Capat de drum (II)

Ne-am despartit de batrana la un ceas sau doua dupa pranz. Am lasat-o trista si plansa. Dragostea pentru feciorul Valvei Cetatii se parea ca nu trecuse nici dupa saizeci de ani. Andrei era tulburat, se inchisese-n el, nu stiam ce sa mai credem. Am facut o mica excursie in imprejurimi, apoi am mers la han sa mancam. Dupa masa de pranz, am urcat in padure sa cautam ciuperci si sa culegem ferigi. Andrei s-a mai inveselit. Am stat la umbra copacilor toata dupa-amiaza, dupa care am coborat sa vedem bisericuta. Ne-am umplut buzunarele cu mere furate de prin livezi si am mers pe dealul bisericii. Era seara, apunea soarele. Ne-a descuiat clopotarul. Era frumoasa, picturile de pe pereti erau deosebite. Sfintii ne priveau nemiscati cu figurile lor sobre, impenetrabile. Mirosea a tamaie si ulei de candela. Cand am iesit, am poposit in cimitir, printre brazi, rontaind mere dulci. Am vorbit indelung, se-ntunecase de-a binelea. Satul dormea, noua nu era somn. Atmosfera era atat de placuta, linistea atat de adanca, incat nu mai voiam sa parasim cimitirul. Vorbeam cu voce scazuta, amintindu-ne de zilele petrecute la Viena, cand am auzit un zgomot ca si cand cineva ar fi batat in lemn: toc, toc, toc. Am tacut, ciulind urechile. Zgomotul venea din spatele nostru. Ne-am intors incet, cu precautie, incercand sa patrundem cu privirea prin intuneric. Am zarit o silueta neagra, estompata, la vreo zece metri de noi, langa o cruce de lemn. A plutit incet spre noi. Nu indrazneam sa ne miscam. Nu mergea, plutea, abia sesizabil. S-a apropiat cu grija, parea curioasa insa putin speriata. Ne-a ocolit larg, pe langa zidul bisericii si s-a postat la cativa metri in fata noastra. Andrei mi-a strans mana- i-am facut semn sa se linisteasca. Creatura parea mai speriata decat noi. Andrei a spus in germana:

-Asta ce-o mai fi?

I-am raspuns in aceeasi limba:

-Nu-mi dau seama ce este. Stai linistit, nu arata ca ti-e teama…

Silueta s-a apropiat de noi. Stateam jos, ea la picioarele noastre, la nici un metru. Era un baiat tanar, aproape un copil. Hainele negre atarnau pe el zdrentuite, dezvelindu-i pulpele lungi. Era descult si murdar de pamant si praf. Gatul fin se arcuise de atentie si concentrare. Parea gata sa o ia la goana in orice moment. Daca ne-am fi miscat brusc sau am fi tipat, ar fi fugit. I-am privit chipul- era alb, ca de ceara. Obrajii cu forme delicate de copil ii erau murdari. Ochii mari ne iscodeau. Sub claia de par castaniu se vedea fruntea inalta si senina. Parul lung pana la sale ii era incalcit si imbacsit, dar nu-si pierduse toata stralucirea, nici reflexele frumoase. Semana intrucatva cu baietii din picturile lui Caravaggio.

-Ce frumos e! a exclamat Andrei aproape soptit.

Baiatul s-a tras un pas in spate, vizibil speriat. Cu o miscare rapida, Andrei s-a intins si i-a secerat picioarele cu ale lui, trantindu-l la pamant. A facut-o atat de repede, incat nu am avut timp sa reactionez. Nici strainul nu a avut timp sa se fereasca si s-a trezit pe spate, in iarba, icnind. Andrei, la fel de surprinzator, s-a aruncat peste corpul intins la picioarele noastre, imobilizandu-l. Baiatul s-a zbatut slab de cateva ori, apoi a renuntat la lupta. Parea foarte slabit.

-Andrei! Andrei, ce vrei sa faci?!

-Nu stiu, mi-a raspuns. Oricum, l-am prins! Ma temeam sa nu-i treaca ceva prin cap.

Captivul suiera, abia reusea sa respire. Era ingrozit. Am luat-o pe romaneste, aplecandu-ma spre el:

-Hei, tu poti sa vorbesti?

A dat din cap ca da. Andrei s-a scuturat, mormaind:

-Bogdane, pune mana pe pielea lui…

L-am atins cu grija pe pulpa. A icnit. Am tras repede mana- era rece. Acel rece pe care doar mortii-l au, un rece specific. Mi s-a facut greata. Am tras adanc aer in piept, sa-mi revin.

-Doamne! Ce facem acum, Andrei?

Andrei a vorbit, intinzandu-i mainile-n laturi:

-Iti dau drumul, auzi? Asa, dar sa nu-ti treaca prin cap sa fugi ca te prind si ai cuvantul meu ca te rastignesc de o cruce din asta, ai priceput?!

De pe buzele baiatului a iesit un „da” stins. Andrei l-a prins de maini, ridicandu-l in fund. S-a clatinat, oftand cu ochii in pamant. Noi ne-am asezat la locul nostru. Mi-am aprins o tigara; Andrei a cerut si el una. Partea buna era ca baiatul intelegea si vorbea. Spaima ne trecuse, nu aveam timp sa ne gandim la ea sau sa o mai simtim. Ne gandeam ce sa facem in continuare.

-Cum te cheama? l-am intrebat. Ai nume?

-Alexa, mi-a raspuns cu acelasi glas stins.

-Cati ani ai?

Si-a ridicat incet capul, privindu-ma cu luare-aminte, parca-l intrebasem cine stie ce! A spus:

-Plecati.

-De ce sa plecam?

-Plecati!

Vocea lui a rasunat neasteptat de puternic.

-Traba sa plecati de aci, acuma. Nu va invat rau.

A soptit apoi, privind in jur:

-Mane mereti la Ponor. O cautati pe Salomia lu` Velicut. Ii spuneti ca v-a trimes Alexa. Asa sa-i spuneti. Plecati acu`, plecati pana nu apune luna!

Andrei s-a ridicat:

-Plecam. Vino, Bogdane!

M-a luat de brat si-am coborat dealul bisericii. Alexa a ramas acolo. Ne-am intors in drum, uitandu-ne in sus. L-am vazut cocotat in picoare pe o cruce de piatra. Am intrat in han si am urcat in camera noastra, fara o vorba.

-Nu era om, a spus Andrei.

-Nu, nu era… Mergem maine la Ponor?

-Mergem!

Ne-am dezbracat si ne-am intins in pat. Nu spuneam nici unul nimic, nu stiam ce sa ne spunem dupa cate fusesera in ultimele doua zile. Am adormit greu- era mai degraba o stare de transa. Nici nu dormeam, nici treaz nu eram. Prin fata ochilor imi fugeau cele mai stranii imagini, ca un vis- oameni eleganti invartindu-se-n pasi de vals intr-o sala imensa, decorata cu panglici negre, cu dusumeaua rosie ca sangele. Apoi toti acei oameni au inceput sa rada. In locul lor am vazut un camp mare, acoperit de zapada pe care umblau corbi, croncanind jalnic. Se facea ca alergam pe acel camp si zapada-mi scartaia sub picioare. Erau acolo Andrei si acea fata de la rau, dezbracati, tavalindu-se imbratisati prin zapada rece. Ochii mari ai lui Alexa…

-Bogdane, trezeste-te! A gasit Gavril o caruta care sa ne duca la Ponor. Plecam in zece minute!

Drumul n-a fost lung, am ajuns in sat inainte de amiaza. L-am intrebat pe om daca o stie pe Salomia lui Velicut- ne-a dus intins la casa ei, aflata in capatul celalat de sat. Am strigat-o la poarta. A iesit o femeie batrana, cam oarba si schioapa, cu un stergar in mana:

-Da` ce-i? a intrebat.

-Ne dai voie sa intram, matusa?

S-a apropiat de noi, privindu-ne atenta.

-Dumneata esti Salomia lui Velicut?

-Io. Intrati.

A deschis portita mica, facandu-ne loc. In curte cotcodaceau cateva gaini mici. O caprita pastea, priponita de un ciot langa o stiva de lemne groase.

-Ia, stati pe lavita, sub dud. Clea, la masa aia.

Ne-am asezat pe banca sprijinindu-ne coatele pe masa plina de oale si cratite. Femeia a venit cu doua cani si-o canta de vin.

-Ia, curatam oalele istea, ca s-au negrit, manca-le-ar…

A luat o oala-n mana:

-Da` cu voi ce-i, ma ficiori? Iti fi neamuri de-a` mele? Nu va cunosc…

-Nu, matusa, nu suntem de aici. Acuma venim din Corbu. Alexa ne-a trimis la dumneata.

Inmarmurise. Abia dupa o vreme a reusit sa ingaime:

-Alexa v-a trimes pe voi la mine? Da` unde l-ati vazt voi pe Alexa?

Andrei s-a foit pe banca, cana cu vin ii tremura in mana. Am spus, cu nasul in pamant:

-In cimitir la Corbu. Ne-a prin noaptea acolo si…

Fata femeii se schimonosise, ochii i s-au marit de spaima. S-a sprijinit cu mainile zbarcite de masa si trupul i-a fost cuprins de spasme. Noi am sarit si am ajutat-o sa se aseze pe lavita. Parea ca se sufoca. Andrei i-a masat usor mainile, spunandu-i cuvinte linistitoare. Era naucita. A spus, cu voce gatuita:

-Alexa… Alexa al meu… Dragu` mamii!

A podidit-o un plans isteric, cu suspine. Andrei a dat fuga la izvorul ce se vedea in spate, langa poiata si i-a adus o cana cu apa. Femeia a baut cu maini tremurande, gemand infundat. Noi o mangaiam si, in cele din urma, s-a linistit. Andrei avea lacrimi in ochi, si-a mai turnat o cana de vin. Batrana ne-a cerut sa-i spunem totul, asa cum fusese. I-am povestit. Ne asculta cu mana la gura si lacrimile ii siroiau pe obrajii ridati. La sfarsit a spus:

-N-o uitat de maicuta lui… Dragu` meu drag!

Si-a sters lacrimile cu dosul palmelor:

-Apoi Alexa tare era fain… Semana cu tac-su, Dumnezo sa-l ierte, ca o murit si omu` meu tare demult… Numa` pe ei ii aveam. Alexa era mare de-acuma, ave saispe ani. Tare-l mai iubea omu` meu. I-o trabuit la Alexa straie de la oras, s-o dus si i-o luat. I-o trabuit la Alexa cane ciobanesc, i-o adus. I-o trabuit manz, i-o luat si manz. I-o trabuit cizme ca la catane, s-o facut tata-so luntre si punte si i-o luat si d`alea. Numa` chiar pe Sfantu` Soare nu i l-o dat tata-so, da` i l-ar fi dat si pe ala de putea!

Cum va zac, avea saispe ani Alexa atuncia. De Sfantu` Gheorghe o cazut la pat. Mi s-o betejit copilu`. Nu mai manca, nu-i mai trabuia nimica. Omu` meu umbla ca canii turbati prin curte, tata roata-roata si blastama. Dup`aia iar intra in casa la cochil, iar umbla roata prin curte. Canele copilului sta in prag si scheuna. Pricepea si dobitocu`, saracu`, ca i s-o betejit stapanu`. O vint doftoroaia sa-l vaza, ne-o scos in ograda si l-o cotat pe tata partale. Cand o iesit din casa o zas: „Voi sa stiti ca-l straca moroiu` pe cochil. Hai sa v-arat!” Cand ne-am bagat in casa, Alexa era in pat si sa uita in tavan. Doftotoaia, Safta lu` Burtosu s-a dus catra el, o tras cerga di pe cochil si i-o tras paru`…Am vazt si noi, avea semne clea, pe grumaz, cum ca l-o muscat moroiu` si i-o luat sanje. Io am cazt jos si nu mai stiam de mine. M-o trezat doftoroaia cu otat. Niculaie, omu` meu, sa vaita in curte cu manile in cap. I-o zas la Safta sa nu zaca la nime` c-o omoara. N-o zas muierea, ne-o invatat sa-i punem usturoi insirat pe ata la grumaz, sirag. Sa tamaiem odaia, sa nu mai intre moroiu`! Sa vie popa sa descante. O vint si popa, am pus si usturoi, am tamaiat, da` nu stiam ca cine-i moroiu`. Apoi am zas: „Gata, nu mai vine la cochil!” Da, n-o mai vint, da` l-o-nvatat pe cochil de s-o dus la el. Si-o tras usturoiu` de la grumaz si-o iesit pe fereastra. Moroiu` nu mai avea putere sa intre si l-o chemat pe Alexa la el. L-o invatat rau, ca au pe dracu-n ei. Cochilu`… Ce sa stie el? S-o dus, ca n-o mai stiut ce face, l-o prins in vraja. Zua nu mai stia nimica. L-o chemat de tri ori, pana-ntr-o noapte cand s-o trezat Niculaie sa vada de Alexa. Cand sa uita in odaia cochilului, patu` gol! Usturoiu` era pe jos, aruncat, fereastra deschisa inapoi. Iute m-o trezat: „Tu muiere, cochilu` nu-i! Nu-i si nu-i!” Am fugit amandoi afara, in curte, pe ulita. Cochilu`… nicari! Omu` meu plangea de ti sa rupea inima-n tine. Io nu mai aveam lacrami. In puterea noptii, umblam pe uliti de bolunzi sa cotam cochilu`. Cand ne-am intors la-m gasit jos, aci, sub dud, unde-i lavita asta. Zacea acolo, despuiat de hainele de pe el, gol cum il facusem. Tramura tat. Omu` meu l-o luat in brata si l-o dus in casa. L-o pus la noi in pat si-o dat sa-l inveleasca. Io am aprins lampa. Omu` meu o urlat, s-o spaimantat rau. „Da` ce-i ma Niculaie?!” am urlat si io. Cand ma uit, nu mai avea Alexa rana aia la grumaz. Sara era, acuma nu mai era nici o rana. Nici urma. O deschis cochilu ochii si s-o uitat asa la noi… O zas: „Mama…” N-o mai zas nimica. I-o sticlit ochii ca la mate si-o marait ca un cane. Niculaie s-o spariet. Copilu o ras, o ras ase, din tat sufletu`. Da` nu radea ca el. Radea asa, de rau ce era. Ca nu mai era Alexa al meu al bun… Parc-avea foc in ochi. O dat sa sara din pat, l-o prins tata-so, abia-abia l-o putu tane, cat ca omu` meu era tare ca un taur si cochilu` era firav. L-o lovit pe tata-so, mai sa-l tape la pamant, io urlam. Atata s-o tat zbatut, pana n-o mai putut, ca l-o prin Niculaie roata, si cu manile si cu picioarele de nu stiu cum sa mai putea misca. Dup`aia nu s-o mai zbatut, s-o lasat la tata-so. Niculaie o stragat sa-i aduc usturoiu. I l-am dus. Cand sa i-l puna dupa cap, o prins cochilu` a musca ca canii si-a marai. O intrat muroiu-n el. Niculaie o zas Tatal Nostru si nu s-o mai zbatut, o stat sa-i puie usturoiu` la grumaz. Niculaie l-o lasat, nu-l mai putea tane. Numa` ca nu i-o rupt manile la omu` meu. Alexa era tat vanat pe mani si pe picioare. O zas Niculaie: „Ada funiile alea din tarnat, muiere! Il leg!” Io n-am vrut. „Cum sa legi cochilu`, ma omule?!” Alexa sa uita la noi si nu zacea nimic. Niculaie o iesit si o adus funiile. Le-o pus pe masa si-o zas: „Daca nu stai locului, te leg. Auzi? Te leg!” Alexa s-o uitat la funii, s-o uitat la tata-so si s-o inciudat foc. O suduit, o blastamat! Alexa, care n-o blastamat in veci! Dup-aia o inchis ochii. Niculaie o zas: „Moare, muiere. Alexa moare. Moare cochilu`.” O luat o lumanare si-o aprins-o la capu` cochilului. Io nu mai stiam ce sa fac. Tat umblam prin casa, tat ieseam in tarnat. Tata noaptea am stat langa cochil, nu s-o mai trezat. Niculaie s-o pus langa el si nu l-o mai lasat din brata. Plangea omu` meu si strangea cochilu-n brata… Alexa n-o mai deschis ochii, aghia de mai sufla. Cand s-o aratat zorii, o suflat de cateva ori si-o murit. Niculaie o urlat de am gandit ca pica casa pe noi, asa o urlat. „Cheam-o pe Safta!”, o zas. Io am alergat la muiere, am sculat-o din pat. „Haida, Safto, c-o murit cochilu`!” Muierea o sarit si desculta o vint. Io nici sa plang nu puteam. Ma durea in chiept, la inima. Cand am vint acasa, Niculaie l-o-mbracat si l-o pus pe pat, dincolo. Era jumatate alb in cap, carunt. Tacea. Safta o prins a plange. Io am fugit la izvor si mi-am bagat capu-n apa, ca parca-mi sareau creierii afara, nu alta. Safta o vint dupa mine si m-o dus in casa. „Ce facem?” o intrebat Niculaie. Safta o zas: „Ma Niculaie, ase nu-l putem ingropa ca sa scoala de sa face moroi.” Niculaie s-o rastit: „Io nu bag tapusa-n copil, Safto! Auzi tu? Io te-omor de spui la careva, bag tapusa-n tine!” Muierea s-o spariet: „Taci, omule, ca nu zac la nime! I-om pune usturoi sub el, in coparseu. Ii punem usturoi si-o mana de sare sa nu sa poata misca. Sub el nu sa vede.”

Ase am facut. Cand i-o adus coparseul, i-am pus dedesupt usturoi si sare. L-am pus in coparseu. Tat-so i-o pus peste el numa` flori, nu sa mai vedea cochilu` de flori, numa` capu` ii era la vedere. Tat satu` o vint sa-l vada. Safta nu zacea nimic. Niculaie nu mai ave nici un hir de par negru. Tat o albit, era vanat sub ochi.

Alexa era frumos cu tata forile alea… Era frumos ca o fata! Niculaie sa aseza langa el si sa uita la chipu` cochilului cu ceasurile. Nu mai vorbea nici cu mine. Nu sa misca de langa coparseu. Ma uitam si io si-mi parea ca nu-i mort. Parca dormea. Nu sa ingalbenise, ca mortii. Ave gura rosie ca focu` si era rosu-n obraji. Ochii si gura i s-or inchis frumos. Ma uitam la ochii lui, nu samanau cu ochii de mort. Am vazt lacrimi ca i-au curs din ochi. Niculaie i le-o sters si n-o zas nimic. Cum sa planga mortu`? O pus urechea la inima lui: „Ii mort, Salomie…”

L-am ingopat in Corbu, ase o vrut Niculaie. El era corbean. Acolo erau ingropati ai lui. L-am dus cu alai, lume di pe patru sate o vint la mort. Canele merea in fata carului, pare ca stia drumu`. Canele lu` Alexa. Tri popi or tanut slujba. Dupa ce l-am bagat in pamant, canele s-o lungit pe mormant. N-o vrut sa vie acasa. „Las ca vine el!” o zas Niculaie. N-o mai vint. In tata zua mergeam la tintirim, canele tat acolo era. Maraia cand ne vedea. I-am dus mancare, n-o vrut. Intr-o zi l-am gasit mort pe mormant- o murit de foame.

Io am facut o cochila, pe Lisandra. Ii maritata la Cluj. Niculaie o murit dupa vreo cinci ani, o crapat inima-n omu` meu, n-o mai putut. De cand o murit cochilu`, Niculaie n-o mai ras in veci. Tata zua era nacajit. O stiut el ca more… O stiut! Am ramas cu Lisandra. Atata mangaiere am mai avut, pan` s-o dus fata la Cluj. Acuma-s sangura… Nu-i za lasata de Dumnezo sa nu ma gandesc la Alexa. Stau si plang… si-l chem.

Batrana s-a oprit, suspinand. M-am intors spre Andrei. Lacrimile-i curgeau pe obraji si era palid. Mie mi se puses-un nod in gat. Andrei a imbratisat-o pe femeie, ea l-a strans, sarutandu-i parul. A zambit:

-Asa era si Alexa meu. Venea si ma lua in brata, io-l pupam pe par. Asa era, ca tine. Slabut si frumos.

Am stat la ea pana spre seara. A facut tocana de pui si ne-a poftit la masa. Cand a plecat a spus lacrimand:

-Acuma, de-l mai vedeti pe cochil, sa-i spuneti ca maicuta lui traieste. Sa-i spuneti ca mi-i dor de el, ca ma gandesc… Ca-i multamesc. Ii multamesc din tata inima!

-O sa-i spunem, maicuta. O sa-i spunem.

Ne-a pupat si am plecat, lasand-o in poarta. Cand am ajuns in Corbu- am mers pe jos vreo trei ceasuri- se intunecase. Tot drumul numai despre asta am vorbit. Andrei a vrut neaparat sa urcam atunci in cimitir. Am mers prin spate, sa nu riscam sa fim vazuti. Am urcat pe deal, prin spatele bisericii privind in jur, sa-l vedem pe Alexa. Nu se vedea nici o miscare, asa ca ne-am asezat jos, in acelasi loc ca si seara precedenta. Am asteptat aproape un ceas- nimic. Nici urma de Alexa. Nu se ivea de nicaieri. Rupti de oboseala am mers la han si ne-am intins in pat. Ne-am trezit mai tarziu ca de obicei.

-Ce-o fi cu el de n-a venit? a ntrebat Andrei ingrijorat.

-Cine stie? Poate ar fi mai bine sa nu mergem acolo. Tii minte ca ne-a spus sa plecam, ca-i mai bine-asa? Stim noi ce-i pe`acolo? Poate mai sunt si altii, periculosi. Mai bine sa nu mergem. O sa stam si-o sa asteptam, poate vine el la noi.

Andrei a oftat sprijinindu-se pe un cot. A ridicat o spranceana.

-Atatea lucruri ciudate… Altii in locul nostru ar fi luat-o de mult la picior.

Am ras:

-Noi nu suntem altii. Mie, unul, nu-mi mai este frica. Gandeste-te, Andrei, cate drame se ascund in spatele acestor lucruri. De pilda, Stefan si Marisica Oanii. El- fiul unei valve, un soi de semizeu, ceva incredibil si de neconceput pentru mintea noastra de oameni moderni, crescuti si educati intr-o lume asazis civilizata care s-a desprins total de ceea ce numim legende si mitologie. Sa mergi acum in saloanele bucurestene si vieneze si sa istorisesti asemenea povesti, ar rade toti. Nici macar nu te-ar condamna… Au si gasit un cuvant care sa te caracterizeze: excentric. Se multumesc sa puna eticheta asta si pace! Dar sa revin: dragostea Stefan-Marisica. Stefan, rapit de tatal sau, o fiinta supranaturala, si totusi reala! Marisica si-a pierdut dragostea! Inca-l mai iubeste, Andrei! L-a iubit toata viata. S-a maritat cu altul, i-a facut omului copii, iubindu-l pe celalalt. Unul pe care nu-l putea avea. Apoi prietenul nostru Alexa- un copil iubit si dorit, un copil adorat, venerat de tatal sau, rapit parintilor sai, transformat in strigoiul slab, singur si trist pe care l-am gasit. Blestemat si pedepsit din pricina capriciilor unui semen al sau, strigoi si el. Si de ce? Pentru ce? Pentru o asazisa viata printre morti, ori moarte printre vii, naiba mai stie, intr-un cimitir din creierii muntilor! Osandit pe veci… O mama cu sufletul sfasiat, care inca-l mai plange, dupa zeci de ani. Pentru ce toate astea? Nu stiu, nu inteleg… Vreau sa inteleg! Toate au un rost, pentru toate exista un rost, vreau sa aflu! Nu pot sa dau inapoi, nu acum. Daca nu stiam si povestea din spatele acestor destine ma multumeam sa spun ca-s niste grozavii si sa o iau din loc. Asa fac toti. Nimeni nu are curajul sa arunce o privire in culise. Vreau sa aflu mai multe, Andrei, ma intelegi?

Andrei a oftat:

-Inteleg, si eu doresc asta… Dar ce riscam? Nu stim ce riscam!

-Risti sa-ti cada o tigla-n cap cand te duci linistit pe drum si sa te duci pe Apa Sambetii!

-Ai dreptate.

-Stiu ca am dreptate! N-o sa dezlegam noi misterele lumii, Andrei! Dar macar o parte, o mica parte… Asta e dorinta mea! Vreau sa stiu daca ma vei urma!

Mi-a evitat privirea. I-am luat capul in maini, silindu-l sa ma priveasca in ochi:

-Andrei, nu te oblig! Nu ti-o cer ca pe o favoare, asta e decizia ta.

A zambit:

-Am sa merg alaturi de tine, Bogdan. Pana la capat.

-Esti sigur?

-Da.

-Sa nu-ti fie teama, Andrei!

-Nu mi-e teama acum.

Ne-am ridicat din pat, ne-am luat prosoapele si-am plecat la Cris. Cand ne-am intors, masa era pregatita. Friptura, branza, mere si vin rece. Am mancat, inveseliti, ne simteam mai bine decat in celelalte zile. Am palavragit cu Gavril, dupa care i-am facut o scurta vizita bunicii lui, tanti Marisica. Ne-a intampinat cu zmeura proaspata si ne-a intrebat ce facusem cu o zi in urma la Ponor- aflase. I-am spus doar ca am fost sa vedem satul. Dupa ce am plecat de la ea, am decis sa urcam la cetate. Ne-am inapoiat la han, l-am rugat pe Gavril sa ne pregateasca un pachet cu mancare si-o damigeana mica de vin rosu. In nici o jumatate de ceas am plecat, echipati corespunzator unei excursii lungi pe munte. Drumul a fost anevoios si ne-a luat ceva mai mult timp decat ne-am asteptat. Andrei obosise, se oprea mereu, dar nu se plangea. Urcam pe carari neumblate, croindu-ne drum printre palcurile dese brazi, ocolind gropi si izvoare.

Anunțuri
Published in: on 19/08/2008 at 11:35  Comments (1)  
Tags: , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://quadratus.wordpress.com/2008/08/19/capat-de-drum-ii/trackback/

RSS feed for comments on this post.

One CommentLasă un comentariu

  1. Orice as zice, citind fiecare din parti, ar fi de prisos, ma poticnesc…
    MULTUMESC !
    Sibilla


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: