Shungkmanitutonka
Scanci, scuturand surprins capul mare, scormonind nervos zapada inghetata, fara sa-si ia ochii de la cel din fata lui. Simti in narile frematande mirosul ciudat al omului, il recunoscu si nu se putea hotari daca sa fuga sau sa ramana locului. Barbatul il tintuise cu privirea, mut si nemiscat, cu un genunchi infipt adanc in zapada si degetele lungi intepenite pe teava rece si opaca a pustii. Il auzi soptind:
-Fugi, Shungkmanitutonka…
Ii recunoscu vocea. Stranuta de cateva ori, nelinistit, pufnind pe nari rotocoale albe de abur si-o rupse la fuga, rasucindu-se in salturi mari. Pierduse urma haitei de cateva zile si de-atunci ratacea, bezmetic, dand tarcoale tepee-urilor in miez de noapte, gata oricand sa inhate vreun caine sau vreun manz. Rupsese in bucati o catea cenusie pe care-o surprinse in gerul diminetii scormonind aiurea dupa oasele aruncate de oameni. O tari apoi departe, langa rau, precaut. In urma lui ramasese o dara de sange pe zapada alba. Ii fu aproape la fel de usor sa doboare manzul firav, pe care insa nu mai avut puterea sa-l care atat de departe, asa ca se multumi sa-l tarasca cativa pasi, strangand pleoapele si icnind si sa se ospateze in voie. In noaptea urmatoare se temu sa se mai apropie; oamenii, prinzand de veste, il asteptau. Le auzea vocile. La inceput statusera pititi prin locuri numai de ei stiute apoi, invingandu-i frigul iernii canadiene, isi aprinsesera focuri focuri. Nici chip sa te mai poti apropia de sat! Lupul haladui o vreme pe sub copacii de la marginea padurii, apoi se retrase in culcusul de sub maluri, cu botul lung culcat pe labele dinainte, ganditor. Ofta. Isi amintea. Avea si el amintiri, aidoma omului, omul care-l crescuse. Il gasise barbatul acela cu ochi fumurii intr-o primavara, un ghem sur de blana. Incercase sa fuga, dar era prea mic si prea speriat, asa ca se pitise sub o tufa din apropiere, ascunzandu-si capul. Simti mainile acelea cu degete lungi cuprinzandu-l – tremura. Auzi vocea grava a barbatului:
-Nu te teme, Shungkmanitutonka… Nu te teme.
Nu intelegea graiul ciudatului animal, dar vocea aceea il linisti. Se strecura la pieptul omului, sub haina groasa, scheunand subtire. L-a dus cu el, l-a adapostit la caldura tepee-ului si i-a dat carne fiarta o vreme, pana s-a inzdravenit. Noaptea, poticnindu-se si impiedicandu-se, se catara pe omul adormit si, mai departe, pe mormanele de blanuri si piei, umbla de colo-colo nelinistit si insetat. Lupoaica nu apucase inca sa-l intarce si se pomenea cautand degetele omului. Sugea cu inversunare, desi stia prea bine ca n-avea sa se aleaga cu nimic. In timp s-a dezvatat si de obiceiul asta, setea de lapte trecuse incet, incet. Simtea, in cosul pieptului, o furnicatura ciudata, care aparea seara. Atunci voia sa o ia la goana. Facea cateva salturi, aratandu-si nerabdator coltii- atunci omul radea, vorbindu-i. Ciulea urechile, privindu-l fix in ochii fumurii si framanta blanurile mari cu labele din fata. Omul se aseza jos, in fata lui, iar el sarea, muscandu-i varfurile parului lung.
O data l-a batut. Avea in noaptea aceea un chef nebun de harjoneala, de duca. Crescuse si se inzdravenise. Nu stia nici el cum, dar cautase iar degetele omului, muscand cu nesat. Trezit din somn, cu sangele siroind, barbatul l-a apucat de ceafa, strecurandu-i printre dinti vorbe taioase. Si-a simtit inima in gat si gustul sangelui pe limba. S-a infiorat, incercand sa se smulga din stransoarea degetelor lungi. I-a fost cu neputinta, omul era mai puternic decat el. A simtit arsura curelusei de piele pe spate, apoi inca o lovitura, si alta, si alta- se ghemuise, cu muschii incordati, infricosat si furios. Cand i-a dat drumul, s-a ascuns intr-un colt, impleticindu-se. De durere si teama, a urlat. Un urlet prelung si nesigur, tremurat. Omul, badajandu-si degetele, si-a ridicat ochii spre el. Si a zambit.
Vremea se incalzise bine cand l-a scos afara- vazandu-se liber, a luat-o la goana printre picioarele oamenilor. Cineva a tipat. Copiii, intai uimiti, apoi inveseliti, s-au luat pe urmele lui, chicotind, atingandu-i cu varfurile degetelor blana deasa. Omul, cu bratele incrucisate la piept, radea cu pofta urmarindu-l. A luat-o atunci la fuga intins spre padure, cu ceata de copii pe urmele lui. A auzit in spate vocea puternica a barbatului cu ochi fumurii. Chema copiii inapoi. S-au oprit, urmarindu-l cu ochii lor mari si stralucitori. Rataci o vreme prin padure si pe dealuri, mirosind, luand urme de animale, alergand si tavalindu-se la rau, apoi simti ca i se face foame si se apropie sovaitor de sat. Oamenii aprinsesera undeva un foc mare, se apropia seara. Simtea mirosul carnii prajite si scheuna intaratat. Se opri undeva, nu foarte departe, atent. Dupa o vreme se intoarse, adapostindu-se sub mal si adormi, ascultand greierii. Dadu din nou tarcoale satului adormit cand incepura sa mijeasca zorii. Cainii l-au latrat galagiosi, scotand oamenii somnorosi afara. Barbatul cu ochi fumurii l-a alungat:
-Pleaca, Shungkmanitutonka! Pleaca, du-te! i-a strigat bland.
Si el l-a inteles. Cateva zile a ramas in preajma raului, starnind iepurii de prin vagauni, apoi a plecat. A mai privit o data inpoi din varful dealului spre satul forfotind de viata, apoi a rupt-o la fuga pe panta in jos. A ratacit aiurea pana in iarna- era puternic si sprinten si nu-l prindea niciodata seara cu stomacul gol. A iesit insa din iarna jigarit si, daca n-ar fi avut blana aceea deasa, i-ai fi putut numara coastele. Trecuse hotarele inspre sud si se invatase sa fure gaini. Fugarise un motan mare, dungat care se catarase intr-un pom, infuriindu-l la culme. A muscat coaja tulpinii groase, indepartandu-se in fuga, dezamagit si parca mai infometat.
Iarna urmatoare a intalnit, in nord, haita. O urmarise zile in sir de la o oarecare distanta, apoi isi facu curaj si se apropie. A trebuit sa-i insangereze pe vreo trei dintre ei, cu o lupoaica a avut cel mai mult de furca. Era mare si neastamparata si reusise in cateva randuri sa-i sfasie pielea. Pana la urma l-au primit intre ei. Iarna fusese mai blanda ca de obicei asa ca in primavara care a urmat arata ceva mai bine decat in cea care trecuse. Daduse tarcoale lupoaicei neastamparate si, dupa multe necazuri, se alesese cu trei gheme de blana scancitoare.
-Fugi, Shungkmanitutonka…
Se intorsese singur, infometat. Zacuse o vreme, bolnav, cu febra chinuindu-i maruntaiele, muscand zapada. Haita plecase in cautare de hrana si ii pierdu urma. Plecasera poate spre sud, dincolo de hotare, cum plecase si el candva.
-Fugi, Shungkmanitutonka…
Arma s-a descarcat. Simti intre coaste o durere ascutita. Isi pierdu echilibrul si se lasa sa cada cu botul prelung in zapada. Isi auzi dintii clantanind si ii era atat de cald, dintr-o data, incat abia mai putea sa respire. Se opinti, ridicandu-se si le auzi in spate vocile, strigand, amestecandu-se. Mirosul propriului sange il ametea. Era puternic. A pornit-o prin padure, cu privirea incetosata, impleticindu-se de durere. Murmurul vocilor se auzea din ce in ce mai aproape. Isi aduna puterile si grabi pasul- se pomeni de la o vreme alergand. Ningea viscolit cand iesi in camp. Facu cateva salturi indraznete. Durerea il dobori. Se intinse pe zapada ascultand suieratul vantului, cu ochii inchisi. Nu mai simtea durerea. De-acum i se parea ca-i e cald si bine, si, daca n-ar fi auzit viscolul din jur, daca n-ar fi simtit izbiturile troienelor in fata, ar fi crezut ca se afla intins pe blanurile moi din tepee-ul barbatului cu ochi fumurii. Ii simti degetele lungi pe ceafa si-l auzi soptind:
-Iarta-ma, wahapi.
Solomonar
Cioara si tezaurul pierdut
Atestata prima data in 1310, comuna Cioara (Salistea) din judetul Alba isi trage numele de la emblema corbului cu inel in cioc, asezata la intrarea hanului care exista atunci la rascrucea unor importante cai transilvanene, han in jurul caruia, in timp, s-au construit locuinte, astfel luand nastere mica asezare dintre dealuri. Aparent lipsita de importanta, Cioara si locurile din imprejurimi aveau sa scoata la iveala interesante surprize, cea mai mare si importanta descoperire fiind facuta la inceputul anilor 1960 de catre Nicolae Vlassa, in apropierea comunei, si anume la Tartaria.
Tablitele de la Tartaria
Copii ale Tablitelor de la Tartaria, Muzeul Salistea
Tablitele de la Tartaria - datare
Tezaurul dacic din argint, descoperit in 1820 de catre taranul Matei al lui Stefan Molodet avea sa ia calea Vienei (unde se afla si astazi), autoritatile din Salistea primind un raspuns cel putin ciudat atunci cand au incercat sa aduca tezaurul la muzeul din comuna (pentru cateva zile, sa fie vazut): “Tezaurul a fost cumparat de catre Imperiu. Si, oricum, sa va vindeti satul si tot nu reusiti sa-l luati inapoi.” “Cumparat” insemnand aici, fireste, ca taranului care l-a gasit si a anuntat autoritatile i s-a platit o suma mai mult decat simbolica pentru descoperirea sa. Noi am ramas (ca in multe alte cazuri) cu cateva fotografii.
Tezaurul dacic de la Cioara
David Prodan - nascut in Salistea, 1902
Obiecte de uz casnic, Muzeul Salistea
Port popular, Muzeul Salistea
Stalp funerar din lemn, Muzeul Salistea
Situată în Valea Archiuşului, la aproximativ 22 km de comuna Săliştea, jud. Alba, mânăstirea a luat fiinţă la jumătatea secolului al XVI-lea, pe locul străvechii aşezări dispărute, Volnkarhis. La început se numea Sihăstria din Plăişor, cu hramul, „Naşterea Maicii Domnului”, iar în secolul următor era cunoscută sub numele de ”Sihăstria Afteia” sau ”Mânăstirea de la Cioara”, metoc al Mânăstirii Cozia, din Ţara Românească.
La mijlocul secolului al XVIII-lea, la conducerea mânăstirii revine Sfântul Cuvios Sofronie Mărturisitorul. Acesta provenea dintr-o familie preoţească, prin tradiţie. Tatăl său, preotul Ioan, a fost parohul satului între anii 1680-1720, parohia fiind apoi preluată de fiul său, preotul Stan, între anii 1720-1750, când a intrat în viaţa monahală, fiind egumenul mânăstirii Afteia între anii 1750-1761. În această perioadă, mânăstirea a devenit principalul centru pentru apărarea credinţei străbune, Sfântul Sofronie conducând mişcarea românească din 1759-1761. Apoi s-a retras la mânăstirile Robaia şi Vieroşi, stabilindu-se definitiv la Mânăstirea Argeşului. Mânăstirea Afteia a fost dărâmată în anul 1778; cu o parte a materialului recuperat a fost construita actuala biserică de lemn din sat (1798) , în care se păstrează numeroase vestigii ale vechiului aşezământ. În anul 1975 s-a reluat tradiţia monahală prin reînfiinţarea actualei mânăstiri. În ultimii ani, s-au făcut un paraclis şi o clădire cu chilii. (sursa: www.crestinortodox.ro )
Manastirea Afteia
Solomonar
Cândva, pe Golgotha…
Era o zi de vineri. Pe Dealul Golgothei din apropierea Ierusalimului se înălţau trei cruci. Trei oameni sufereau supliciul răstignirii. Doar atât se vedea pentru observatorul neatent. Mai era ceva, ceva ce scăpa vederii omului? Se petrecea acolo ceva deosebit afară de faptul că nişte criminali ai vremii îşi ispăşeau faptele prin atârnare pe lemn?
Împresurat de batjocura mulţimii,cu mâinile şi picioarele străpunse de cuie, cu trupul sfâţiat de durere şi slăbit în urma pierderii de sânge unul dintre condamnaţi încercă să spună cu greutate ceva. Deasupra capului său purta scrisă vina pentru care suferea supliciul crucii: „ Iisus Nazarineanul, împăratul iudeilor”. Ce urma să spună acele buze tremurânde? Un blestem la adresa celor ce-l chinuiau? Sau doar urmau să scoată un geamat datorat durerii fizice?Poate murmură cuvinte de autocompătimire…
Nimic din toate acestea. El se ruga pentru cei mulţi şi ignoranţi. Buzele arse de febră şoptiră: „ Tată , iartă-le lor ca nu ştiu ce fac” Surprinzător, nu se ruga pentru mântuirea lui ci pentru iertarea celor ce-l chinuiau. Ei nu ştiau ce fac pentru că vedeau doar un om întins pe lemn, suferind, nu vedeau dincolo de lucruri. Ei măsurau cu măsura firii nu aveau de unde şti că li se măsoară cu măsura de dincolo de fire.Infatuaţi fariseii şi cărturarii îi strigau „ Dacă eşti tu Fiul lui Dumnezeu coboară-te de pe cruce”. Ce rost mai avea acel sacrificiu benevol dacă nu s-ar fi implinit până la capăt? El arăta Calea căci „ Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” Cum să fie iertati oare cei care platiseră martori mincinosi pentru demonstrarea vinei inchipuite pentru care suferea? Cum putea fi iertat vânzătorul?
„ Ia-ţi crucea ta si urmeaza-mi mie” spunea el. Ei au greşit, făcea parte din crucea lor. „ Tată iarta-i că nu ştiu cefac” ignoranţa si neştiinta le-a fost iertată dar nu le-a fost iertat neputinţa de a-şi duce crucea până la capat.
În vociferările mulţimii unul dintre cei trei condamnaţi spune bat jocoritor. „ Dacă eşti tu Fiul lui Dumnezeu mântuieşte-te pe tine şi pe noi”. Nu era cu nimic diferit faţă de cei de la picioarele crucii deşi era cu un picior în groapă. Glasul batjocoritor al tâlharului din stânga sa trezi ceva în celălalt aflat la dreapta sa. În ciuda fărădelegilor pentru care a fost osândit tâlharul nu-ţi pierduse măsura dreptăţii spunând: „ Nu te temi tu de Dumnezeu , tu care eşti sub aceeaşi osândă?Pentru noi este drept căci primim răsplata pentru cele ce am săvârşit, dar Acesta nu a făcut nici un rău”. Tâlharul avea simţul dreptăţii deşi făptuise doar rele. Poate chiar îi părea rău pentru ele dar acum era prea târziu să le mai poată îndrepta schimbându-şi modul de viaţă. Nu mai putea umbla pe Cale pentru că avea cuie batute în picioare. Nu mai putea face lucruri bune si preţuite pentru că avea mâinile pironite. Nu mai putea trăi virtuos pentru că era pe moarte.
„Pacea mea o dau vouă. Nu precum vă dă lumea dau eu vouă” spusese Iisus în timpul vieţii. Tâlharul foarte probabil nu-l cunoscuse atunci şi nu auzise ceea ce se spuse. Cu toate acestea el căuta pacea şi împăcarea cu sufletul său şi prin aceasta cu Dumnezeu. Privind spre Cel fără de vină spuse: „ Doamne,adu-ţi aminte de mine când vei veni întru împărăţia ta”. Când ai nevoie de mântuire nu te întorci spre cineva care este in aceeaşi osândă cu tine! În acel moment Iisus părea total neajutorat şi în imposibilitatea de a mântui pe cineva. Mai degrabă părea a avea el însuşi nevoie să fie mântuit. Era o victimă vrednică de compătimire nu un rege mesianic. Şi totuşi …. tâlharul a crezut, a crezut înainte de cutremur, inainte de a se intuneca soarele, înainte de a se rupe perdeaua templului, înainte de Înviere şi Înalţare.
Iisus ridicând capul privi spre tâlharul din dreapta lui şi extenuat i-a zis: „ Adevărat graiesc tie: astazi vei fi cu mine în Rai” Măreţie mesianică, adevăr de dincolo de fire, căci acolo nu se măsoară după masura oamenilor. Tâlharul sperase, sperase că încă mai poate fi mântuit şi pentru speranţa lui primise mult mai mult decât ceruse. Nu doar pomenire, ci Impăratia cerurilor si pacea sufletului.
La câtva timp după martiriul răstignirii un pelerin s-a hotărât să se indrepte spre Ţara Promisă În drumul său a acceptat cu bucurie, ca pe un privilegiu, să poarte crucea Domnului său. Pe drum însă, a început să simtă greutatea crucii. Când a obosit, pelerinul s-a aşezat pe o piatră să se odihnească şi a zărit un om care tăia lemne. Faţa i s-a luminat la gândul care-i venise. Se îndreptă spre tăietorul de lemne şi-i spuse.” Om bun, pot folosi toporul tău pentru a-mi scurta crucea?” Omul a încuviinţat. După ce a scurtat crucea pelerinul şi-a continuat drumul spre locul răvnit. Acum crucea era mai uşoară şi el era mulţumit şi zâmbitor. Ţara Promisă se vedea la orizont dar apropiindu-se observă că de splendorile de acolo îl separa o prăpastie. Trebuia să folosească crucea pentru a trece peste hău. S-a chinuit în fel si chip să aşeze crucea peste prăpastie ca să poată trece dincolo: acesteia îi lipsea tocmai partea pe care o taiase !
Era o vreme în care sufeltul era la mare preţ. Apoi a venit vremea în care mintea a căpătat întâietate în detrimentul sufletului. Ele s-au separat şi au format entităţi distincte dar care prin efortul susţinut se puteau reconcilia aşa cum arată pilda tâlharului de pe cruce. Apoi, a venit timpul când trupul a trecut înaintea tuturor celorlalte. Satisfacţia personală, îndestularea, confortul, aproape nimic pentru hrana minţii sau foarte mult şi nefolositor care este tot una cu a nu avea nimic, iar sufletul.. sufletul nu mai are loc în ecuaţie. Aceasta este amputarea crucii! Crucea omului căci omul este într-adevăr o cruce atunci când îşi deschide braţele.
Stă scris: „ Pacea mea o dau vouă. Nu precum vă dă lumea va dau eu vouă”. Această pace este Ţara Promisă spre care se îndreaptă cei ce „ flămânzesc şi însetează după dreptate”. Şi iarăşi stă scris: „ Ia-ţi crucea ta şi urmează-mi mie”. Calea este Calvarul, puntea spre Ţara Promisă este crucea care odată cu cuvântul „ Săvârşitu-s-a” oferă pacea sufletului, reconcilierea dintre trup minte şi suflet, toate adunate în punctul central al Crucii.
Praznic luminos să vă deie Dumnezău !
zamolxe
Declaratie
Copia declaratiei COSTEA CORNELIA, sotia preotului ortodox COSTEA TRAIAN, din comuna TRASNEA, jud. Salaj, care relateaza despre modul cum a fost ucis sotul ei de catre criminali unguri. Data in fata noastra, comisar aj. Hopris Nicolae.
Declaratie
Subsemnata Costea Cornelia, sotia preotului ortodox Costea Traian, din comuna Trasnea, jud. Salaj, nascuta in anul 1881, in comuna Calutele, judetul Cluj, casatoria, cu 4 copii, toti majori, declare urmatoarele:
Luni, 9 septembrie 1940, orele 7 dimineata, au intrat in comuna Trasnea trupele de ocupatie maghiare. Sotul meu, preotul Costea Traian, confectionandu-si un drapel – trei culori maghiare – a plecat spre mijlocul satului pentru a primi trupele de ocupatie. Acolo erau adunati toti fruntasii comunei Trasnea in frunte cu preotul, notarul Vasile Marcus, invatatorul Lazar Cosma etc., cari cu flori au primit trupele de ocupatie. Fiica mea, Costea Otilia, care era in fata casei, a fost intrebata de ofiterii care treceau daca este unguroaica. Vecinii Gal Mari, Gal Bozsi au raspuns ca este fiica preotului ortodox roman din comuna, la care ofiterii au raspuns: “Nu face nimic, o sa fie si ea unguroaica”. Ocuparea comunei s-a facut in perfecta liniste. Dupa ce trupele, adica o parte din ele, au trecut mai departe, parte ramasa in Trasnea, preotul impreuna cu taranii, s-au imprastiat pe la casele lor. Pe la orele 10 a.m. data de mai sus, s-a deslantuit asupra comunei o urgie fara seaman. Trupele maghiare cari veneau dupa primele trupe de ocupatie, au inceput sa impuste tot ce le iesea in cale si sa arda tot pe unde treceau. De departe se auzeau impuscaturi si vaiete dinspre capetul comunei. Puhoiul ajungand in mijlocul comunei, s-au dat la acte de un barbarism nemaipomenit, astfel o ceata de soldati cu chiote si impuscaturi au intrat in curtea casei noastre, strigand: “Sa iasa popa valah!” Preotul, care se gasea la masa impreuna cu mine, auzind strigatele, a fugit in podul casei, luand cu sine pe mine si servitoarea. In podul casei am incercat san e baricadam cum puteam mai bine. Ostasii au dat foc casei si strigau mai departe “sa iasa preotul valah!”. Preotul, stiind limba maghiara si la sfatul meu, a iesit afara, crezand ca prin prezenta lui si prin vorbele bune, va putea calma pe soldati, insa nu a coborat decat patru trepte si a fost impuscat in piept de unul din soldati, dupa care a fost tarat din camera pe coridor afara si a fost lasat apoi la scarile pridvorului. Casa arzand, iar fumul inabusindu-ne in podul casei, am cautat sa ne strecuram afara si sa fugim unde vom putea. In fuga noastra din casa am gasit pe parintele intins pe spate la scarile pridvorului, pe fata prezentand mai multe vanatai, provenite probabil in urma loviturilor primite dupa ce a fost omorat. Eu am fugit la al treilea vecin, un ungur cu numele Titkos, si plangand i-am spus ce ni s-a intamplat si ca de ce n-a venit sa ne ajute, deoarece ne promisese formal ca nu ni se va intampla nimic daca vom ramane in comuna. El mi-a raspuns ca n-a putut veni pentru ca nu i-a dat voie armata ca sa vina. Intre timp si casa vecinului Titkos a inceput sa arda luand foc de la celelalte aprinse, eu impreuna cu el am fugit la locuitorul Baj Feri, unde insa servitoarele mi-au spus sa nu raman acolo, deoarece voi fi cautata de armata, astfel ca am fugit si de acolo la marginea satului pe deal la o casa a lui Varga, unde dupa putin timp a venit si fiica mea Otilia, care mi-a spus ca la inceputul macelului, s-a refugiat in casa lui Gall Iozsi, de unde a fost ridicata de un soldat, acel soldat care a impuscat pe preotul Costea Traian, tatal ei, si a fost dusa de acesta impreuna cu soldatii pana la marginea comunei Pausa sub amenintarea ca o omoara, precum au omorat si pe tatal (lipsa un rand)… semnalul de care spun eu ca se face vinovata fiica mea a fost danganitul clopotelor de la biserica ortodoxa, clopote care au fost trase din ordinul armatei maghiare ca semn de bucurie pentru ocuparea comunei, clopotele fiind trase si la biserica reformata. Drept pedeapsa pentru aceasta clopotarii de la biserica ortodoxa au fost impuscati chiar in turnul bisericii. Fiica mea mi-a spus mai departe ca a scapat cu viata din mana calaului tatalui sau, numai datorita interventiei unui ofiter ungur care, in momentul cand se trageau clopotele, trecand cu unitatea lui pe strada, a fotografiat pe fiica mea impreuna cu alte fete unguroaice din sat. La interventia ofiterului, fiica mea a fost lasata sa plece, iar ofiterul i-a dat drept amintire o batista cu initialele ofiterului pentru ca batista fiicei mele care plangea a fost luata de un soldat si aruncata jos si calcata in picioare, iar soldatii o batjocoreau spunandu-i ca din toate lucrurile frumoase pe care le-a avut in casa a ramas numai cu ce este pe ea.
Pe cand fiica mea imi spunea celea ce i s-a intamplat, a venit la casa lui Varga Iozsi un locuitor care a spus lui Varga ca toti ungurii, cu mic cu mare, sa se adune imediat la casa lui Baj Feri. Eu impreuna cu fiica mea am plecat in padure. Dupa plecarea noastra comuna a fost bombardata de artileria maghiara, neramanand in comuna decat cateva case, si acelea alea maghiarilor.
Am stat in padure si pe la casele din padure pana cand am plecat in padurea Bucium, unde fiica mea a fost arestata din nou de catre jandarmii din comuna si tinuta arestata pana in 15 septembrie a.c., cand a fost eliberata. Iar dupa spusele unor cunoscuti s-ar fi refugiat, probabil, in Romania, cu o masina in care se gaseau doi civili, probabil romani.
In comuna Bucium am auzit ca sotul meu a fost vazut ars din brau in sus, probabil de incendiul care ne-a distrus casa. Din comuna Bucium am plecat la Cluj, la Episcopia Ortodoxa, unde am intalnit pe parintele Muresan Gligore din comuna Catcau jud. Somes, refugiat si dansul, si impreuna cu el si cu: Bizu Dumitru, notar in comuna Casei jud. Somes, Alexandru Barbos, elev de liceu din Dej, Roman Ioan, elev din Dej, D-soara Sucutean Matia, eleva din comuna Casei jud. Somes, am venit la Turda.
Aceasta imi este declaratia pe care o sustin si semnez cu mana proprie.
ss. Cornelia Costea
Turda, 23 sept. 1940
(Declaratie preluata din “Dacoromania”- Fundatia “Alba Iulia 1918, pentru unitatea si integritatea Romaniei”, nr. 51, Alba Iulia, 2010)
Solomonar
Glastonbury şi „Pământul Soarelui”
Printre locurile cu o însemnătate deosebită în legenda Sfântului Graal, de o atenţie specială se bucură Glastonbury, deoarece legenda spune că aici ar fi poposit Iosif din Arimateea atunci când a pus piciorul pe pământul Angliei, aducând cu sine Sfântul Graal, tot aici presupunându-se a fi şi mormântul regelui Arthur şi al reginei sale Guinevere. Dar, nu numai atât…
Glastonbury şi regiunile învecinate a constituit într-o vechime mai mult sau mai puţin depărtată un imens templu solar delimitat de traseul pe sol a unor efigii gigantice reprezentând bolta cerească reflectată pe suprafaţa Pământului. Traseul efigiilor denotă faptul că amplasamentul nu a fost ales arbitrar, ci în virtutea unei anumite „predestinări”. Or, aceasta implică stăpânirea cunoaşterii „tradiţionale”, moştenită de călugării de la Glastonbury de la înaintaşii lor, druizii celţi, primită de aceştia de la civilizatorii lor indepărtaţi, pelasgii, cunoscuţi sub numele de Tuatha de Danaan în legendele celtice.
În amsamblul său, figura de la Glastonbury este un imens Zodiac în care, într-o anumită măsură, am putea vedea prototipul „Mesei Rotunde” a cavalerilor Graalului, ea reunind în jurul său 12 personaje asemenea Zodicului. Cu toate acestea, este bine să nu cădem în ispita de a vedea în aceste personaje doar nişte constelaţii, întrucât ar fi o interpetare prea modernă şi „naturistă” („boala” savanţilor moderni). Aceasta, cu atât mai mult cu cât efigiile de la Glastonbury ne relevă în mod enigmatic şi încifrat o poveste a unui alt ţinut, a Pământului Soarelui, a ”Ţării Sfinte” – denumiri aplicate Centrului Spiritual Suprem.
Zodiacul de la Glatonbury şi Cavalerii Templieri
Se pare că templierii au avut un rol însemnat în păstrarea efigiilor de la Glastonbury, fapt ce concordă într-o anumită măsură cu titulatura lor de „păzitori ai Ţării Sfinte”. În acest sens, este demn de remarcat faptul că, aşezările monastice ale templierilor aproape întotdeauna se află în apropierea unor monumente megalitice sau a unor vestigii preistorice, ceea ce nu este deloc o pură coincidenţă. Urmărind în detaliu legendele Graalului devine evident că între aceste efigii şi titlurile de „Păzitori ai Sfântului Graal” şi „Păzitori ai Ţării Sfinte” deţinute de templieri, există o corespondenţă ce nu poate fi trecută cu vederea.
Dacă ne raportăm la sensul imediat şi exterior al titlului de „Păzitori ai Ţării Sfinte” deţinut de templieri, ajungem în mod nemijlocit la conexiunea cu Cruciadele şi rolul lor declarat de apărători ai pelerinilor peregrini în Palestina la locurile sfinte. Din puncul de vedere al unei logici superficiale – problemă rezolvată! Însă, având în vedere că templierii erau un ordin monastic şi iniţiatic, prin însuşi definiţia cuvântului iniţiatic, se elimină posibilitatea unei mulţimi considerabile a membrilor ordinului, astfel încât ei să formeze o armată demnă de a face faţă presiunilor păgânilor asupra Ţării Sfinte. Deci, din puctul nostru de vedere, nu la rolul lor războinic se referă aceasta titulatură.
Pentru creştini, „Ţara Sfântă” era, prin excelenţă, Palestina; „problema devine mai complexă când ne dăm seama că diferitele grupări orientale, al căror caracter iniţiatic este neîndoielnic, cum ar fi hassassinii sau druzii şi-au luat şi ele titlul de „Păzitori ai Ţării Sfinte”. Aici, într-adevăr nu mai poate fi vorba de Palestina. Atunci despre ce poate fi vorba cu această misterioasă denumire?
Denumirea „Ţara Sfântă”, în a căror păzitori se erijau templierii, are un dublu sens, ca în cazul tuturor simbolurilor autentice. Ea nu desemnează doar Centrul suprem sau cel subordonat, care în fapt este o imagine a Centrului, ci şi tradiţia ce emană de la acest Centru, care apoi este preluată in funcţie de gradul de perceptie si păstrată mai departe în centrul subordonat până la opacizarea sau dispariţia totală a acestuia. Această calitate a templierilor, de „păzitori ai Ţării Sfinte”, nu vine deloc în contradicţie cu aceea de „păstratori ai Sfântului Graal”, atribuită tot acestui ordin monastic, întrucât Graalul însuşi se bucură de o multitudine de sensuri. În tradiţia medievală, Graalul este atât un vas cât şi o carte, cartea desemnând tradiţia primordială sau subordonată, după caz, iar vasul semnificând starea corespunzătoare deţinerii efective a acestei tradiţii.
Dacă templierii au avut un anumit rol în păstrarea efigiilor de la Glastonbury, înseamnă că această aşezare era o imagine a Centrului Suprem, iar templierii aveau un dublu rol: atât de păstratori si apărători a doctrinei primordiale moştenite de către celţi de la înaintaşii lor Tuatha de Danaan (pelasgii hiperborei), cât şi aceea de a păstra oarecare legături cu exteriorul, dar mai ales de a păstra relaţiile dintre doctrina primordială şi cea druidică subordonată Tradiţiei Mamă.
Acum ne mai rămâne să vedem dacă afirmaţiile făcute până aici pot fi verificate prin realităţile din teren, şi dacă efigiile de la Glastonbury ne spun o poveste legată de Centrul Lumii.
Particularităţile zodiacului de la Glastonbury. Balanţa
Figura zodiacală de la Glastonbury prezintă unele particularităţi care pot fi privite ca o marcă a autenticităţii sale.
În primul rând, este de remarcat absenţa semnului Balanţei. Această absenţă, oarecum anormală în ciclul zodiacal, se datorează faptului că Balanţa nu a fost întotdeauna un semn zodiacal, ea fiind la origine un simbol polar, numele ei fiind atribuit fie constelaţiei Ursa Mare, fie complexului format din Ursa Mare şi Ursa Mică, constelaţii de care se leagă în mod nemijlocit numele Regelui Arthur. Din această cauză, trebuie să admitem că efigiile de la Glastonbury, în centrul cărora Polul este reprezentat sub forma unui cap de şarpe ce ne trimite cu gândul la Dragonul Celest, este anterioară perioadei în care balanţa a intrat în zodiac.
În conformitate cu tradiţia menţionată de Sefer Ieţira ebraică, „Dragonul stă în mijlocul cerului asemeni unui rege pe tronul său”. Foarte interesantă afirmaţia deoarece, la celţi dragonul este un simbol al conducătorului, iar Arthur este fiul lui Uther PenDRAGON! Mai mult, stindardul ridicat de regele Arthur în onoarea tatălui său, şi devenit, mai apoi, stindardul sub care Cavalerii Masei Rotunde sau Cavalerii Graalului dacă vreţi, şi-au păstrat independenţa, era un dragon de tip dacic! Acest Dragon, devenit stindard al cavalerilor Graalului, este reprezentat tricolor, roşu pe burtă, galben pe laterale şi albastru pe spate! Nu sunt acestea culorile naţionale ale descendenţilor pelasgilor şi dacilor, românii? Pe cine sau ce reprezenta acest steag? Cum am arătat în articolul intitulat „Simbolismul lupului şi al sarpelui. Dragonul Dacic”, acest stindard îl reprezintă tocmai pe Zamolxe/Saturn/Apollo – Regele Lumii, ce întotdeauna îşi are reşedinţa neschimbătoare în Centru, care este echivalent la rândul său cu noţiunea de Pol.
Nu vorbea oare Iisus de „înţelepciunea Şarpelui”? „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii” – spunea el, îndemnându-i pe evrei să revină la tradiţia primordială, legitimă, abandonată prin renegarea lui Avraam, tatal credinţei iudaice. Or, această înţelepciune despre care vorbeste Iisus, emană de la Centru al cărui stăpân este Zamolxe! Înţelepciunea Şarpelui despre care vorbeşte Iisus, de această dată în tradiţia indiană, este pusă sub patronajul celor 7 rşi polari, iar Ursa Mare este formată din 7 stele, care la rândul lor, sunt reprezentate în tradiţia creştină înconjurând capul fecioarei Maria legitimând-o drept Marea Mamă, principiul feminin al lui Zamolxe, identic cu Fecioara Lumii din tradiţia gnostică şi hermetică.
Simbolismul acesta, reprezentând în mod ciudat Balanţa, prin capul Şarpelui, devine astfel o imagine legitimă a Polului spiritual care întotdeauna este pus în legătură cu Tula, capitala hiperboreană, de unde a emanat tradiţia primordială. Or, acest Centru identic cu Polul în tradiţiile esoterice, este pus în legătură cu Puterea (vezi art. Disertaţii pe marginea unei hieroglife), iar conducătorul său este Poseidon (Posis Das/Zeul puternic) înfăţişat purtând tridentul ca investitură a puterii peste cele trei lumi ( v. Art Un Obicei străvechi – Căluşul). Foarte ciudat, întrucât Tulcea, cunoscută sub numele antic Aegyssus, este tocmai la baza tridentului închipuit de cele trei braţe ale Dunării, iar Dacia este întotdeauna identificată de către autorii antici cu Hiperborea Apollinică sau Pământul Soarelui.
Mai mult, revenind la numele lui Arthur care-şi cinsteste tatăl prin ridicarea dragonului dacic, o să spun că numele lui nu este legat doar de Dragon prin intermediul lui Uther Pendragon, tatăl său, ci şi de urs, care din nou este un simbol al puterii şi o desemnare a lui Zamolxe. În ceea ce priveşte numele Arthur, trebuie să recunoaştem că, forma exactă a numelui, dată de manuscrisele în franceza veche, este Atus sau Artu, ceea ce ne conduce la rădăcina „art”, adevărata bază filologică a numelui. În acestă formă, mărturia limbilor celtice este lipsită de ambiguitate: este vorba de vechiul nume al ursului. „Există în toate limbile celtice o serie de cuvinte arhaice derivate ale temei „arto” – urs. Ele au ieşit foarte curând din uzaj dar au subzistat în galică şi au rămas aici până la sfârşitul Evului Mediu într-un număr apreciabil de toponimice şi antroponimice irlandeze, galeze şi bretone. Principalul dintre acestea este numele regelui Arthur, pe care este inutil să încercăm să-l explicăm print-un antroponim latin Arturius.. reise că numele ursului a făcut obiectul unei metafore aplicate regelui” Şi pentru a ne lămuri şi mai exact cum stau lucrurile cu acest personaj ursin, pe marginea unui text latin intitulat „Historia Britonum”, există o glosă în legătură cu numele celtic Arthur: „Arthur, latine translatuum, sonat ursus teribilem” adică „Tradus în latină, numele lui Arthur înseamnă urs îngrozitor”. De aici deducem că în limbile celtice se produce o asimilare între războinic şi urs, evidentă în galeză unde „arth” care semenează în acelaşi timp, atât războinicul cât şi ursul. Există însă în galeză numele propriu Arth-bleid ce înseană ursul lup sau războicul lup la fel cum în irlandeza veche „art” desemnează atât războinicul cât şi ursul.
Misterioasa paralelă din galeză Arth- bleid – ursul lup ne trimite din nou la tradiţia primordială moştenită de celţi de la acei Tuatha de Dannan şi la însemnele zamolxiene. Cum aşa? Aşa! Pentru că, dacă şarpele este faţa spirituală, iniţiatică a lui Zamolxe, lupul este faţa „vizibilă” şi războinică a aceluiaşi zeu. Să nu uităm că Apollo, identificat cu Zamolxe, purta epitetul de Lykaios, adică tocmai lup, iar prin uciderea şarpelui Python, Apollo devine războinicul. Iată şi misterul iniţierii zamolxiene, şi in general a oricărei căi autentice de iniţiere: „uciderea laturii materiale „razboinice” a iniţiatului şi identificarea cu latura „serpească”, spirituală! Toate bune, dar încă nu se vede ce treabă au toate astea cu ursul…
Oare nu se numeau războincii daci „lupi”, titlu confirmat de etnonimul frigian „Daous” care-i desemna ca popor? Lecturând basmul românesc Harap-Alb, vom vedea că eroul înfrânge ursul identificându-se cu el, arătându-ne, într-un limbaj simbolic, identificarea lui Apollo cu şarpele, prin înfrângerea lui Python. Mai mult, numele eroului din basmul Harap-Alb, nu este un nume propriu-zis, ci o alipire de termeni însemnând Negru-Alb, contrast tipic zamolxian, aşa cum am arătat în articolul „Din lada de zestre a neamului…” când am vorbit despre Moş Crăciun. Faptul este confirmat de descoperirea din mormântul de la Fântânele, unde găsim imaginea pictată a unui pătrat tăiat de diagonale în patru triunghiuri două roşii şi două albe, şi laturile alternând aceleaşi două culori. Iată pe Apollo (Albul, Zamolxe masculin) şi Artemis ( Roşioara, Zamolxe feminin), cei doi serpi ai caduceului hermetic, tinzând să se reunească, în varful său, în Principiul Unic Zamolxe sau, daca vreţi, cele două feţe ale lui Ianus şi cele două tăişuri ale securii cu care unele tradiţii desemnează Polul sau Axa Lumii.
Sub acest ultim aspect este de semnalat ciocanul lui Thor, Mjolnir, care contrar părerilor mitologistilor, care vor să facă din el un zeu de sine stătător, nu este altceva decât o latură a lui Odhin, iar Odhin are ca însemne sacre doi lupi si doi corbi!
Atât securea dublă cât şi simbolismul dublu a lui Ianus, au aceeaşi formă cu Balanţa, care în zodiacul de la Glastonbury semnifică ideea de Pol sau Centru!
Ca să întelegem şi mai bine cum stau lucrurile, voi spune că Harap-Alb înfrânge ursul, asemenea lui Arthur identificându-se cu el. Ori, Harap-Alb este fiul „Împăratului” aspectul său rennoit, după cum Apollo nu este altceva decât aspectul rennoit a lui Saturn/ Zamolxe, prin urmare având în sine insuşi capacitatea de a deveni el insuşi „împărat”! Ori, tocmai acest Zamolxe, la daci, purta titlul de zeu moş. Epitetul Moş este cel care ne aduce şi mai aproape de identitatea cu ursul, pentru că, în tradiţia românească, ursul se numeste tocmai moş (Martin). Şi tot aici, trebuie menţionată şi mărturia lui Porrhirius, care devine deosebit de interesanta în această discuţie. El ne spune că, la naştere, Zamolxe a fost învelit într-o piele de urs. Nu este vorba aici de o naştere în sensul propriu-zis al cuvântului, ci de o naştere a doua oară, o reînnoire, un nou aspect al zeului, anume acela de urs, după vorba românească „Lupul îşi schimbă părul, da năravu ba”. Observaţi? Din nou, Lupul care-şi poate schimba forma după cum doreşte, în funcţie de necesităţile ciclului, dar esenţa sa rămâne aceeaşi. Şi ca să fim noi si mai lămuriţi de imixtiunea ursului în treburile noastre, ca imagine a Regelui Lumii şi stăpân al Centrului, aflăm că„ reprezentările de ursuleţi au origine tracă şi că acest motiv decorativ a jucat un rol important în stilul animalier tracic, respectiv traco-getic,care a influienţat arta scitică”. Semnificaţia ursului apare şi mai transparentă atunci, când în tezaurul de la Agighiol şi în cel cunoscut sub numele de „tezaurul de la Craiova”, capul de urs este însoţit de corpul de şarpe, jucând tocmai rolul simbolismului decriptat mai sus.
Păsările „polare”
În zodiacul de la Glastonbury, semnul Vărsătorului beneficiază de o imagistică oarecum suprinzătoare, fiind reprezentat printr-o pasăre în care putem recunoaşte mistica Pasăre Phoenix, care poartă în cioc o cupă, cupă care, având în vedere strânsa legătură dintre Phoenix şi ideile de regenerare şi viaţă veşnică, nu este alta decât Sfântul Graal. Urmând tradiţia arabă, pasărea Phoenix nu se aşează niciodată pe pământ în nici un alt loc afară de muntele polar, iar muntele polar, în tradiţia menţionată, este Muntele Qaf sau Muntele Capului (Bucegi – unde se află marele cap sculptat, cunoscut sub denumirea de Sfinxul românesc), locul unde se află Columna Cerului sau Axis Mundi/ Axa Lumii, pe care autorii antici greci şi romani o numeau Polus Geticus.
Ori, această denumire de Polus Geticus semnifică foarte clar faptul că Polul se afla în Geţia/ Dacia! Vine să confirme ceea ce am spus în legătură cu Phoenixul un bestiarul din Aberdeen, oras aflat tocmai în Anglia, unde este localizat şi „zodiacul” despre care discutăm, unde Phoenixul este reprezentat sub un soare sau stea cu 8 raze, or, octogonul (steaua cu opt raze) este un simbol tipic românilor şi simbol al Polului!
Relatările despre această enigmatică pasăre ne spun că atunci când se naşte un nou exemplar prin autocombustia precedentului, tânăra pasăre adună rămăţiţele precedentei şi le duce la Heliopolis. Acest Heliopolis – oraşul soarelui – nu trebuie raportat la Heliopolisul Egiptean, care în fond este o imagine a Heliopolisului ce era capitala Siriei primitive şi a Pământului solar, ci la Hiperboreea Apolinică, sau Avalon dacă vreţi, a cărei capitală era Thula. Şi tocmai în acest spaţiu al Hiperboreei dacice aflăm aşezarea Heliopolis (Helis/Oraşul soarelui), atestată în vremea lui Dromichete! Cu atât mai mult, cu cât, aici se afla şi insula cu templul cel sfânt al lui Apollo, cunoscută anticilor ca Insula Leuke ( Albă/Luminoasă), iar în Evul Mediu, în imediata vecinătate a insulei, pe tărmul Mării, se afla Cetatea Alba. Această Cetate Albă face legătura simbolică între natura războinică a păzitorilor tradiţiei primordiale apolinice şi cavalerii templieri despre care vorbeam la inceputul acestui articol. Ori tocmai acest Heliopolis, cetatea Soarelui apare reprezentat pe paftaua lui Negru-Voda, întemeietorul statului medieval român de la sud de Carpaţi, în mijlocul ei tronând o lebădă, pasărea heraldică a lui Apollo!
În acelaşi zodiac despre care vorbim, mai apare o pasăre, anume o lebădă clocind Oul Lumii, a cărei aripă corespunde stelelor din Ursa Mare, astfel simbolismul său fiind mai degrabă polar decât zodiacal. Or, Lebăda în greceşte se numeşte Kyknos iar mitologia greacă ne spune că acesta a fost fiul lui Apollo şi al Hyriei care nu este decât o coruptelă a adevăratului nume al pământului solar, Siria primitivă! Şi ca să fim noi şi mai lămuriţi care este această Sirie, şi pentru a nu face confuzia cu Siria istorică locuită de fenicieni, vom spune că, după autorii antici, Polul Getic era situat sub stelele Ursei Mari!
În concluzie, zodiacul de la Glastonbury, în lumina celor prezentate mai sus reprezintă o imagine druidică, încriptată, a locului unde îşi are originea tradiţia druidică moştenită de cavalerii templieri! Glastonbury nu este el insuşi pământul Soarelui, cum greşit s-a zis, ci este o hartă ale cărei elemente trimit la Siria Primitivă, Pământul Soarelui, Hiperboreea, Dacia străveche, care la arienii vedici migraţi sub conducerea printului Rama spre Valea Indusului, purta numele, foarte apropiat fonetic, de Surya! Oare nu tine vulturul din stema României o cruce în cioc, cruce ce semnifică întotdeauna manifestarea principiului, a doctrinei hiperboreene, apolinice, în cele patru zări?
Bibliografie:
1.R. Guenon, Simboluti ale ştiinţei sacre, ed. Humanitas, Bucureşti
2.Phillipe Walter,Arthur.Regele şi ursul, ed Artemis, Bucureşti
3.Dan Oltean, Religia Dacilor, Ed Saeculum I.O, Bucureşti
4.Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, Muntele Sacru al dacilor, Ed Stefan, Bucureşti
5.Olivia/ Al Srachină,Tricolorul – trafdiţie şi permanenţă, în Rev. Manuscriptum, nr2/1986, anul XVI
zamolxe
Din lada de zestre a neamului: „Cartea românească a morţilor” şi Moş Crăciun
În primul rând, aş dori să-mi cer scuze pentru îndelunga mea absenţă (trebuşoare personale), apoi aş vrea să vă urez La mulţi ani şi An Nou fericit, că aşa se face. Şi dacă tot am venit p-aici, nu am venit cu mâna goală, ci v-am adus cu mine şi nişte informaţii „mai d-alea” cum v-am obişnuit.
M-am hotărât să mă opresc un pic asupra a două noţiuni din folclorul românesc foarte puţin înţelese de către contemporanii noştri: moartea, de care omul modern se teme ca de dracu, atât de mult încât încercă să nici nu o aducă în discuţie dacă se poate, şi personajul central al sărbătorilor de iarnă, care aproape că au trecut, şi care la fel, este golit de aproape orice sens profund: Moş Crăciun.
Cartea românească a morţilor
Cei pasionaţi de religie, ezoterism, spiritualitate probabil au auzit despre Cartea egipteană a morţilor - o colecţie de texte scrise pe papirus care dau indicaţii defunctului privind comportamentul în „lumea de dincolo”. Alţii, care au aprofundat subiectul în cauză, probabil au citit sau au auzit şi de Cartea tibetană a morţilor, care la fel descrie drumul parcus de sufletul defunctului în lumea de dincolo. Vă veţi întreba „Cum de n-am auzit încă de această carte românească a morţilor?”. Foarte simplu, aceasta nu a cunoscut forma scrisă şi de aia n-aţi auzit de ea. Pentru că Dacii puneau accent mai mare pe memorie decât pe scris (deşi scrisul a apărut în Dacia) întocmai ca şi druizii, amerindienii şi alţii. De fapt aceasta este caracteristica oricărei culturi tradiţionale solide, anume: memoria şi nu textul scris! Iar a păstra ceva neşters, viu, în memorie, înseamnă în cazul nostru, a lega lumile între ele, lumi care independent de voinţa noastră se împletesc de-a lungul Columnei Cerului ce le leagă ca Osie a Lumii!
Ce am putea spune despre această „carte a morţilor” a tradiţiei româneşti? Ea este o creaţie de excepţie a spiritualităţii româneşti moştenită din generaţie în generaţie pe durata a mai bine de 6000 de ani, pe când strămoşii românilor se numeau pelasgi. Ea cuprinde formule de iniţiere a sufletului pentru marea călătorie de aici spre dincolo, un „dincolo” care în fapt, nu desparte ci leagă prin memorie, prin vieţuirea dincolo de moarte.
Această „carte” românească „a morţilor” cuprinde cântecele funerare cântate în satele româneşti de către un cor feminin format îndeobşte din trei femei, fiind catalogate greşit ca bocete. Aceaste „nestemate” poartă în sine mesaje adresate mortului, Zorilor, soţului sau soţiei, postume închipuite de bradul de înmormântare, de „suliţă” sau de steagul de înmormântare. Marea diferenţă între aceste cântece funerare şi bocetele propriu-zise este tocmai lipsa deznădejdii prezente în mesajul bocetelor. Cântecele funerare, prin sonorităţile lor arhaice, contrastează cu bocetele propriu-zise tocmai prin faptul că ele descriu începutul unei noi vieţi, într-o nouă formă, a celui plecat în lumea drepţilor, subliniind trecerea „dintr-o ţară în altă ţară” sau „dintr-o lume în altă lume”.
Aceste cântece funerare ce, subliniez încă o dată, nu aparţin categoriei bocetelor propriu-zise, nu se găsesc în tradiţia altor popoare europene, în contrast cu bocetele atestate atât la romani cât şi la greci. Ele ne prezintă uneori, o zeiţă a morţii în ipostază de pasăre de pradă (gaia, corboaică, vultur) atestată şi în limbajul popular prin expresia „lua-l-ar gaia” cu sensul „lua-l-ar/ lovi-l-ar moartea”. Alteori aceeaşi zeiţă, deloc lugrubră, cum este cazul lui Hekate greacă, apare sub infăţişare antropomorfă purtând nume ca Măicuţa Bătrână (Mioriţa) sau Maica Precistă.
Ceea ce surprinde în aceste cântece ritualice este lipsa tărâmului suferinţelor de dincolo de moarte. Iadul sau purgatoriul, predicat de religiile creştine, tibetane şi chiar egipteană, lipseşte cu desăvârşire în aceste creaţii ale tradiţiei româneşti, locul lui fiind luat de un peisaj edenic, peisajul „vârstei de aur” peste care stăpâni absoluţi sunt Saturn şi Geea, cei doi Zamolxe în calitate de stapâni ai „lumii de dincolo”.
Ca o ciudăţenie a istoriei, extrapolând cumva dar menţinând paralela făcută la inceput, Cartea egipteană a morţilor deşi scrisă pe papirus şi pe sarcofage, a dispărut; Cartea românească a morţilor, deşi nescrisă vreodată, dar cântată la fiecare înmormântare ţărănească s-a păstrat şi a supravieţuit integral sau aproape, de-a lungul a 6 milenii de istorie.
Un crâmpei de sacralitate românească: Cântecul Zorilor
„Printre gugulanii din satele muntoase ale Banatului, cultul morţilor se păstrează ca în urmă cu mii de ani. În gospodăriile lor bogate şi răsfăţate, ţăranii de azi cred la fel ca strămoşii lor, dacii, că sufletul omului este nemuritor”.
Cântătoarele „Zorilor” sunt învăluite de mister. Ele apăreau doar odată cu moartea, în zori după ce cocoşii au cântat de 3 ori, pe neaşteptate, cântând la fereastra mortului. Ele sunt, de cele mai multe ori, în număr de trei, întocmai ca ursitoarele care „ursesc” destinul noului născut la venirea lui în lume. Şi oare nu este cel plecat dintre noi în marea călătorie spre „dincolo”, un nou născut în cealaltă lume? Sufletul este diafan, asemenea momentului zorilor care încep ziua, motiv pentru care „ursitoarele ţării de dincolo” se numesc Zori. Iar trecerea „pragului” între o lume si alta, nu inseamnă oare o nouă zi într-un alt loc numit plastic „tărâmul de dincolo”?
Uneori lumea le şi uita, de bătrâne şi singure ce erau, iar când oamenii le vedeau din nou cântând la fereastra vreunui mort, nu simteau spaimă în faţa morţii ci un fel de ocrotire plăcută. Ele conduc mortul pe ultimul drum, neamestecându-se cu bocitoarele, stând de o parte şi privind tăcut şi cu ochii secaţi de lacrimi. Atunci când nu mai puteau „cânta din piept”, chemau femeile mai tinere pentru a le învaţa „datu” ritualului numai că… măicuţa Solomia Turnea din satul Bolvaşniţa, care stie a cânta Zorile ne zice: „Cum să-ţi spun eu dumitale, domnule, nu mai poate să-nveţe după noi, fiindcă s-or întors lejile lumii ăsteia. Căci cântecu’ ăsta nu se poate cânta fără o ţâră de credinţă. Dacă s-ar alege trei de-alea tinere să cânte zorile, lumea s-ar uita la ele chior[...].O şi zis una: – aaaa, ce să cântăm? C’apăi râd alelalte de noi… – nişte proaste la cap!….”. Hm… şi-atunci ce facem, lăsăm un lucru unicat în lume, de o arhaicitate extremă, şi, nu în ultimul rând, care ne legitimează ca români, să dispară?
Să ne aruncăm puţin ochii şi să vedem mesajul „Cântecului Zorilor” în 3 variante întâlnite în Banat:
Dă-le dalbe zori Şi te-o îndirepta
Dă-le zori surori La ciopor de miei
Zori de n-ar grăbi Ai azi nepoţei
Pân’mi te-am găti Să rămâi cu ei
Pân’mi te-am spăla La ciopor de miele
Pe mâni pân’la coate Alea-s nemurele
De sudori de moarte Să rămâi cu ele
Sama să mi-ţi iaiu Şi noi ne-om ruga
La mânuţa stângă Să-nvii la Rusale
Cătai calea strâmbă Că ni-i zâua mare.
Cu pluguri-i arată Noi te-om aştepta
Cu spini sămănată Cu mese întinse
Cu sânje-i picată Cu făclii aprinse
La mânuţa dreaptă Cu pahare pline
Că-i calea direaptă Cum o fi mai bine.
Cu pluguri-i arată Unu-i cu zahar
Cu flori sămănată Într-unu-i dor şi amar
Cu lacrimi picată Într-unu-s viorele
Sama să mi-ţi iaiu Într-unu-i dor şi jele
Sfântu Pătru vine …………………….
Să-ţi dea cheili Şi noi ne-om ruga
Şi-i dăscuni porţâli Să fii iertătoriu
Să-ţi vezi călili. Cum eşti ducătoriu
La mijloc de cale Dintr-o lume-ntr-alta
Maica Precista Dintr-o lume-ntr-alta….
Ea te-o astepta
O altă variantă cântată în duet, unele femei întreabă Zorile, iar celelalte spun răspunsul Zorilor:
– Zorilor, surorilor,
Mândrelor voi zânelor! Toate pe el mi-l petrec,
Ian grăbiţi voi de ziliţi - – Zorilor,surorilor
Şi pe Ion îl întâlniţi Mândrelor voi zânelor!
Şi-l întoarceţi înapoi Ian grăbiţi voi de ziliţi.
Să vină el iar cu voi Apoi bine voi să faceţi
L-astă lume luminată Pe el înapoi să-ntoarceţi
De Dumnezeu bun lăsată. L-astă lume minunată
La vânt, ploaie şi la soare De bun Dumnezeu lăsată.
Şi la apă curgătoare. La vănt ploaie şi la soare
– Noi, acum vezi că grăbim Şi la apă curgătoare;
Iacă deloc că zilim La fraţi,surori şi la mamă
Dar nu-ntoarcem înapoi Care pe ea cu dor o cheamă.
Pe Ion a veni cu noi - – Bine,că noi o vom grăbi
Ci că vremea ne-a venit Şi de loc că vom zili
De pornit la răsărit Dar cine-n lume că poate
Unde-un măr mândru-nflorit Să-mplinească doruri toate?
De tot că s-a veştejit. Ce ursita a ursit
– Zorilor, surorilor, Şi-n lume s-a împlinit
Mândrelor voi zânelor! Rămâne nestrămutat,
Ce grăbiţi voi de ziliţi Chiar şi pentru împărat.
Şi pe Ion îl despărţiţi A plânge putem şi noi
De jocuri nejucate Dimpreună şi cu voi
De lucruri nejucate Plângeţi şi voi codrilor
De flori mirositoare? Mândrelor pădurilor.
D-albe şi rumenioare Plângeţi şi voi munţilor
–Noi grăbim, vezi de zilim Şi voi mândre văilor.
Nu pe Ion să-l despărţim Plângeţi şi voi apelor,
De jocuri nejucate Dimpreună pietrelor.
De lucruri nelucrate Plângeţi dobitoacelor,
De flori mirositoare Dimpreună lemnelor.
D-albe şi rumenioare Plângi tu lună şi tu soare
Ci că vremea ne-a venit Când omul din lume moare
Acum iară de pornit Plângeţi şi voi patru vânturi
Căci, câte flori împipesc, Din toate patru pământuri.
Toate pe una jălesc. Plângi o lume şi alină
Toate lui se-nchin` cu dor. Clipa cu suspinuri plină
Şi câte din lume trec, Că o stea iar a căzut
Şi din lume a trecut
Moş Crăciun
Când vine vorba despre Moş Crăciun, personajul central al sărbătorilor de iarnă, toată lumea ştie câte ceva. Bunăoară, toată lumea, şi mai ales copiii, îl asociază pe Moş Crăciun cu acel personaj ghiduş, ce apare în toate galantarele marketurilor şi supermarketurilor, îmbrăcat într-un costum roşu, cu un sac plin cu cadouri în spate, având barba şi părul albe. Ce imagine comercială şi goală de sens! Alţii ştiu că Moşu’ trăieşte undeva în Laponia, de unde, în noaptea de 24/25 Decembrie, porneşte, într-o sanie trasă de reni al căror şef este Rudolf, să aducă copiilor jucăriile pe care le confecţionează de-a lungul întregului an cu ajutorul spiriduşilor. Frumos, dar.. neconform cu adevăratul sens al lui Moş Crăciun. Apoi, dacă nu-i nici aşa, nici aşa, cum o fi? O fi cumva, că doar niciodată n-o fost să nu fie!
Dacă povestioarele înşirate mai sus, pătrunse la noi pe filieră occidentală, nu ne spun prea multe, totuşi descătuşarea de forţe umane, materiale şi spirituale din lumea satului românesc, din preajma Crăciunului, ne ridică semne de întrebare serioase privind veridicitatea „tradiţiei” occidentale în legătură cu acest Moş Crăciun. Muierile coc colaci (creciuni, colindeţi sau cocuţi), uneori cu forme ciudate, cu care vor cinsti cetele de urători ce le intră în bătătură cu Capra şi cu Turca, cu colinda, cu Viflaimul şi cu Irozii, cu Căiuţii şi Ursul, cu Moşii.. Este o perioadă a practicilor magice, o perioadă plină de semnificaţii spirituale, o perioadă de reînnoire, când cerurile sunt deschise şi cei curaţi cu inima pot vedea şi cunoaşte cele de „dincolo de lume”.
Să pornim de la simplu spre complicat, asa cum e sănătos. În perioada aceasta până şi bineţe se da altcumva decât în restul anului. Daca pană acum se zice „Bună sara deie Dumnezău” azi se salută cu „Bună sara lu Crăciun” iar răspunsul care vine instantaneu din partea gazdei este „Să trăieşti ficior bătrân”. Arhaicitate? Da. Acesta este firul călăuzitor în povestea noastră, arhaicitatea şi spiritualitatea ancestrală. Pentru că ele ne spun adevărata poveste a lui Moş Crăciun.
Întrebând tradiţia românescă, atât de dragă mie, despre Moş Crăciun aflăm lucruri deosebit de interesante şi surprinzătoare. El este „Bătrânul Crăciun”, un nume semnificativ, şi vom vedea imediat de ce, „Regele Românilor” şi „Regele Păstorilor” „Mai marele peste păstorii din satul unde s-a născut Iisus Christos”. Foarte ciudat, căci acest personaj nu seamănă cu moşuleţul din vitrine şi nici cu cel din povestea cu spiriduşii şi renii! Şi ca să fim şi mai surprinşi aflăm: „Bătrânul Crăciun a domnit aici (în România-n.n) peste uriaşi înainte de venirea romanilor”. Moş Crăciun s-a născut înaintea tuturor sfinţilor, ne mai zice tradiţia românească.
În refrenele cântecelor rituale de Crăciun, colindele, mai aflăm ceva interesant: un nume, un nume în care savanţii „se agaţă” şi se încurcă în explicaţii care mai de care mai savante fără a binevoi să privească ce zice Măria Sa ţăranu român legat de asta. Este vorba de Ler, Ler împărat care este tot una cu Novac, strămoşul neamului uriaşilor, care la rândul lor sunt numiţi în tradiţia românească novaci. Iar ţăranul român, cel care cinsteşte în fiecare an cum se cuvine pe Crăciun Bătrânul, în concordanţă cu scrierile anticilor, plasează patria uriaşilor în ţinuturile de la Dunărea de Jos, în vechea Dacie.
„Bun, dar”, mă veţi întreba ”ce-i cu epitetul de bătrân atribuit lui Moş Crăciun?”. În limba română, bătrân înseamnă tocmai moş. „Asta ştie oricine” o sa-mi ziceţi.. Dar nu oricine ştie că zeul suprem al dacilor, Zamolxe, în varianta grecească Zalmoxis, înseamnă tocmai (Dumne)zeul Moş, nume pe care Zamolxe îl are în calitate de strămoş al oamenilor.
Mnaseas din Petrae ne zice că dacii cinstesc pe Cronos sub numele de Zamolxe, ori Cronos a fost preluat în mitologia romană sub numele de Saturn, iar Saturn la romani purta epitetul de sennex adică, tocmai „bătrân”! Novac pomenit de tradiţiile româneşti poartă şi el epitetul de bătran.
Zamolxe/Saturn/Cronos este în tradiţiile antichităţii regele vârstei de aur, epocă marcată de îndestulare, când oamenii trăiau fericiţi şi lipsiţi de griji, cum ne spun imnurile vechi. Ori, este de-a dreptul remarcabil faptul că unul dintre epitetele cu care este numit Moş Crăciun în tradiţia românească este tocmai acela de Crăciun sătulul.
„Ler, Doamne Ler” se aude în fiecare seara de Ajun prin satele româneşti. Sintagma „Doamne” s-a păstrat, în Ţările Române, pănă în Evul Mediu târziu ca formulă de adresare către domnii români alături de „Mări(re)aTa”, în fond şi în fapt având aceeaşi semnificaţie. Prin urmare „Doamne”, poartă în sine însuşi sonorităţile majestăţii, atât spirituale cât şi materiale. Or, Măria Sa Ler apare în basmele româneşti cu epitetul de împărat. Iată cum se împletesc lumile, lumea materială şi lumea spirituală, împreună, în refrenele colindelor şi în realitatea istorică.
Novac bâtrânul trăieşte într-un palat alb, pe un munte înalt, şi este regele urieşilor; Ler împărat este „cel mai mare împărat al lumii, El îi conduce pe toţi”, „El locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră”, „pe un munte mare”, ”nimeni nu poate găsi acest munte, în afară de cel care place lui Ler împărat”. Mai este nevoie să spunem cine este acest Rege al regilor? O vom spune totuşi pentru cei care înca se întreabă.. Ler, Aleroi, Leru, Leor, sunt tot atâtea nume ale lui Ler împărat, desemnând mantra Regelui Lumii, a regalităţii sacre, a lui Zamolxe ca stăpân peste neamul oamenilor şi al zeilor.
Să rezumăm: Bătrânul Crăciun este „regele românilor” şi „ regele păstorilor”, identic cu Bătrânul Novac care domnea „într-un mare palat pe un munte înalt”, asemeni lui Ler împărat „cel mai mare Împărat al lumii” şi „conducătorul tuturor”.
Mai există o latură, oarecum misterioasă, a Regelui Lumii, şi aceasta implică simbolismul dublu a lui Ianus Bifrons. Am spus că bătrânul Crăciun este identic cu bătrânul Novac, care în tradiţia românească are un fiu, pe nume Iovea, ce îi urmează în palatul de pe muntele înalt. În mituri, legătura tată-fiu, soră-frate, nu reprezintă ceea ce reprezintă în realitatea fizică, ci doar aspecte ale unei divinităţi. Din această prismă, Iovea nu este decât aspectul reînnoit al lui Novac/Zamolxe în calitate de Rege al Lumii.
O să mă întrebaţi „şi cam ce treabă au astea cu Moş Crăciun?”. Au, căci Anul Nou, în tradiţia românească, se numeste „fratele Crăciunului”, iar în luna Ianuarie erau la romani Calendele lui Ianus. Ori, numele arhaic a lui Ianus este Iancus, asa cum arată cântările saliene, identic fiind la rândul său cu Iaon/Ion al grecilor şi Ion al românilor. Este de asemenea semnificativ faptul că, prima sărbătoare după Anul Nou, este tocmai Sântionul sau sfântul Ioan Botezătorul în calendarul ortodox!
Pe de altă parte, însuşi simbolismul numelui „bătrânul Novac” ne duce cu gândul la Ianus cel cu două feţe, una batrână şi una tanara, aşa cum apare în unele reprezentări ale artei romane şi în „medalioanele” din lucrările alchimiştilor. Aceasta pentru că Novac înseamnă „cel nou”, or, contrastele de acest tip: nou-vechi, bătrân-tânăr, sunt caracteristice atât lui Ianus cât şi lui Cronos/Saturn, caruia dacii i se inchinau sub numele de Zamolxe, şi căruia poporul român, printr-o alăturare de termeni fericită, i-a zis batrânul- tânăr. Şi, oare nu la echinocţiul de iarnă din 25 Decembrie reînvie soarele lungindu-se ziua din ce în ce mai mult? Şi nu tot atunci se nasc Apollo soarele (cerul) şi Iisus Christos ( Soarele dreptăţii) ambii fiind fii ai Zeului Moş, strămoşul oamenilor, Dumnezeu care a facut omul după chipul şi asemănarea lui? Şi într-adevăr, în unele legende româneşti, locul lui Novac este luat de Manea, ori, Zamolxe, în calitate de stăpân al lumii subterane, se numea la romani Manes, iar ca stăpân al cerului Cerus manus (Cerul Mare).
Iată-l pe Regele Lumii, Zamolxe, strălucind în plenitudinea lui, acasă la el, pe pamânturile pelasgo-daco-românesti, în ipostaza lui Moş Crăciun. Aceaste semnificaţii nu mai sunt cunoscute în lumea occidentală, se pierd şi în lumea oraşului românesc, doar ţăranii bătrani le mai stiu şi respectă la adevărata lor valoare. Iată pe cine cinstesc colindele tradiţionale şi ritualurile ursului şi Caprei, a Turcii şi plugusorului: Având în vedere toate cele spuse mai sus, vom putea spune fără să ne temem că greşim, că Moş Crăciun nu-i nici şeful spiriduşilor, nici mai ştiu io ce arătare comică, ci este emblema, mantra Regelui Lumii, a Principiului ce naşte şi renaşte din sine însuşi.
Deşi lapidar, pentru a nu mai reveni asupra unor explicaţii pe care le-am dat deja în articolele mele precedente, trag nădejde că m-am facut înţeles mai ales pentru cei care citesc blogul nostru fregvent, iar pentru ceilalţi, care abia acum au dat de el, nădăjduiesc că le-am deschis gustul pentru istoria adevarată şi pentru realităţile ascunse în spatele simbolurilor arhaice.
Bibliografie:
1.V. Lovinescu, Dacia HIperboreană, ed. Rosmarin
2.N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip
3.I. Ghinoiu, Mică enciclopedie de tradiţii româneşti (sărbători, obiceiuri,credinţe, mitologie), ed.Agora
Holocaustul evreiesc impotriva romanilor
http://zzv.ro/video-37630-Holocaustul-evreilor-impotriva-romanilor.html
VEZI COMENTARII SOLOMONAR
(click)
Solomonar
