Oscar Wilde

„Mi-am pus geniul in viata, iar in opera numai talentu.”, ii spunea Oscar Wilde prietenului sau, Andre Gide. Indiferent daca aceasta celebra fraza a fost rostita sincer sau nu, Oscar Wilde este una dintre cele mai proeminente figuri al sfarsitului de secol al XIX-lea. Gide isi aminteste intr-o nota despre Wilde: „(…) avea ceea ce Thakeray numeste <darul de capatai al marilor barbati>: succes. Gesturile lui si infatisarea lui triumfau. Succesul sau era atat de sigur incat parea sa-l preceada pe Wilde, care n-avea altceva de facut decat sa avanseze in urma lui. Cartile sale uimeau si fermecau. La Londra, piesele sale aveau sa se afle in centrul atentiei. Era bogat; era inalt; era chipes. Era plin cu noroc si coplesit cu onoruri. Unii il asemanau cu un Bachus asiatic, altii cu un imparat roman; pentru cativa era insusi Apollo. Si adevarul este ca stralucea.”

Oscar Fingal O`Flaherty Wills Wilde se naste la Dublin, Irlanda, in 16 octombrie 1854, ca fiu al unui medic (William Wilde) si al unei poete ( Jane Francesca Wilde, care va folosi ca pseudonim literar numele de Speranza, scriind versuri nationaliste primite cu foarte mare entuziasm de societatea irlandeza a acelor vremuri). Oscar studiaza in cadrul Trinity College din Dublin, continuand apoi la Oxford, al carui absolvent este in anul 1878, an in care primeste premiul „Newdigate” pentru poezie si initiaza miscarea „Arta pentru Arta”.

In anul 1883, intorcandu-se din faimosul turneu de prelegeri in Statele Unite si Canada, hotaraste sa paraseasca Londra pentru un oras mai „palpitant”- Parisul. Se va intoarce aici in vara anului urmator, insotit de Constance, cu care se casatorise de curand, pentru a-si petrece luna de miere. De altfel, Parisul va juca un rol semnificativ in viata scriitorului, fiind locul in care i-a intalnit pe poetul Paul Verlaine, Pierre Louys (un tanar atragator, amator de farse, viitor romancier si poet), Andre Gide (romancier de succes, cu care Wilde va lega o stransa prietenie) si, nu in ultimul rand Mallarme, la ale carui serate de marti seara Oscar a participat cu placere. „In Anglia avem proza si poezie, dar proza si poezia franceza, in mainile unui maestru asa cum sunteti dumneavoastra, au devenit una si aceeasi.„- ii scria el lui Mallarme, drept pentru care a fost acceptat si primit in salonul acestuia. Subiectele de discutie ale acestor mardistes (sau grupul de marti) variau de la ultimele tendinte in poezie pana la speculatii despre cum urbanistii ar putea schimba fata Parisului.

Un an mai tarziu, in 1985, avea sa se nasca primul fiu al lui Oscar, Cyril, urmat de al doilea baietel, Vyvyan, in 1886, pentru care tatal avea sa scrie mai multe povesti pentru copii, captivante si pline de farmec. Este perioada cea mai prolifica din viata scriitorului, relatiile cu familia si prietenii sunt infloritoare, iar Oscar scrie cu frenezie piese de teatru, eseuri, articole pentru diverse gazete, versuri, precum si singurul sau roman, „Portretul lui Dorian Grey„, purtand de asemenea o vie corespondenta cu personalitati ale epocii si prieteni, corespondenta publicata, si ea, in mai multe editii in Anglia si inafara ei.

Una dintre cele mai controversate piese de teatru ale epocii este „Salomeea„- figura biblica a Noului Testament care a fascinat imaginatia lui Oscar inca din anii universitatii, Salomeea fiind pentru el, ca si pentru Huysmans, „intruchiparea simbolica a patimii nepieritoare”. Repetitiile pentru reprezentatie au incepu la Palace Theatre din Londra, avand-o pe nu mai putin celebra actrita Sarah Bernhardt in rolul principal- insa peste „Salomeea” a cazut securea cenzorului, ceea ce-l dezamageste cumplit pe Wilde, care-i scrie artistului William Rothenstein:

Iata ce e curios: toate artele sunt libere in Anglia, cu exceptia artei actorului; Cenzorul sustine ca scena degradeaza si ca actorii pangaresc subiectele frumoase, asa ca Cenzorul interzice nu publicarea <Salomeei> ci punerea ei in scena.[…]Toti criticii dramatici, cu exceptia lui [William] Archer de la „World” sunt de acord cu Cenzorul ca actorii si actoria trebuie cenzurati! Se vede de aici cat de proasta trebuie sa fie scena noastra, dar si cat de filistini sunt ziaristii englezi.”

Interesant este faptul ca Sarah Bernhardt nu a reprezentat prima alegere a lui Wilde. Intr-o seara, la Moulin Rouge, in Paris, Oscar este cucerit de o dansatoare romanca, in care vede intruchiparea perfecta a Salomeei. Ii trimite un biletel, insotit de o carte de vizita, insa fata il refuza, crezand, probabil, ca nu era decat o momeala a vreunui barbat care incerca sa o cucereasca.

In ceea ce priveste „Portretul lui Dorian Grey” (scris in 1890, in urma unui pariu), am sa ii dau cuvantul lui Oscar Wilde insusi:

Atunci cand am conceput ideea tanarului care-si vinde sufletul in schimbul tineretii vesnice – o idee veche de cand istoria literaturii, dar careia i-am dat o noua forma – ,am simtit ca, din punct de vedere estetic, va fi dificil sa mentin morala in locul ei secundar, si nici acum nu sunt sigur daca am reusit sa realizez acest lucru.[…] Adevaratul sens al moralei din aceasta poveste este ca excesul, la fel ca si renuntarea, atrag dupa sine pedeapsa, iat pana acum aceasta morala este inabusita in mod deliberat si artistic, astfel ca nu-si enunta legea ca un principiu general, ci se realizeaza doar la nivelul vietii indivizilor si devine, pur si simplu, un element dramatic al unei opere de arta, nu obiectul operei de arta ca atare.[…] Dorian Grey este extrem de impulsiv, absurd de romantic, bantuit tot timpul de o constiinta exagerata, care-i ruineaza orice placere si-l avertizeaza ca tineretea si distractia nu reprezinta totul in viata.[…] Povestea mea este un eseu despre artele decorative. Este o reactie impotriva brutalitatii nude a realismului plat. E otravitoare, dar nu-i puteti nega perfectiunea, iar perfectiunea este scopul nostru, al artistilor” .

Tot la inceputul anilor `90, Wilde avea sa-l cunoasca pe cel din pricina caruia evenimentele din viata sa au luat o intorsatura deloc placuta: Lordul Alfred Douglas, fiul marchizului de Queensberry. Familia Douglas era una dintre cele mai vechi si nobile familii din Scotia, dar istoria sa era plina de povesti cu nebuni si nenorociri- lucru care il facea pe Oscar sa scuze comportamentul excentric si egoist al tanarului Alfred. Presupusa relatie amoroasa dintre cei doi, niciodata recunoscuta de Oscar, l-a infuriat cumplit tatal tanarului, violentul marchiz de Queensberry. Aspecte importante din relatia celor doi sunt mentionate in lunga si intense scrisoare adresata lui Alfred, din timpul detentiei lui Oscar si publicata ulterior sub numele de De Profundis.

“Trebuie sa iti dai seama acum ca neputinta ta de a fi singur, firea ta, atat de revendicativa si insistenta, absenta oricarei capacitati de concentrare intelectuala, accidentul nefericit – pentru ca imi place sa cred ca nu a fost altceva – prin care ai fost incapabil de a-ti insusi” temperamental oxfordian” in chestiuni de natura intelectuala, ca n-ai fost niciodata capabil, vreau sa zic, sa te joci gratios cu ideile, ci ajungeai doar la violenta de opinie[…]. Ma invinuiesc ca ti-am permis sa ma aduci intr-o stare de ruina financiara totala si discreditanta.” Lungul sir de reprosuri se intinde pe zeci si zeci de pagini, fiind descrise cu o minutiozitate paranoica calcule contabile exacte- unde, cat si in ce mod s-au cheltuit sume imense de bani in compania tanarului lord. Revolta lui Oscar este cu atat mai mare, cu cat responsabil de caderea sa in dizgratie se afla chiar Alfred- sau, oricum, asta era, pe undeva, convingerea lui. Oscar, condamnat la doi ani de munca silnica in luna aprilie a anului 1895 pentru ultragiu la moralitate publica. Dat in judecata de lordul Queensberry pe care el insusi il daduse in judecata pentru calomnie (indemnat de fiul acestuia), Oscar se incapataneaza sa ramana in Anglia, desi avusese sansa sa paraseasca insula. Interesant este faptul ca, desi credibilitatea martorilor prezenti la procesul lui Wilde ca sa depuna marturie impotriva sa era cat se poate de indoielnica, i s-a dat pedeapsa maxima. Vestea s-a raspandit cu iuteala fulgerului, procesul fiind urmarit cu interes de societatea britanica si nu umai, iar reactiile nu au intarziat sa apara. Hugues Rebell comenta intr-un articol aparut in Mercure de France:

“Te intrebi ce crima a putut savarsi Oscar Wilde pentru a fi tratat astfel, daca a tradat cumva Anglia, a incercat s-o asasineze pe Regina sau a aruncat Parlamentul in aer. Afli cu consternare ca Oscar Wilde n-a savarsit nici o crima, ca probabil n-a comis nici macar actul contra naturii de care este acuzat- cel putin vinovatia sa nu a fost pana acum dovedita. A fost de-ajuns, pentru a fi condamnat,sa apara sa-l insulte un om al carui nefericit comportament este cunoscut in toata Londra (Marchizul de Queensberry)[…]”

Scriitorul Stuart Merril a incercat chiar sa adune sprijinitori pentru a inainta reginei Victoria o petitie de clementa, insa n-au fost prea multi cei gata sa isi pateze reputatia, astfel incat Oscar, parasit de multi “prieteni” (cu exceptiile de rigoare, printre care si Ada Leverson, cea mai buna si fidela prietena a sa), uitat chiar si de “baiatul lui de aur”, Alfred Douglas, si-a ispasit cei doi ani de munca silnica, din pricina carora a pierdut aproape tot: familia, copiii (pe care nu avea sa-i mai revada niciodata si a caror nume de familie a fost schimbat din Wilde in Holland pentru a nu le distruge reputatia), averea si, mai important, sanatatea- atat cea fizica cat si cea psihica. Moralul lui, zdravan zdruncinat, nu se va mai reface niciodata.

In 1897, eliberat din inchisoare, paraseste Anglia colindand Franta si Anglia si traind, la drept vorbind, din mila putinilor oameni care-i ramasesera prieteni- inevitabil, are loc intalnirea, in Franta, cu Alfred- si, cum Oscar putea sa rezista la orice, mai putin la tentatii, relatia lor isi reia cursul, spre indignarea tuturor, mai ales a lui Constance, care ii taie mica pensie pe care i-o platea. Tot in aceasta perioada, Oscar scrie ultimul lui poem, “Balada inchisorii din Reading”, sub impresia lasata de executarea unuia dintre detinuti, care-si omorase iubita:

Caci toti ucidem ce ni-i drag

Si-ntindem mortii prada

Unii ucid cu desmierdari,

Multi cu priviri de-otrava,

Cei lasi ucid cu sarutari

Iar cei viteji cu spada.

In toamna lui 1900, boala sa se agraveaza- aparent se pare ca in situatia aceasta l-a adus o rana la ureche capatata in inchisoare, cazand, insa exista voci care sustin ca boala sa ar fi fost de alta natura, probabil sifilis. S-a intervenit chirurgical, insa Oscar n-a mai putut fi salvat. Glumeste chiar pe seama apropiatei sale morti, spunandu-le celor care au venit sa-i stea alaturi “Eu si tapetul meu suntem angajati intr-un duel pe viata si pe moarte. Dintre noi doi, unul trebuie sa dispara”. Din nefericire, Oscar Wilde este invins in ciudata lupta, murind in dimineata zilei de 30 noiembrie a anului 1900 la Paris, avand parte de o inmormantare modesta in cimitirul Bagneux, osemintele lui fiind transferate in 1909 in cimitirul Pere Lachaise din Paris.

Recomandari:

Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Grey

Oscar Wilde, Decaderea minciunii

Oscar Wilde, De Profundis

Oscar Wilde, Casa cu rodii

Oscar Wilde, Salomeea, Evantaiul doamnei Windermere, Importanta de a fi Onest

Peter Ackroyd, Ultimul testament al lui Oscar Wilde

Solomonar

Reclame
Published in: on 03/08/2008 at 02:42  Comments (9)  
Tags: , , , , ,

A spus tanarul dac

Nu voi statui de piatra!

A spus tanarul dac

Atunci cand apara a dacilor cetate.

Ci vreau sa mor cum mi-este dat,

Luptand si aparand sfanta cetate!

Si de-oi veni pe scut acas`

Maicuta mea, sa nu jelesti!

Ci numai dute fuga-n sat,

Batranilor sa dai de stire.

Sa spui catre Zamolxe ruga

Ca sa-mi deschida ceru-albastru.

„Cel curat s-a inaltat!”- sa spuie batranii

Si Ciuleandra, sa-mi cante la ureche.

La groapa mea sa-i chemi pe calusari

Sa joace aprig in picioare lutul

Si sa-mi ridice sufletul spre cer,

Cu-a lor toiege sa-mi deschida drumul.

Si dupa ce Maicuta Glie ma va primi la sanul sau,

Sa mergi in sat sa spui c-am fost erou in batalie,

Si ca Zamolxe m-a-nzestrat cu-atat nemurire,

Ca de-azi-nainte oi tot fi, de-acum pana-n vecie!

zamolxe

Published in: on 01/08/2008 at 23:28  Comments (4)  
Tags: , , ,

Vorbe memorabile explicate in contextul lor istoric- Roma

DE VREI PACE, FII GATA DE RAZBOI.

(SI VIS PACEM, PARA BELLUM)

E fara indoiala un vechi proverb de pe vremea Republicii, apoi reluat de Vegetius, la sfarsitul sec. al IV-lea ien, din Epitoma rei militaris (Scurt manual de arta militara), atunci cand Imperiul Roman de Apus se apropia de sfarsitul sau, care n-a mai intarziat nici un veac (476). Vegetius scrie: Qui desiderat pacem, praeparet bellum („Cine doreste pace sa se pregateasca de razboi).

VAI DE CE INVINSI!

(VAE VICTIS)

Dupa Titus Livius, vorba aceasta ar fi fost spusa de un anume Brennus, capetenia jefuitorilor gali care au distrus si au pradat Roma in 390 ien. Dupa ce aurul rascumpararii a fost cantarit, el ar fi aruncat pe cantar, ca sa atarne mai greu, sabia lui, strigand :Vai de ce invinsi!”. Urmarea nu e fara haz. Brennus a trecut neintarziat in tabara nefericitilor invinsi, fiind la randul sau invins de Marcus Furius Camillus, „al doilea intemeietor al Romei”. De fapt Brennus nu purta acest nume, asa i-au spus romanii, de la brenn, numele celtic pentru un inalt comandant militar.

HANNIBAL E LA PORTILE NOASTRE!

(HANNIBAL AD PORTAS!)

Strigat de spaima al romanilor, dupa ce fusesera infranti de cartaginezii comandati de Hannibal la Cannae (216 ien). Intr-adevar, Roma era in primejdie sau ar fi fost in primejdie daca armata biruitoare n-ar fi fost, si ea, greu incercata si nu s-ar fi impotmolit in „desfatarile de la Capua”. Vorba citata in cateva randuri de Cicero (de pilda in Despre scopuri) a dobandit valoare de proverb: „Suntem in mare primejdie”.

ZARVA ARMELOR M-A IMPIEDICAT SA AUD GLASUL LEGII

Replica lui Marius (157-86 ien), om politic si general roman, biruitorul numizilor (105 ien) si al teutonilor (102 ien), acuzat de ilegalitate pentru ca „acordase simultan cetatenia la o mie de oameni din Camerii, ca rasplata a meritelor lor in razboi”.

CE VREMURI! CE MORAVURI!

(O TEMPORA! O MORES!)

Apostrofa a lui Cicero in exordiul primei Catilinare, discurs prin care, la 7 nov. 63 ien, marele orator, consul in anul acela, denunta in fata senatului conspiratia patricianului Lucius Sergius Catilina(108-62 ien) impotriva senatului. Vorba s-a folosit mereu ca expresie retorica a indignarii impotriva stricaciunii vremurilor si a scoetatii.

IATA ZIUA MULT ASTEPTATA!

(HE PROSDOKOMENE HEKEI HEMERA)

Din cate spune Plutarch (in Viata lui Pompei), asa ar fi spus Iulius Caesar inainte de a incepe, la Farsalos in Tesalia (9 august 48 ien), batalia cea mai hotaratoare a intregului razboi civil. Caesa comanda atunci opt legiuni cu efectivul scazut (80 de cohorte), insa cu moralul intact. Pompei, care comanda 110 cohorte, a fost indemnat de cei din preajma sa sa accepte o confruntare pe care n-o dorea atunci si acolo. „In sfarsit, ar fi spus Cesar, iata ziua mult asteptata, ziua in care vom avea de luptat nu impotriva lipsurilor si a foamei, ci impotriva unor soldati!”. Pompeienii au fost zdrobiti. Pompei a scapat cu fuga, insotit de cativa oameni devotati, lasand in urma lui, daca e sa credem ce spune Caesar in Raboiul civil, 15 000 de morti si aproape 25 000 de prizonieri.

AM VENIT, AM VAZUT, AM INVINS!

(VENI, VIDI, VICI!)

Vorba atribuita lui Iulius Caesar, atat de Plutarh cat si de Suetoniu, in versiuni diferite insa complementare. In momentul razboiului din Pont, Caesar (100-44 ien) este in culmea gloriei sale. Cu un an inainte, la 9 august 48 ien, il infransese pe Pompei la Farsalos, in Tesalia, ceea ce ii consolidase reputatia si puterea. Insa curand ostilitatile reincep in orient, la instigarea lui Farnaces al II-lea, regele Pontului, fiul lui Mitridate. Caesar mergea impotriva lui „cu trei legiuni, il infrunta intr-o mare batalie de langa Zela, ii zdrobeste armata si il alunga din Pont. Veni, vidi, vici sunt cuvintele cu care Caesar il informeaza de biruinta, de iuteala ei de caracterul ei hotarator pe unul dintre prietenii sai de la Roma, Amantius”. Asa relateaza Plutarh, care adauga: „In latina cele tri cuvinte se termina toate in i, ceea ce face si mai frapanta concizia exprsiei.” Suetoniu nu vorbeste de o asemenea scrisoare- pe care unii au crezut-o adersata Senatului- ci numai de ceremonia triumfului pentru victoria din Pont: „In timpul triumfului el a pus sa fie dusa in cortegiu si o tabla pe care, in loc de insirare, dupa obicei, a faptelor de razboi, scria doar: Veni, vidi, vici, vrand sa arate astfel promptitudinea executarii lor.

AFRICA, ESTI IN MAINILE MELE

(TENEO TE, AFRICA)

Vorba atribuita de Suetoniu lui Caesar (Divinus Iulius, 59). „Daca hotara ceva, nu se lasa induplecat sa renunte sau sa amane din nici un considerent religios. In Africa, celebrand un sacrificiu, i-a scapat victima, semn rau, totusi n-a sovait sa-i atace pe Scipio si pe Iuba. Cand a debarcat, impiedicandu-se, a cazut la pamant: „Africa, esti in mainile mele”, a strigat el pe data, ca sa dezminta orice inteles rau prevestitor al acestui semn.”

SLAVA TIE, IMPARATE, CEI CE SE DUC LA MOARTE TE SALUTA!

(AVE, CAESAR, MORITURI TE SALUTANT!)

Salutul ritual al luptatotilor in timpul jocurilor de la Roma. Se pare ca gladiatorii il rosteau inclinandu-se, in timp ce defilau prin dreptul lojei imperiale, inainte de inceperea luptelor. Suetoniu o atribuie insa si celor care s-au infruntat, pentru placerea imparatului Claudius, cu prilejul vestitei lupe navale simulate pe lacul Fucinus.

GRABESTE-TE INCET

(FESTINA LENTE)

In sensul de „grabeste–te, insa nu te pripi”. Dupa suetoniu (Divinul Augustus, 25), una din formulele preferate ale imparatului Augustus, rostita pare-se in greceste si adesea asociata de el cu un vers din Euripide referitor la comandantul de osti: „Decat prea indraznet, mai bine chibzuit” si cu maxima: „Lucrul bine facut indeajuns de la vreme-i facut”.

VARUS, VARUS, DA-MI LEGIUNILE INAPOI!

(VARE, VARE, LEGIONES REDDE!)

Exclamatie amara si obsesionala atribuita de Suetoniu (Divinul Augustus, 23) imparatului Augustus, la amintirea grelei infrangeri de la Teutoburg (9 ad), unde capetenia germana Arminius a invins si masacrat trei legiuni romane de elita. Dezastrul acesta, spune Suetoniu „a fost cat pe ce sa duca la naruirea Imperiului”. Augustus a ramas atat de zdruncinat incat „luni de zile dupa aceea nu si-a taiat parul si nu si-a ras barba si adesea isi izbea capul de usi, strigand: „Quintilius Varus, da-mi legiunile inapoi!”, luand obiceiul de a face din ziua de aniversare a catastrofei o zi de doliu si de lamentatii. La sase ani dupa dezastru, armata lui Germanicus a descoperit in padurea de la Teutoburg osemintele celor trei legiuni si le-a inmormantat dpa lege.(Tacit, Anale, I, 61-61).

MI-A FOST INCREDINTAT UN ORAS DE CARAMIZI, LAS IN URMA UN ORAS DE MARMURA

(MARMOREAM URBEM RELINQUO, QUAM LATERICIAM ACCEPI)

Vorba atribuita imparatului Augustus (63 ien-14 ad), mare constructor si mare sprijinitor al culturii. Suetoniu nu vede aici nici o exagerare, si chiar adauga: „Cat priveste trainicia Romei, s-a ingrijit de ea, pentru cei mai indepartati urmasi, atat cat sta in puterile prevederii omenesti”.

PASTORUL CEL BUN ISI TUNDE OILE, NU LE JUPOAIE

(BONI PASTORIS EST TONDERE PECUS, NON DEGLUBERE)

Fraza care suna a proverb, celebra in antichitate. Este atribuita lui Tiberiu. A fost adresata de imparat guvernatorilor de provincii romane si sta marturie pentru chibzuinta politica si cumpatarea administrativa ale urmasilor lui Augustus, la inceputul principatului sau (Suetoniu, Divinul Tiberius, 32).

SA MA URASCA, DAR SA SE TEAMA!

(ODERINT, DUM METUANT!)

In traducere mai libera, dar mai nuantata si mai exacta: „N-au decat sa ma urasca oricat vor, numai s-ami stie de frica!”. Vorba provine din tragedia Atreu a dramaturgului latin Accius (170-85 ien) si a fost folosita de Cicero, in prima Filipica, dar mai ales de Caligula (imparat al Romei intre 37-41), atunci cand o confuzie de nume era responsabila de moartea unui inocent (Suetoniu, Gaius Caligula, 30). Se pare ca Tiberiu, predecesorul lui Caligula, a adaptat cu oarecare umor versul lui Accius. Afland de unele epigrame ostile guvernarii sale, ar fi spus: „N-au decat sa ma urasca, totul e sa ma aprobe”. Se referea la aprobarea hotararilor lui de catre Senat.

CE MARE ARTIST MOARE O DATA CU MINE!

(QUALIS ARTIFEX PEREO!)

Cuvinte pe care, dupa Suetoniu, imparatul Nero le-a rostit de mai multe ori inainte de a se sinucide, in 9 iunie 68 ad. Legiunile, apoi garda pretoriana i se alaturasera lui Galba, iar Senatul il declarase pe imparat dusman al statului. Nero, simtindu-se pierdut, nu ami conta decat pe vocatia lui de artist. Canta din lira, facea pe actorul printre histrioni si mimi, se gandea chiar ca, daca ar pierde imperiul, ar putea subzista din arta lui.

BANII N-AU MIROS

(NON OLET)

Expresia condensata a unei conversatii dintre imparatul roman Vespasian (69-79) si fiul sau Titus. Ea nu poate fi inteleasa decat daca stim ca urina era folosita de tabacarii romani pentru prelucrarea pielilor. Suetoniu (Divinul Vespasian, 23) relateaza: „Fiul sau Titus il blama pentru ca pusese impozit chiar pe urina. Vespasian i-a dat sa miroasa o moneda de argint provenita din primele incasari ale impozitului si l-a intrebat: „Simti vreun miros suparator?” Titus a facut semn ca nu „Si totusi, i-a spus imparatul, e scoasa din ce stii!”.

Dupa: Francois Bluche,De la Caesar la Churchill

Published in: on 01/08/2008 at 22:53  Comments (5)  
Tags: , , , , ,

Vorbe memorabile explicate in contextul lor istoric- Grecia Veche

BUCURATI-VA, AM INVINS!

(cHAIRETE, ENIKESAMEN)

Vestea adusa la Atena de Philippides, solul lui Miltiades, dupa victoria de la Maraton(490 ien). Alergase 42 de kilometri si, rostind-o, a cazut si a murit. Maraton a ramas ca nume al probie de atletism care consta in alergarea pe o distanta de circa 42 de kilometri.

STRAINE CE TRECI PE AICI, TE DU SI VESTESTE LA SPARTA: MORTI NOI ZACEM DUPA CE LEGILOR EI NE-AM SUPUS!

(O XEIN’, ANGHELLEIN LAKEDAIMONIOIS HOTI TEDE KEIMETHA TOIS KEINON RHEMASI PEITHOMENOI)

Epitaf scris de Simonide din Ceos (556-467 irn) si sapat in stanca de la Termopile spre amintirea celor trei sute de spartani de sub comanda regelui Leonidas, morti pana la unul pentru a intarzia cat mai mult cu putinta inaintarea enormei armate a persilor lui Xerxes (480 ien). Termopile este o trecatoare ingusta la sud de muntele Oeta care deschidea drumul spre Grecia centrala. Pe acolo, dupa nimicirea detasamentului spartan, a trecut „uriasul stol de pasari invesmantate in sumbru azur” de care vorbeste Eschil in Persii. Vor fi infranti curand gratie geniului si darzeniei atenianului Temistocle, in batalia navala din golful de langa Salamina.

MACEDONIA NU TE INCAPE!

(MAKEDONIA S’U CHOREI)

Vorba vadit apocrifa atribuita de Plutarh (in Alexandru, 6) regelui Filip al Macedoniei si adersata fiului sau Alexandru, care avea sa fie Alexandru cel Mare: „Baiatul meu, cauta-ti un regat vrednic de tine! Macedonia nu te incape!”. Cuvintele acestea, de nimeni rostite la vremea lor, s-au dovedit, dupa evenimente, adevarate: Alexandru si-a croit nu un regat, ci un urias imperiu euro-afro-asiatic care se intaindea pana la Indus.

DA-TE PUTIN LA O PARTE DIN SOARE!

(MIKRON APO TU HELIU METASTETHI)

Raspuns insolent al filosofului cinic Diogene din Sinope (413-327 ien), adresat, la Corint, lui Alexandru cel Mare. Tanarul rege al Macedoniei venise la Corint, in 335, sa consolideze Liga de la Corint, organizata de tatal sau Filip al II-lea, un stat federal sub hegemonie macedoneana. Era lume multa acolo, in preajma cuceritorului, oameni politici, filosofi, veniti sa-l felicite. Nu si Diogene, care se tinea deoparte, stand undeva intins la soare. Alexandru, cu o intreaga suita, s-a dus el la Diogene, l-a salutat si l-a intrebat daca are sa-i ceara ceva. Diogene s-a ridicat putin, l-a privit pe Alexandru in ochi si i-a spus: „Da, sa te dai putin la o parte din soare!”. Umbra regelui il deranja(Plutarh, Alexandru, 14).

NU-MI STERGE CERCURILE!

(NOLI TURBARE CIRCULOS MEOS)

Vorba e a lui Arhimede (287-212 ien), si a fost ultima pe care a rostit-o. Siracuza, a carei rezistenta la sediul roman a fost mult prelungita de masinariile inventate cu acest prilej de Arhimede, a fost cucerita in 121 ien. Strazile erau pline de soldati romani, dintre care unul a dat peste Arhimede, care, absorbit, trasa pe nisip figuri geometrice. Mustrat astfel de matematician, legionarul l-a ucis.

Dupa: Francois Bluche, De la Caesar la Churchill

Published in: on 01/08/2008 at 17:18  Lasă un comentariu  
Tags: , , ,

Napoleon Bonaparte I

„Ce roman a mai fost si viata mea!” (Napoleon)

Pe colinele ce se intind la sud de Bruxelles, intre satele Belle-Aliance si Waterloo, in vara anului 1815, Napoleon dadea ultima lui batalie. In seara de 18 iunie cadea cortina peste ultimul act al epopeii napoleoniene. Invins, isi termina cariera poltica si militara omul pe care istoria avea sa-l priveasca drept un fenomen. Pentru prima oara in decursul a patruzeci de batalii, „Vechea garda” se retragea fara ordin sub presiunea inamicului. Strigatu „La Garde recule!” (Garda se retrage!), raspandit cu iuteala fulgerului, a produs o demoralizare urmata de panica. Ultima speranta de victorie era spulberata. Vestea infrangerii ajungea la Paris, la doua zile dupa ce, prin obisnuitele trei lovituri de tun, populatia capitalei fusese instiintata de victoria de la Ligny asupra prusienilor lui Blucher.

Vestea a produs o consternare generala, o deprimare in mase, o bucurie retinuta in randurile burgheziei liberale nesigure de cursul viitor al evenimentelor, una imensa in foburgul St. Germain, cuibul si focarul de intrigi al aristocratiei regaliste. Marea burghezie, pentru care Napoleon facuse totul spre a-i asigura interesele si a-i consolida pozitia, se pregatea febril sa primeasca cu supunere si devotament pe Ludovic al XVIII-lea care, dupa fuga sa rusinoasa, se reintorcea sub protectia baionetelor lui Wellington si a husarilor lui Blucher. Tradatorii tuturor regimurilor, care-si facusera din tradare o profesiune, nobilul Talleyrand si iacobinul Fouche, primul facut de Napoleon print de Benevent, al doilea duce de Otranto, ambii proveniti din tagma preoteasca, reusisera fara greutate sa asocieze la tradare pe toti aceia pe care Napoleon ii facuse printi, duci, conti si-i umpluse de averi, pe toti marii demnitari care pana atunci se intrecusera in slugarnicii si pe toti maresalii, acei „Bonaparti ratati” cum ii numeste Alber Vandal, care-l tradasera prima oara in 1814, dupa cateva luni il tradau pe Ludovic al XVIII-lea, iar acum il tradau a doua oara pe Napoleon.

Ramaneau alaturi de el si-l urmau cu un fanatism superstitios: grenadierii brazdati de rani si incaruntiti in batalii, masa taranimii in totalitatea ei si, fapt uimitor, il primeau cu strigate de „Traiasca Imparatul” lucratorii umili din cartierele sarace ale Parisului, sanchilotii, aceia pe care Napoleon recunostea ca i-a gasit saraci si-i lasa saraci.

Armata, taranii si lucratorii reprezentau o forta redutabila pe care insa Napoleon nu vrea s-o foloseasca pentru a nu adauga la nenorocirea Frantei calamitatile unui razboi civil. Dupa incercari dramatice, dar fara succes, de a obtine sprijinul Corpului Legislativ si al Senatului, de a polariza in juru-i toate energiile intr-o incercare suprema de rezistenta, resemnat, el renunta la tron si cauta un loc de retragere unde sa-si termine restul vietii, ca simplu particular sub numele de colonelul Muiron, numele aghiotantului sau care, in batalia de la Arcole, a cazut acoperindu-i trupul pentru a-l feri de gloantele austriecilor. Preferintele merg catre Lumea Noua, catre America, insa oceanul este sub controlul flotei engleze si el nu vrea sa infrunte riscul de a fi prins si a da astfel englezilor justificarea de a-l trata ca prizonier. Increzator in cavalerismul si generozitata lorzilor englezi, el isi incredinteaza soarta poporului englez. La 14 iulie 1815, generalul Gourgaud este insarcinat sa duca Printului Regent al Angliei faimoasa scrisoare:

Alteta Regala!…am terminat cariera politica si vin ca Temistocle sa ma asez in caminul poporului britanic. Ma pun sub protectia legilor sale. Cer aceasta Altetei Voastre ca celui mai puternic, celui mai constant si celui mai generos dintre inamicii mei.” Si, inainte ca Fouche, fostul lui ministru al Politiei generale, acum prim-ministru al lui Ludovic al XVIII-lea, sa-l poata aresta, Napoleon urca la bordul vasului Bellerophon, unde este primit cu toate onorurile de catre capitanul Frederich Maitland.

Dar in Anglia nu guverneaza regentul, ci lorzii si in acel moment la carma tarii se gaseau lorzii Liverpool, Castlereagh, Eldon, Sidmouth si, ca ministru al Coloniilor, lordul Bathurst, toti cinci discipoli si fosti colaboratori ai lui William Pitt, care le-a lasat mostenire ura contra Frantei si a lui Napoleon. Pentru oligarhia engleza, Napoleon nu era, si nu fusese niciodata, decat un „iacobin scelerat”, un „Robespierre calare”, un uzurpator al tronului „prea crestinilor Bourboni”. Acest corsican „parvenit” proclamase Egalitatea ca principiu social si nobilii lorzi nu prea intelegeau cum ar putea „omul de pe strada” sa fie egal cu ei. La fel gandeau si feudalii care conduceau in Austria, Rusia si Prusia. Incremeniti in prejudecatile lor de casta, erau revoltati sa vada ca sub domnia acestui „capcaun din Corsica” spalatoreasa Catherina Hubscher era ducesa de Danzig, ca Lannes, feciorul unui grajdar, era duce de Montebello, ca Murat, baiatul unui hangiu, era rege al Neapolului si toata nobilimea italiana cu sange albastru trebuia sa i se plece. In misticismul lor religios ei vedeau in aceasta rasturnare sociala opera unui ateu iacobin care vera sa strice „ordinea lasata de bunul Dumnezeu pe pamant”.

Napoleon isi facuse  idee romantica despre cavalerismul lorzilor, atunci cand credea ca acestia il vor primi magnific, asa cum in antichitate Artaxerxes, rege persilor, isi primise adersarul, pe marele atenian Temistocle, invingatorul de la Salamina. Tratat ca un banal prizonier periculos pentru linistea Europei, Napoleon este imbarcat pe vasul Northumberland si sub paza unui marinar grosolan, amiralul Cockburn, depus pe stancile de bazalt ale insulei Sf. Elena. Intr-o zadarnica incercare de a sterge amintirea unui trecut de infrangeri, printr-un ordin al lordului Bathurst acela care fusese imparat al Frantei, rege al Italiei, protector al Confederatiei Rinului si mediator al Elvetiei nu se va mai numi decat „generalul Bonaparte”. Sanctiuni severe i asteapta pe toti aceea care i se vor adresa cu Sire sau Majestate.

Masura era luata cu asentimentul tarului Alexandru I, acelasi care, dupa rasunatoarele infrangeri de la Austerlitz si Friedland, beneficiase larg de generozitatea invingatorului si la Tilsit se simtise fericit sa se imbratiseze cu Napoleon; era de acord si regele Prusiei, cel care dupa dezastrul de la Iena ii cersise tronul si-si trimisese sotia, renumita prin frumusete, sa ingenuncheze in fata lui si sa-l seduca prin gratiile ei; se alatura acestei masuri si imparatul Austrei, care dupa infrangerea de la Wagram, de frica, isi impinsese fiica in patul lui Napoleon, facandu-si-l ginere.

Privita retrospectiv, masura apare ridicola, fiindca 20 de ani de istorie nu se pot sterge prin simpla semnatura a unui lord al carui nume nu mai dainuieste astazi decat asociat cu acela al lui Napoleon. Vrand sa-l umileasca, nici lorzii, nici monarhii nu-si dadeau seama ca titlul de generalul Bonaparte era poate mai glorios decat acela de imparatul Napoleon. Era titlul pe care captivul il purtase la Lodi, la Arcole, la Rivoli si la Piramide, era titlul pe care-l purtase primul Consul, invingatorul de la Marengo si autorul Codului Civil.

Masura era stupida fiindca intr-o Europa feudala, in care monarhi incapabili, degenerati, uneori dementi (chiar in acea epoca George al III-lea al Angliei si Paul I al Rusiei erau socotiti nebuni), urcau pe tronuri automat, in virtutea formulei mistice a „dreptului divin”, Napoleon era un suveran acceptat de popor, de un popor care, in acel moment istoric, era din punct de vedere politic cel mai evoluat si cel mai constient. Cu logica lui stransa, Napoleon spunea: „…Daca nu sunt imparatul Napoleon, atunci nu sunt nici generalul Bonaparte, deoarece ambele titluri mi-au fost conferite de poporul francez”. In fine, era o dovada de mare naivitate din partea lorzilor si a monarhilor cand isi inchipuiau ca istoria va ratifica aceasta „solemna bufonerie”, cum o numeste chiar un englez, lordul Rosebery.

Tratamentul aplicat lui Napoleon la Sf. Elena a fost, cum spunea acelasi lord, „…un amestec de josnicie si lasitate, o politica de herpagoni si de spioni”. Instalat pe platoul de la Longwood, intr-o locuinta saracacioasa in care ploua, acoperita cu carton asfaltat, infestata de sobolani, avand in fata o priveliste dezolanta, fara vegetatie, desi ploua aproape in fiecare zi, unde vantul sufla cand arzator, cand rece ca gheata, si unde valurile oceanului cu vuietul lor monoton asalteaza stancile de bazalt, marind tristetea si deprimarea, omul obisnuit sa lucreze 15-18 ore pe zi se vede condamnat la inactivitate. „Satan- spune Merejkovski- n-ar fi putut inventa un infern mai teribil”. Aceasta drama a inactivitatii este si mai sugestiv redata de contele Chaptal: „Spiritul sau, corpul sau erau incapabile de oboseala. Cum se putea gasi la Longwood o intrebuintare pentru aceasta masina formidabila? Toata aceasta forta cerebrala nervoasa recadea asupra lui si-l strivea”. Cei aproape sase ani de la Sf. Elena sunt o continua si dramatica lupta cu timpul. Zilele sunt  lungi si noptile cu insomnii nesfarsite. Pentru a-si da iluzia unei activitati, pentru a insela timpul, pentru a se insela pe sine insusi, Napoleon isi propune sa-si dicteze memoriile, dar din tot ce si-a propus n-a realizat decat un sfert.

In 1819 dicteaza lui Bertrand si Montholon: campaniile lui Turenne, ale lui Frederic cel mare si Iulius Caesar, plus cateva observatii asupra „Eneidei” si asupra operei lui Voltaire. Dicteaza fara continuitate, trece de la un subiect la altul. Las Cases, Bertrand, Gourgaud, Montholon si valetul Marchaud scriu mereu, pana cand captivul, dezgustat de viata, de sicanele meschinului guvernator Hudson Lowe, doborat de chinurile bolii, inceteaza treptat orice activitate si se limiteaza la lecturi din autorii favoriti. Din suita sa, contele Las Cases este cel mai cult, cel mai inteligent si cel mai curtean. Lui ii dicteaza cel mai mult si cu el discuta mai des: istorie, literatura, geografie (domeniu in care Las Cases este specialist), ii povesteste viata, ii explica bataliile, politica si planul Imperiului universal pe care voia sa-l infaptuiasca, pentru ca, intr-una din zile, sa termine discutia prin cuvintele grele si melancolice: „Ce roman a mai fost si viata mea!”.

Dupa: Gheorghe Eminescu, Napoleon Bonaparte

Scrieri pe aceeasi tema: Jean Tulard, Napoleon

Andre Castelot, Napoleon Bonaparte

Napoleon Bonaparte, Memorii

Published in: on 01/08/2008 at 14:18  Comments (17)  
Tags: , , , , ,

Marea trecere

Un aspect important al mitologiei mortii la romani se refera la ceea ce s-a numit Marea Trecere, dar nu precumpanitor la procesul mitic in sine al Marii Treceri, cat la conditiile, scenaria si fapturile care participa la acest unic eveniment, care nu e reversibil. Doua catrene dintr-un bocet definesc lapidar Marea Trecere: „Te-ai dus, omule, dus,/pe drumul nesupus,/un drum fara suflare/ce-ntoarceri n-are/ Te-ai dus, omule, dus,/cu capul spre apus,/pe-un drum blestemat/in pustiu fara hat(…)”.

La marea Trecere patricipa una din fapturile psihopompe: pasarea sufletului, calul, bradul etc. Pasarea sufletului apare in doua ipostaze morfologice: una cu aripile stranse in pozitie linistita, de receptacol psihologic al dubletului sufletului sub forma de Pasare a Sufletului, si alta cu aripile deschise, gata sa zboare sau simuland zborul ca imagine celesta a sufletului-pasare. De asemenea, rolul calului psihopomp: calul alb sau solar care urca sufletul spre rai; calul negru, infernal il coboara spre iad; ajutati de vanturi prielnice sau neprielnice, de cantece serafice sau de urlete si jale.

Dar si bradul joaca un rol in Marea Trecere a sufletului mortului din „lumea aceasta” in „lumea cealalta”. E rolul de altfel relevat in intreaga coexistenta biocosmica si comuniune spirituala a bradului cu omul. Iata ce scrie in aceasta privinta Simeon Florea Marian: „un bocet din Banat sustine ca sufletul celui raposat, in calatoria lui din lumea aceasta in cealalta, trebuie sa treaca peste o mare foarte adanca, care inconjoara pamantul si care se numeste „sorbul pamantului”. In rapa acestei mari se afla un brad colosal, numit „bradul zanelor”. Ajungand sufletul la acest brad, il roaga sa-i intinda varfurile ca sa poata trece pe ele de cealalta parte de mare. Bradul ii raspunde intaia oara ca s-a incuibat intr-insul un soimulet, a doua oara o vidra si a treia oara o serpoana, si ca prin urmare nu poate sa-i intinda varfurile, caci cum i le-ar intinde, ar simti puii acestor trei vietati, ar prinde a suiera si latra, si el, speriindu-se, ar cadea in mare. In urma insa, totusi, „bradul se gandea/si tulpinele-ntindea/iara mortul imi trecea/unde dorul il ducea/marea fara nume/l`ailalta lume”.

Activitatile mitice si fapturile mitologice care au intervenit pana acum in procesul mortii sunt diferita dupa caracterul lor. Unele au un caracter maieutic (ajuta sau provoaca expierea), altele au caracter apotropic (apara cadavrul in timpul privegherii de rude), altele au caracter psihopomp (calauzesc spiritul mortului in Marea Trecere, de la lumea asta pe lumea cealalta, pe calea fara intoarcere, pe Apa Sambetei sau prin Vamile Vazduhului); altele au un caracter tropaic (de depasire a mortii, de triumf al vietii asupra mortii).

Daimonologia mortii la romani releva primele reactii ale omului in legatura cu „Misterul mortii” si incercarile de a-l descifra.

Demonii arhetipali ai mortii- conform conceptiei mitologice a poporului roman, demonii arhetipali ai mortii au fost: strigoii, moroii, pricolicii, tricolicii si spiridusii. Aceste cinci soiuri de demoni ai mortii, adesea confundati structural si functional de folcloristi, insa permanent diferentiati de sateni, reprezentau in fond cinci stadii de evolutie a daimonismului mitic funerar. Strigoii reprezinta stadiul primar, genuin, primitiv, cu rezonante magico-mitice profunde in mentalitatea comunitara pana in pragul sec. al XX-lea. Moroii, pricolicii, triccolicii si spiridusii reprezinta stadii ulterioare, din ce in ce mai complexate insa, paradoxal, mai involuate sub raportul relevarii gradului lor de demonism funerar. Procesul lor de involutie demonologica (de la strigoi la moroi, si de la acestea la pricolici si tricolici) ii corespunde un proces artificial de „desdemonizare violenta”, pana la anularea totala a functiilor lot funerare (destrigoire, desmoroire, despricolire, destricolire).

In intruchiparea lor fantastica, strigoii si moroii sunt sexuati. Cel putin asa ii intalnim in superstitii, credinte, descantece si basme mitice. Pricolicii si tricolicii sunt asexuati, ceea ce ar putea sa insemne, sub raport mitologic, ca demonismul lor poate fi de conceptie mitica mai veche. S-ar putea sa fie rodul unui demonism stravechi, iar demonismul strigoilor, moroilor, pricolicilor si tricolicilor al unui demonism mai nou, provenit din pierderea andrognismului lor prin sexuare.

(dupa Romulus Vulcanescu, Mitologie romana)

Published in: on 01/08/2008 at 11:19  Comments (8)  
Tags: , , , , ,