Napoleon Bonaparte I

“Ce roman a mai fost si viata mea!” (Napoleon)

Pe colinele ce se intind la sud de Bruxelles, intre satele Belle-Aliance si Waterloo, in vara anului 1815, Napoleon dadea ultima lui batalie. In seara de 18 iunie cadea cortina peste ultimul act al epopeii napoleoniene. Invins, isi termina cariera poltica si militara omul pe care istoria avea sa-l priveasca drept un fenomen. Pentru prima oara in decursul a patruzeci de batalii, “Vechea garda” se retragea fara ordin sub presiunea inamicului. Strigatu “La Garde recule!” (Garda se retrage!), raspandit cu iuteala fulgerului, a produs o demoralizare urmata de panica. Ultima speranta de victorie era spulberata. Vestea infrangerii ajungea la Paris, la doua zile dupa ce, prin obisnuitele trei lovituri de tun, populatia capitalei fusese instiintata de victoria de la Ligny asupra prusienilor lui Blucher.

Vestea a produs o consternare generala, o deprimare in mase, o bucurie retinuta in randurile burgheziei liberale nesigure de cursul viitor al evenimentelor, una imensa in foburgul St. Germain, cuibul si focarul de intrigi al aristocratiei regaliste. Marea burghezie, pentru care Napoleon facuse totul spre a-i asigura interesele si a-i consolida pozitia, se pregatea febril sa primeasca cu supunere si devotament pe Ludovic al XVIII-lea care, dupa fuga sa rusinoasa, se reintorcea sub protectia baionetelor lui Wellington si a husarilor lui Blucher. Tradatorii tuturor regimurilor, care-si facusera din tradare o profesiune, nobilul Talleyrand si iacobinul Fouche, primul facut de Napoleon print de Benevent, al doilea duce de Otranto, ambii proveniti din tagma preoteasca, reusisera fara greutate sa asocieze la tradare pe toti aceia pe care Napoleon ii facuse printi, duci, conti si-i umpluse de averi, pe toti marii demnitari care pana atunci se intrecusera in slugarnicii si pe toti maresalii, acei “Bonaparti ratati” cum ii numeste Alber Vandal, care-l tradasera prima oara in 1814, dupa cateva luni il tradau pe Ludovic al XVIII-lea, iar acum il tradau a doua oara pe Napoleon.

Ramaneau alaturi de el si-l urmau cu un fanatism superstitios: grenadierii brazdati de rani si incaruntiti in batalii, masa taranimii in totalitatea ei si, fapt uimitor, il primeau cu strigate de “Traiasca Imparatul” lucratorii umili din cartierele sarace ale Parisului, sanchilotii, aceia pe care Napoleon recunostea ca i-a gasit saraci si-i lasa saraci.

Armata, taranii si lucratorii reprezentau o forta redutabila pe care insa Napoleon nu vrea s-o foloseasca pentru a nu adauga la nenorocirea Frantei calamitatile unui razboi civil. Dupa incercari dramatice, dar fara succes, de a obtine sprijinul Corpului Legislativ si al Senatului, de a polariza in juru-i toate energiile intr-o incercare suprema de rezistenta, resemnat, el renunta la tron si cauta un loc de retragere unde sa-si termine restul vietii, ca simplu particular sub numele de colonelul Muiron, numele aghiotantului sau care, in batalia de la Arcole, a cazut acoperindu-i trupul pentru a-l feri de gloantele austriecilor. Preferintele merg catre Lumea Noua, catre America, insa oceanul este sub controlul flotei engleze si el nu vrea sa infrunte riscul de a fi prins si a da astfel englezilor justificarea de a-l trata ca prizonier. Increzator in cavalerismul si generozitata lorzilor englezi, el isi incredinteaza soarta poporului englez. La 14 iulie 1815, generalul Gourgaud este insarcinat sa duca Printului Regent al Angliei faimoasa scrisoare:

Alteta Regala!…am terminat cariera politica si vin ca Temistocle sa ma asez in caminul poporului britanic. Ma pun sub protectia legilor sale. Cer aceasta Altetei Voastre ca celui mai puternic, celui mai constant si celui mai generos dintre inamicii mei.” Si, inainte ca Fouche, fostul lui ministru al Politiei generale, acum prim-ministru al lui Ludovic al XVIII-lea, sa-l poata aresta, Napoleon urca la bordul vasului Bellerophon, unde este primit cu toate onorurile de catre capitanul Frederich Maitland.

Dar in Anglia nu guverneaza regentul, ci lorzii si in acel moment la carma tarii se gaseau lorzii Liverpool, Castlereagh, Eldon, Sidmouth si, ca ministru al Coloniilor, lordul Bathurst, toti cinci discipoli si fosti colaboratori ai lui William Pitt, care le-a lasat mostenire ura contra Frantei si a lui Napoleon. Pentru oligarhia engleza, Napoleon nu era, si nu fusese niciodata, decat un “iacobin scelerat”, un “Robespierre calare”, un uzurpator al tronului “prea crestinilor Bourboni”. Acest corsican “parvenit” proclamase Egalitatea ca principiu social si nobilii lorzi nu prea intelegeau cum ar putea “omul de pe strada” sa fie egal cu ei. La fel gandeau si feudalii care conduceau in Austria, Rusia si Prusia. Incremeniti in prejudecatile lor de casta, erau revoltati sa vada ca sub domnia acestui “capcaun din Corsica” spalatoreasa Catherina Hubscher era ducesa de Danzig, ca Lannes, feciorul unui grajdar, era duce de Montebello, ca Murat, baiatul unui hangiu, era rege al Neapolului si toata nobilimea italiana cu sange albastru trebuia sa i se plece. In misticismul lor religios ei vedeau in aceasta rasturnare sociala opera unui ateu iacobin care vera sa strice “ordinea lasata de bunul Dumnezeu pe pamant”.

Napoleon isi facuse  idee romantica despre cavalerismul lorzilor, atunci cand credea ca acestia il vor primi magnific, asa cum in antichitate Artaxerxes, rege persilor, isi primise adersarul, pe marele atenian Temistocle, invingatorul de la Salamina. Tratat ca un banal prizonier periculos pentru linistea Europei, Napoleon este imbarcat pe vasul Northumberland si sub paza unui marinar grosolan, amiralul Cockburn, depus pe stancile de bazalt ale insulei Sf. Elena. Intr-o zadarnica incercare de a sterge amintirea unui trecut de infrangeri, printr-un ordin al lordului Bathurst acela care fusese imparat al Frantei, rege al Italiei, protector al Confederatiei Rinului si mediator al Elvetiei nu se va mai numi decat “generalul Bonaparte”. Sanctiuni severe i asteapta pe toti aceea care i se vor adresa cu Sire sau Majestate.

Masura era luata cu asentimentul tarului Alexandru I, acelasi care, dupa rasunatoarele infrangeri de la Austerlitz si Friedland, beneficiase larg de generozitatea invingatorului si la Tilsit se simtise fericit sa se imbratiseze cu Napoleon; era de acord si regele Prusiei, cel care dupa dezastrul de la Iena ii cersise tronul si-si trimisese sotia, renumita prin frumusete, sa ingenuncheze in fata lui si sa-l seduca prin gratiile ei; se alatura acestei masuri si imparatul Austrei, care dupa infrangerea de la Wagram, de frica, isi impinsese fiica in patul lui Napoleon, facandu-si-l ginere.

Privita retrospectiv, masura apare ridicola, fiindca 20 de ani de istorie nu se pot sterge prin simpla semnatura a unui lord al carui nume nu mai dainuieste astazi decat asociat cu acela al lui Napoleon. Vrand sa-l umileasca, nici lorzii, nici monarhii nu-si dadeau seama ca titlul de generalul Bonaparte era poate mai glorios decat acela de imparatul Napoleon. Era titlul pe care captivul il purtase la Lodi, la Arcole, la Rivoli si la Piramide, era titlul pe care-l purtase primul Consul, invingatorul de la Marengo si autorul Codului Civil.

Masura era stupida fiindca intr-o Europa feudala, in care monarhi incapabili, degenerati, uneori dementi (chiar in acea epoca George al III-lea al Angliei si Paul I al Rusiei erau socotiti nebuni), urcau pe tronuri automat, in virtutea formulei mistice a “dreptului divin”, Napoleon era un suveran acceptat de popor, de un popor care, in acel moment istoric, era din punct de vedere politic cel mai evoluat si cel mai constient. Cu logica lui stransa, Napoleon spunea: “…Daca nu sunt imparatul Napoleon, atunci nu sunt nici generalul Bonaparte, deoarece ambele titluri mi-au fost conferite de poporul francez”. In fine, era o dovada de mare naivitate din partea lorzilor si a monarhilor cand isi inchipuiau ca istoria va ratifica aceasta “solemna bufonerie”, cum o numeste chiar un englez, lordul Rosebery.

Tratamentul aplicat lui Napoleon la Sf. Elena a fost, cum spunea acelasi lord, “…un amestec de josnicie si lasitate, o politica de herpagoni si de spioni”. Instalat pe platoul de la Longwood, intr-o locuinta saracacioasa in care ploua, acoperita cu carton asfaltat, infestata de sobolani, avand in fata o priveliste dezolanta, fara vegetatie, desi ploua aproape in fiecare zi, unde vantul sufla cand arzator, cand rece ca gheata, si unde valurile oceanului cu vuietul lor monoton asalteaza stancile de bazalt, marind tristetea si deprimarea, omul obisnuit sa lucreze 15-18 ore pe zi se vede condamnat la inactivitate. “Satan- spune Merejkovski- n-ar fi putut inventa un infern mai teribil”. Aceasta drama a inactivitatii este si mai sugestiv redata de contele Chaptal: “Spiritul sau, corpul sau erau incapabile de oboseala. Cum se putea gasi la Longwood o intrebuintare pentru aceasta masina formidabila? Toata aceasta forta cerebrala nervoasa recadea asupra lui si-l strivea”. Cei aproape sase ani de la Sf. Elena sunt o continua si dramatica lupta cu timpul. Zilele sunt  lungi si noptile cu insomnii nesfarsite. Pentru a-si da iluzia unei activitati, pentru a insela timpul, pentru a se insela pe sine insusi, Napoleon isi propune sa-si dicteze memoriile, dar din tot ce si-a propus n-a realizat decat un sfert.

In 1819 dicteaza lui Bertrand si Montholon: campaniile lui Turenne, ale lui Frederic cel mare si Iulius Caesar, plus cateva observatii asupra “Eneidei” si asupra operei lui Voltaire. Dicteaza fara continuitate, trece de la un subiect la altul. Las Cases, Bertrand, Gourgaud, Montholon si valetul Marchaud scriu mereu, pana cand captivul, dezgustat de viata, de sicanele meschinului guvernator Hudson Lowe, doborat de chinurile bolii, inceteaza treptat orice activitate si se limiteaza la lecturi din autorii favoriti. Din suita sa, contele Las Cases este cel mai cult, cel mai inteligent si cel mai curtean. Lui ii dicteaza cel mai mult si cu el discuta mai des: istorie, literatura, geografie (domeniu in care Las Cases este specialist), ii povesteste viata, ii explica bataliile, politica si planul Imperiului universal pe care voia sa-l infaptuiasca, pentru ca, intr-una din zile, sa termine discutia prin cuvintele grele si melancolice: “Ce roman a mai fost si viata mea!”.

Dupa: Gheorghe Eminescu, Napoleon Bonaparte

Scrieri pe aceeasi tema: Jean Tulard, Napoleon

Andre Castelot, Napoleon Bonaparte

Napoleon Bonaparte, Memorii

About these ads
Published in: on 01/08/2008 at 14:18  Comments (17)  
Tags: , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: http://quadratus.wordpress.com/2008/08/01/napoleon-bonaparte-i/trackback/

Feed RSS pentru acest post.

17 comentariiScrie un comentariu

  1. Urmaşii lui Bonaparte se zbat să scape de umbrele rătăcitoare ale robilor eliberaţi odată de mult de Kogălniceanu. Invazia primitivismului în ţara rafinaţilor şi a rafinamentelor pare o stranie demonstraţie a răsturnării normalităţii. Migraţiile de acum câteva secole au ajuns în sfârşit la malurile Atlanticului. Epopeea halauditoare în absurd a nomazilor scrijeleşte în cărţile de istorie o nouă şi ciudată pagină.
    dacă Napoleon Bonaparte s-ar fi confruntat cu această problemă cum ar fi rezolvat mintea lui de matematician problema?

    • D-le Valentin, cel mai probabil in stilul lui: cu tunu`.
      Solomonar

  2. Coincidenţa de a purta acelaşi nume cu o persoană pe care o stimez de mult, fără a fi avut ocazia să o întâlnesc decât accidental pe internet, numele noastre, amestecându-se în furtunile ce suflă pe traseele cu aromă electronică, crează confuzii celor ce scormonesc după senzaţional.
    Suntem două entităţi pe care destinul le-a botezat bâlbâindu-se şi care pe mine mă onorează.

    Citesc şi recitesc de câţiva ani istoria revoluţiei franceze, încercând să înţeleg prin comparaţie, dacă şansa pe care am avut-o ca naţie a fost unică, irepetabilă, iremediabil neexploatată, sau aruncată pur şi simplu la gunoi, de avortoni iţiţi în lumina reflectoarelor, direct din tenebrele Parisului de acum douăsute de ani, prin nu ştiu ce glumă a tehnologiilor secrete.
    Oportunişti penibili, laşi , stupizi, înclinaţi spre trădare şi vânzare, scuzându-se în faţa celor care pricep câte ceva din dramatica existenţă comună, par perpetuu concentraţi să inventeze vinovaţi şi vinovăţii inexistente, mereu alţii decât ei înşişi, ştiind de fapt că ghilotina nu mai înseamnă nimic.
    în ţara lui “A fost odată,” viaţa se varsă la canal ca orice reziduu de care nu mai este nevoie. Viaţa celorlalţi.
    Demersul Dumneavoastră de a face cunoscută mulţimilor, care de abia sunt în stare să îşi scrie cu mâna proprie numele, personalitatea lui Napoleon Bonaparte, care a schimbat rosturile lumii, tocmai acum, când am ajuns în situaţia dramatică de a alege între totul sau nimic, poate însemna mult.
    Poate deasemenea însemna pre mult şi atunci , din hamacul din care privesc gloatele prin reprezentanţii lor derularea evenimentelor, să treacă neobservat.
    Ar fi păcat!

  3. @Valentin Boeru, numai bine a picat commentul tau- voiam demult sa scriu un articol mai detaliat despre Napoleon si mereu mi-a zburat din minte, de data asta cred ca o sa ma apuc de treaba!
    Solomonar

  4. ” Am terminat romanul Revoluţiei,trebuie să începem Istoria şi să vedem ce este posibil în aplicarea principiilor, nu ce este speculativ şi ipotetic. A urma altă cale înseamnă a filozofa, nu a guverna.”
    Bonaparte.
    Nu vă trezeşte frisoane această cugetare folosită ca motto de către biograf?
    Nu vi se pare că priveşte înspre noi din trecut?
    Nu vă panicaţi!
    La noi este potrivită viaţa de pamflet din opera lui Nea Iancu Caragiale în care până şi bustul Împăratului este din ipsos prost turnat, vopsit cu pensulă de zugrav în culori stridente, amplasat în holul vreunui salon de hair stilist.
    La noi Revoluţia a fost Revuluţie.

  5. @pen, da, dealtfel am si specificat la sfarsitul articolului.

  6. ceea ce ai scris tu este cuprin in cartea “napoleon bonaparte” de eminescu gheorghe cummva ?

  7. @elisabeth, hai ca ai fost simpatica :D Bine-ai venit pe blog!
    Solomonar

  8. inunata descriere…. tin sa marturisesc ca napoleon bonaparte m-a fascinat intodeauna… este eroul meu loome!!

  9. Probabil cel mai mare strateg al istoriei. Si nu numai atat…un spirit cat un veac intreg. Napoleon Bonaparte este o stanca rupta din marele munte al istoriei. Zecile de batalii, dar si Codurile stau marturie in acest sens.

    • L-ai vedea antrenor la Steaua lui Becali? În postura Director tehnic, desigur.
      Istoria a separat brutal cele două personalităţi.
      Nu crezi că e nedrept ca în cartea de istorie să îi întâlneşti, chiar şi accidental, la pagini diferite?

  10. nero !ca să vezi mostră de dragoste de ţară !.. s-o îmbogăţeşti şi după ce tu nu mai eşti :).. şi când te gândeşti, că Franţa (mă rog, o anumită parte din aceasta)nici măcar nu l-a apreciat la vremea lui ! ba, din căte am auzit, se pare că l-a şi “ajutat” puţin să moară …

  11. Celebru acest auto-imparat! Fiind refuzat de papa si-a
    pus singur coroana, zicand:
    -Morala este a celui ce detine artileria grea!
    Francezii i-au amenajat un mormant imparatesc la
    Domul Invalizilor si Napoleon imbogateste zilnic
    Franta, cu cateva zeci de mii de euro(7.5E-intrarea)

  12. Traiasca natia!
    “Zece oameni care-si exprima parerea in public sunt mai puternici decat alte sute de mii care tac.”
    Rara avis ,acest Napoleon!
    Imparatele ,e musai sa mai deznudam o glaja (de la Mures pan’ la …Bega)… :)
    Reverenta!

  13. Bun venit pe la mine si tie, Cora, si va multumesc! O sa ma straduiesc in continuare sa postez chestii interesante- “pentru amatorii genului”:) Toate cele bune!!!

  14. Si eu marturisesc ca in perioada asimilarilor eficiente ale anilor terminali de liceu imi notam intr-un carnetel foarte drag citate din romanul lui Andre Castelot – “Napoleon Bonaparte”, mai cu seama “zicerile” celebre ale mareului imparat francez, desi mic de stat.
    Imi placea sa plasez aceste citate ca motto-uri la cate o lucrare sau referat scolar sau chiar in toiul unei discutii interesante, legate de context.
    Daca Sfinxul nostru a amintit cateva replici napoleoniene nemuritoare, eu voi face referire la cateva vorbe de duh care-i apartin si pe care le consider emblematice:
    “Un tron nu este decat o scandura garnisita cu catifea” sau “Marile puteri mor de indigestie”… pline de un adevar indestructibil si de mult bun simt.
    Bun venit in mijlocul nostru, draga prietene Solomonar, sa ne mai incanti cu astfel de prezentari deosebite !
    Cora

  15. Felicitari prietene, un articol bine documentat.
    M-a fascinat in anii de liceu personalitatea marelui Napoleon Bonaparte …
    ” geniile sunt comete destinate sa lumineze secolul lor ” si da, ” ce roman a mai fost si viata mea ” sunt doar doua din zicerile ce m-au inspirat in … multe …
    Un mereu inca fascinant si controversat, citat si poate greu de inteles , mai ales ca multi au fost cei care i-au ” disecat ” latura romantica, ramane un mare OM, ” personaj ce da stralucire filelor istoriei “…
    O seara senina Solomonar prietene drag :)
    Sibilla


Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 152 other followers

%d bloggers like this: