Oscar Wilde

„Mi-am pus geniul in viata, iar in opera numai talentu.”, ii spunea Oscar Wilde prietenului sau, Andre Gide. Indiferent daca aceasta celebra fraza a fost rostita sincer sau nu, Oscar Wilde este una dintre cele mai proeminente figuri al sfarsitului de secol al XIX-lea. Gide isi aminteste intr-o nota despre Wilde: „(…) avea ceea ce Thakeray numeste <darul de capatai al marilor barbati>: succes. Gesturile lui si infatisarea lui triumfau. Succesul sau era atat de sigur incat parea sa-l preceada pe Wilde, care n-avea altceva de facut decat sa avanseze in urma lui. Cartile sale uimeau si fermecau. La Londra, piesele sale aveau sa se afle in centrul atentiei. Era bogat; era inalt; era chipes. Era plin cu noroc si coplesit cu onoruri. Unii il asemanau cu un Bachus asiatic, altii cu un imparat roman; pentru cativa era insusi Apollo. Si adevarul este ca stralucea.”

Oscar Fingal O`Flaherty Wills Wilde se naste la Dublin, Irlanda, in 16 octombrie 1854, ca fiu al unui medic (William Wilde) si al unei poete ( Jane Francesca Wilde, care va folosi ca pseudonim literar numele de Speranza, scriind versuri nationaliste primite cu foarte mare entuziasm de societatea irlandeza a acelor vremuri). Oscar studiaza in cadrul Trinity College din Dublin, continuand apoi la Oxford, al carui absolvent este in anul 1878, an in care primeste premiul „Newdigate” pentru poezie si initiaza miscarea „Arta pentru Arta”.

In anul 1883, intorcandu-se din faimosul turneu de prelegeri in Statele Unite si Canada, hotaraste sa paraseasca Londra pentru un oras mai „palpitant”- Parisul. Se va intoarce aici in vara anului urmator, insotit de Constance, cu care se casatorise de curand, pentru a-si petrece luna de miere. De altfel, Parisul va juca un rol semnificativ in viata scriitorului, fiind locul in care i-a intalnit pe poetul Paul Verlaine, Pierre Louys (un tanar atragator, amator de farse, viitor romancier si poet), Andre Gide (romancier de succes, cu care Wilde va lega o stransa prietenie) si, nu in ultimul rand Mallarme, la ale carui serate de marti seara Oscar a participat cu placere. „In Anglia avem proza si poezie, dar proza si poezia franceza, in mainile unui maestru asa cum sunteti dumneavoastra, au devenit una si aceeasi.„- ii scria el lui Mallarme, drept pentru care a fost acceptat si primit in salonul acestuia. Subiectele de discutie ale acestor mardistes (sau grupul de marti) variau de la ultimele tendinte in poezie pana la speculatii despre cum urbanistii ar putea schimba fata Parisului.

Un an mai tarziu, in 1985, avea sa se nasca primul fiu al lui Oscar, Cyril, urmat de al doilea baietel, Vyvyan, in 1886, pentru care tatal avea sa scrie mai multe povesti pentru copii, captivante si pline de farmec. Este perioada cea mai prolifica din viata scriitorului, relatiile cu familia si prietenii sunt infloritoare, iar Oscar scrie cu frenezie piese de teatru, eseuri, articole pentru diverse gazete, versuri, precum si singurul sau roman, „Portretul lui Dorian Grey„, purtand de asemenea o vie corespondenta cu personalitati ale epocii si prieteni, corespondenta publicata, si ea, in mai multe editii in Anglia si inafara ei.

Una dintre cele mai controversate piese de teatru ale epocii este „Salomeea„- figura biblica a Noului Testament care a fascinat imaginatia lui Oscar inca din anii universitatii, Salomeea fiind pentru el, ca si pentru Huysmans, „intruchiparea simbolica a patimii nepieritoare”. Repetitiile pentru reprezentatie au incepu la Palace Theatre din Londra, avand-o pe nu mai putin celebra actrita Sarah Bernhardt in rolul principal- insa peste „Salomeea” a cazut securea cenzorului, ceea ce-l dezamageste cumplit pe Wilde, care-i scrie artistului William Rothenstein:

„Iata ce e curios: toate artele sunt libere in Anglia, cu exceptia artei actorului; Cenzorul sustine ca scena degradeaza si ca actorii pangaresc subiectele frumoase, asa ca Cenzorul interzice nu publicarea <Salomeei> ci punerea ei in scena.[…]Toti criticii dramatici, cu exceptia lui [William] Archer de la „World” sunt de acord cu Cenzorul ca actorii si actoria trebuie cenzurati! Se vede de aici cat de proasta trebuie sa fie scena noastra, dar si cat de filistini sunt ziaristii englezi.”

Interesant este faptul ca Sarah Bernhardt nu a reprezentat prima alegere a lui Wilde. Intr-o seara, la Moulin Rouge, in Paris, Oscar este cucerit de o dansatoare romanca, in care vede intruchiparea perfecta a Salomeei. Ii trimite un biletel, insotit de o carte de vizita, insa fata il refuza, crezand, probabil, ca nu era decat o momeala a vreunui barbat care incerca sa o cucereasca.

In ceea ce priveste „Portretul lui Dorian Grey” (scris in 1890, in urma unui pariu), am sa ii dau cuvantul lui Oscar Wilde insusi:

„Atunci cand am conceput ideea tanarului care-si vinde sufletul in schimbul tineretii vesnice – o idee veche de cand istoria literaturii, dar careia i-am dat o noua forma – ,am simtit ca, din punct de vedere estetic, va fi dificil sa mentin morala in locul ei secundar, si nici acum nu sunt sigur daca am reusit sa realizez acest lucru.[…] Adevaratul sens al moralei din aceasta poveste este ca excesul, la fel ca si renuntarea, atrag dupa sine pedeapsa, iat pana acum aceasta morala este inabusita in mod deliberat si artistic, astfel ca nu-si enunta legea ca un principiu general, ci se realizeaza doar la nivelul vietii indivizilor si devine, pur si simplu, un element dramatic al unei opere de arta, nu obiectul operei de arta ca atare.[…] Dorian Grey este extrem de impulsiv, absurd de romantic, bantuit tot timpul de o constiinta exagerata, care-i ruineaza orice placere si-l avertizeaza ca tineretea si distractia nu reprezinta totul in viata.[…] Povestea mea este un eseu despre artele decorative. Este o reactie impotriva brutalitatii nude a realismului plat. E otravitoare, dar nu-i puteti nega perfectiunea, iar perfectiunea este scopul nostru, al artistilor” .

Tot la inceputul anilor `90, Wilde avea sa-l cunoasca pe cel din pricina caruia evenimentele din viata sa au luat o intorsatura deloc placuta: Lordul Alfred Douglas, fiul marchizului de Queensberry. Familia Douglas era una dintre cele mai vechi si nobile familii din Scotia, dar istoria sa era plina de povesti cu nebuni si nenorociri- lucru care il facea pe Oscar sa scuze comportamentul excentric si egoist al tanarului Alfred. Presupusa relatie amoroasa dintre cei doi, niciodata recunoscuta de Oscar, l-a infuriat cumplit tatal tanarului, violentul marchiz de Queensberry. Aspecte importante din relatia celor doi sunt mentionate in lunga si intense scrisoare adresata lui Alfred, din timpul detentiei lui Oscar si publicata ulterior sub numele de De Profundis.

“Trebuie sa iti dai seama acum ca neputinta ta de a fi singur, firea ta, atat de revendicativa si insistenta, absenta oricarei capacitati de concentrare intelectuala, accidentul nefericit – pentru ca imi place sa cred ca nu a fost altceva – prin care ai fost incapabil de a-ti insusi” temperamental oxfordian” in chestiuni de natura intelectuala, ca n-ai fost niciodata capabil, vreau sa zic, sa te joci gratios cu ideile, ci ajungeai doar la violenta de opinie[…]. Ma invinuiesc ca ti-am permis sa ma aduci intr-o stare de ruina financiara totala si discreditanta.” Lungul sir de reprosuri se intinde pe zeci si zeci de pagini, fiind descrise cu o minutiozitate paranoica calcule contabile exacte- unde, cat si in ce mod s-au cheltuit sume imense de bani in compania tanarului lord. Revolta lui Oscar este cu atat mai mare, cu cat responsabil de caderea sa in dizgratie se afla chiar Alfred- sau, oricum, asta era, pe undeva, convingerea lui. Oscar, condamnat la doi ani de munca silnica in luna aprilie a anului 1895 pentru ultragiu la moralitate publica. Dat in judecata de lordul Queensberry pe care el insusi il daduse in judecata pentru calomnie (indemnat de fiul acestuia), Oscar se incapataneaza sa ramana in Anglia, desi avusese sansa sa paraseasca insula. Interesant este faptul ca, desi credibilitatea martorilor prezenti la procesul lui Wilde ca sa depuna marturie impotriva sa era cat se poate de indoielnica, i s-a dat pedeapsa maxima. Vestea s-a raspandit cu iuteala fulgerului, procesul fiind urmarit cu interes de societatea britanica si nu umai, iar reactiile nu au intarziat sa apara. Hugues Rebell comenta intr-un articol aparut in Mercure de France:

“Te intrebi ce crima a putut savarsi Oscar Wilde pentru a fi tratat astfel, daca a tradat cumva Anglia, a incercat s-o asasineze pe Regina sau a aruncat Parlamentul in aer. Afli cu consternare ca Oscar Wilde n-a savarsit nici o crima, ca probabil n-a comis nici macar actul contra naturii de care este acuzat- cel putin vinovatia sa nu a fost pana acum dovedita. A fost de-ajuns, pentru a fi condamnat,sa apara sa-l insulte un om al carui nefericit comportament este cunoscut in toata Londra (Marchizul de Queensberry)[…]”

Scriitorul Stuart Merril a incercat chiar sa adune sprijinitori pentru a inainta reginei Victoria o petitie de clementa, insa n-au fost prea multi cei gata sa isi pateze reputatia, astfel incat Oscar, parasit de multi “prieteni” (cu exceptiile de rigoare, printre care si Ada Leverson, cea mai buna si fidela prietena a sa), uitat chiar si de “baiatul lui de aur”, Alfred Douglas, si-a ispasit cei doi ani de munca silnica, din pricina carora a pierdut aproape tot: familia, copiii (pe care nu avea sa-i mai revada niciodata si a caror nume de familie a fost schimbat din Wilde in Holland pentru a nu le distruge reputatia), averea si, mai important, sanatatea- atat cea fizica cat si cea psihica. Moralul lui, zdravan zdruncinat, nu se va mai reface niciodata.

In 1897, eliberat din inchisoare, paraseste Anglia colindand Franta si Anglia si traind, la drept vorbind, din mila putinilor oameni care-i ramasesera prieteni- inevitabil, are loc intalnirea, in Franta, cu Alfred- si, cum Oscar putea sa rezista la orice, mai putin la tentatii, relatia lor isi reia cursul, spre indignarea tuturor, mai ales a lui Constance, care ii taie mica pensie pe care i-o platea. Tot in aceasta perioada, Oscar scrie ultimul lui poem, “Balada inchisorii din Reading”, sub impresia lasata de executarea unuia dintre detinuti, care-si omorase iubita:

Caci toti ucidem ce ni-i drag

Si-ntindem mortii prada

Unii ucid cu desmierdari,

Multi cu priviri de-otrava,

Cei lasi ucid cu sarutari

Iar cei viteji cu spada.

In toamna lui 1900, boala sa se agraveaza- aparent se pare ca in situatia aceasta l-a adus o rana la ureche capatata in inchisoare, cazand, insa exista voci care sustin ca boala sa ar fi fost de alta natura, probabil sifilis. S-a intervenit chirurgical, insa Oscar n-a mai putut fi salvat. Glumeste chiar pe seama apropiatei sale morti, spunandu-le celor care au venit sa-i stea alaturi “Eu si tapetul meu suntem angajati intr-un duel pe viata si pe moarte. Dintre noi doi, unul trebuie sa dispara”. Din nefericire, Oscar Wilde este invins in ciudata lupta, murind in dimineata zilei de 30 noiembrie a anului 1900 la Paris, avand parte de o inmormantare modesta in cimitirul Bagneux, osemintele lui fiind transferate in 1909 in cimitirul Pere Lachaise din Paris.

Recomandari:

Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Grey

Oscar Wilde, Decaderea minciunii

Oscar Wilde, De Profundis

Oscar Wilde, Casa cu rodii

Oscar Wilde, Salomeea, Evantaiul doamnei Windermere, Importanta de a fi Onest

Peter Ackroyd, Ultimul testament al lui Oscar Wilde

Solomonar