Capat de drum

Se anunta o calatorie interesanta, fie si numai pentru ca nu mai fusesem niciodata in acele locuri. Eram mare amator de calatorii; vazusem pana la varsta de 25 de ani o mare parte a Europei, de la Moscova la Londra, de la Stokholm la Venetia. Scumpul meu tata, boierul Iordache Vladimirescu, om de o cultura aleasa, imi inlesnise calatoriile cheltuind o parte din avere ca sa-mi satisfaca placerile. Inainte de fiecare plecare a mea imi spunea:

-Bogdane, sa te intorci de acolo mai invatat, mai luminat si mai bun. Si sa aduci cu tine o parte din locurile in care umbli.

Imi iubeam tatal, cel care ma invatase atat de multe lucruri si care-mi veghease zi si noapte copilaria si tineretea, mai cu seama de cand Voica Vladimirescu, mama mea, se stinsese din viata la nici cinci ani dupa nasterea mea.

Urma sa plec in Ardeal a doua zi, insotit de fiul arendasului nostru care-i placea tatei si pe care-l luasem cu mine in ultimele doua calatorii, la Moscova si la Viena. Andrei Groza avea pe atunci optsprezece ani. Tata si Groza batranul erau buni prieteni inca din tinerete, cand acesta se bagase sluga la noi la mosie. Andrei era mic, avea cateva luni. In nici un an de zile, Groza ajunsese mai mare peste slugi, apoi arendas. Era un barbat de o frumusete mai putin obisnuita si o inteligenta pe masura, inalt, lat in spate, cu o coama de par negru si mustata rasucita. Il asemanam cu un zimbru, imaginea lui mi s-a intiparit bine in minte de cum l-am vazut si, copil cum eram, m-a impresionat, mai ales ca m-a purtat pe umeri in jurul conacului si m-a dus sa-mi arate copilul, pe Andrei, care era la tata maica-sii.

Andrei a crescut sub ochii mei si, desi era cu sapte ani mai mic, il consideram cel mai bun prieten. Abia implinise cinci ani cand l-am invatat sa scrie si sa citeasca. Cand l-a trimis la scoala la Bucuresti nu l-am mai vazut luni in sir, decat in vacante. Apoi, la nouasprezece ani, eu am plecat la studii la Viena si l-am vazut si mai rar. Cand m-am intors, dupa patru ani si jumatate, Andrei avea saisprezece ani. Crescuse si se schimbase, avea ochii negri ai tatalui si parul blond al mamei. Am legat repede conversatia cu el, nu mai era copilul naiv si rasfatat pe carel cunoscusem. I-am analizat tinuta si nu mi-am putut retine un zambet- mi-l aminteam vesnic plin de praf, din cap pana in picioare. Ii placea sa se tavaleasca in drum cu cainii, degeaba il dojenea maica-sa. Parul auriu ii era vesnic incalcit, nu se lasa tuns si pieptanat. In coate si-n genunchi avea zgarieturi, mereu se urca prin pomii din livada sa culeaga fructe sau sa scotoceasca prin cuiburile pasarilor spre disperarea tatalui sau care incerca cu vorba buna sa-l faca sa coboare, invartindu-se in jurul pomilor ca un caine si rasufland usurat cand Andrei ii cobora in brate cu mainile pline de fructe.

Nu mai era acelasi Andrei. Hainele scumpe de orasean in erau imaculate, croite dupa moda nemteasca. Pe cap purta palarie de pai cu panglica albastra de sub care ieseau bucle stralucitoare. Ochii cu irizatii intunecare, albastrui, ma priveau curiosi. Avea, ca si Groza batranul, obiceiul sa stranga din cand in cand pleoapele, subtiindu-si ochii ca doua lame de cutit, ca imediat sa-i deschida, surazand in coltul buzelor, intocmai ca tatal sau. Era atat de mult mister in acest inconstient gest al fetei incat imi dadea fiori. Parea un mesaj indescifrabil si facea parte din farmecul personal al celor doi pentru ca, era evident, tatal si fiul aveau un farmec aparte.

Ca si mine, Andrei nu fusese niciodata in Ardeal. Mi-am spus ca ar fi frumos sa vedem si aceasta zona, auzisem ca e superba, mai cu seama Apusenii. Zis si facut, ne-am pregatit bagajele si am pornit la drum intr-o dimineata ploioasa de iunie. Am urca pe Valea Prahovei si ne-am oprit la Brasov. Am innoptat acolo la un han, ca sa pornim dis de dimineata spre Sibiu unde am poposit o zi si-o noapte pana am gasit o trasura care sa ne duca la Balgrad. Abia acolo am simtit ca ne apropiem de sfarsitul calatoriei. Andrei si-a manifestat dorinta de a ramane vreo doua-trei zile in oras inainte sa urcam in Apuseni. Am tras la casa unui morar ungur care nu prea vorbea romaneste, in schimb cunostea germana si care a fost deosebit de amabil. Ne-a aratat cetatea, padurile din imprejurimi, dandu-ne multe detalii despre ceea ce puteam sa vedem in oras si in Apuseni.

-Am umblat mult prin muntii astia, ne-a spus gazda. Am fost la Huda, pe Crisuri, la Scarisoara, la Abrud. Am umblat printre moti. Sunt oameni darji si superstitiosi. Nu prea au ei incredere in omul strain. Daca o sa le dati bataie de cap, or sa va alunge. De aia va spun! Las`, o sa vedeti voi, sa dea Domnul sa nu aveti nici un fel de necazuri. Asa-s ei, s-au obisnuit acolo, izolati. Acum beti din vinul asta, n-o sa mai gasiti unul asa bun pe toata valea Muresului.

Andrei a ingustat ochii, sorbind din cana cu vin- a zambit. Am gustat si eu, era grozav.

-Va place? Ei! Ce va spuneam? Daca vreti, am de vanzare.

Am cumparat si noi doua damigene, era pacat sa-l lasam altora. Era tare, asa ca ne-a plesnit pe loc. Andrei, caruia ii sclipeau ochii si-i luasera obrajii foc, a mers la culcare. Eu am mai baut vreo doua cani impreuna cu gazda apoi, cand am simtit ca mi se impotmoleste limba-n gura si ma iau ametelile, am plecat si eu la culcare. Dimineata ne-am despartit de ungur, promitandu-i ca la intoarcere vom trece sa ne luam ramas-bun. A stat in poarta cu mainile in solduri pana ce trasura noastra a iesit de pe ulita lui.

-Cum se numeste varful acela? l-am intrebat pe vizitiu, aratand cu mana in zare.

-Piatra Craivii, boierule.

-Cum se poate ajunge? E drum?

-Ba, pe jos. E o cetate acolo, de pe timpuri…

Dar drumul a cotit si privelistea a disparut. Soseaua serpuia printre munti, urcam mereu lasand in urma civilizatia si afundandu-ne in creierii muntilor. Calatoria a fost lunga si obositoare. Abia la Campeni am oprit, sa mancam friptura de vitel si sa bem vin pe saturate. Trasura s-a intors, lasandu-ne acolo. Barbatul de la han ne-a inchiriat o camera:

-Nu-i bine sa va porniti la drum noaptea. O sa plecati dimineata. Stiu io un om aci, care sa va duca catra Ponor.

-Bine. Adu-ne vin si cateva felii de branza.

Omul a strigat:

-Marito, ada niste cas!

Ne-a umplut paharele. A venit si fata cu feliile de branza. Era roscata ca focul, cu pielea alba si ochii de un verde intens. Ne-a privit fix pe sub gene:

-Voi nu sunteti din Ardeal.

-Nu… suntem de la Bucuresti.

Si-a infipt privirile verzi in cele ale lui Andrei apoi l-a masurat curioasa din cap pana-n picioare, privindu-i cu mare atentie pantofii:

-Si acuma de unde v-a adus trasura? a intrebat, fara sa-l slabeasca pe Andrei din priviri.

-De la Balgrad.

S-a invartit o data in jurul mesei noastre, soptind printre dinti vorbe pe care nu le-am inteles si a disparut pe usa din dos. Am mers la culcare franti de oboseala. Pe la miezul noptii m-am trezit, imi era o sete grozava. Andrei statea in capul oaselor, privind spre fereastra.

-Ce faci, nu dormi?

A tresarit, intorcandu-se spre mine. Afara era luna, asa ca-i puteam vedea clar chipul. S-a incruntat, fara sa-mi raspunda. Parea iritat ca l-am trezit din meditare.

-Ce ai, ti-e rau?

A parut a se dezmetici:

-Nu, nu mi-e rau. Cred ca am visat. O voce! Ma chema sa-mi dea apa.

I-am pus carafa-n mana- a baut, s-a intins in pat si a adormit. Mie-mi sarise somnul. Imi era cald asa ca m-am ridicat si am deschis fereastra, sprijinindu-mi coatele pe pervaz. Mi-am aprins o tigara privind in sus, pe drumul ce ducea spre deal. Se vedeau cateva case undeva departe, in josul drumului. In sus, urca pana sub padure, ingustandu-se. Am zarit o silueta apropiindu-se dinspre vale. M-am retras de la fereastra. Era un barbat, grabea pe drum cu o furca-n spate. Mi s-a parut ceva neobisnuit- unde sa mearga in miez de noapte cu o furca-n spate? Doar nu la adunatul fanului! Am scos capul pe fereastra. El urca pe coasta in pas vioi, nervos. Am stat sa-l urmaresc. S-a oprit sus, sub padure si abia atunci am observat ca in locul in care se oprise mai erau si altii. Noaptea ma impiedica sa vad mare lucru; luna era cea care imi ingaduia sa zaresc ceva, cat de cat. Nu dupa mult timp am vazut viermuiala in acel loc, voci barbatesti amestecandu-se, strigand Dumnezeu stie ce, niste zgomote estompate, de fier lovind fier ca intr-o lupta cu sabii. A trebuit sa ciulesc bine urechile ca sa aud toate astea. A durat cel putin o jumatate de ora, timp in care nu m-am miscat de la fereastra. Nu pricepeam in ruptul capului ce se petrecea acolo. M-am intors de cateva ori sa-l privesc pe Andrei- dormea dus.

Am auzit pasi- dinspre vale alerga o femeie cu parul despletit. S-a oprit sub fereastra mea cu mainile in solduri, gafaind. De pe deal a coborat o ceata de barbati, imprastiindu-se care-ncotro. Cel cu furca se apropia incet, schiopatand.

-Tulai, ma Ilie! Iar te-ai dus, ma omule? Ce t-am zis io?

-Taci, tu muiere. Hai acas`. Ce-ai iesit in drum?

-Vai, ma omule! Uite cum schiopi!

-Lasa, tu… n-am nimica.

-Cu care v-ati batut iar?

-Cu bistrenii.

Si tot asa, vorbind, s-au indepartat. Ce fel de lupta fusese aceea? Am mai privit o vreme afara, insa nu se mai vedea nimic, se lasase linistea. Am renuntat a-mi mai pune intrebari si m-am intins in pat. Andrei s-a miscat brusc in somn, gemand. Am lasat fereastra deschisa sa fie racoare si am adormit. Se crapa de ziua cand m-am trezit din acelasi motiv- o sete grozava. Andrei statea in picioare in mijlocul odaii cu fata la fereastra. Pe pervaz, o pasare neagra- un corb, un exemplar superb, mai mare poate decat o gaina. Sta nemiscat privindu-l pe Andrei si Andrei pe el. Pasarea a zburat si Andrei a tresarit, clatinandu-se pe picoare. Am sarit de la locul meu, prinzandu-l de brat. Temura, mainile ii erau reci. Nu stiu cat statuse acolo, dar nu parea constient de ceea ce facuse. Am inchis numaidecat geamul si l-am dus in pat. Nu spunea nimic, doar fixa tavanul cu o mutra de copil uimit.

-Iar ai visat ceva, am spus, sa-l linistesc, desi eram eu insumi nelinistit.

Nu am primit raspuns, abia dupa o vreme a vorbit.

-Mi-e foame.

A sarit din pat si s-a imbracat; am facut la fel si am coborat impreuna in han. Rasarea soarele. Jos, la o masa, erau cinci soldati austrieci si mai incolo doi jandarmi vorbind repede. In timp ce ne beam ceaiul a intrat fata, Marita. Niculaie a certat-o:

-Hai, tu, ca uiti de tine!

-Lasa-ma, unchiule! Ca l-o calcat calul pe tata pe picior si am stat sa i-l leg.

-Ce? I l-o rupt?

-Ba, da-l cam doare… O zis ca vine si el imediat.

Fata a dat cu ochii de noi si ne-a zambit. Andrei s-a facut ca n-o vede. Am mancat branza si carnati afumati, anuntandu-l pe Niculaie ca dorim sa plecam.

-Bine! Cand vine cumnatu`, tata fetii, i-oi spune. Va duce el, are drum.

Nu s-a lasat mult asteptat- cand a intrat mi s-a strans inima. Era Ilie. Schiopata vizibil si parea obosit.

-Ce-ai patit, ma? l-a intrabt hangiul. Auzii ca te-o calcat calu`!

-M-o calcat, da sa-l arda…, si a scuipat printre dinti. Las` ca mi-a trece.

-Mai mergi az` la Ponor?

-M-oi duce, Niculaie. I-am fagaduit la Costea ca-i duc parii aia.

-Las`, ca-i duci si pe boierii…

Ilie s-a rasucit privind in jur.

-Iaca, ii duc! Ma duc sa inham caii.

Intr-o jumatate de ceas eram in caruta omului, pe capra, langa el. In spate, pe pari, erau bagajele noastre si inca vreo trei saci cu porumb.

-De un` veniti, ma feciori?

-De la Bucuresti.

A fluierat a mirare:

-Lung drum! Apoi aveti ce vedea la noi, ca-i tare fain…

In rest nu a mai vorbit cu noi. Daca-l intrebam ceva se facea ca nu aude. Drumul de tara urma in sus cursul Ariesului. In stanga vedeam Muntii Bihorului, deosebiti de tot ce vazusem pana atunci. Peisajul era absolut magnific si-l priveam fascinati. Satele erau imprastiate pe dealuri si coastele muntilor. Am vazut, pe un pisc, o cetate.

-Ce e acolo? l-am intrebat.

A ridicat din umeri, nepasator. Am intrat imediat intr-un sat.

-Vreau sa ramanem aici, a spus Andrei.

Barbatul si-a ridicat coada biciului la ureche, a mirare:

-Nu la Ponor?

-Nu, am spus si eu. Ramanem aici. Capat de drum…

A scos in fata buza de jos, oprind caruta. I-am intins niste bancnote- mi-a impins mana:

-Lasa… nu-mi traba. Dati-va jos.

I-am multumit, ne-am luat bagajele si el a plecat, ridicand palaria. Andrei s-a invartit, privind in jur.

-Oare unde suntem?

-O sa vedem noi. Haide!

Am ridicat cuferele pornind in lungul drumului. La o poarta de lemn a iesit o baba.

-Sarut mana, matusa! Ce sat e asta?

Femeia ne-a privit chioras cu ochii ei mici, caprui si aposi si a spus cu o voce subtire:

-De-ai cui sunteti voi, ma ficiori?

-Ehe, matusa! Noi suntem de la Bucuresti. Unde sa tragem?

-Clea, la Berze! Si ne-a aratat cu mana sa mergem inainte. Ziceti sa va dea drumu`, ca v-a trimes Marisica Oanii.

A intrat in curte, urmarindu-ne printre ulucile gardului. Dupa prima cotitura ni s-a infatisat ceea ce parea a fi centrul satului- pe o movila de deal era biserica de lemn cu sindrila pe turla si, in curtea bisericutei, cimitirul cu cruci din lemn si piatra. Mai incolo, un rand de case de lemn si peste drum una mai mare din caramida. La poarta acesteia se vedea un grup de oameni sezand pe o banca si pe buturugi groase. Stateau la taclale, era duminica. Cand ne-au vazut, au tacut cu ochii la noi. Ne-am apropiat dand „buna ziua”. Ne-au raspuns cu jumatate de gura.

-Unde e la Berze? am intrebat.

Un barbat tanar si mustacios s-a ridicat de pe buturuga lui infruntandu-mi banuitor privirile.

-Crasma mea ii la Berze.

-Marisica Oanii ne-a spus sa…

Barbatul s-a mai inmuiat:

-Buna. Moasa me. Haideti!

A luat cuferele din mainile lui Andrei si ne-a facut semn cu capul sa-l urmam. Dupa prima cotitura la stanga ne-a aparut in fata crasma-han.

-Io-s Gavril a Oanii. Da` voi de-a cui sunteti?

-Boierii Bogdan Vladimirescu si Andrei Groza, i-am raspuns.

Omul s-a oprit locului, jumatate uimit, jumatate amuzat:

-Na! Ca n-a calcat p`acilea picior de boier de cand ma stiu. Voi traba sa fiti din Tara!

Ne-am oprit in fata crasmei.

-Aci.

-Odai ai, Gavrile?

-Am! Una sau doua?

-Una! a sarit Andrei.

Barbatul l-a privit ranjind peste umar. Andrei mi-a aruncat o ocheada din care nu am inteles nimic. Abia dupa ce am ajuns in odaia cu pereti spoiti in alb mi-a spus:

-S-a uitat la mine asa… nu stiu cum!

Parea stingherit, l-am linistit:

-Ei! Nu ne cunosc. Or sa se obisnuiasca cu noi. Stii ce vreau? Sa mancam ceva. Hai jos.

Am cinat. In timpul mesei crasma s-a umplut, toti au venit sa ne vada, inclusiv popa si Marisica Oanii care, dupa ce am mancat, s-a asezat la masa noastra, sprijinita in batuta ei. Ne-a descusut pe toate partile: ce facem acolo, cat stam, cine ne sunt parintii? Ne-a invitat a doua zi dimineata sa mergem la ea sa mancam mamaliga cu lapte. Am bagat de seama ca, la fel ca si Marita din Campeni, ne-a analizat amanuntit acordand o deosebita atentie atentie picioarelor si pantofilor nostri. Apoi, cu ochii pironiti pe chipul lui Andrei i-a spus zambind cu gura ei stirba:

-Fain mai esti, dragu` matusii! Semeni la faptura cu Stefan la lu` Ciocoiu. Asta, pe vremea cand eram io fata, era ficioras, asa ca tine. Fain mai era, bata-l sa-l bata! Sa sfadeau fetele pentru el. Da` nici una n-o vrut sa-l ia cu cununie.

Andrei s-a uitat la mine cu coada ochiului. Batrana a continuat:

-Da, da! Era moroi. Multamea la Valva Cetatii si Valva ii multamea cand sa intalneau: „Sara buna!”. „Sara buna, Stefane!”. L-o auzat mosu, Dumnezo sa-l ierte, intr-o sara. Venea Valva calare, mosu era cu Stefan, inturnau oile sus la Gorgana. Mosu s-o spariat rau, da` ala n-o avut treaba, i-o multamit la calaret. Mosu n-o zas nimic! Dupa ce nu s-o mai vazut calaretu, o zas si mosu: „Ala era Valva Cetatii!” Stefan o ras si o zas si el: „S`apoi? N-are treaba cu mine!” Buna zacea ca Valva i-o fi tata, ca-l facuse ma-sa din flori si nu zicea cu cine. Nu i-o zas nici popii, far` ca era sa n-o mai lase-n Biserica.

Andrei a intrebat:

-Dar ce e valva aia?

Batrana ne-a privit neincrezatoare, parca ne-ar fi intrebat: „Cum, nu stiti ce-i aia valva?!”

-Apoi la voi, la Bucuresti…! a spus, dand a lehamite din mana. P`acolo nu umbla, ca-i departe tare. Nu le place unde-i lume multa.

-Dar ce-i aia valva? a intrebat din nou Andrei, nerabdator.

Femeia a plescait din buze:

-Apoi valva… Toate cele au o valva. Pietrele, bucatele, apa, padurea, comorile… cetatile… Asa pazeste ea, care holda, care bucatele, care cetatea. Unele-s muieri, altele barbati. Is doua soiuri: si albe, si negre. Alea vesmantate-n alb is bune, n-au treaba cu oamenii. Alea vesmantate-n negru, apoi alea-s rele si spaimantoase. Valva bucatelor ii buna, aia a apii ii rea. Ca vezi ca trec oamenii pe langa apa si s-arunca? Ii cheama valva si le ia sufletul. Aia a apii are fete… Fetele de apa, colo sus, la Turda, in chei. Aia a padurii are si ea copii, si aia-i muiere. Valva Cetatii ii barbat si umbla pe cal negru. Fura fete si le lasa grele. Daca zic al cui ii copilu` le omoara. Ele nu zic la nimeni. Asa o fo` si cu Leana lu` Ciocoiu, muma-sa lu` Stefan. Ca era fata faina, zacea tata c-o fost ai mai faina din Corbu la vremea ei. Numa` ce-or vazut-o oamenii cu burta la gura, l-o facut pe Stefan. N-o mai luat-o nime cu copil.

-Dar cu Stefan ce s-a intamplat, matusa?

-Apoi cine stie? Sara l-or vazut oamenii prin sat, dimineata nu mai era. Plangea muma-sa, saraca… Da` n-o avut ce face! Unde-i? Nu-i nicairi. Da` asta o fost acu` saizaci de ani… Cine mai stie pe unde s-o fi prapadit? L-o fi dus valva, ca doar nu l-o inghitat pamantu`.

-Si de ce sa-l duca?

-Pai daca era al lui… L-o dus! Ii lasa sa creasca cu mamele lor si dup`aia-i duce. Is copilasii lui. Dupa ce-i duce nu mai imbatranesc si nu mor.

-Cum nu mor?

-Nu mor, ca nici valva nu moare. Daca-i lasa la maicutele lor, mor si ei. Asa… mai bine-i duce.

Andrei a facut ochii mari si n-a spus nimic. Mi-am luat inima in dinti si i-am povestit batranei despre ceea ce vazusem de la fereastra mea in acea noapte, in hanul de la Campeni. Si-a pus mana la gura:

-Tulai…, si s-a crucit. Apoi s-au batut moroii!

-Cum? De ce sa se bata?

-Asa sa bat ei, sa vada care-i mai tare. Sa nu te bagi la ei, ca-i rau. Te bat si pe tine. Sa-i lasi sa sa bata ca dupa aia pleaca. Daca nu te bagi la ei, nu-ti au baiul.

M-au trecut fiori. Andrei s-a ridicat si a iesit in strada. Am mers dupa el:

-Andrei…

Nu ma privea. Am zambit:

-Hei, banuiesc ca nu crezi bazaconiile babei!

-Eu sa cred, Bogdane? Tu i-ai vazut! Daca tu spui ca i-ai vazut, eu te cred. Sau ai mintit?

Am oftat:

-Nu. N-am mintit.

A pornit pe drum, iar eu l-am urmat. Soarele apunea sus, peste munti. Un vant molatic rasucea usor frunzele pomilor si buclele blonde ale lui Andrei. Am urcat alaturi o carare printre fanete si mai sus, spre padure. Ne-am asezat in iarba deasa reluand povestea cu Stefan a lu` Ciocoiu cand am vazut, la o oarecare distanta, un calaret. Cum nu-l vazusem cu cateva secunde mai devreme venind din acea directie am presupus ca a iesit din padure. Am intrerupt conversatia, atenti la calaretul ce se apropia, goning nebun pe calul negru. Era complet invesmantat in zale iar pe cap avea un coif din metal; nu i se vedea fata. Aparitia a fost atat de ciudata si neasteptata incat nu eram in stare sa facem vreo miscare sau sa scoatem vreo vorba. Calul a jucat din copite, iar cavalerul misterios a descalecat, lasandu-l sa pasca in voie. Andrei se albise la fata. Naluca ne privea tacuta- nu stiu cum, insa stiam incotro se uita. L-a invaluit pe Andrei in acele ocheade nevazute din spatele coifului. Acesta s-a ridicat incet de langa mine, apropiindu-se de calaret. Parea hipnotizat. A mers atat de aproape incat pieptul i se atingea de zalele de fier, in timp ce eu nu ma puteam misca si nu puteam sa articulez vreun sunet. Cu o miscare hotarata, Andrei a pus mainile pe coif- intentiona sa-l scoata. Nu a reusit decat sa-l ridice putin. Cand valuri ondulate de par auriu au curs pe umerii negri ai strainului, Andrei s-a oprit- capitulase. Coiful a ramas la locul lui. Cavalerul a fluierat scurt. Calul a venit langa el. A incalecat si a plecat asa cum venise. Abia atunci mi-a revenit glasul:

-Dumnezeule…!

Andrei tacea. Frumosii sai ochi negri i s-au intunecat parca mai mult.

-Cine era?!

-Nu stiu, Andrei… Nu stiu! Poate ca tu n-ar fi trebuit sa…

Mi-a facut semn sa tac:

-Bogdane, aproape-l prinsesem in cursa! Nu, nu eram hipnotizat, asa cum poate ai crezut. Eram perfect constient de ceea ce fac, era vointa mea.

-Andrei, pentru Dumnezeu!

-Voiam sa stiu daca exista ceva in spatele decorului! Sa vad daca are un chip. Si cum arata acel chip… Dar parul… Nu am putut sa scot coiful mai mult de atat.

A inceput sa tremure. I-am prins incheieturile mainilor:

-Andrei, vino sa stam jos.

S-a recules cateva momente apoi s-a asezat la picioarele mele. M-am asezat si eu si ne-am aprins cate o tigara. Am luat butelcuta de vin de la brau. A intins mana dupa ea, vorbind:

-Bogdane, ceva imi spune ca vorbele batranei nu erau tocmai in vant. Crezi ca ar putea fi acel Stefan? Sa zicem ca e o intamplare, bine. Dar zalele lui? Iti amintesti ca am vazut ceva foarte asemanator intr-un muzeu vienez? Sunt zale medievale, Bogdane! Or, sa-mi fie cu iertare, cine, in muntii astia, are asa ceva? Si daca, prin absurd, le-ar avea, cine le-ar purta? Si de ce?

-Tu crezi ca tanti Marisica ar avea o explicatie?

S-a ridicat:

-Nu stiu, dar o sa-i povestim maine dimineata. Vino, sa coboram in sat.

Cand am juns la han, l-am gasit aproape gol. Plecase si Marisica Oanii. Hangiul matura, doi mosnegi beau vin, susotindu-se.

-Moasa me va asteapta dimineata! ne-a amintit Gavril.

Am urcat in odaie si ne-am culcat, eram obositi. M-am trezit cand cantau cocosii sub fereastra. Ceasul meu de buzunar arata opt si zece. M-am imbracat in graba si am coborat. Gavril isi facea de lucru prin ograda.

-Buna dimineata!

-S-a intors zambind:

-`Neata, boierule!

-Auzi, unde putem sa ne spalam?

-Aci! Sau in Crisul Pietrelor. Clea, in spatele bisericii curge. Da-i rece apa-n Cris!

-Nu face nimic, e cald afara!

Am urcat, l-am trezit pe Andrei, ne-am luat sapunul si prosoapele, haine curate si am pornit spre Cris. Am gasit o cascada mica si am intrat sub ea, apa era pana la brau. Ne-am balacit vreo jumatate de ora, pana au inceput sa ne clantane dintii. Trei fete cu cosuri pe brat au trecut pe carare. Ne-am lasat repede in apa, zambindu-le cu gura pana la urechi. Ele au rosit si, chicotind, au grabit pasul. Intamplarea l-a inveselit pe Andrei, insa gandurile mele s-au intors sus, sub padure, la cavalerul cu plete blonde.

Andrei a iesit primul, si-a imbracat pantalonii si s-a intins pe iarba cu mainile sub cap.

-Bogdane, ce zici de fete de pe-aici?

Am iesit, stergandu-ma cu un prosop mare pe care mi l-am legat apoi la brau.

-Marita, ai? Era frumoasa.

-Ce ochi avea…!

Am ras, asezandu-ma langa el. Am smuls un fir de iarba gadilindu-l pe piept. S-a rasucit strangandu-mi incheietura:

-Ai noroc ca nu esti Marita! Stai locului cu iarba aia!

Ohoho! am facut. Asa deci? Noroc ca nu-s roscat.

Am auzit un chicotit de fata. Am privit in jur. De dupa trunchiul unui copac a tasnit una din cele care trecusera cu cosurile pe brat, luand-o la fuga in susul paraului. Andrei s-a ridicat, facandu-mi semn sa raman pe loc. S-a luat dupa ea in salturi mari. Nu i-am mai vazut, disparusera dupa un palc de brazi pitici. Am auzit rasul fetei, apoi vocea ei cristalina:

-Stai locului! Ne vede careva!

S-a facut liniste. Ma uitam in jur, nu se vedea tipenie de om. Mi-am inteles repede rolul: sa dau alarma in cazul in care venea careva. Am izbucnit in ras- asta era culmea! Minutele treceau si nu se mai auzea nimic. Dupa vreo jumatate de ceas, m-am ridicat pornind spre palcul de brazi, atent sa nu fac zgomot. Daca nu erau acolo? Am pasit tiptil, in varful picioarelor. Am rasuflat usurat cand i-am vazut intinsi pe iarba, goi, imbratisati. Hainele fetei erau imprastiate peste tot, cosul de nuiele zvarlit cativa metri mai incolo, cozile ei castanii despletite. Era foarte frumoasa. Sangele mi s-a urcat in cap, inima mi-o luase razna. Andrei m-a vazut, desi stateam pitit in ierburi. Intai a facut ochii mari, speriat, dupa care a zambit, ingustand ochii. Cu o miscare hotarata a intors-o pe spate, sarutandu-i aprins buzele. Ea nu putea sa ma vada din acea pozitie. Andrei se misca incet cu ochii intr-ai mei. M-am ridicat si m-am intors langa parau, ametit. Am ramas acolo, nemiscat, cufundat in ganduri, minute-n sir. Am tresarit speriat cand Andrei mi-a sarit in spate, stropind apa-n jur. Nu-l auzisem.

-Ce e, ti-e cald? m-a intrebat razand.

L-am prins de ceafa, infundandu-i capul in apa. A iesit si a zbughit-o afara, trantindu-se pe iarba, gol pusca. Am inceput si eu sa rad: ce rost avea sa fiu invidios sau gelos? Mi-o luase inainte, era vina mea.

-Bogdane, vino! Ne asteapta tanti Marisica.

Ne-am intors la han sa lasam hainele murdare, apoi am pornit sporovaind spre casa Marisicai. Am gasit-o la poarta, pe banca, alegea fasole verde intr-o oala innegrita de fum. I-am dat buna-dimineata si ne-am asezat langa ea. A zambit, privindu-l pe Andrei. Parul lui prindea a se usca, suvite lungi i se rasuceau, incolacindu-se pe langa urechi si pe ceafa. L-a scuipat sa nu-l deoache. Andrei a rosit.

-Oi fi io batrana, dragu` lu` buna, a zis tanti Marisica, dar vad si io omu` fain, sa nu-ti fie de deochi.

A scotocit in buzunarul sortului, a scos de acolo, impreuna cu niste boabe de fasole si doua chei, o capatana de usturoi. A desfacut o bucata si i-a pus-o lui Andrei in mana.

-Ia, tine aci! Te pazeste de deochi.

Apoi mi-a dat si mie:

-Ia si tu! Na, pune-o colea, in jeb!

Ne-am privit amuzati, respectand dorinta batranei. S-a ridicat sprijinindu-se-n bata.

-Hai, sa raceste mamaliga!

Am intrat in curte. Un catel flocos s-a gudurat la picioarele noastre. Femeia ne-a dus in casa, era curat si mirosea a busuioc. Pe masa acoperita cu un stergar alb trona o mamaliga galbena, mare si rotunda, trei blide de pamant, trei linguri de lemn cu coada rosie si o canta cu lapte erau asezate frumos. Pe pat torcea o pisica galbena. Batrana a dat-o afara, mustrand-o cu blandete. Cand ne-am asezat, pisica a intrat iar in casa, mieunand la picioarele noastre. Marisica s-a ridicat, a luat-o-n brate si a scos-o afara, spunandu-i:

-Lasa ca dup`aia ti-oi da si tie, nu te mai mieuna. Lasa, du-te la matuci!

A inchis usa. S-a asezat, taind mamaliga cu ata.

-Ii traba si ei, are mati mici.

Ne turna lapte-n blide, vorbind:

-Nu-i bine sa sfadesti mata, ori s-o bati. N-o sfadesc in veci, asa mi-o zas mama, ca te apara de striga. Dac-o sfadesti si-o bati nu mai miauna cand vine striga, si-ti intra striga-n casa. O mai aud noaptea cum miauna pe trepti, bag sama ca vede striga.

Dupa ce am mancat, am iesit in curte pe iarba. Batrana a turnat in blidul matei, a aruncat mamaliga la caine, si-a luat un scaun mic de lemn si s-a asezat langa noi la umbra, impletind ciorapi. Noi mancam mere. Era atat de placut acolo incat n-as fi plecat intreaga zi.

-Matusa, am venit sa vorbim ceva cu dumneata.

Si-a ridicat ochii de pe lucru, atenta. I-am povestit intamplarea de pe munte, cu acel calaret in zale. Ochii femeii s-au umplut de lacrimi.

-De ce plangi, matusa? a intrebat-o Andrei cu blandete.

Batran si-a sters ochii cu coltul baticului negru:

-Ase mai plang babele, ma copile.

A continuat sa impleteasca, vorbind cu glas scazut:

-Apoi Stefan a lu` Ciocoiu` era. Din tate fetile din sat, io am vrut sa ma marit cu el. O zas ca ma ia dupa Sfanta Marie. Mama tat n-o vrut sa ma lase, da` nu ma uitam in gura ei, eram bolunda rau cand eram fata. Degeaba imi zacea mama, ca n-aveam bai, tat cum voiam io faceam. Dac-am zas ca ma marit, apoi ma si maritam, da` n-am mai apucat. Ca pe la Sfantu` Ilie, Stefan n-o mai fost. O vint ma-sa pe la noi: ca unde-i, ca di ce? Nu stiam. O crezut ca stiu, ca poate mi-o zas mie, stia ca vrea sa ma ia de muiere. Io plangeam tata zua, fugeam noaptea-n padure sa-l cot, stragam dupa el…

S-a oprit, privind departe-n zare. Noi ascultam cu sufletul la gura:

-De Sfanta Marie, noaptea, am luat canele. Aveam un cane ciobanesc, mare cat un ghital. L-am dus cu mine, ca vinea cu mine orisiunde daca-l chemam. Am zas : „Io ma duc la cetate! Ma duc sa-l aduc pe Stefan acasa!” Mama dormea. Am luat canele si m-am dus. Era luna, am tat urcat pan` la cetate. Nu se vedea nimica. Era paraginita, cresteau buruieni si copaci inauntru. Nu-mi era frica, era canele langa mine. Am stragat din tat sufletu`: „Stefane, hai acasa, Stefane!” Cand n-am mai putut a urla, m-am pus jos pe-o chiatra si am plans. Canele scheuna. Dupa a prins a bate si-a urla ca lupchii de sa scula paru` pe mine. Am auzit copite de cal pe chiatra. Am vazt un calaret ase, cu zale, cum l-ati vazt voi. Da` n-avea coif pe cap. Avea paru` negru ca pana ciorii. Fain barbat! Fain era, zo, ca imparatu` din povestile batranilor! Canele o batut ce-o batut, da` cand s-o uitat calaretu` la el o tacut si s-o lasat cu botu pe labe. Barbatu` m-o-ntrebat: „Da` ce-i, Marisica? Du-te acasa, du-te cu bine!” Era Valva Cetatii. Io nu m-am spariat, ca prea eram zbuciumata. Imi era nacaz si lacrami…: „Nu ma duc fara Stefan! Aci oi sta pana mi-l aduci!” O zas iara: „Tu n-auzi, Marisica? Du-te acasa!”- „Nu ma duc! Za-mi, tu esti tata-su? Tu?” M-o luat pe cal si nu mai stiu. M-am trezat dimineata, durmeam, nu stiam ca unde-s. Nu stiam. M-am tat dus pe margine la un rau, m-am intalnit cu un om cu caru. „De-a cui esti, tu fata?” I-am zas: „De-a lu` Oana. Marisica Oanii, din Corbu!”S-o crucit: „Da` ce cauti aci, tu fata?” Am zas: „Da` ce-i aci?” Omu` m-o luat in car: „Apoi aci ii Izvoru` Crisului. Clea, de unde viu io, ii Huedin!” Mi s-o facut rau. Am facut doua zale pana acas. Cand m-o vazt mama… Saraca, o gandit ca bolunzeste. N-am mai urcat la cetate in veci. M-o dus valva departe, c`asa te duce, te lasa la dracu-n praznic, si zaci c-ai mers un ceas, cand ii cale de doua zale. Asa am patat io cu Stefan si cu valva. N-am zas la nime` niciodata. Nici la mama nu i-am zas, mi-o fo frica. Canele n-o mai vint acasa, io una nu l-am mai vazt.

Povestea femeii ne-a cutremurat. Andrei amutise, nici nu clipea. Tanti Marisica il privea cu ochii ei aposi, ii amintea de iubirea ei pierduta. Mie mi se stransese inima.

-Da` voi sa nu povestiti la nime`!

-Oare de ce-o fi venit la noi sus, la padure?

-Stiu io? L-o fi vazt pe Andrei ca samana cu el. Copiii valvelor traiesc pe langa mamele sau tatii lor. Cetatea-i sus, la padure, clea, vedeti? si a aratat cu mana. Acolo-i, sa vede daca iesiti din sat, pe unde-ati vint voi. Chiar deasupra Rapii Dracului, ca-i facuta pe stanca. De sus, di pe cetate, sa vede-n jos un hau, Rapa Dracului.

-De ce-i zice Rapa Dracului?

-Acolo jos nu poti ajunge, numa` rapi si stanci. Acolo-s draci. Acolo stau si petrec noaptea tarzau. Sara, acolo s-aduna valvele la taifas. Joaca maiestrele hora pe deasupra stancilor, in vazduh. Zua dorm sub stanci. Acolo s-aduna moroii, da` nu aia vii, ca aia morti. Aia vii nu pot ajunge acolo. Tate relele s-aduna-n Rapa Dracului.

-Si valvele astea au multi copii?

-Au destui! Unele au cate septe, altele cate noua. Valva Apii are noua, acolo, in chei la Turda stau. Valva Lupilor are septe, tri fete si patru ficiori. Valva cetatii are o fata si opt ficiori. Numa` o fata are, mi-o zas buna. Era demult tare, ca fata o facut-o o muiere din Bistra. O zas cu cine-o facut-o si valva o omorat-o. Fata era mare, de maritat. Or gasat-o pe muiere moarta in casa, cazuta langa lavita. O crapat inima-n ea! Fata nu mai era, o dus-o tata-so. O vazt-o oamenii dup`aia, dupa vreo trizaci de ani. O trecut fata pe la o stana, o vazt-o unchiu-so, fratele lu` muma-sa, o cunoscut-o. Era pe cal, tata cu zale. O stragat fata pe nume: „Tu, Elisabeta!” Apoi l-o luat pe cal si l-o dus la Balgrad, l-o lasat pe marginea Murasului. Cand s-o trezat omul dimineata, acolo era. Departe l-o mai dus! Cand s-o-ntors nu mai era om, s-o spariet, o zacut de friguri, o zas ca fata era tat asa, fata tanara, cum o vazut-o ultima data in casa muma-sii, dupa trizaci de ani. N-o imbatranit.

-De mult tare a fost asta?

-Apoi da! Pe vremea imparatesei Tereza, ca nici batranii nu mai stiu, or auzat si ei de la altii.

Published in: on 19/08/2008 at 11:51  Comments (10)  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://quadratus.wordpress.com/2008/08/19/capat-de-drum/trackback/

RSS feed for comments on this post.

10 comentariiLasă un comentariu

  1. …incredibil…Doamne…

  2. Nea Costache, e va multumesc pentru aprecieri. Mi-e greu sa fac promisiuni- tot ce pot promite este ca voi incerca sa fac ca totul sa treaca mai departe de un blog. Toate cele bune. Va multumesc tuturor inca o data.

  3. Buna seara Solomonar, prietene. Povesrea asta, scrisa cu atata talent, imi amintesc povestile copilariei pe care si le spuneau batranii la claca, toamna si iarna, cand noi, copii, uitam parca si sa respiram de stupoare si de teama celor auzite. Aceste povestiri, care vin din veacuri stravechi, trebuie sa dainue in viitor, au apartinut batranilor nostri si ai datoria, prietene, sa-l redai viitorimii. Ai datoria sacra, si te rog, considera asta ca o porunca nescrisa a batranilor nostri si a batranilor lor, care nu mai sunt, de a transmite aceste minunate nestemate, copiilor, nepotilor, stranepotilor si tuturor ce vor urma. Ar fi pacat ca aceste nestemate sa ramana doar scrise pe un blog. Iti multumesc din suflet pentru aceasta delectare. Iti doresc un sfarsit de saptamana linistit alaturi de cei dragi.

    • Asa este, Nea Costache, e pacat sa se piarda asemenea povestiri, stramosii le-au pastrat de sute de ani, iar noi am cam uitat totul. Cu cat mai multe datini, obiceiuri, povestiri, legende se vor pastra, se vor aduce in memoria Romanilor, cu atat vom fi mai bogati, sufleteste vorbind. Amin.
      Frumoasa povestire Solomonar, cu iz de veacuri vechi,avem nevoie de asa ceva. Continua sa scrii, continua sa aduci in memoria noastra astfel de lucruri, de mult uitate.

  4. Avem noi nevoie de mai mult, noi neamul tau, musai sa darui si altora, nu doar noua🙂
    Precum vezi, nu ai de ales🙂
    calde imbratisari sibiline ,
    Sibilla

  5. Va multumesc tuturor. Sincer, cea mai mare bucurie pentru mine este ca va place ceea ce scriu. Nu am nevoie de mai mult. Cu respect, Solomonar.

  6. Sa publici tot !!!
    Nu ai voie sa nu darui, sa nu dai si altora farama de suflet si minunatiile…. sunt taine ce trebuie transmise mostenire si altora !
    Citesc de-o ora, am recitit…. pricepi, da ?
    Si scrie, scrie, ai atat de multe de zis… atat de multe, ” scrie, ca sa pastrezi florile gandurilortale, pe care altfel le-ar lua vantul ” asa a zis Iorga, deci scri si publici tot , nu prea ai de ales🙂
    Multumesc !!!
    Sibilla

  7. Un ilustru necunoscut, foarte talentat , care ar merita să devină cât mai cunoscut, zic eu🙂 Pe lângă atâtea loaze care populează (mai corect ar fi poluează) literatura romană, tu eşti ca o gură de aer proaspat intr-o bodegă imbâcsită de fum🙂 Felicitări Quadratus… şi nu te opri din scris, pentru nimic pe lume!🙂 >:D<

  8. Multmesc, oroles. Nu, nu are continuare- daca ai citit toate 3 partile. Cat despre mine… nu, sunt doar un ilustru necunoscut:)

  9. Foarte frumos , toate partile sant grozave dar mai are continuare , nu ? Esti scriitor Quadratus ?


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: