Pana, creion si otrava. Un studiu in verde.

Oscar Wilde

 

Artistilor si oamenilor de litere li se reproseaza mereu ca nu ajung sa atinga perfectiunea si plenitudinea naturii. De regula, asa ar trebui sa stea lucrurile. De fapt, chiar acea concentrare asupra viziunii si fervoarea in atingerea scopului – caracteristica temperamentului artistic – sunt in sine modalitati de limitare. Pentru cei preocupati de frumusetea formei, nimic altceva nu pare mai important. Totusi, exista multe exceptii de la aceasta regula. Rubens a fost ambasador, iar Goethe consilier de stat; Milton – secretarul lui Cromwell in probleme de latina. Sofocle avea o functie publica in propriul oras; umanistii, eseistii si romancierii Americii moderne nu-si doresc altceva decat sa devina diplomati. Prietenul lui Charles Lamb, Thomas Griffiths Wainewright, subiectul acestui scurt studiu, desi poseda un temperament profund artistic, a urmat multi alti maestri, altii decat arta, fiind nu numai poet si pictor, critic de arta, specialist in antichitati si prozator, amator de lucruri furmoase si diletant in tot felul de alte lucruri placute, dar si un falsificator nu mai putin lipsit de pricepere, o persoana subtila, aproape fara rival pana acum, in folosirea otravii.

Acest om remarcabil, care a manuit viguros “pana, creionul si otrava”, cum fericit a formulat un mare poet al zilelor noastre, s-a nascut in Chiswick in 1794. Tatal lui era fiul unui distins avocat care lucra la Gray`s Inn si Hatton Garden. Mama lui era fiica celebrului doctor Griffiths, editorul si fondatorul revistei Monthly Review, partener, intr-o alta aventura literara, al lui Thomas Davis, faimosul librar, despre care Johnson spunea ca nu e librar, ci “un domn care se ocupa de carti”, prietenul lui Goldsmith s al lui Wedgwood, in fine, unul dintre cei mai cunoscuti oameni din vremea lui. Doamna Wainewright a murit la douazeci si unu de ani, dandu-i nastere lui Thomas, iar in necrologul publicat in Gentleman`s Magazine se vorbeste despre “natura ei binevoitoare si numeroasele ei talente”, adaugandu-se, oarecum amuzant, ca “se pare ca a inteles scrierile domnului Locke la fel de bine ca orice persoana, de ambele sexe, din zilele noastre”. Tatal lui nu a supravietuit mult timp tinerei lui sotii si se pare ca micutul a fost crescut de bunicul sau, iar dupa moareta acestuia, in 1803, de unchiul sau, George Edward Griffiths, pe care l-a otravit dupa aceea. Copilaria si-a petrecut-o in Linden House, Turnham Green, unul din acele conace frumoase in stil georgian care, din nefericire, au disparut datorita construirii drumurilor secundare. De la gradinile minunate si parcul plin de copaci a capatat el acea dragoste nesofisticata si patimasa de natura, care nu l-a parasit niciodata si l-a sensibilizat fata de influenta spirituala a poeziei lui Wordsworth. A urmat cursurile scolii Hammersmith, al carei director era Charles Burney. Domnul Burney era fiul muzicologului Charles Burney si, totodata, ruda apropiata a baiatului plin de talent, care s-a dovedit a fi cel mai bun elev al sau. Se pare ca a fost un om extrem de cultivat si, ani de zile dupa aceea, domnul Wainewright vorbea despre el ca filosof, aheolog si profesor admirabil care, dand importanta laturii intelectuale a educatiei, nu ignora pregatirea morala a celor de varsta frageda. Sub indrumarea domnului Burney si-a dezvoltat la inceput talentul de artist, iar domnul Hazlitt ne spune ca un caiet de desen din perioada scolara mai exista inca, demonstrand marele sau talent si simtirea autentica. Pictura a fost intr-adevar cea dintai dintre artele care l-au fascinat. Abia mult mai traziu a incercat sa se exprime folosind pana si otrava.

Inainte de asta, se pare, totusi, ca s-a lasat dus de visele copilaresti, eroice si aventuroase ale vietii de soldat si, la o varsta destul de frageda, a fost gardian. Dar viata nesabuita si dezordonata a tovarasilor lui nu a reusit sa satisfaca temperamentul artistic rafinat al celui care era facut pentru altceva. In scurt timp s-a plictisit de corpul de garda. “Arta”, ne spune el in cuvinte care inca ii misca pe multi prin sinceritatea inflacarata si fervoarea lor ciudata, “Arta l-a atins pe renegat; datorita influentei ei pure si sublime s-au risipit cetruile fetide; sentimentele mele parjolite, fierbinti, fara stralucire au renascut datorita florii proaspete, racoroase, simple si frumoase care se naste la cei curati”. Dar arta nu a fost singura cauza a schimbarii. “Scrierile lui Wordworth”, continua el, “au contribuit mult la calmarea vartejului naucitor care insoteste nesmintit schimbarile bruste. Am revarsat deasupra lor lacrimi de fericire si recunostinta”. In consecinta a parasit armata, cu viata ei dura,de cazarma, si s-a reintors la Linden House, plin de entuziasmul proaspat desteptat pentru cultura. O boala grava, in timpul careia, pentru a-i folosi propriile-i cuvinte, a fost “sfaramat asemeni unui vas de lut”, l-a sleit o bucata de vreme. Natura delicata a organismului sau, indiferenta atunci cand era vorba sa-i faca pe ceilalti sa sufere, era extrem de sensibila la durere. Fugea din fata suferintei, considerand-o cauza ruinei si mutilarii vietii omului. A umblat prin chinuitoarea vale a melancoliei, de unde atatea spirite, probabil unele mult mai subtiri, nu au reusit sa iasa.. Dar era tanar – nu avea decat douazeci si cinci de ani – si a depasit repede “apele negre si moarte”, cum le numea el, atingand taramul vast al culturii umaniste. In timp ce se afla in convalescenta dupa boala care-l impinsese pana la hotarul mortii, i-a venit ideea sa se apuce de literatura. “Mi-am zis, alaturi de John Woodvil”, spunea el ferm, “ca poti duce o viata de zeu intr-un astfel de mediu, sa vezi, sa auzi si sa scrii lucruri de toata isprava”.

Aceste bucurii inalte si furtunoase ale vietii

Nu au nimic din lucrurile dulci simtite de muritori.

E imposibil sa nu vezi in aceste versuri marturia unei veritabile pasiuni pentru litere. “Sa vezi, sa auzi si sa scrii lucruri de isprava” – acesta ii era scopul.

Scott, redactorul revistei London magazine , coplesit de geniul tanarului sau prada fascinatiei stranii pe care o exercita asupra oricui, l-a invitat sa scrie o serie de articole despre arta si, folosind o serie de pseudonime care mai de care mai fanteziste, si-a adus contributia la literatura acelor zile. Janus Weathercock, Egomet Boumot si Van Vinkvooms au fost cateva dintre mastile grotesti alese pentru a-si ascunde gravitatea sau frivolitatea. O masca ne spune mai mult decat un chip, si aceste deghizari i-au accentuat personalitatea. In scurt timp a devenit celebru. Charles Lamb vorbeste despre “bunul, veselul Wainewright”, a carui proza este “excelenta”. Aflam cum ii distra la cate un petit-diner pe Macready, John Forester, Maginn, Talfourd, sir Wendworth Dilke, pe poetul John Claire si pe multi altii. Asemeni lui Disraeli, el s-a decis sa uimeasca orasul prin tinuta lui de dandy: inelele frumoase, cameele si manusile citron din piele de ied erau bine cunoscute si privite de Hazlitt ca semne ale unei noi maniere in literatura, in timp ce parul bogat si ondulat, ochii frumosi, mainile albe si cizelate ii dadeau lui insusi acel sentiment placut si periculos totodata de a fi diferit de ceilalti. Avea ceva din Lucien de Rubempre. Uneori aminteste de Julien Sorel. De Quincey l-a vazut o data la un dineu dat de Charles Lamb. “In mijlocul acelei societati de literati se afla un ucigas”, ne spune el, si-si continua descrierea, marturisindu-ne cum in acea zi fusese atat de bolnav, incat nu suporta sa vada in fata ochilor nici un chip omenesc, fie el de barbat sau femeie, si totusi si-a dat seama ca priveste cu un interes intelectual peste masa, la un scriitor tanar care, in spatele manierelor pretioase, parea sa ascunda o sensibilitate innascuta. Mai departe, el se lanseaza in speculatii in jurul “interesului subit” care i-ar fi schimbat starea, daca ar fi stiut de ce pacat se facea vinovat chiar in acea clipa oaspetele caruia Lamb ii acorda atata atentie.

Opera lui se imparte in cele trei parti sugerate de domnul Swinburne si, partial, putem recunoaste ca, daca am lasa deoparte ispravile cu otravurile, ceea ce ne-a lasat nu-i justifica reputatia.

Dar numai pentru ca filistinul apreciaza o personalitate prin testul vulgar asupra a ceea ce aceasta produce. Tanarul dandy a urmarit mai curand sa fie cineva decat sa faca un anumit lucru. Recunostea faptul ca viata insasi e o arta, ca isi are propriile modalitati stilistice, la fel ca artele care incearca sa o exprime. Si nici opera lui nu-i lipsita de interes. Il auzim pe William Blake oprindu-se in fata unuia dintre tablourile lui de la Academia Regala si dand verdictul: “foarte frumos”. Eseurile lui prefigureaza o mare parte din ceea ce a ajuns intre timp realitate. Se pare ca a anticipat unele dintre accidentele culturii moderne, considerate de multi acum drept principiile ei fundamentale. A scris despre “la Gioconda”, despre primii poeti francezi si despre Renasterea italiana. Ii placeau enorm pietrele pretioase grecesti, covoarele persane si traducerile elisabetane din Cupidon si Psyche si Hypnerotomachia, legaturile de carte, editiile princeps cu spalturi si margini late. Era extrem de sensibil la frumusetea mediului ambiant si nu oboseste sa ne descrie camerele in care a locuit sau ar fi dorit sa locuiasca. Avea un atasament straniu pentru culoarea verde care, la indivizi, este intotdeauna semnul unui temperament artistic subtil, iar la natiuni un indiciu al moliciunii, daca nu al moravurilor decadente. La fel ca lui Baudelaire, ii placeau enorm pisicile si, asemeni lui Gautier, era fascinat de acel “monstru dulce din marmura”, bisexuat, pe care il putem vedea inca la Florenta si la Louvre.

Multe dintre descrierile si sugestiile lui de decoratie indica faptul ca nu se eliberase total de gustul fals al timpului sau. Este evident insa ca el a fost printre primii care si-a dat seama de nota fundamentala a eclectismului estetic, adica de adevarata armonie a celor cu adevarat frumoase, independente de loc, scoala sau maniera. El a stiut ca, in decorarea unei incaperi, nu a uneia pentru expozitie, ci a unei camere de locuit, nu trebuie sa urmarim reconstituirea arheologica a trecutului si nici sa luam asupra noastra povara unei necesitati imaginare de acuratete istorica. Avea perfecta dreptate in privinta acestei perceptii estetice. Toate lucrurile frumoase, apartin, in fond, aceleiasi epoci.

Si astfel, in propria bilbioteca, asa cum singur o descrie, descoperim o vaza greceasca delicata din argila, cu figuri desavarsit pictate, cu aproape invizibilul KALOS scris cu finete pe margine, iar in spatele ei atarna o gravura a “Sybilei Delfice” de Michelangelo si “Pastorala” lui Giorgione. Aici un fragment de majolica florentina, acolo o lampa grosolana dintr-un mormant roman. Pe masa se afla Cartea Orelor, “legata intre coperti de argint masiv, aurit, incrustata cu embleme stranii si ornamentata cu mici briliante si rubine” si nu departe de ea, “sta ghemuit un mic monstru urat, un Lar, descoperit probabil in lanurile de grau din Sicilia”. Unele bronzuri antice, innegrite contrasteaza cu “licarul palid al celor doua Christi Crucifixi, unul sculptat in fildes, celalalt modelat in ceara. Are tavi Tassie din pietre pretioase, o mica bomboniere Ludovic al XIV-lea, cu o miniatura de Pettitot, mult pretuitele ceainice de culoarea biscuitilor cafenii, lucrate in filigran, cutia de scrisori din marochin citron si scaunul “verde ca Pomona”.

Ni-l putem imagina stand lungit in mijlocul cartilor, mulajelor si gravurilor, un adevarat virtuoz, un connaisseur subtil, schimband locul minunatei sale colectii de busturi ale lui Marc Antoniu sal al lui “Liber Studiorum” de Turner, al carui admirator insufletit era, sau examinand cu o lupa mare unele dintre nestematele si cameele vechi, “capul lui Alexandru, pe un onix format din doua straturi” sau “acea superba altissimo relievo pe calcedonie, Jupiter Aegiochus”. Intotdeauna a fost un mare amator de gravuri si a dat cateva sugestii dupa cum sa-ti alcatuiesti o colectie. Chiar daca aprecia arta moderna, nu a pierdut niciodata din vedere importanta reproducerilor dupa marile capodopere ale trecutului, si tot ce spune el despre valoarea mulajelor de gips este absolut admirabil.

In calitate de critic de arta s-a ocupat in primul rand de impresiile complexe produse de opera de arta si, desigur,primul pas in critica estetica este constientizarea propriilor impresii. Nu dadea nici o atentie discutiilor abstracte despre natura Frumosului, iar metoda istorica, care a generat rezultate fructuoase, nu i-a caracterizat epoca, dar el nu a pierdut deloc din vedere marele adevar conform caruia arta nu se adreseaza intelectului si nici sentimentelor, ci pur si simplu temperamentului artistic. In repetate randuri, el subliniaza ca acest temperament, acest “gust”, cum il numeste el, fiind calauzit inconstient si adus la perfectiune prin contactul constant cu cele mai bune opere, ajunge in cele din urma o forma de judecata corecta. Desigur, exista mode in arta asa cum exista si in vestimentatie si, probabil, nimeni nu se poate elibera total de influenta obisnuintei si a noutatii. Cert este ca el nu s-a putut elibera si recunoaste franc cat de dificil este sa-ti formezi o judecata justa despre arta contemporana. Dar, in ansamblu, gustul lui era bun si sanatos. Ii admira pe Turner si Constable intr-o vreme in care cei doi nu suscitau atatea opinii, cum se intampla azi, si a vazut ca pentru a atinge perfectiunea in arta peisajului avem nevoie de ceva mai mult decat “pura harnicie si transcriere fidela”. Despre Haeth Scene ner Norwich” a lui Crome, el remarca faptul ca tabloul ne arata “in ce masura conteaza informatia subtila a naturii in manifestarea ei salbatica pentru cea mai neinteresanta linie a sesului”, iar despre genul popular din peisaj din vremea sa ne spune ca este “pur si simplu o enumerare de vale, deal, busteni, arbusti, apa, poieni, case de tara si de altfel, peisajul fiind putin mai mult decat o topografie, o harta picturala din care lipsesc materiile cele mai pretuite de un adevarat pictor, cum sunt curcubeiele, polile torentiale, halourile, razele care strapung norii destramati, furtunile si lumina stelelor”. Ii displacea tot ce era lipsit de subtilitate si banal in arta si, daca era incantat sa-l intretina pe Wilkie la un dineu, nu dadea nici o atentie picturilor lui Sir David, nici poemelor lui Crabbe. Nu avea nici o simpatie fata de tendintele realiste si imitative din vremea lui si ne spune deschis ca marea lui admiratie pentru Fusseli se datora in mare parte faptului ca micul elvetian nu considera ca un artist trebuie sa picteze ceea ce vede. Calitatile pe care le cauta intr-un tablou erau compozitia, frumusetea, distincia liniei, bogatia coloristica si puterea imaginativa. Pe de alta parte, nu era deloc un doctrinar. “Eu sustin ca nici o opera de arta nu poate fi judecata altfel decat pe baza legilor deduse din ea insasi – este sau nu consecventa cu ea insasi, iata problema:. Acesta este unul din excelentele lui aforisme. Si comentand pictori atat de deosebiti intre ei ca Landseer si Martin, Stothard si Etty, el arata, pentru a folosi o fraza deja clasica, faptul ca incearca “sa vada obiectul cum este el cu adevarat”.

Totusi, asa cum am spus mai sus, el nu se simte deloc in largul lui cand scrie despre operele contemporane. “Prezentul”, ne spune el, “este tot atat de agreabil confuz pentru mine ca Ariosto la prima lectura atenta… Modernitatile ma uluiesc. Trebuie sa le privesc prin telescopul timpului. Elia se plange ca pentru el meritul unui poem in manuscris este incert- <tiparul>, asa cum spun el pe buna dreptate, <il certifica>. Cincizeci de ani de armonizare a culorilor produc acelasi lucru in cazul unui tablou”. Se simte fericit cand scrie despre Watteau si Lancret, Rubens si Giorgione, despre Rembrandt, Corregio si Michelangelo, dar cel mai fericit este cand scrie despre arta greaca. Goticul nu l-a prea impresionat, dar a indragit mereu arta clasica si arta Renasterii. El si-a dat seama cat poate castiga scoala engleza din studiul modelelor grecesti si nu a contenit sa arate tinerilor posibilitatile artistice ascunse in statuile elene si metodele elene de lucru. In judecatile lui asupra marilor maestri italieni, spune De Quincey, “aparea acel ton sincer si sensibil al cuiva care vorbeste despre sine si nu reproduce doar texte stiute”. Cea mai mare lauda pe care i-o putem aduce este ca a incercat sa reinvie stilul ca traditie constienta. Dar si-a dat seama ca, oricate conferinte si congrese de arta s-ar organiza, oricate “planuri pentru promovarea artelor”, toate acestea nu vor duce la acest rezultat. “Oamenii”, spune el cu intelepciune si in adevaratul spirit care anima Toynbee Hall, trebuiau “sa aiba in fata ochilor mereu cele mai bune modele”.

Cum e de asteptat de la cineva care este pictor, critica lui de arta contine observatii tehnice. Despre “Sfantul Gheorghe eliberand-o pe Printesa egipteana din ghearele balaurului” de Tintoretoo, remarca:

“Vesmantul Sabrei, viu poleit cu albastru de Prusia, este scos in relief pe fundalul verde pal de o esarfa vermillon, iar nuantele pline ale celor doua isi afla un frumos ecou, cum s-ar spune, intr-un ton mai grav, in stofele de culoarea purpurie si armura de otel albastrui a sfantului, la care se mai adauga echilibrul amplu dintre draperia azuri din prim-plan cu nuantele indigo ale codrului salbatic din jurul castelului.”

Si in alta parte vorbeste cu multa stiinta despre un “Schiavone delicat, variat ca un rasad de lalele, cu tente bogate si discontinue”, despre un “portret stralucitor si remarcabil prin morbidezza , pictat de neproductivul Moroni, iar despre alta panza spune ca are “carnatii pline”.

Dar, de regula, el se ocupa de impresiile starnite de opera ca intreg artistic si incearca sa traduca aceste impresii in cuvinte, sa dea, cum s-ar spune, echivalentul literar al efectului produs asupra imaginatiei si spiritului. El a fost unul dintre cei dintai care au imbogatit literatura de arta a secolului al XIX-lea, acea forma care si-a gasit in domnii Ruskin si Browning exponentii straluciti. Descrierea pe care o face tabloului Repas Italien de Lancret, in care “o fata bruna <pusa pe rele> sta intinsa in iarba pudrata cu margarete”, este in unele privinte incantatoare. Iata cum prezinta “Crucificarea” lui Rembrandt. Este extrem de caracteristica pentru stilul sau:

“Intunericul – intunericul monstruos, ca de funingine – invaluie intreaga scena – doar deasupra padurii blestemate, ca printr-o crapatura oribila in tavanul cernit, un potop – apa fara de culoare, ca de zloata – suvoieste cu toata forta, raspandind o lumina hidoasa, spectrala, mai ingrozitoare ca noaptea tangibila. Pamantul gafaie tare si repede! Crucea neagra tremura! Vanturile s-au oprit, aerul nemiscat – un huruit murmurator sub picioarele lor si cativa insi din multimea mizera incep sa fuga la vale. Caii adulmeca teroarea care se pregateste si nu mai pot fi struniti de frica. Iute se apropie momentul cand, aproape sfasiat de propria Lui greutate, lesinand din cauza sangelui pierdut care acum curge in raulete inguste din venele despicate, cu tampele si pieptul inecate in sudoare si limba neagra uscata de febra mistuitoare, Iisus striga: <Mi-e sete>. Otetul monstruos ii este dus spre buze.

Capul ii cade si sfantul cadavru penduleaza fara simtire pe cruce. O flacara rosiatica brazdeaza aerul si dispare; stancile carmelului si Libanului se despica, marea isi rostogoleste din nisipurile adancului spre inalt valurile agitate. Pamantul se casca si mormintele isi arata locuitorii. Mortii si viii se amesteca nefiresc si merg in graba pe strazile orasului sfant. Acolo ii asteapta noi miracole. Valul templului – acel val de nepatruns – este sfasiat de sus pana jos, iar nisa temuta care contine misterele ebraice – arca fatala cu tablele si candelabrul cu sapte brate – este dezvaluita de lumina unor flacari nepamantesti in fata multimii parasite de Dumnezeu.

Rembrandt nu a pictat niciodata asa ceva. S-ar fi pierdut aproape tot farmecul, pierzandu-se acel val uluitor al nedefinitului care creeaza un cadru in care imaginatia framantata de intrebari sa-si desfasoare speculatiile. Asa, pare un lucru dintr-o alta lume. O prapastie intunecoasa intre noi si el – nu poate fi atins cu trupul. Ne putem apropia doar cu spiritul.”

In acest fragment, scris, cum ne spune autorul, “cu veneratie si respect”, exista multe aspecte teribile si inca si mai multe oribile, care sunt spuse nu fara o anumita forta bruta sau, in orice caz, o anume violenta brutala a cuvintelor, calitate pe care aceasta epoca ar trebui sa o pretuiasca foarte mult, tinand seama de faptul ca este defectul ei principal. Totusi, e mai placut sa trecem la descrierea tabloului “Cefalus si Procris” de Giulio Romano:

“Ar trebui sa citim lamentatia Moschius pentru Bion, dulcele pastor, inainte de a privi acest tablou sau sa studiem tabloul pentru a ne pregati sa citim lamentatia. In ambele apar aceleasi imagini. Pentru fiecare dintre victime murmura crangurile de pe dealuri si valcelele din padure, florile respira tristul parfum al mugurilor, privighetoarea jeleste pe pamantul stancos, iar randunica in vaile serpuitoare; <gem satirii, gem si faunii in valuri intunecare>, iar nimfele izvoarelor din padure se topesc in apele plangatoare. Oile si caprele isi lasa pasunile, iar nimfele muntilor <carora le place sa se catere pe cele mai inaccesibile varfuri ale stancilor abrupte> se grabesc sa coboare la cantul pinilor indragiti de vant, in timp ce raurile o plang pe dalba Procris <cu undele hohotitoare>. Umpland oceanul departat intr-un singur glas.

Albinele nu mai zumzaie pe muntele Hymet, cel invaluit in miros de cimbru, iar cornul, vestitor al mortii iubitului Aurorei, nu va mai imprastia amurgul rece de pe varful muntelui Hymet. In prim plan este un mal racoros, acoperit cu iarba arsa de soare, cu povarnisuri si adancituri asemeni valurilor (un fel de talazuri de pamant), care par si mai neregulate datorita radacinilor in care te poti impiedica si bustenilor taiati prea devreme, din care rasar lastari de un verde deschis. Malul se ridica brusc in partea dreapta, spre un crang des, in care nici stelele nu patrund, la marginea caruia sta regele Thessaliei, coplesit de durere, tinand in poala trupul dalb care, doar cu o clipa inainte, daduse la o parte cu fruntea delicata crengile aspre si care pasise prin ghimpi si flori cu pasul manat de gelozie – acum neajutorat, greu, nemiscat, caruia doar vantul ii ridica pletele in bataie de joc.

Stand printre copacii desi, nimfele inmarmurite scot tipete de jale:

Si satirii in piele de caprioara, incruntati

cu rasucite iederi

o pornesc

Si pe fetele lor se-asterne o stranie mila.

Mai jos zace Laelaps, si-n suspinul lui e semn ca moartea se apropie cu pasi repezi. De cealalta parte a grupului, Iubirea Virtuoasa, cu <triste aripi> isi tinteste sageata catre un palc de padureni, fauni, berbeci, capre, satiri si mame de satiri care-si tin strans, cu maini tematoare, copiii – toti gonesc dinspre partea stanga pe o carare ce se adanceste intre prim-planul tabloului si un perete de stanca de unde pazitorul unui parau varsa ape vestitoare a durerii. Mai sus, si ceva mai departe de efidriada, un alt personaj feminin, smulgandu-si parul, apare printre trunchiurile incununate de vita de vie ale unui crang stufos. In centrul tabloului se afla poinei umbroase care coboara spre gura unui rau, iar in spate se afla <necuprinsa forta a oceanului> pe al carui intins, cea care stinge stelele, trandafiria Aurora, isi salta furioasa bidivii uzi, pentru a-si privi rivala in chinurile mortii”

Daca aceasta descriere ar fi rescrisa atent, ar fi admirabila. Ideea de a face un poem in proza, pornind de la un tablou, este excelenta. O mare parte a literaturii moderne de buna calitate izvoraste din aceeasi intentie. Intr-o perioada urata si rationala in acelasi timp, artele isi imprumuta mijloacele intre ele, nu de la viata.

Afinitatile lui erau, de asemenea, variate. De exemplu, era extrem de interesat de tot ce e legat de teatru si sustinea cat putea nevoia de acuratete istorica a costumelor si decorului. “In arta”, spune el intr-unul dintre eseuri, “daca e sa faci ceva, atunci fa-l bine”, si subliniaza faptul ca o data ce permitem patrunderea anacronismelor, este dificil sa spunem unde trebuie trasa linia. In literatura, asemeni lordului Beaconsfield, intr-o ocazie devenita celebra, era “de partea ingerilor”. A fost unul dintre primii admiratori ai lui Keats si Shelley – “Shelley cel tremurator-de-sensibil si poetic”, cum il numeste. Admiratia lui pentru Wordsworth era sincera si profunda. Il gusta din plin pe William Blake. Unul dintre cele mai bune exemplare din “Cantecele Inocentei si Experientei” din care exista azi a fost tiparit special pentru el. Ii iubea pe Alain Chartier si Rosard, pe dramaturgii elisabetani, pe Chaucer, Chapman si Petrarca. Pentru el artele formau un tot. “Criticii nostri”, remarca el cu intelepciune, “nu par defel constienti de asemanarea existenta in semintele primordiale ale poeziei si picturii si nici de faptul ca orice progres in studiul serios al unei arte genereaza o perfectionare egala in cealalta”.

In alta parte spune ca un om care nu-l admira pe Michelangelo si vorbeste despre dragostea lui pentru Milton ori se minte pe sine, ori ii minte pe cei care-l asculta. A fost intotdeauna generos fata de colegii care scriau la London Magazine; ii lauda pe Barry Cornwall, Hazlitt, Elton si Leigh Hunt fara nici o urma de malitie. Unele dintre schitele lui despre Charles Lamb sunt admirabile in felul lor si, posedand arta unui comediant autentic, stilul i se muleaza pe subiect:

“Ce pot spune despre tine mai mult decat stiu toti? Ca avut-ai spontaneitatea unui copil si mintea unui adult – o inima de-a pururi duioasa care te facea sa-ti curga lacrimile.

Cat spirit in rastalmacirea celor spuse de cineva si cum introducea o pretiozitate demodata la momentul oportun. Vorbirea-i era lipsita de afectare, la fel de concentrata ca a iubitilor lui elisabetani, atingandu-le chiar obscuritatea. Propozitiile-i erau batatorite asemeni firelor de aur. Era neindurator fata de falsele reputatii, iar o observatie de-a lui despre <moda pentru genii> devine un ingredient statornic. Cu Sir Thomas Browne era <prieten la catarama>, cum era si cu Burton, si cu batranul Fuller. In dispozitia lui amoroasa se amuza alaturi de acea inegalabila ducesa din pagini inmiresmate; a trezit vise gratioase pornind de la comediile de succes ale lui Beaumot si Fletcher. Obisnuia sa faca scurte observatii critice, cum era mereu inspirat, dar era bine sa-l lasi sa-si aleaga propriul joc – daca se intampla ca o persoana sa inceapa discutia chiar cu unul dintre favoritii sai, risca sa fie intrerupt sau, mai curand, completat dintr-o maniera greu de spus daca pornea din lipsa de intelegere sau rautate. Intr-o noapte la C. – personajele de mai sus erau subiectul unei conversatii. Dl. X ridica in slavi pasiunea si stilul elevat al unei tragedii (nu stiu care dintre ele), dar Elia pe loc l-a provocat, spunand: <Asta nu-i nimic, versurile, domnule, versurile au facut totul!”

O latura a carierei lui literare merita o mentiune speciala. Se poate spune ca jurnalismul modern ii datoreaza tot atat de mult cat oricaruia dintre cei care au scris in prima parte a acestui secol. A fost pionier al prozei agresive, placandu-i epitetele pitoresti si exagerarile. Sa ai un stil atat de extraordinar care ascunde adevaratul subiect, asta intr-adevar este una dintre marile realizari ale unei scoli importante si admirate a scriitorilor de varf din Fleet Street – chiar am putea spune ca aceasta scoala l-a inventat pe Janus Weathercock. Am vazut de asemenea ca este destul de usor ca, prin reveniri constante, sa starneasca interesul publicului pentru propria persoana, iar in articolele pur jurnalistice, acest tanar extraordinar spune lumii ce a mancat la pranz, de unde isi cumpara hainele, ce vinuri ii plac si cum sta cu sanatatea, de parca ar fi scris note saptamanale la unul din ziarele de mare tiraj din zilele noastre. Fiind partea cea mai putin valoroasa a operei sale, tocmai aceasta a avut o influenta considerabila. Astazi un publicist este o persoana care plictiseste comunitatea cu detaliile delictelor din viata lui particulara.

Ca majoritatea oamenilor artificiali, iubea enorm natura. “Trei lucruri apreciez eu foarte mult”, spune el undeva, “sa lenevesc pe o culme care domina o intreaga panorama, sa stau la umbra unor copaci stufosi, in timp ce soarele straluceste in jur si sa gust singuratatea, fiind constient ca prin jur se afla cineva. Pe toate le aflu doar la tara”. Scrie despre plimbarile lui printre rachitele si buruienile mirositoare, repetand “oda catre seara” de Collins, pentru a prinde finetea momentului, despre cum isi ingroapa el fata “intr-un strat jilav de ciubotica-cucului stropita cu roua de mai”. Mai scrie despre placerea de a vedea vacile cu respiratia dulce “trecand incet spre casa in lumina amurgului” si despre cum aude “clinchetul departat al talangilor”. Una dintre expresiile lui, “primula stralucea in rasadul rece de pamant ca o pictura solitara de Giorgione pe un lambriu de stejar de culoare inchisa”, corespunde curios tipului sau temperamental si, iata, urmatorul pasaj, frumos in felul lui:

“Iarba scurta si frageda era acoperita de margarete – <acelea pe care oamenii din orasul nostru le numesc margarite -, dese ca stelele intr-o noapte de vara. Croncanitul aspru al ciorilor de camp ajungea placut indulcit dinspre un crang de ulmi inalti si desi, ceva mai departat, iar din cand in cand se auzea vocea unui baiat care gonea pasarile de pe campul proaspat semanat. Adancurile albastre erau de un ultramarin intens – nici un nor nu brazda eterul nemiscat; doar la marginea orizontului curgea o pelicula usoara de vapori cetosi pe care se proiecta vechea biserica de piatra, din satul invecinat, cu albeata ei orbitoare. Mi-a venit in minte poezia lui Wordworth, <Versuri scrise in martie>.”

Totusi, nu trebuie sa uitam ca tanarul cultivat care a compus aceste randuri, atat de receptiv la poezia lui Wordsworth, era si o persoana subtila, aproape fara rival pana acum in folosirea otravei, asa cum am spus la inceputul acestui studiu. Cum a ajuns sa fie fascinat de acest pacat straniu, nu ne spune, iar jurnalul in care si-a notat meticulos rezultatele experientlor lui teribile si metodele folosite s-a pierdut. Chiar si mai tarziu era reticent in privinta acestui subiect si prefera sa vorbeasca despre “Excursia” si “Poeziile care se bazeaza pe emotii”. Nu exista totusi nici un dubiu ca folosea stricnina. Intr-unul dintre inelele de care era atat de mandru si care-i scotea in evidenta delicatetea mainilor marmoreene avea cristale de nus vomica indiana, o otrava, ne spune unul dintre bibliografii lui, “aproape fara nici un gust, greu de depistat, fiind total solubila”. Crimele lui, spune De Quincey, au fost mult mai numeroase decat cele facute publice prin justitie. Nu exista nici o indoiala ca asa stau lucrurile, si merita sa mentionam cateva. Prima lui victima a fost unchiul sau, domnul Thomas Griffiths. L-a otravit in 1829 pentru a intra in posesia conacului Linden House, un loc de care intotdeauna a fost atasat. In luna august a anului urmator a otravit-o pe doamna Abercrombie, mama sotiei lui, iar in decembrie a otravit-o pe frumoasa Helen Abercrombie, cumnata lui. Poate a fost un capriciu sau un mod de a-si stimula oribila dorinta de putere care zacea in el sau pentru ca ea banuia ceva, sau fara vreun motiv anume. Pe Helen Abercrombie a ucis-o impreuna cu sotia lui pentru suma de 18.000 de lire, reprezentand asigurarea pe viata facuta la diverse firme. Lucrurile au decurs in felul urmator. La 12 decembrie, el, sotia si copilul au plecat din Linden House spre Londra, au tras in casa din strada Conduit nr. 12, din zona Regent Street. Cu el se mai aflau si cele doua surori ale sotiei. Helen si Madeleine Abercrombie. In seara zilei de 14 au iesit cu totii sa se distreze, iar la cina lui Helen i s-a facut rau. In ziua urmatoare i-a fost si mai rau, iar familia l-a chemat pe doctorul Locock, din Hanover Square, s-o ingrijeasca. A trait pana luni, 20, cand, dupa vizita de dimineata a dosctorului, domnul si doamna Wainewright i-au adus niste jeleuri otravite, iesind apoi la plimbare. Cand s-au intors, Helen era moarta. Fata avea in jur de douazeci de ani si era o blonda plina de gratie. Se mai pastreaza un desen incantator in creion rosu facut de cumnatul ei, desen care ne arata in ce masura stilul lui se afla sub influenta lui Sir Thomas Lawrence, pictor fata de care avea o mare admiratie. De Quincey spunea ca doamna Wainewright nu a fost la curent cu crima. Sa speram ca asa a fost. In pacat trebuie sa fii de unul singur, fara complici.

Firmele de asigurari, banuind adevaratele date ale cazului, au refuzat sa plateasca polita, invocand nereprezentativitatea si lipsa de dobanzi. Cu un curaj absolut straniu, otravitorul a deschis o actiune la Palatul de Justitie impotriva autoritatii imperiale, partile fiind de acord ca verdictul dat va fi folosit in toate cazurile. Procesul nu a intrat pe rol totusi decat dupa cinci ani, cand, in urma unei neintelegeri, verdictul a fost dat in cele din urma in favoarea firmelor. Judecatorul in acest proces a fost lordul Abinger. Egomet Boumot a fost reprezentat de domnul Erle si Sir William Follet, iar partea adversa a fost aparata de procurorul general si Sir Frederick Pollock. Din pacate, reclamantul nu a putut fi prezent la nici una dintre infatisari. Refuzul companiilor de a-i da cele 18.000 de lire i-a creat o mare jena financiara. La cateva luni dupa uciderea Helenei Abercrombie, a fost arestat pentru datorii, fiind luat de pe una din strazile Londrei in timp ce-i facea curte fiicei unuia dintre prieteni. Aceasta dificultate a fost atunci depasita, dar, la scurta vreme dupa aceea, s-a gandit ca ar fi bine sa plece in strainatate pana va reusi sa ajunga la o intelegere cu creditorii. In consecinta, s-a dus in vizita la Boulogne, la tatal fetei in chestiune, si cat a stat acolo l-a convins sa isi faca o asigurare pe viata, pentru 3000 lire, la firma Pelican. Imediat dupa ce formalitatile s-au terminat si polita a fost executata, intr-o seara, dupa cina, i-a pus prietenului cateva cristale de stricnina in cafea. El insusi nu a avut nici un avantaj in urma acestei fapte. Scopul lui era ca pur si simplu sa se razbune pe compania care refuzase sa-i plateasca pretul pacatului. Prietnul lui a murit a doua zi, iar el a parasit imediat Boulogne-ul, plecand intr-o calatorie prin cea mai pitoreasca parte a Bretaniei, unde a facut numeroase schite. O perioada a fost oaspetele unui domn in varsta, care avea o casa frumoasa la St Omer. De acolo s-a dus la Paris, unde a ramas cativa ani, traind in lux, spun unii, in timp ce altii vorbesc despre faptul ca “statea ascuns, cu otrava in buzunar, fiind temut de toti cei care-l cunosteau”. In 1837 s-a intors in Anglia pe ascuns. O pasiunea nebuneasca l-a adus inapoi. A venit pe urmele unei femei de care s-a indragostit.

Era luna iunie, iar el statea intr-unul dintre hotelurile din Covent Garden. Salonul se afla la parter si, prudent, tinea obloanele trase ca nu cumva sa fie vazut. Cu treisprezece ani inainte, pe cand isi strangea superba lui colectie de majolica si busturi ale lui Marc Antoniu, falsificase numele celor imputerniciti legal cu controlul averii, ceea ce i-a dat posibilitatea sa intre in posesia unei sume de bani din mostenirea lasata de mama lui, suma inclusa apoi in actul matrimonial. Stia ca acest fals fusese descoperit si era constient de faptul ca, intorcandu-se in Anglia, isi va pune viata in pericol. E cazul sa ne mai minunam? Se spune ca femeia era foarte frumoasa si ca nu-l iubea.

A fost descoperit pur si simplu accidental. Un zgomot de strada i-a atras atentia si interesul pe care-l avea mereu pentru evenimentele vietii moderne si a dat o clipa la o parte oblonul. Cineva de-afara a strigat: “Uite-l pe Wainewright, falsificatoul de banca”. Era Forrester, curierul din Bow Street.

La 5 iulie a fost dus la vechiul tribunal central. In Times a aparut urmatorul raport asupra desfasurarii procesului:

“Inaintea judecatorului Vaughan si a domnului baron Alderson, Thomas Griffiths Wainewright, in etate de patruzeci de ani, barbat cu infatisare distinsa, cu mustata, a fost acuzat pentru falsificarea si emiterea unei procuri in valoare de 2.259 lire, cu intentia de a frauda Banca Angliei si pe Guvernatorul acesteia.

Impotriva inculpatului s-au rostit cinci capete de acuzare, iar el s-a declarat nevinovat in prezenta domnului magistrat Arabin, in cursul diminetii. Fiind adus dinaintea judecatorului, totusi, a rugat sa i se permita sa-si retraga declaratia initiala, spunand ca este vinovat in doua capete de acuzare, care nu erau majore.

Dupa ce avocatul Bancii a explicat ca se mai facea vinovat in trei capete de acuzare, dar ca Banca nu dorea varsare de sange, faptul ca se recunostea vinovatia in cele doua acuzatii minore, iar la inchiderea sedintei acuzatul a fost condamnat de magistrat la deportare pe viata.”

Griffiths a fost dus inapoi la Newgate ca masura in vederea pregatirii pentru deportare in colonii. Intr-un straniu pasaj dintr-unul din eseurile de tinerete se inchipuia “zacand in inchisoarea Horsemonger, condamnat la moarte” pentru ca nu rezista tentatiei de a fura unele dintre busturile lui Marc Antoniu de la British Museum pentru a-si completa colectia. Sentinta data unui om de cultura ca el este si ea o forma de moarte. S-a plans amarnic prietenilor si a intarit, nu fara temei, ar spune unii, ca banii erau practic ai lui, fiind lasati mostenire de mama lui, ca falsul a fost savarsit cu treisprezece ani in urma, ceea ce constituia cel putin o circonstance attenuante, pentru a folosi expresia lui. Caracterul statornic al personalitatii este o problema metafizica subtila si, desigur, legea engleza nu poate sa rezolve aceasta chestiune decat intr-o maniera extrem de expeditiva. Totusi, exista o latura dramatica in faptul ca aceasta pedeapsa grea i-a fost data pentru ceva care, evident, nu constituia cel mai groaznic dintre pacatele lui, daca ne gandim numai la influenta nefasta pe care a avut-o asupra stilului jurnalistic modern.

Dickens, Macready si Hablot Browne s-au intalnit intamplator cu el cand se afla la inchisoare. Ei se dusesera sa vada inchisorile londoneze, in cautare de efecte artistice, iar la Newgate l-au vazut pe neasteptate pe Wainewright. El i-a intampinat cu o privire sfidatoare, ne spune Forster, iar Marcready a fost “oripilat sa-l vada pe omul pe care il cunoscuse indeaproape si la a carui masa mancase”.

Altii erau mai curiosi si, un timp, celula lui a devenit un salon la moda. Multi dintre literati s-au dus sa-si viziteze vechiul camarad. Dar el nu mai era acel Ianus amabil si sprintar pe care il admirase candva Charles Lamb. Devenise cinic.

Unuia dintre agentii unei firme de asigurari, care l-a vizitat intr-o dupa-amiaza si care s-a gandit sa profite de pe urma acestei imprejurari spunandu-i ca, la urma urmelor, un delict e o speculatie proasta, el i-a replicat: “Domnule, dumneavoastra cei din City lansati propriile speculatii si riscati. A mea s-a intamplat sa esueze, a dumneavoastra a reusit. Asta e singura diferenta, domnule, dintre dumneavoastra si mine. Toata viata am tinut sa fiu gentleman. In acest loc exista un obicei: fiecare locatar al unei celule matura pe rand celula in fiecare dimineata. In celula mea se afla un zidar si un maturator, dar nici unul nu mi-a pus matura in mana!”. Cand un prieten i-a reprosat uciderea Helenei Abercrombie, a dat din umeri si a spus: “Da, am facut ceva ingrozitor, dar avea incheieturi atat de groase!”

De la Newgate a fost dus in galerele din Portsmouth si, de acolo, trimis cu vaporul Susan spre tinutul van Dimen, impreuna cu inca trei sute de condamnati. Se pare ca aceasta calatorie i-a displacut profund si, intr-o scrisoare catre un prieten, vorbeste cu amaraciune despre ignomia “poetilor si artistilor”. Despre faptul ca este fortat sa stea in tovarasia “toparlanilor”. Cuvantul pe care il aplica tovarasilor lui nu trebuie sa ne surprinda. In Anglia, crima este arareori rezultatul unui pacat – aproape intotdeauna este efectul foamei. Probabil ca pe vapor nu s-a gasit nimeni in care sa fi aflat un ascultator sensibil sau macar o natura psihologica interesanta.

Dragostea de arta, totusi, nu l-a parasit niciodata. In orasul Hobart a deschis un atelier si s-a reintors la schita si portret; se pare ca nici manierele si nici stilul conversatiei nu si-au pierdut din farmec. Nu a renuntat nici la obiceiul de a otravi si exista la dosar doua cazuri in care a incercat sa se debaraseze de oamenii care il jignisera. Se pare insa ca-si pierduse indemanarea. Ambele tentative au esuat si in 1844, total nemultumit de societatea tasmaniana, a inaintat un memoriu guvernului, lui Sir John Eardley Wilmot, implorandu-l sa-i acorde o invoire. In memoriu arata ca este “chinuit de idei care se zbat sa capete forma si continut”, ca este “ impiedicat sa-si sporeasca in vreun fel cunostintele” si ca “este lipsit de exercitiul unei conversatii profitabile, daca nu a uneia macar decente”. Cererea i-a fost respinsa, iar asociatul lui Coleridge s-a consolat facand acele minunate Paradis Artificiels al caror secret poate fi cunoscut doar de opiomani. A murit in 1852 de apoplexie, avand alaturi un singur tovaras, o pisica, de care era extrem de atasat.

Se pare ca toate crimele comise au avut un efect important asupra artei sale. Ele au dat pregnanta stilului sau, calitate de care opera timpurie duce lipsa. Intr-o nota din Viata lui Dickens, Forster mentioneaza ca in 18747 lady Blessington a primit de la fratele ei, maiorul Power, care servea in armata la Hobart, portretul in ulei al unei tinere, executat de inteligentul sau penel. Se spune ca “a facut ce-a facut si-a imprimat pe chipul unei fete dragute si bune propria lui expresie rautacioasa”. Domnul Zola, in unele dintre romanele sale, ne vorbeste despre un tanar care, dupa ce a comis o crima, s-a apucat de arta si a pictat portrete impresioniste in culoarea verde. Acestea erau portretele unor oameni respectabili; toate semanau insa in mod curios cu victima lui. Evolutia stilului domnului Wainewright imi pare cu mult mai subtila si mai sugestiva – ne face sa ne imaginam modul in care pacatul creeaza o personalitate accentuata.

Aceasta figura ciudata si fascinanta, care a uluit Londra cativa ani prin stralucitorul debut in viata si litere, constituie un material de studiu foarte interesant. Domnul Carew Hazlitt, cel mai recent biograf al sau, caruia ii datorez multe dintre datele continute in acest studiu si a carui cartulie este intr-adevar pretioasa in felul ei, crede ca dragostea lui de arta si natura e un simulacru, o pura inventie, iar altii i-au negat orice fel de talent literar. Mie mi se pare ca aceasta opinie este superficiala, daca nu gresita. Faptul ca un om otraveste nu contravine prozei scrise de el. Virtutile personale nu constituie fundamentul artei, desi pot servi drept reclama pentru artistii de mana a doua. E posibil ca De Quincey sa-i fi exagerat forta critica, iae eu insumi nu ma pot abtine sa nu spun, din nou, ca in operele publicate exista destule lucruri care au un aer de familiaritate, banale, de factura jurnaliera – in sensul rau al termenului. Pe ici-colo, vulgaritatea exprimarii iese la suprafata, da la iveala lipsa de control a adevartului artist. Dar pentru unele dintre defecte e cazul sa blamam epoca in care a trait si, la urma urmelor, proza socotita de Charles Lamb “capitala” prezinta un interes istoric deloc neglijabil. Eu cred ca nutrea o dragoste sincera pentru arta si natura. Intre crima si cultura nu exista o incongruenta esentiala. Nu putem rescrie intreaga istorie cu scopul de a ne satisface simtul moral fata de ceea ce ar trebui sa fie.

Desigur, Wainewright este mult prea apropiat de epoca noastra pentru a da un verdict pur artistic, E imposibil sa nu ai prejudecati fata de un om care l-ar fi putut otravi pe lodrul Tennnyson sau pe domnul Gladstone sau pe domnul de La Balliol. Dar daca acest om s-ar fi imbracat altfel decat noi si ar fi vorbit o alta limba, daca ar fi trait in Roma antica sau pe vremea Renasterii italiene sau in Spania secolului al XVII-lea, intr-un cuvant, oriunde altundeva si in orice alta perioada, am fi putut sa-l judecam la adevarata lui valoare, fara prejudecati. Stiu ca exista multi istorici sau scriitori care se ocupa de subiecte istorice, oameni care cred ca se cuvine sa distribuie laude si blamuri, si o fac cu acea satisfactie de sine a unui pedagog fruntas. Acesta e un obicei prostesc, si nu arata decat faptul ca instinctul moral poate sa ajunga sa fie intr-atat de perfectionat, incat sa-si faca aparitia acolo unde nu-i nevoie de el. Nimeni dintre cei care au un adevarat simt al istoriei nu viseaza sa-l acuze pe Nero, sa-l mustre pe Tiberius sau sa-l acuze pe Cezar Borgia. Toate aceste personaje au devenit asemeni marionetelor unei piese. Poate ca ne umplu de teroare, oroare sau mirare, dar nu ne fac nimic rau – ele nu au o relatie directa cu noi. Nu avem a ne teme de ceva din partea lor. Au trecut in afara artei si stiintei si nici una, nici cealalta nu discuta in termenii aprobarii sau dezaprobarii morale. Si asa se va intampla intr-o zi cu prietenul lui Charles Lamb. Acum am senzatia ca este mult prea aproape de modernitatea noastra pentru a-l trata cu acel spirit rafinat al curiozitatii dezinteresate, careia ii datoram atatea studii incantatoare despre marii criminali ai Renasterii, iesite de sub pana domnului John Addington Symonds, a domnisoarei A. Mary F. Robinson, a domnisoarei Vernon Lee si a altor scriitori distinsi. Cu toate astea, arta nu l-a uitat. El este eroul din Hunted Downs (“Urmaritul”) de Dickens, din Lucretia de Varney de Bulwer, si simti o oarecare multumire sa constati ca proza l-a omagiat pe cel care a demonstrat atata forta in manuirea “penei, creionului si otravei”. Daca devii interesant pentru proza inseamna ca reprezinti ceva mai mult decat un fapt oarecare.

 Au asudat (temeinic) ca sa apara: Solomonar & Chris

Tradus de:  Magda Teodorescu

The URI to TrackBack this entry is: https://quadratus.wordpress.com/2009/06/07/pana-creion-si-otrava-un-studiu-in-verde/trackback/

RSS feed for comments on this post.

4 comentariiLasă un comentariu

  1. Tz… Lasa, stia Wilde ce stia. No comment.

  2. Ai dreptate…. Genial Oscar Wilde :)…interesante ideile lui despre compatibilitatea dintre cultura si un comportament considerat imoral (de unii )😛

  3. Chris, lasa, nu te grabi, ca o sa te pun io la munci si mai tzapene. Si, ca tot veni vorba de merite, io zac ca al mai mare si mai mare tat al lui Wilde ii. Cat despre Augustus… Ii lunga vara! Asa ca tin`te bine. Solomonaru`

  4. Foarte interesant articolul🙂 Io sunt onorat ca m-ai pomenit si pe mine, Solomonarule, dar aportul meu a fost minimal… Meritele-ti apartin in cvasitotalitate😛 …Tre’ sa vedem ce facem cu Augustus….:)


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: