Intamplare

Abia ma mutasem separat de ai mei. Era o casa nu prea mare, dar suficient de incapatoare. Si, ce era cel mai important, foarte cocheta. Proprietarii se mutasera undeva peste mari si tari, imediat dupa ce o renovasera- necesita renovari, e o casa veche, construita candva inainte de primul razboi mondial si una dintre primele din zona asta. Muncisem cu mutatul si aranjatul mai bine de doua saptamani, cu ravna si, bineinteles, cu incantare . Oboseala, insa, isi spunea cuvantul, accentuate de canicula insuportabila de afara. Terminasem cu toate cele cu o seara inainte si, asa cum imi propusesem, aveam sa huzuresc inca vreo saptamana, sa imi trag sufletul inainte de a ma intoarce la servici. Stateam tolanit in salon, la racoare- ceasul cu cuc mostenit de la strabunica batea ora doua dupa-amiaza. Am intins mana dupa pachetul de tigari- gol. M-am invartit, cautand un altul- se terminasera. Am rabdat vreo jumate de ora, apoi m-am incaltat si am iesit. Mi s-a taiat respiratia- am observat ca la fel mi se taie de canicula ca si de la ger. Am iesit pe strada, ca nauc- era pustiu, o dupa-amiaza de duminica moarta. Am socotit ca aveam de mers cam zece minute pana la magazin, singurul din zona deschis duminica. Mi-am facut curaj si am pornit, calcand cu neincredere pe asfaltul incins. In magazin, nimeni- doar vanzatoarea, grasuna si asudata, motaia dupa tejghele. M-am aprovizionat pe cateva zile si am pornit inapoi, aprinzandu-mi o tigara din mers. Sub un gard, un caine care de obicei latra pe oricine si orice misca, statea tolanit la umbra privindu-ma indiferent cu coada ochiului. Eram aproape de casa, mai aveam cativa metri, cand am auzit, undeva nu departe de mine, o voce clara, barbateasca, strigandu-ma pe nume. Instinctiv am ridicat capul din pamant- nimeni. Nauc, am privit in jur. Nu se zarea tipenie de om prin curtile invecinate. M-am oprit, aruncand chistocul fumegand- si, totusi, cineva ma strigase! “Mi s-a incins creierul de buna seama…”, m-am gandit, urnindu-ma spre casa. Am intrat repede, cu senzatia ca e cineva in spatele meu. Am tranitit usa de la intrare, lipindu-ma cu spatele de lemnul racoros, gafaind.  Am ramas acolo cateva zeci de secunde, aprinzandu-mi, nervos, o noua tigara- degetele imi tremurau. Caldura imi juca feste, imaginatia la fel. Am rasucit cheia in broasca si m-am aruncat pe canapea, nelamurit, facand rotocoale de fum in aerul de deasupra. In linistea totala am auzit, pe holisor, pasi. Nu stiu cum am ajuns in pozitie verticala, cred ca doar nivelul brusc crescut de adrenalina a putut infaptui minunea. Si, daca tot ce mi se intampla erau halucinatii auditive, era pentru prima data in viata cand aveam parte de asa ceva. Si nu-mi placeau deloc. Am incercat sa ma linistesc, dar nici o autoconsolare nu parea sa functioneze- nici ca din pricina caldurii mi se intampla, nici ca din cea a oboselii, nici ca era un zgomot venit din pod sau de cine stie unde care, in linistea aceea, producea ecouri. Am auzit din nou tarsaitul pasilor, ca o confirmare: “Sunt aici, nu ai halucinatii”, parca spuneau. Inima o luase razna- am eisit tiptil pe holisor. Nimic si nimeni. A trecut mai bine de o ora pana sa ma pot linisti- scrumiera aproape se umpluse de chistoace, sticla de apa minerala se golise. Desi ma simteam bine, mi-am luat totusi temperatura- normala. Spre dupa-amiaza, cand canicula mai trecuse, a inceput sa sune telefonul- prietenii, satui de lipsa mea, ma invitau la o terasa. M-am dichisit, m-am invartit prin casa, am uitat de ciudatele “halucinatii”. Iesirea mi-a prins bine, m-a inveselit si racorit, Am mancat cateva inghetate cu frisca (fiindca berea nu-mi place si celelalte bauturi alcoolice le evit vara) si m-am intors acasa la miezul noptii. Afara era inca ciudat de cald insa, in casa, racoarea era foarte placuta. M-am asezat in pat linistit si somnoros.

O caldura placuta m-a invaluit si am inchis ochii, hotarat sa ma cufund in lumea viselor. Am deschis brusc ochii cand am auzit tarsaitul pasilor pe holisorul de la intrare, holisor spre care dadea usa dormitorului meu, uitata deschisa larg. Zgomotul pasilor parea ca se apropie, in timp ce ochii mei nu detectau nimic suspect in intunericul care nu era total. Narile mi s-au dilatat, perceptand un vag miros de branduse. Imi simteam globii oculari facand miscari multe si bruste, aproape incontrolabile, cautand insistent ceva ce nu putea vedea. Mi-am tinut respiratia, cu muschii si mintea incordate la maxim. Voiam sa sar din pat si nu puteam, de parca membrele, brusc ingreunate, nu ma mai ascultau. Gatul si buzele mi se uscasera. Respiratia, eliberata, devenise suieratoare. Mirosul de branduse persista. Obisnuit inca de foarte mic sa dorm singur, senzatia ca cineva se asezase langa mine in pat, in spatele meu, in locul larg ramas liber intre mine si peretele de care era lipit patul, m-a facut sa tresar, intorcandu-ma cu tot corpul. Fireste, fara sa vad nimic. Ceva mi-a alunecat de-a lungul spatelui, pe sira spinarii, ca un impuls electric. Acel ceva s-a raspandit apoi in tot spatele, radiind spre ceafa si solduri, in valuri, ca undele formate la suprafata unei ape in care ai aruncat o piatra. Imi parea ca si bataile inimii mi se mutasera de-acum in sira spinarii. Intreaga mea viata si vlaga se mutase acolo. Era ciudat, niciodata nu-mi simtisem sira spinarii- acum, insa, parea o entitate separata, cu viata si constiinta proprie, centrul corpului meu. Straniul si neasteptatul impuls electric se propaga mai departe, in pulpe, pana in varful degetelor de la picioare insa, in loc sa scada de-a lungul coloanei vertebrale, se intensifica, ca o permanenta sursa de energie pentru tot restul organismului. De mirare si surpriza, uitasem complet de spaima. Era CEVA acolo, in apropierea mea, un CEVA care era cauza tuturor senzatiilor niciodata traite, nici pana atunci, nici de atunci. Senzatia de curent electric, raspandita de acum pana-n varful capului, se transforma treptat in caldura- o senzatie mult mai familiara de acum, aceea de existenta a unui corp omenesc undeva, foarte aproape. Prezenta din spatele meu devenea aproape palpabila. Mi-au venit in minte cuvintele cuiva drag si apropiat mie: “Daca nu se vede, nu inseamna ca nu exista” Simteam acea existenta- si-mi era suficient ca sa o iau ca atare. Eram perfect convins de asta, asta cum eram sigur ca nu simtisem niciodata ceva similar. M-am asezat la locul meu, zambind in intuneric si am inchis ochii. I-am inchis doar ca sa vad, sub pleoape, in jucuri stranii de lumini si umbre, imagini pe care nu le puteam localiza: un peisaj arid, oarecum tomnatic, dealuri abrupte si aproape golase, o apa curgatoare oglindind ciudate tufe si cerul brazdat, in rastimpuri, de pasari rotindu-se in cercuri stranse.

Solomonar

Anunțuri
Published in: on 24/02/2009 at 19:54  Comments (4)  

The URI to TrackBack this entry is: https://quadratus.wordpress.com/2009/02/24/intamplare/trackback/

RSS feed for comments on this post.

4 comentariiLasă un comentariu

  1. >:D< 🙂

  2. Foarte frumos! Ca deobicei, prietenul nostru Solomonar, isi rasfata cititorii cu povestiri mai mult decat captivante! Musai,trebuie sa scrii acea carte! O primavara insorita!

  3. da, chrisule, o sa fie! muncesc la asta:)

  4. 🙂 neaparat trebuie sa le aduni intr-o carte…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: