O noapte în aşteptarea învierii

           lucrare înscrisă în concursul lui Visurat si Arhi 

 

Maria, mama lui Iisus, cobora abătută dealul Golgotei. În urma ei venea Ioan, ucenicul cel iubit în grija căruia  Iisus cu ultimele puteri îşi încredinţase Mama. Şi el era trist, dar se ţinea tare, încercând s-o aline pe Maria.

Ea, Maria, era  sfârşită de osteneală şi de durere. Nu mai putea nici plânge. Se terminaseră lacrimile, rămăse doar durea cruntă, surdă, rece. Ce văzuse ea, era mult prea mult pentru o mamă ! Îşi văzuse fiul hulit, bătut, scuipat, biciuit, condamnat la moarte pe nedrept şi în cele din urmă ucis prin chinurile crucificării. Era prea mult! Din când în când, atunci când în mintea ei se faceau reauzite urletele mulţimii sau plesniturile biciului, tresărea şi icnea. Atât ! Alteori, zâmbea obosită, aducându-şi aminte de învăţăturile Fiului  ei iubitor.

Acum  totul era întunecat în jurul ei. Viaţa ei nu mai însemna nimic, fiul ei cel iubit şi blând pierise şi nu se putea mangâia. Ioan, ucenicul credincios, încerca în zadar s-o aline. Durerea era prea mare ! Maria nu putea fi mângâiată, ce văzuse ea era dincolo de orice închipuire!

Au ajuns în fata casei. Maria se opri în prag şi întorcându-se spre Ioan spuse, plină de speranţă:

– Îţi aduci aminte, că El ne spunea că va reveni?

Se repezi la el  strangându-i în pumni veşmintele:

– El a spus că va învia, va învia după trei zile, îţi aduci aminte?

Se uita la Ioan rugător şi cu un licăr de speranţă în ochi. În ochii ei se citea  o rugăciune mută: „Spune da, spune da şi dacă nu crezi! Nu-mi ucide spereanţa!”

Ioan îşi aduse aminte:”Voi învia, după trei zile ! ” şi spuse cu convingere:

-Da Maria, va reveni la noi, aşa a spus el. El vorbea adevărul nu se poate să fie altfel.

Şi faţa ucenicului se lumină, speranţa înflorind şi în inima lui.

Ochii Mariei licareau de o lumină vie acum şi spuse în sinea ei „Oh!.. de-ar putea fi adevărat”. Ea se agaţa de orice i-ar fi putut menţine vie speranţa.

Sâmbata seara. O seara caldă. Ucenicii stăteau la un loc, posomorâţi. O seară plină de aşteptări pentru biata mamă, care rememora vorbele fiului plecat de lângă ea. A fost singura dată când Maicuţa şi-a dorit ca soarele să dispară. Doar atunci speranţa ei putea fi împlinită. Din clipa în care Maria şi-a adus aminte de promisiunile facute de Fiul său,  acest gand nu i-a mai dat pace.

 Sâmbată seara, o seară a aşteptărilor dureroase, a incertitudinilor. Maria nu simţea nici foame, nici somn. Îşi aştepta fiul. De câte ori  ucenicul Ioan intra la ea încercând s-o facă să mănânce sau să bea, primea invariabil acelaşi răspuns: „Lasă-mă singură… Îl aştept pe El !”

 Ore şi ore de aşteptare chinuitoare  trecură, dar Maria spera încă, şi zâmbea la imaginea reântâlnirii cu Fiul ei. Bătu miezul nopţii. Nu se întâmplă nimic. Un fior strânse inima Maicii. Continua însă să se roage şi sa-şi cheme Fiul cu toata puterea ei. Deodată, la puţin timp după ce ultima bătaie se stinse în noapte, odaia ei se lumină şi un glas dulce o striga:

-Mamă! 

Maria tresări plină de fericire. Rugăciunile ei fuseseră ascultate ! Speranţa ei nu fusese deşartă ! Era vocea Lui ! Nu se putea înşela ! Se întoarse şovaitoare şi zâmbitoare totodată. În mijlocul odaii, era chiar Fiul ei care-i zâmbea cu dragoste. Încremenită de fericire, Maria nu putea nici râde, nici plânge. Iisus veni lângă ea şi-i îngenunche alături îmbraţisând-o. Simţind îmbraţişarea adevarată, reală a Fiului pierdut şi revenit, Maria  dete drumul, în sfârşit , lacrimilor de bucurie. O bucurie năvalnică, o bucurie care nu cunoştea margini. Fiul ei pierdut se întorsese!

 Se liniştise acum şi începuse să priceapă întreaga măreţie a sacrificiului Fiului său. Pricepea acum învăţăturile lui, pricepea că moartea nu există, pricepea că există  o naştere nouă. Toate acestea le-a înţeles în fracţiuni de secundă. Vorbele ei păreau mângâieri, ce  împrăştiau dragostea maternă peste Fiul  regasit.

Iisus  stătu o vreme mângâindu-şi mama, apoi îi spuse:

             Eu voi pleca iar în curând, mamă; voi pleca de lângă tine ca om, dar îţi voi rămâne aproape, iar când se va împlini ceasul, voi veni să te duc alături de mine, în Împărăţia Tatalui!

Maria zâmbea. Se liniştise. Uitase aproape cu totul, de încordarea şi durerea ultimelor zile.              

Iisus, o luă în braţe, o puse pe pat şi o binecuvântă zâmbind, apoi dispăru.

Maria fu cuprinsă de un somn liniştitor şi un zâmbet fericit îi flutura pe buze.

Dimneaţa s-a trezit fericită şi veselă. Acum ea ştia sigur: moartea este un somn care o va duce din nou lângă fiul ei în împăraţia tatălui, e o schimbare de stare, o revenire la origini.   

Şi mai ştia ceva: Ştia că suferinţa poate fi transformată în bucurie, prin speranţă !.

                                                                                zamolxe                                  

                                                                          

Published in: on 01/09/2008 at 08:59  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://quadratus.wordpress.com/2008/09/01/o-noapte-in-asteptarea-invierii/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: