziua-ntâia, până-n seară,

Rătăcit-a prin pădure,

A văzut o căprioară

Şi un iepure în tufe,

Un fazan zburând desupra,

Veveriţa,Adgidomo,

Zbenguindu-se prin scorburi,

Porumbelul alb,Omini,

Cuib pe-o ramură facându-şi,

Gâştele în stoluri strânse,

Drum ţinând spre miazănoapte,

Şi scoţând fără-ncetare

Ţipete tânguitoare.

–       „O, Stăpâne-al vieţii noastre –

A strigat atunci spre ceruri,

Haiavata-n deznădejde –

Oare , pe de-a pururi soarta

Ni-i legată de pădure

Şi de-a ei jivini şi păsări?”

Următoarea zi întreagă

Lângă apă-a petrecut-o.

A văzut orez sălbatic,

Agrişul vărgat,Şebamin,

Tufe de-afină,Minaga,

Şi Bimagut, viţa verde

Ce-şi întinde-a ei lăstare,

Răspândind mireasmă dulce.

Şi, cuprins de deznădejde,

A strigat , privind spre ceruri:

–       „ O, Stăpâne, viaţa noastră,

E legată pe vecie

De sălbaticele roade

Ale luncilor acestea?”

În a treia zi, pe malul

Lacului a stat pe gânduri,

Străbătând cu-a lui privire

Lucitoarea undă verde.

Şi-a văzut nisetrul, Nama,

Zbenguindu-se în apă

Şi-mproşcând cu stropi ce-n soare

Străluceau sclipind ca focul;

A văzut, bibanul,Sava,

Licărind ca raza-n apă,

Racul, ştiuca,Maşchenoza,

Şi scrumbia,Ocahavis.

–       „O Stăpâne-al vieţii noastre –

A strigat atunci, spre ceruri,

Haiavata-n deznădejde –

Soarta noastră nemiloasă

E legată pe vecie

De fiinţele din apă?”

În a patra zi în wigwam

El rămâne până-n noapte

În culcuşul lui de frunze,

Cu puterile sleite

Şi privirea-nceţoşată;

Urmărea cu-nfrigurare

Minunatele vedenii,

Ce-i zburau fugar prin cuget:

Lunci cu iarbă verde-n zare,

Ape unduindu-şi valul,

Asfinţitul roş ca focul.

Dintr-o dată se iveşte,                                    TheWhiteWolf

În lumina purpurie

A apusului de soare,

Un flăcău, semeţ, cu straie

Galbene si verzi ca iarba,

Plete lungi şi moi de aur,

Şi-o podoabă împletită

Din frunziş pe fruntea naltă.

S-a oprit tăcut în uşă,

S-a uitat spre Haiavata

Cu adâncă-mduioşare.

S-a uitat la faţa-i suptă

Şi i-a spus cu glasul molcom,

Ca un susur din câmpie:

–       Haiavata, află vestea

Că înflăcărata-ţi rugă

Fost-a-n ceruri auzită,

Căci tu n-ai cerut nimica

Pentru tine şi-a ta slavă,

Nici noroc la vânătoare,

Nici în luptă grea izbândă,

Doar o viaţă mai ferice

Pentru-ntreaga omenire.

Sânt Mondamin şi la tine

Vin ca frate şi ca prieten,

Să-ţi vestesc că prin răbdare

Şi rin muncă fără preget,

Vei gasi înfăptuirea

Rugii tale-nflăcărate.

Din culcuşul tău te scoală,

Şi te lupta-acum cu mine!”

Istovit de postu-i aspru,

Şi-a lăsat atunci culcusul

Haiavata  şi din wigwam

A ieşit cu pasul moale,

Pe poiana luminată

De-asfinţitul roş de soare,

Ca să lupte cu Mondamin.

Şi îndată ce-l atinse,

Îşi simţi din nou puterea,

Şi din nou cuprinse pieptu-i

Îndrăzneala şi nădejdea.

Se-nfruntau în luptă dreaptă

Pe poiana luminată

De-asfinţitul roş de soare;

Se simţea tot mai puternic

Şi mai sprinten haiavata.

Iată însă că din vale

S-a lăsat tăcută noaptea,

Şi bâtlanu.n păpurişuri

A zburat, scoţând un ţipăt

Plin de jale-n întuneric.

–       „Ne ajunge”-a spus Mondamin

Zâmbitor lui Haiavata,

Mâine, când se lasa-amurgul,

Eu voi fi din nou aicea,

Să te pun la încercare”.

Şi-a pierit în bezna nopţii,

Făr’ să vadă Haiavata

Dacă s-a-nălţat ca norul,

Sau s-a risipit ca ceaţa;

Doar atât şi-a dat el seama,

C-a rămas deodată singur,

Şi că jos , luceşte-n neguri

Apa lacului şi stele

S-au aprins pe cer, deasupra.

Două zile-n şir, pe seară,

În amurg, când se scufundă

Soarele, încet, în mare,

Ca un talger de jăratec,

Oaspele vrăjit,Mondamin,

Se-ndrepta spre Haiavata

Ca să-l pună la-ncercare

Şi cu el să lupte aprig.

Se ivea tăcut ca roua,

Care din văzduh răsare

Şi-n văzduh se-ntoarce iară;

Ia fiinţă doar pe glie

Nu o vede însă nimeni

Când se-aşează, când se duce.

De trei ori în şir, Mondamin,

A luptat cu Haiavata,

Pe poiana luminată

De-asfinţitul roş de soare,

Până când se lăsa noaptea

Şi bâtlanu-n păpurişuri

Zboară cu un ţipăt jalnic.

După-a treia încercare,

S-a prit în loc Mondamin.

Şi semeţ şinându-şi capul

Îmbrăcat în verde-galben,

Cu podoaba lui de frunze

Legănată-n adiere,

Şi cu fruntea-nbrobonată

De sudoare ca de rouă.

Şi-a strigat: – „O! Haiavata!

Ai luptatcu mine aprig.

De rei ori mi-ai stat în faţă,

Şi-ţi trimite biruinţă

Ghitci Manitu asupră-mi”.

Şi cu zâmbetul pe buze

Îi mai spuse: „Iată, mâine,

O să fie cea din urmă

Zi de post şi de-ncercare;

Mâine , tu ai să mă birui;

Un culcuş să-mi faci în glie,

Ca să poată să mă ude

Picăturile de ploaie,

Şi s-ajungă pân la mine

Raza soarelui fierbinte.

Straiele ce mă îmbracă

Tu le smulge fără milă,

Şi îngroapă-ma, pământul

Sfărâmându-l pe deasupra.

Să-ngrijeşti ca nici o mână

Somnul meu să nu mi-l strice,

Buruienile şi viermii

Să nu-mi vatăme culcuşul,

Şi nici Cagaghi,Cioroiul,

Pe deasupra-mi să nu zboare;

Ca de ochii tăi, de mine

Să ai grijă vara-ntreagă,

Până-n clipa deşteptării,

Când din nou deasupra gliei,

Voi nălţa cu fală trupu-mi

În lumina calda-a zilei.

Si din nou pieri în noapte.

Noaptea-aceea Haiavata,

A dormit cu pacea-n suflet.

Auzea prin somn, din wigwam,

Cum îi cântă păpăluda

Pe acoperiş, afară,

Cum aleargă Şibovişa,

Pârâiaşul printre maluri,

Stând de vorbă-n graba mare

Cu pădurea-ntunecată

Şi cu-al ramurilor foşnet,

Legănate de-adierea

Liniştită-a nopţii calde;

Auzea , dar de departe,

Ca un murmur de poveste,

Căci dormea cupacea-n suflet.

Dimineaţă-n zorii zilei,

A venit la el Nacomis,

Aducându-i de mâncare.

Şi cu ochii plini de lacrimi

Îi spunea că o să piară,

Istovit de postu-i aspru,

Dacă după şapte zile

N-o să ia ceva în gură.

Nu se-atinse de mâncare

Haivata, doar îi zise:

–       „Lasa-ma, acum , Nacomis,

Mai asteaptă până-n seară,

Când bâtlanu-n întuneric,

Cu un ţipăt plin de jale

Va vesti sfârşitul zilei!”

Cu amar plangând, Nacomis

s-a întors cu grija-n suflet

Să nu piară Haiavata,

Istovit de postu-i aspru.

El rămase iarăşi singur,

Să-l aştepte pe Mondamin.

Şi când umbrele-nserării

Începură să se-ntindă

Dinstre-apus,ca să-nevelească

Câmpurile şi pădurea,

Când pe cer porni la vale

Soarele,strângându-şi molcom

Focul său din unda apei,

Ca o frunză roşe toamna,

Ce s lasă peste ape

Şi în valuri se cufundă,

Se ivi din nou Mondamin.

Îmbrăcat în verde –galben,

Cu podoaba lui de frunze

Verzi în plete-i de aur,

Se opri în faţa uşii

Şi îi spuse: – „”Buna seara!”

Ca în is porni spre oaspe

Haiavata, alb ca varul,

Istovit de post şi zbucium,

Ca să lupte cu Mondamin.

Se-nvârtea în juru-i totul,

Cerul şi pădurea verde.

Inima-i bătea năvalnic,

Cum se zbate un nisetru

Ca să iasă din prinsore,

Când năvodul îl cuprinde.

Toate-n jur păreau cuprinse

De mistuitoare flăcări,

Sori aprinşi fără de număr

Se uitau la lupta cruntă.

Deodată, Haiavata

Se văzu-n poiană singur,

Tremurând de încordarea

Luptei duse fără preget,

Iar în faţă-ntins , în iarbă,

Cu frumoasele lui straie

Sfâşiate fără milă,

Cu frunzişul rupt pe frunte,

Şi cu pletele-i de aur

Răvăşite peste faţă,

Nemişcat şi fără viaţă –

Trupul mândru-al lui Mondamin.

Credincios poruncii sale,

Haiavata în poiană

I-a săpat o groapă-adâncă,

Şi de straie despuindu-l,

La-ngropat, iar pe deasupra

A fărâmiţat pământul,

Până când bâtlanu-n baltă

A zburat cu ţipăt jalnic.

Dup-aceea, Haiavata

S-a întors la el acasa;

A fost ziua cea din urmă

De-ncercări şi frământare.

N-a uitat el însă locul

Unde-a înfruntat în luptă

Pe Mondamin, biruindu-l;

N-a uitat mormântu-n care

L-angropat,lăsând în preajmă-i

Să se veştejească-n soare

Frunzele si haina-i mândră.

Zi de zi s-a dus acolo,

La mormânt, să-l îngrijească,

Bulgării să îi sfărâme

Să plivească buruiana

Şi cu strigate s-alunge

Păsările stricătoare,

Cu-al lor cap, hârşit în rele,

Cagaghi, cioroiul negru.

Până când, mlădiu şi firav,

Răsări în ţărna neagră

Un subţire lujer verde,

Şi-apoi, lângă el, mai multe,

N-apucă să vină toamna

Şi pe locul luptei aprigi

Se-nălţă semeţ porumbul,

Îmbrăcat în straie mândre

Şi cu plete răsfirate,

De mătase aurie.

Stând în faţă-i Haiavata

A strigat cu bucurie:

–       „ E Mondamin, un prieten

Pentru-ntreaga omenire!”

A chemat-o pe Nacomis,

Şi pe Iagu, vânătorul,

Le-a-nşirat a sale vise

Şi le-a spus , pe îndelete,

Despre lupta-i cu Mondamin

Şi minunea biruinţei.

Le-arătă porumbul verde,

Noul dar măreţ al firii,

Ce a fost menit să scape

Pe vecie omenirea

De a foamei cruntă grijă.

Iar atuncea când spre toamnă,

S-a făcut porumbul galben,

Şi s-au copt a sale boabe,

Tari şi lucii ca mărgeanul,

El a stâns de zor ştiuleţii,

Curăţându-i de pănuşe,

Ca şi-atunci când după luptă,

Despuie pe-al său potrivnic.

A chemaz apoi tot satul

La o mare sărbătoare,

Arătându-i darul veşnic

Dat de pronia cerească.

zamolxe

Anunțuri
Published in: on 18/10/2009 at 19:47  Comments (2)  
Tags: , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://quadratus.wordpress.com/2009/10/18/1161/trackback/

RSS feed for comments on this post.

2 comentariiLasă un comentariu

  1. Ma crezi sau nu , nu l am vazut cand am intrat de telefon , ciudat . Oricum , e mi a facut o deosebita placere sa l recitesc , prima oara l am citit acum vreo 15 , frumoasa legenda . Pacat de destinul ” pieilor rosii ” !

  2. Frumoase cantarile.. bun prilej pentru a medita asupra ideilor ce le cuprind…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: